Cabana de la Vârful lui Roman, schi la Pietrele Roșii, în Munții Căpățânii
Dinu Boghez (Râmnicu Vâlcea)
Anul 1972. Am pornit în amiaza unei sâmbete, ca în mai toate alte împrejurări de când cabana de la Vârful lui Roman era locuibilă (vezi harta de la https://sites.google.com/site/romanianatura60/home/carpatii-meridionali/capatanii/muntii-capatanii-marcaje-noi-in-anul-2013), într-o zi de iarnă veritabilă, cu schiurile în spate, pentru un alt sfârșit de săptămână pe care ni-l doream minunat. Pe Valea Lungă am putut merge cu mașina, până la poiana de la Obârșie. Mai departe zăpada mare ne-a silit să o luăm pe jos, pe cei aproape 10 km cât mai erau până la canton. Acolo am ajuns încă pe lumină și ne-am putut pregăti pe îndelete pentru seara care urma. Fusese o zi frumoasă, cu cer senin și zăpada albise muntele de sus și până jos atunci când ne propusesem să urcăm în creastă și de acolo să ne tot plimbăm pe schiuri, cât ne-or ține puterile.
Mersesem ceva drum cu schiurile în spate, până ce urcușul muntelui se mai potolise și locurile deveniseră numai bune de plimbare cu tălpicile fermecate. Acum când se lăsase noaptea peste munte, într-una înstelată cum ne și doream, plimbarea pe zăpada neîncepută, fără vreo vântoasă care să strice farmecul locurilor parcă încremenite, ne-a ținut mult timp afară. Când am intrat din nou în cabană, cei doi temerari și-au tot făcut planul drumului pentru a doua zi. Aveam de urcat coasta muntelui până în Curmătura Pietrilor Roșii, la aproape 2000 m și de abia de acolo înainte urma drumul pe creastă.
Am avut noroc ca dimineața când ne-am sculat soarele stătea să dea peste creasta Builei. O dungă portocalie tivea muchia zimțată a muntelui care ne-a ținut câtăva vreme țintuiți cu privirile fixate pe creasta întunecată a Builei, deasupra căreia lumina urca spre creste.
Până la urmă ne-am aventurat pe coasta Vârfului lui Roman mai întâi. Avea Romanul ăsta poveste legată de revenirea în țară după un exil a lui Vlad Țepeș. Fără să-și dezvăluie identitatea, poposise la una din stânele locului. Fusese atât de bine primit încât la revenirea la domnie împropietărise cu munți din preajmă pe cei care-l găzduiseră cu atâta bunăvoință, fără să-l cunoască, încât aceasta fusese răsplata domniei către cei de pe aici.
Noi am urcat muntele, pe locuri mai drepte, pe schiuri și în sfârșit am ajuns în șaua înaltă de peste 1900 m a Pietrelor Roșii. Eram acolo la loc de vedere către valea adâncă a Lotrului, către înălțimea sa Ursu, 2124 m și mai la dreapta către alte vârfuri în preajma a 2000 m pe care trebuia să le urcăm și să le coborâm în ziua aceea. Era totul acoperit de zăpadă și pe atunci drumul de creastă, pământos, încă nu era croit. Doamne câte înfățișări ale muntelui s-au mai schimbat din vremurile acelea! Eram în fața primului vârf peste care trebuia să trecem, Piscul Lung. Cu schiurile în picioare și atâta cât ne pricepeam încercam să trecem peste adâncul zăpezii care acoperea muntele. Așa, mai poticnindu-ne, mai ridicându-ne din zăpada pufoasă, am trecut și peste alte vârfuri tot cam în preajma celor 1900 m. Doar că locurile nu mai aveau diferențe de nivel atât de mari, mai ales că erau depășite pe coasta lor. Așa am trecut peste Văleanu și Cocora. Apoi a venit Curmătura Rodeanu, ca o alee cu brazi. În locul ăsta a țâșnit din zăpada mare și neîncepută, dintr-un culcuș anume făcut, un cocoș de munte de toată frumusețea. Era speriat, ca și noi de altfel, de întâlnirea neașteptată. Mai văzusem cocoș de munte, dar în poze și pe spatele cabanierului de la Pietrile Roșii. Bine ascuns, că doar făcea braconaj. Acum era unul viu și zburase de sub picioarele noastre.
S-a legat Curmătura Rodeanu, aproape neîntrerupt de cealaltă curmătură, a Zănoagei și acolo, înaintea Vârfului Zmeurăt, am început coborârea (o altă hartă a masivului și descrieri de trasee și peșteri găsim la https://sites.google.com/site/romanianatura1/home/relief-romania-muntii-carpati/carpatii-meridionali-harti-marcaje-pesteri/capatanii). Până aici, cu toate cunoștințele noastre sumare într-ale schiatului, tălpicile nu le-am dat jos din picioare, nici măcar atunci când am intrat pe serpentinele potecii de sub stâna din Zmeurăt. Până la urmă, stratul de zăpadă s-a cam subțiat, serpentinele s-au înmulțit și am fost nevoiți să scoatem schiurile. Cu ele în spate, am coborât ultima parte a cărării care ajungea la primele case din ulița Mălăii, cam pe acolo pe unde îl întâlnisem cu ani în urmă pe tânărul care îmi luase rucsacul din spate și mersese cu el până la stâna de sub Vârful Zmeurătului. Se ducea acesta la bunicul său de la stâna locului, aproape statornicit prin locurile acelea, încă de pe când era paznic la acareturile Brătienilor.
Acum intrasem pe ulița satului Mălaia. Când ajunsesem la șosea, acolo unde poposisem obosiți, cu schiurile în spate, nu ne mai rămânea de făcut decât să așteptăm autobuzul.
Până atunci, parcă de nicăieri, a apărut un bătrân, îmbrăcat în straiele țărănești ale locului, cu implicații un pic ardelenești, cum poartă toată lumea pe Valea Lotrului și care a intrat în vorbă cu noi. Era Moș Asprei și ne-a tot povestit câte-n lună și stele. Dar ceva din ce ne-a spus el, auzite de la moșul lui, trebuie să fi fost adevărate. Ne-a povestit că pe vremea strămoșului său, turcii veniți în Țara Românească să strângă birurile, s-au aflat într-o iarnă prin zona Horezului. Trebuiau să ajungă pentru același scop și pe Valea Lotrului. Era cale lungă să ocolească drumurile pe sub munte și, atunci, însoțiți de călăuză, ruda din vremurile acelea cu Moș Asprei de acum, și-au dotat copitele cailor cu un fel de vârzopi și oamenilor din cele folosite și astăzi prin zona Olteniei și din care chiar aveam și noi în spate la vremea aceea. Le foloseam când zăpada era prea mare și nu puteam folosi schiurile. Așa s-au strâns birurile de pe Valea Lotrului! Ne-a trecut vremea repede cu poveștile lui Moș Asprei. A venit autobuzul. Era aglomerat tare. Strânsese lume multă de pe Valea Lotrului. Ne-a luat și pe noi, cu gândurile rămase la zăpezile cele mari din ziua aceea, la cocoșul speriat țâșnit din culcușul său din zăpadă și mai ales la poveștile lui Moș Asprei, care poate or fi fost și adevărate.
Pe Moș Asprei l-am mai văzut în alte împrejurări. Până când într-una din zilele în care coborând din munte nu l-am mai văzut. Am aflat că la peste 90 de ani ai săi se dusese acolo unde și-o fi întâlnit moșul care îi condusese pe turci, iarna, până în Valea Lotrului.