Pe crestele Munţilor Făgăraș / Făgăraşului, Urlea - Podragu - Muchia Tărâța, 16-21 decembrie 1958, relief România

L-am cunoscut pe domnul Virgil Nastasi în anul 1992, prin intermediul unui alt mare iubitor al munților, Walter Gutt. Atunci, domnul Nastasi și domnul Nelu Lupan, ambii din Brașov, dar și Walter Gutt (brașovean și el), la fel și alți mulți iubitori de munte și natură din București și din țară mi-au pus la dispoziție, cu mare amabilitate și încredere, imagini excelente de la munte. O parte dintre acestea au fost publicate (din păcate sub valoarea lor, din cauza condițiilor tipografice nu tocmai bune) în săptămânalul de turism intitulat Zece săptămâni pentru 1.000.000 de lei.

Noi eram toți entuziaști, ziarul avea 8 pagini format A3, editat fiind de Compania de Turism pentru Tineret, Agenția Activ Club și Clubul Național de Turism pentru Tineret. Eu asiguram realizarea publicației, ajutat de o doamnă dactilograf. S-a derulat un mare concurs, cu ceva reclamă la televiziune, premiul cel mare fiind până la urmă împărțit între mai multe persoane. Din păcate, ziarul nu a fost difuzat de către cei care trebuiau să facă asta și în consecință lumea nu l-a prea văzut și nu a știut de concursul respectiv... Eram scârbit/ intrigat/ nedumerit văzând rapoartele de difuzare de la Rodipet, societatea care se ocupa cu distribuirea unei bune părți a tirajului, pentru că ele arătau că se întorc mai multe ziare decât plecaseră…

Nici Walter Gutt, nici domnul Virgil Nastasi nu începuseră din câte știu eu să pună pe hârtie experiențele lor de la altitudine (sau nu le făceau încă publice), care erau destule, variate și intens interesante, însoțite de fotografii document. Este extraordinar că am găsit la materialul de mai jos, care trebuie cunoscut și bine înțeles. (Ică Giurgiu)

Pe crestele Munţilor Făgăraşului, de la Urlea la Podragu și apoi pe Muchia Tărâța, 16-21 decembrie 1958

Virgil Nastasi

În cercul alpiniştilor mai în vârstă pe care i-am cunoscut pe vremea aceea se povesteau întâmplări fascinante despre parcurgerea pe timp de iarnă a crestei Munţilor Făgăraşului, care pe atunci era considerată o tură foarte dificilă (5B). Parcurgerea ei integrală era una din normele obligatorii pentru obţinerea categoriei a I-a de clasificare în alpinism. Se evocau trăiri aventuroase, pericole de tot felul, avalanşe, câmpuri de gheaţă, viscole şi nopţi petrecute în cort pe zăpadă. Toate acestea mi-au trezit dorinţa de aventură şi o nemăsurată ambiţie de a parcurge şi eu acest traseu.

Aveam o oarecare experienţă montană dobândită în excursiile pe care le făceam în munţii din împrejurimile Braşovului şi pot spune că eram şi oarecum „iniţiat” în escalada de iarnă, căci la începutul lunii aprilie 1958, împreună cu prietenul Gert Prischak, alpinist legitimat la clubul Ştiinţa Braşov am parcurs traseele Albişoara Crucii şi Râpa Zăpezii din Masivul Bucegi.

Împreună cu un bun prieten, Peter Gomboş, cu care mergeam la schi şi în excursii prin munţi, plini de entuziasmul şi energia pe care le ai la tinereţe, am hotărât să parcurgem şi noi iarna măcar o porţiune din creasta Făgăraşului.

Nu fusesem încă niciodată în Munții Făgăraşului, dar documentîndu-ne din ghidurile turistice existente şi de la cei mai în vârstă am aflat că traseul de creastă este bine marcat şi deci pe vreme senină nu era pericol de rătăcire. Poteca de vară traversează însă o serie de versanți expuși avalanşelor. Dacă existau condiţii de producere a acestora (ninsoare proaspătă sau creşteri de temperatură) trebuia să le ocolim, fie „matematic” pe creastă dacă era posibil, fie coborînd pe spinările ce se desprind din creasta principală şi traversînd apoi văile dintre ele printr-o zonă neexpusă avalanşelor. Pe timp de ceaţă sau ninsoare urma să aşteptăm ameliorarea vremii sau, în caz că eram surprinşi pe traseu, cel mai cuminte era să ne întoarcem cât mai repede, atâta timp cât urmele lăsate mai erau vizibile. Dacă totuşi ne rătăceam, am fost sfătuiţi să aplicăm principiul infailibil „toate văile duc spre câmpie!”. Ni s-a spus că cea mai dificilă şi periculoasă porţiune este cea dintre cabanele Negoiu şi Podragu.

