Accident sub Strunga Dracului, Munții Făgăraș / Făgărașului

La munte, ca şi altundeva, se poate întâmpla să avem ghinion. E bine să nu forţăm norocul mai mult decât trebuie, iar dacă totuşi facem aşa să nu exagerăm sperând că soarta va fi de fiecare dată blândă cu noi. Unii scapă, şi revenindu-şi din anormal îşi dau seama ce trăsnăi au făcut, alţii nu. Cu toate acestea, accidentele pe munte sunt încă extrem de puţine faţă de situaţiile similare din alte activităţi şi locuri. Doar ignoranţa faţă de natură duce la a crede că un teribil bau-bau se află în zonele înalte; fugind de el, ne depărtăm pentru mult timp, uneori definitiv, de un spaţiu care aduce multă sănătate şi pe care dacă am avea răbdarea să-l înţelegem am constata că poate aduce şi multe alte beneficii, la nivel personal și comunitar. 

Trăiesc; pentru că iubitorii de munte îi ajută pe cei care iubesc muntele! 

Vali Catargiu (Botoşani) 

Vara lui 1977. Terminasem practica legată de studiile universitare şi mă hotărăsc să fac un munte în drum spre casă. Pentru că plecam cu acceleratul Craiova - Iaşi, decid repede pentru Munţii Făgăraş (https://sites.google.com/site/romanianatura1/home/relief-romania-muntii-carpati/carpatii-meridionali-harti-marcaje-pesteri/fagarasului) şi aleg ca drum de acces spre înălţimi poteca marcată din localitatea Avrig spre cabana Suru (https://sites.google.com/site/romanianatura93/home/carpatii-meridionali/fagarasului/gara-sebes-olt---sebesul-de-sus-450-m---cabana-suru-1450-m---saua-suru-2110-m-pe-versantul-nordic-din-muntii-fagarasului); mă gândeam ca de acolo să ajung până la Podragu.

22 iunie, zăpuşeală. În Călimăneşti sorb două beri (Berea merge după efort, dar nu înainte pentru că va consuma nejustificat din capacitatea metabolică - nota redacţiei). Adorm şi mă trezesc aproape de Avrig. Cobor acolo la ora 13. Sunt singur, nici un coleg nu a dorit să mă însoţească. Traseul e greu dar nu vreau să mă asociez cu persoane neexperimentate (Vom vedea continuarea…). În rucsac, pe lângă echipament, şi aşa incomplet, car cu mine cărţi şi caiete pe care le-am utilizat în timpul practicii. Lucrurile inutile mă îngreunează foarte tare.

Întreb lumea cum să ajung la cabana Suru. Sunt neplăcut surprins să constat că puţine persoane din localitate au fost în drumeţie pe Creasta Făgăraşului. Din cauza căldurii, masivul se conturează slab. Aflu că a ars cabana Suru şi că traseul care trece pe la Podul Jibrii este marcat slab cu triunghi roşu, puţin umblat, poteca plină de vegetaţie şi are copaci prăbuşiţi peste ea.

Cel mai scurt traseu spre creastă este pe la cabanele Poiana Neamţului şi Bârcaciu, pe marcaj cruce roşie. Îmi schimb planul şi dorm la Bârcaciu. Dimineaţa încep să urc pe Muntele Scara; privelişti de vis în jur, sunt entuziasmat. Înainte de urcuşul pe Şerbota rămân fără apă. Las rucsacul în creastă şi cobor mult pe versantul sudic, până la un izvor.

Panta spre Şerbota scoate din mine valuri de sudoare, rucsacul pare din ce în ce mai greu. Un salvamontist din Sibiu îmi recomandă să cobor de pe Şerbota spre cabana Negoiu pentru că după-amiază va ploua. Asta nu mă sperie. În zare, Vf. Negoiu începe să prindă valuri de ceaţă. Eu intru pe Custura Sărăţii. Trebuie să mă mişc repede dar mă incomodează rucsacul XXL. În momentele de respiro mă gândesc la riscul pe care mi l-am asumat cărând pe munte lucruri care îmi prisosesc.

Ceaţa mă învăluie. Fiecare pasaj mă osteneşte tot mai tare. După ieşirea din custură mă odihnesc, mănânc repede ceva, beau multă apă (Nu se mănâncă repede, masticaţia trebuie făcută temeinic, pentru ca stomacul să nu solicite energie suplimentară, necesară mai curând deplasării. Nu se bea apă multă o dată; asimilarea lichidelor se face în tranşe mici, la intervale relativ egale; secretul unui bun randament muscular spune că trebuie să bem înainte de a simţi că ne e sete. - redacția). Încep urcuşul spre Vf. Negoiu. Ceaţa îmi creează probleme de orientare dar mai multă bătaie de cap îmi dau limbile de zăpadă care trebuiesc ocolite. Mă enervez, trec peste una, imediat alunec, sar precaut pe pietriş. Mă uit pe talpă şi încep să-mi reproşez neglijenţa şi dezinteresul acordat acestei perechi; i-am folosit excesiv prin oraş, profilul s-a tocit îngrijorător de tare… (Unde erau beţele de schi? Limbile de zăpadă sunt mai întotdeauna prezente în această perioadă a anului. - redacția)