Înarmaţi cu aceste informaţii şi sfaturi înţelepte am hotărât să alegem o porţiune mai uşoară din creasta Munţilor Făgăraşului, anume cea dintre cabanele Urlea şi Podragu (de la est spre vest), urmînd ca astfel să ne şi confruntăm în mod gradat cu dificultăţile traseului.

Ne-am decis pentru luna decembrie, când dezavantajul zilelor mai scurte este compensat de riscul mai scăzut al producerii de avalanşe, deoarece primele zăpezi sunt mai stabile, ele fiind fixate de asperităţile şi denivelările terenului.

Am început pregătirile, prima noastră grijă fiind procurarea echipamentului.

Prietenul meu Peter avea un cort vechi, simplu (neizoterm), din foaie groasă de cort, cu fundament de pânză cauciucată, destul de greu şi voluminos. Un alt prieten, Mircea Noaghiu, de asemenea un împătimit al muntelui şi care ştia să coasă la maşină, ne-a confecţionat doi saci de dormit din pânză de in, umpluţi cu pene şi fulgi „subtilizaţi” din pernele de pe-acasă. Saltelele izoterme subţiri din burete (sleeping mate) încă nu apăruseră pe atunci. Existau în comerţ nişte saltele pneumatice din pânză cauciucată, dar erau foarte grele şi voluminoase aşa că am hotărât să nu luăm aşa ceva, bazîndu-ne pe „masivitatea” sacilor noştrii de dormit. Aveam totuşi o prelată din foaie groasă de cort pe care urma să o aşternem sub noi. Un primus vechi de bucătărie şi doi litri de benzină completau echipamentul nostru de bivuac.

Ca echipament de corp aveam hanorace cu glugă, din pînză de doc şi două pulovere dedesubt. Nu apăruseră încă bluzoanele cu fulgi. Eu, fiind mai friguros, voi lua cu mine şi un cojocel fără mâneci din blană de oaie. Aveam pantaloni de schi din stofă groasă de lână de care însă se lipea zăpada şi se umezeau. Ne-am procurat bocanci de munte cu cuie, simpli, însă suficient de mari ca să încapă două perechi de şosete de lână.

Cel mai greu a fost cu procurarea echipamentului tehnic de escaladă. Colţarii , pioleţii şi corzile erau materiale deficitare, de import, pe care numai cluburile de alpinism le aveau. Nu le puteam solicita de la vreun club pentru o întreprindere particulară din care riscam poate nici să nu ne întoarcem. Am început aşadar investigaţiile printre prieteni şi cunoscuţi. În cele din urmă am găsit la un sas bătrân o pereche de colţari Asmu şi un piolet Santis, fabricaţie a anilor 1937, precum şi o coardă de cânepă de 40 de metri şi nimic mai mult.

Am hotărât că este bine şi aşa, unul urmînd să poarte colţarii iar celălalt pioletul. Marea greşeală a fost însă că nu ne-am gândit să luăm cu noi o pereche de beţe de schi.

Bineînţeles, nu putea să lipsească echipamentul fotografic. Aveam un aparat Kodak 6x9 cu burduf, model 1933, cu doar trei timpi de expunere (1/25, 1/50 şi 1/100 secunde) şi un filtru galben care trebuia ţinut cu mîna în faţa obiectivului, căci nu se potrivea pe montură. Două filme alb-negru 18 DIN completau „arsenalul” nostru fotografic.

A sosit luna decembrie, zăpada s-a aşternut în munţi şi profitînd de vremea bună anunţată la buletinele meteorologice, în ziua de 16 decembrie 1958 am plecat în mult visata aventură. Am pornit din Braşov la 6 dimineaţa, cu trenul personal spre Sibiu, ajungînd în comuna Voila în jurul orei 8. Cei 14 km pe şosea pînă la poalele muntelui i-am parcurs pe jos, cu raniţele noastre de 20-22 kg în spate. Curse de autobuz nu existau şi nu am găsit nici vreun mijloc de transport de ocazie. Urcăm poteca spre cabana Urlea, care la început urmează Valea Brezcioarei, apoi se angajează spre stînga, în serpentine largi pe coasta muntelui, prin pădurea de arini, fagi şi conifere. Nu era nici-o urmă, dar zăpada nu era prea mare aşa că nu am avut greutăţi la urcuşul prin pădure în afară de oboseala acumulată de-alungul celor 14 km parcurşi pe jos pe şosea. Ajungem după 4 ore de mers în poiana din Curmătura Colţilor, unde se află situată cabana Urlea (1533 m).

Deşi cabana figura în ghidurile turistice ca deschisă iarna, nu am găsit pe nimeni iar uşa era încuiată. Totuşi era lăsat deschis un dormitor comun din anexa cabanei. Am hotărât să nu aprindem focul în sobă şi să petrecem o primă noapte la o temperatură sub zero grade, prilej de acomodare pentru nopţile în cort ce aveau să urmeze.

A doua zi, vreme excelentă, soare şi cer senin. La ora 8 începem urcuşul pe spinarea Muntelui Moşu, mai întâi prin pădurea rară de conifere, apoi prin jnepenişurile încă nedispărute sub stratul de zăpadă. Ajunşi la golul alpin, începînd din poienile denumite Şleaul Muşuleţii, stratul subţire de zăpadă, topit de căldura soarelui din zilele anterioare, se transformă în gheaţă. Înaintăm cu greu, lovind puternic cu bocancii pentru a ne creea cât de cât un sprijin. Odată depăşită zona relativ plană a Şleaului Muşuleţii intrăm în zona abruptă a căldării ce mărgineşte spre nord Curmătura Moşului. Poteca acoperită de zăpadă abia se mai ghiceşte şi văiugile pe care le traversează sunt pline de zăpadă îngheţată din care răsar colţi ascuţiţi de stâncă. O alunecare ar putea fi foarte periculoasă căci ne-am putea zdrobi de aceste obstacole.

Suntem nevoiţi să scoatem coarda şi să punem colţarii. Avînd însă numai o singură pereche şi doar un singur piolet, am hotărât ca cel care urcă primul să se echipeze cu aceste „preţioase” scule iar secundul să vină asigurat în coardă pe urmele săpate de acesta. Parcurgem astfel cele vreo 10 lungimi de coardă care ne mai despărţeau de Curmătura Moşului (2200 m), în care ieşim cu greu, ultima porţiune fiind acoperită cu o gheaţă aproape „sticlă”.

Pe culmea înierbată a Moşului, pe care urmează să o urcăm spre est până în Vf. Urlea, zăpada s-a muiat sub razele calde ale soarelui de amiază, aşa că strângem coarda şi colţarii şi pornim din nou la drum. Admirăm spre dreapta cele 4 căldări nordice, obârşii ale Văii Brezcioara, cufundate în umbra întunecată, iar spre sud căldarea înzăpezită a Lacului Urlea. Ajungem curînd la baza vîlcelului ce urcă spre Vf. Urlea, unde poposim pentru masa de prânz. Pregătim la primus un ceai fierbinte cu mult zahăr ca „garnitură” la hrana rece, conserve şi mezeluri. Soarele începuse deja să coboare spre vest (suntem în perioada solstiţiului de iarnă, cu zile foarte scurte), aşa că pornim în urcuşul susţinut spre Vârful Urlea (2473 m). Zăpada afânată ne permite urcuşul fără colţari. Ajunşi pe vârf, ne aflăm de acum pe creasta principală a Munţilor Făgăraşului. Ne întîmpină iarăşi o zăpadă îngheţată, scrijelită şi spulberată de vânt, iar pe cer începuse să se formeze o pânză subţire de nori.