După un adevărat labirint printre limbi de zăpadă, ajung pe Negoiu (2535 m). Ceaţă deasă, vânt rece pătrunzător şi deodată începe să toarne. Rămân în tricou şi egări, urmând ca după ploaie să pun haine uscate (Unde era pelerina? Soluţia  aleasă merge în unele situaţii, dar vom consuma mult mai multă energie. - redacția). Cobor în viteză, atent să prind intrarea în Strunga Dracului. O găsesc, dar arată sinistru: un hău cenuşiu prin care se zăresc limbi de zăpadă şi se aud căderi de pietre. Sunt singur, nimeni prin zonă…

Simt tot mai mult oboseala, mai ales în picioare. Este ora 14, plouă torenţial şi nu pot estima cât va mai dura. Traseul prin Strunga Doamnei nu mi se pare mai convenabil. Îmi fac cruce şi încep coborârea (Toate ca toate, dar dacă s-ar mai fi adăugat şi şficiuirile fulgerelor? - redacția). Mă ţin de cabluri, evit porţiunea cu zăpadă şi cobor neaşteptat de repede. Pe lângă mine, prin fisuri, s-a format un torent puternic. Măresc ritmul. Ghetele au aderenţă bună pe roca udă. Brusc, sunt fericit şi mulţumit. Am ajuns la baza strungii, întreg şi nevătămat. Mă relaxez. Acum doar plouă slab. Mă gândesc la o masă copioasă şi la un somn pe cinste la refugiul Călţun. Mi s-a urât de atâta singurătate.

Plec agale spre refugiu. Trebuiesc traversate multe şi lungi limbi de zăpadă. Încerc să mă reconcentrez. Fac câţiva paşi pe prima limbă. Zăpada întărită şi umedă este mai mult decât alunecoasă. Aici, după dispariţia stratului de nea, este un pasaj de coborâre care se trece cu ajutorul unui cablu. Acum zăpada acoperă totul. Alunec şi mă redresez. Alunec iar, rucsacul mă trage într-o parte, mă dezechilibrez, cad pe spate, rucsacul mă antrenează în alunecare. Cu greu mă întorc pe burtă pentru a încerca să execut una din soluţiile de oprire, cunoscută doar teoretic din manualele de alpinism. Viteza e mare, nu prea reuşesc mare lucru.

Deodată mă simt aruncat peste o ruptură de pantă. Sunt iar pe zăpadă, dar din nou pe spate. Am intrat în panică. Nu mai ştiu ce fac. Văd grohotişul din capătul văii, închid ochii, încleştez dinţii. Simt în gură un gust amar. Mă grăbesc să-mi protejez capul, trag bărbia în piept, mâinile în faţa capului…

Mă uit la degete. Aparatul foto este undeva pe aproape. Simt durere în tot corpul. Îmi mişc mâinile, picioarele… nimic rupt, nimic grav. Sunt fericit, am scăpat teafăr! Rucsacul mi-a protejat coloana. Mă ridic şi constat că sunt… plin de sânge!

Arunc rucsacul din spate şi mă examinez. Am o plagă urâtă pe fesa dreaptă. Abandonez bagajul, nu înainte să rup un colţ din izopren, pe care îl presez pe plagă. Urc cât pot de repede în poteca spre refugiu. Am trusă medicală, care include şi garou. Dar ce să faci cu garoul când ai plagă la fesă?

Fără bagaj, traversez cu uşurinţă toate limbile de zăpadă. Simt că viaţa mea e în pericol. Citisem în cărţile despre Himalaya de acea energie ascunsă a omului, care se activează doar în momente de motivaţie profundă, în cazul meu supravieţuirea, salvarea.

Am ajuns la refugiul Călţun. M-am rugat pe drum să găsesc pe cineva… Era o doamnă în vârstă, de profesie soră medicală. M-a cusut şi m-a hrănit. Nu ştiu, din păcate, cum o cheamă dar îi mulţumesc şi aici foarte mult. Mulţumesc şi celor patru băieţi din Timişoara, care s-au dus după rucsac. De asemenea mulţumesc acelui anonim, om de munte, care a văzut linia alunecării şi dâra de sânge; a coborât în fundul văii, mi-a luat rucsacul şi alte lucruri împrăştiate printre pietre şi le-a adus lângă stâlpul de marcaj din potecă!

După o noapte de frig, nesomn, dureri convulsive şi o permanentă cumplită sete a sosit Salvamontul Sibiu; am fost transportat cu targa la cabana Piscu Negru, pe transfăgărăşan, iar de aici cu salvarea la spitalul din Curtea de Argeş unde am fost şi „interogat” şi prezentat în presa locală ca un model negativ pentru tineri etc.

Am trăit în acele trei zile pe munte un amalgam, o confuzie de sentimente: fericire, disperare, durere. În 1998 am revenit în Munţii Făgăraşului şi mi-a atras atenţia, undeva în zona Bâlea, o cruce pe care scria că respectivul turist decedase în urma unei alunecări pe o limbă de zăpadă întărită, în plină vară. Avea aceeaşi vârstă cu mine.

(Redacţia mulţumeşte pentru că ne sunt încredinţate astfel de texte, povestea unor trăiri reale. Comentariile din paranteze nu sunt critici la adresa autorilor ci recomadări pentru iubitorii muntelui cărora le dorim trasee cât mai multe şi diverse, dar ferite de accidentări, traume morale sau regrete de felul „dacă aş fi ştiut…”).

Donează 30 de lei