De aici drumul de creastă se desfăşoară pe versanții sudici, poteca coborînd mai întâi în Curmătura Mogoşului (2344 m), după care ocoleşte Vârfurile Mogoş, La Cheia Bândei şi Colţul Bălăceni, ajungînd apoi în Fereastra Mare a Sâmbetei (2188 m). Deşi traversarea se desfăşoară de-alungul unor locuri relativ domoale, totuşi convexitatea pantelor ce coboară spre adânca Vale a Bândei, întrerupte mai jos şi de praguri stâncoase, precum şi zăpada îngheţată „beton”, cu plăci de gheaţă pe alocuri, ne determină să punem din nou colţarii şi să ne legăm în coardă. În urma experienţei câştigate la ieşirea în Curmătura Moşului hotărâm ca fiecare să ia câte un colţar, pe care ni-l legăm la piciorul stâng, cel dinspre vale. Pioletul îl va purta totdeauna cel care se află deasupra, adică la urcare primul, la coborâre ultimul. Astfel echipaţi facem o fotografie, folosind şi filtrul galben pentru a evidenţia norii. Pornim apoi în mers concomitent la o distanţă de circa 10 m unul de altul, surplusul de coardă înfăşurînduni-l diagonal peste umăr, pentru a nu o târî pe zăpadă. Neavînd sprijin ferm decât pe piciorul din vale, cel cu colţar, cu dreptul păşim perpendicular pe suprafaţa pantei, folosindu-l doar ca o „bătaie” pentru a sălta stângul cu un pas înainte. E un mers sacadat, foarte ciudat, care ne oboseşte destul de mult. Totul decurge însă fără incident şi ajungem în Fereastra Mare a Sâmbetei pe la orele 16.

Mai avem timp să depăşim şi Vf. Slănina (2268 m) şi decidem să bivuacăm în Fereastra Mică, unde şaua este largă şi relativ plană. Pentru a nu fi expuşi unui eventual vânt dinspre nord coborâm puţin spre sud, pe valea pârâului ce izvoreşte de sub Fereastra Mică şi găsim un loc ferit pentru amplasarea cortului. Zăpada tasată ne permite să-l fixăm bine întins cu ancorele sale din corniere de aluminiu. Aşternem prelata pe fundamentul cortului, peste care despachetăm sacii de dormit şi pregătim cina. Aprindem primusul în cort şi preparăm o supă din plic, apoi macaroane cu slănină, urmate de un ceai fierbinte. În scurt timp s-a făcut atât de cald încât a trebuit să ne dezbrăcăm în cămaşă. Ne-am achipat apoi pentru culcare cu tot ce aveam ca îmbrăcăminte. Căldura din cort şi efortul de a intra în sacii de dormit ne-au făcut să transpirăm.

În sfârşit, ne-am culcat, avînd ca pernă câte o cutie din aluminiu pentru alimente. Curînd însă a început să ne pătrundă frigul, mai ales de jos, de la zăpadă. Tot foindu-ne am găsit cea mai bună poziţie şi anume culcaţi pe o parte, spate în spate, cînd puteam să adormim cîte o oră. Amorţindu-ne partea respective trebuia să ne întoarcem pe partea cealaltă, însă pentru a rămîne tot spate în spate trebuia să ne permutăm poziţiile. Făcînd această manevră fără să ieşim din sacii de dormit, efortul depus ne mai încălzea cât de cât şi aşa am petrecut prima noastră noapte în cort pe zăpadă. Ne-am trezit la ora 7, când se lumina de ziuă, am mai făcut o porţie de ceai încălzindu-ne iar la căldura primusului, apoi am strîns echipamentul care se îngreunase şi sporise în volum. Pe la ora 9 pornim din nou la drum.

Poteca marcată urcă de aici cam 200 m diferenţă de nivel până în apropierea Vf. Gălăşescu Mic (2410 m). Trecînd de piciorul sudic al acestuia, traversează pantele abrupte ale coronamentului căldării estice a Gălăşescului, apoi ajunge pe culmea sudică a Gălăşescului Mare (2470 m), dincolo de care, într-o căldare pietroasă cu pereţi abrupţi se află Lacul Gălăşescu. Este Valea Rea a Gălăşescului, pe care poteca o străbate tot printr-o traversare a coronamentului superior al circului glaciar. În final, drumul traversează muchia ce se desprinde spre sud din Vf. Hârtopul Ursului (2461 m), după care intră în teritoriul Văii Rele a Moldoveanului, coborînd în Șaua Portiţa Viştei (2310 m). Pe terasa superioară a văii se află Iezerul Triunghiular, străjuit de pereţii abrupţi ai versantului estic al Vf. Moldoveanu (2544 m).

Am făcut această descriere a traseului pentru a arăta că datorită traversărilor lungi pe pante abrupte şi îngheţate am hotărât să nu-l urmăm, avînd în vedere echipamentul nostru precar. Vremea fiind frumoasă, cu cer senin şi vizibilitate excelentă, am hotărât să ajungem la Iezerul Triunghiular escaladînd succesiv culmile sudice ce se desprind din creasta principală.

Deşi va trebui să învingem astfel o substanţială diferenţă de nivel suplimentară, coborînd în văile ce le despart şi urcînd apoi din nou pe culmile următoare, această variantă o considerăm mult mai sigură, căci urcuşul şi coborâşul pe linia de cea mai mare pantă permite celui care urcă în cap de coardă să se folosească de piolet, pentru asigurare şi săpatul treptelor, iar secundul vine asigurat de sus. La coborâre, capul de coardă coboară asigurat de sus, fără piolet, urmat de secund pe urmele acestuia, care avînd pioletul îşi poate frâna o eventuală alunecare. Coborâm aşadar pe piciorul sudic al Gălăşescului Mic, până ce găsim o zonă convenabilă de coborâre în valea ce-l desparte de culmea Gălăşescului Mare.

Din punctul unde am ajuns, în faţa ochilor ni s-a deschis o privelişte măreaţă, care nu e vizibilă din poteca crestei principale. Vârful Moldoveanu apărea în toată splendoarea lui, încadrat în prim plan de culmile sudice ale Gălăşescului Mare şi Hârtopului Ursului.

Coborâm fără probleme în vale, reperăm o zonă uşor accesibilă pe versantul estic al culmii Gălăşescu Mare şi începem urcuşul. Zăpada îngheţată permite pătrunderea bocancului, capul de coardă lăsînd nişte urme bune, pe care secundul urcă fără dificultate. Totuşi, cei aproape 300 m diferenţă de nivel pe care a trebuit să-i urcăm cu bagajul nostru greu ne-au luat aproape două ore. Coborâm în căldarea Văii Rele a Gălăşescului şi găsim o zonă stâncoasă dezgolită de zăpadă unde ne aşezăm pentru masa de prânz. Soarele încălzeşte puternic circul glaciar, este cald, nici-o adiere de vânt şi ne dezbrăcăm până la brâu, făcînd plajă în luna decembrie şi la peste 2000 m altitudine. Ne-am răsfăţat cu un desert specific alpin, anume „Gletscherwonne”, specialitate foarte la modă pe vremea aceea (în limba germană: Gletscher = gheţar; Wonne = desfătare,deliciu). Aşadar, în traducere „deliciul gheţii”, care nu era altceva decât o îngheţată preparată ad-hoc, prin amestecarea gemului sau dulceaţii cu zăpada.

Am zăbovit însă cam mult şi abia pe la orele 14 am pornit din nou la drum. Urcăm fără probleme versantul estic al muchiei Hârtopului, desprinsă spre sud din Vf. Hîrtopul Ursului (2461 m) şi ieşim pe culmea acesteia la circa 200 m mai jos de punctul unde este traversată de poteca marcată. Zărim sub noi conturul Iezerului Triunghiular din căldarea Văii Rele a Moldoveanului, îngheţat şi acoperit de zăpadă. Vâlcelul abrupt şi stâncos ce coboară din Spintecătura Moldoveanului era drapat cu splendide cascade de gheaţă. Orele fiind înaintate, vom înopta aici. Coborâm rapid în căldarea glaciară şi ne instalăm cortul pe malul lacului, între două blocuri de stâncă.

În urma experienţei din noaptea trecută, când a trebuit să suportăm răceala de sub noi, hotărâm să îmbunătăţim confortul. Am aşezat coarda în serpentine pe fundamentul cortului, peste care am pus prelata şi sacii de dormit. Nu numai că nu ne-a fost mai cald, dar a fost o noapte şi mai chinuită căci „grătarul” pe care ne-am culcat ne-a pătruns până la oase. Când i-am povestit prietenului Mircea Noaghiu această păţanie ne-a recomandat ca pe viitor să aşternem colţarii cu vârfurile în sus pentru că precis ne vor ţine de cald!

Dimineaţa, iarăşi vreme excepţională, cer senin, dar un frig cumplit. Căldarea în care ne aflam era în umbră totală, dar creasta Viştea - Modoveanu începuse să se înroşească în lumina soarelui care răsărea. Îngheţaţi bine, renunţăm la ceaiul şi masa în cort, strângem campamentul şi pornim spre Portiţa Viştei pentru a ne încălzi şi a profita mai repede de razele soarelui. Urcăm cei circa 150 m diferenţă de nivel şi odată ajunşi facem popas pentru a lua micul dejun. Lipsa oricărei adieri de vânt ne permite să aprindem primusul. Preparăm mâncare caldă şi mult ceai fierbinte, epuizînd toată benzina, căci oricum în această seară vom ajunge la cabana Podragu, punctul terminus al „expediţiei” noastre pe creasta Munţilor Făgăraşului.

Este ora 10 şi soarele luminează din plin crestele şi versanții muntelui. Pornim din nou la drum. Urcuşul foarte pronunţat spre Vf. Viştea Mare (2527 m) se desfăşoară dealungul unei creste stâncoase, mărginită spre nord de prăpăstiile adânci ale văii cu acelaşi nume. Creasta spulberată de vânt este aproape lipsită de zăpadă şi o urcăm în circa 40 de minute, în condiţii aproape „de vară”. Ajunşi pe vârf admirăm spre sud Vf. Moldoveanu (2544 m), cel mai înalt din Carpaţii noştri. Creasta îngustă şi prăpăstioasă de circa 400 m lungime ce ne desparte de el nu arată de loc încurajator, iar timpul înaintat şi echipamentul nostru precar ne-au determinat să rezistăm tentaţiei de a ajunge pe vârf. Parcurgem totuşi două lungimi de coardă pe creasta spre Vf. Moldoveanu, pentru a găsi un unghi mai favorabil pentru o fotografie de ansamblu spre vest a crestei principale, foarte bine conturată datorită luminii favorabile.

După o scurtă odihnă şi un tur de orizont cu privirile, începem coborârea spre Şaua Orzănelei. Versantul vestic al Viştei Mari, abia ieşit din umbră, era acoperit de zăpadă îngheţată. Ne legăm din nou în coardă şi aplicăm iarăşi tehnica experimentată la coborârea de pe Vf. Urlea, adică mers concomitent, fiecare cu cîte un colţar pe piciorul din vale, iar pioletul la cel care coboară ultimul. Coborâm cu atenţie, totul decurge fără incidente şi curând ajungem în Şaua Orzănelei. De aici, stratul subţire de zăpadă înmuiat de soare ne oferă o priză bună a bocancilor şi străbatem în continuare versanții sudici ai Vârfurilor Ucişoara şi Ucea Mare.

Privind în urmă, spre est, avem o splendidă imagime a crestei principale, cu Vârful Hârtopul Ursului în fundal, încadrat de V-ul format de Vf. Ucişoara la stânga şi creasta Viştei Mari la dreapta. Continuăm drumul pe versantul sudic al Vârfului Corabia, pe a cărui spinare domoală ne oprim pentru masa de prânz.

Am pornit din nou la drum, destul de târziu. Coborâm în şaua adâncă a Văii Ucea Mare (2220 m). În faţa noastră se ridică versantul înclinat al spinării sudice a Vârfului Podu Giurgiului (2358 m), dincolo de care drumul intră în căldarea glaciară cu acelaşi nume, dominată de Vârfurile Tărâţa şi Podragu, între care se află Șaua Podragu (2307 m). Urcăm cu greu cei 120 m diferenţă de nivel şi ajungem pe creasta piciorului Podu Giurgiului de unde vedem stâlpul indicator cu săgeţi de orientare din Şaua Podragu.

Începuse să se lase întunericul. Nemaiavând acum decât de coborât ni s-a mai ridicat moralul şi continuăm drumul. Zăpada s-a întărit din nou şi pentru a parcurge cei circa 400 - 500 m de traversare pe panta foarte înclinată a versantului vestic al Muntelui Podu Giurgiului ne legăm din nou în coardă. Traversăm cu mare atenţie (sub noi se află şi pereţi de stâncă), nu în mers concomitent, ci cu regrupări la fiecare 20 de metri, pentru a avea cât de cât o asigurare. Pe la orele 18 ajungem în Şaua Podragu. Se întunecase de-a binelea. În vale zărim cabana Podragu (2136 m), cu o fereastră slab luminată, semn că era cineva acolo. Coborârea din şa în căldarea glaciară nu arăta de loc bine. O cornişă masivă de zăpadă îngheţată completa ca un zid aproape vertical panta abruptă în care erau săpate serpentinele drumului de vară. Din vale, de la cabană, un câine a început să latre lugubru. Fiind întuneric nu vedeam ce e sub noi.

După o scurtă chibzuială am decis să începem coborârea. Peter, mai masiv şi mai greu, urma să coboare primul, asigurat zdravăn de sus, cu coarda petrecută pe după stâlpul indicator, iar eu veneam pe urmele lui. Am desfăşurat coarda pe toată lungimea ei (40 m) şi Peter a început să coboare cu spatele spre vale, coarda întinsă servindu-i şi ca un punct de sprijin suplimentar. Din fericire nu era gheaţă ci o zăpadă tasată, dură, care permitea baterea unor urme stabile. Când s-a terminat derularea corzii şi-a făcut o mică platformă şi mi-a strigat să cobor. Avînd pioletul ca punct de sprijin şi asigurare, pe urmele făcute ajung repede lângă el. Au mai urmat încă 20 de metri de coborâre parcurşi în acelaşi mod, după care panta s-a domolit. Ne-am dezlegat, am strâns coarda şi în 30 de minute am ajuns la cabană.

Nu era nici-un turist, doar cabanierul, care ne-a întâmpinat pe terasă, avertizat fiind de lătratul câinelui. Ne-a relatat că mai întâi şi-a îndreptat privirile spre vale, căci numai de acolo putea să vină cineva, dar mai apoi auzind vocile noastre s-a uitat spre creastă şi s-a crucit, căci de acolo nu-i mai veniseră turişti în timpul iernii.

Podragu era pe vremea aceea cea mai modernă cabană de altitudine din Carpaţii noştri. Construită în anul l952, din piatră şi cărămidă, cu ferestrele oblonite, avea în interior toate dotările unei locuinţe moderne: instalaţie de apă curentă care funcţiona şi pe timpul iernii, boiler de apă caldă, duşuri şi WC-uri, sobe de teracotă pentru încălzire. Sala de mese era pardosită cu parchet lustruit şi era decorată cu splendide fotografii alb-negru de format mare, înfăţişînd peisaje din Munții Făgăraşului, realizate de fotografii Josef Fischer din Sibiu şi Carol Lehmann din Braşov. În cabană nu se intra cu bocanci. Trebuia să te descalţi în holul de la intrare, unde se afla un rastel pentru încălţăminte şi ţi se ofereau nişte papuci de casă, la fel ca la Muzeul Peleş (fostul palat regal) din Sinaia.

În timpul cât am luat cina şi am mai stat de poveşti, cabanierul ne-a încălzit o cameră şi într-un târziu ne-am dus la culcare. Am dormit tun, oboseala şi frigul acumulat în cursul celor două nopţi petrecute în cort spunîndu-şi cuvântul.

În ziua următoare, iarăşi cer senin, soare şi niciun semn ca vremea să se înrăutăţească.

Aşa că am hotărât să părăsim Munţii Făgăraşului nu pe traseul clasic prin Valea Podragu - Arpaş, ci parcurgînd creasta Tărâţa, o culme nordică străbătută de o potecă marcată, la poalele căreia se află oraşul Victoria.

Deşi cabanierul ne-a avertizat că traseul este periculos iarna, fiind accesibil numai alpiniştişor, i-am replicat că avem echipamentul necesar şi că... „doar n-am venit de sus, din creastă?” Se pare că argumentul nostru a fost convingător, aşa că ne-a urat „drum bun!” şi ne-am despărţit mulţumindu-i pentru sfat şi ospitalitate.

Văzută de la cabană, Creasta Tărâţa, acoperită de o mantie de zăpadă din care răsăreau ţancuri şi muchii stâncoase întunecate, ce contrastau cu albul imaculat al zăpezii, înfăţişa un peisaj feeric. Spre capătul ei nordic, unde se află şi zona cea mai prăpăstioasă, zăpada se pierdea treptat, aşa că am concluzionat că nu vom avea probleme de ordin tehnic şi am împachetat coarda şi colţarii în raniţă.

Am plecat aşadar plini de optimism, totuşi destul de târziu, fiind orele 11. De la cabană am coborât pe malul Lacului Podragu, îngheţat şi acoperit de zăpadă, de unde printr-o traversare oblică am urcat în Curmătura Carelor, o şa largă, din care spre est ni s-a deschis o splendidă panoramă asupra căldării superioare a Văii Ucea Mare, dominată de Vârfurile Corabia şi Ucea Mare, din care se desprinde spre nord muchia stâncoasă a Gârdomanului.

Urmăm poteca de vară (stratul de zăpadă nu prea gros lăsa vizibile unele marcaje de pe stânci) care traversează la circa 20-30 m sub creastă versantul nu prea înclinat dinspre Valea Podragu. Zăpada bună (nu era gheaţă şi nici nu ne afundam prea mult) ne permite să ajungem repede în zona Vârfului Custura, din care se desprinde o creastă secundară ce coboară pînă în firul Văii Podragu, domolindu-şi panta în aval de cascada pârâului văii. Acolo, pe un tăpşan străjuit de Turnurile Podragului, aflate pe versantul opus al văii, se află astăzi cabana Turnuri, care nu exista pe vremea aceea, în 1958.

Între Vf. Custura şi Vf. Floarea de Colţi se desfăşoară o porţiune de creastă abruptă şi prăpăstioasă, alcătuită din ţancuri şi muchii inaccesibile. Aici, creasta prezintă şi o adâncitură (Curmătura Custurii sau Curnătura Afundă), din care porneşte un vâlcel abrupt, mărginit de pereţi stâncoşi şi întrerupt de săritori ce coboară până în firul Văii Podragu.

Poteca ocoleşte această zonă, coborînd în serpentine scurte, pe o faţă abruptă, până în firul vâlcelului, după care se angajează într-o traversare pe sub porţiunea de creastă dominată de Vf. La Pârâul Jneapănului (2104 m). Era trecut de ora 13 şi, deşi soarele lumina din plin, faţa pe care trebuia să coborâm, avînd orientare nordică, se afla în umbră totală şi era îngheţată bocnă.

Zăpada fiind spulberată de vînt serpentinele erau vizibile însă erau acoperite de un strat de gheaţă sticlă, format din apa prelinsă de pe stâncile de deasupra. Ne-am oprit, neştiind ce să facem. O cădere şi o alunecare prin vâlcelul înclinat ar putea fi fatală. Dacă am fi avut fiecare colţari şi pioleţi poate n-ar fi fost un risc prea mare, dar aşa, cu echipamentul nostru precar...

Eu, mai prudent (ca să nu zic „fricos”), am propus să ne întoarcem la cabană (timp era suficient) şi să coborâm a doua zi pe traseul clasic, prin Valea Podragu. Peter însă susţinea să scoatem coarda şi să ne continuăm drumul, încrezător că vom putea trece această porţiune dificilă. I-am adus aminte cele citite într-o carte despre alpinism şi anume că „majoritatea accidentelor alpine au avut loc pe traseul de coborâre” şi că „alpinişti celebri au murit în locuri ridicol de uşoare” când, datorită euforiei produse de reuşita escaladei şi oboselii accumulate are loc o diminuare a atenţiei, puterii de concentrare şi a resurselor fizice.

Este foarte interesant cum în astfel de situaţii dificile, în alpinism acţionează o aşa numită „lege a compensaţiei psihologice”, adică scăderea curajului unuia dintre coechipieri îi induce celuilalt un plus de încredere şi curaj. Cu cât insistam mai mult să ne întoarcem, cu atât prietenul meu Peter devenea mai încrezător că vom putea trece.

După 10 minute de deliberări cădem de acord să continuăm traseul şi începem să elaborăm o strategie de coborâre pe faţa îngheţată. O asigurare la piolet era exclusă, căci nu putea înfipt nicăieri. Am descoperit însă că din loc în loc existau nişte proeminenţe stâncoase, prin spatele cărora puteam să petrecem coarda, creîndu-ne astfel cât de cât nişte puncte de asigurare. Hotărâm să coborâm folosind aceste proeminenţe ca puncte de regrupare. Ne punem fiecare câte un colţar pe piciorul dinspre vale şi ne legăm în coardă. Peter, mai masiv va coborî primul, luând cu el şi pioletul, pentru a săpa trepte în gheaţă.

Eu, care îl urmam neasigurat de sus, fiind mai uşor, aveam mai multe şanse să fiu oprit în coardă în cazul unei alunecări. Petrec coarda pe după un ţanc de stâncă şi Peter începe coborârea spre o altă proeminenţă stâncoasă, aflată la 20 de metri mai jos. Piciorul echipat cu colţar oferă un sprijin ferm însă săpatul treptelor pentru celălalt cerea timp, aşa că i-au trebuit vreo 15 minute pentru această primă lungime de coardă. Încep şi eu coborârea şi datorită treptelor bine săpate, înclinate spre interiorul pantei, ajung repede lângă el. Continuăm astfel încă 15 m de coborâre, după care urmează o porţiune de traversare descendentă spre dreapta până în firul vâlcelului. Era porţiunea cea mai periculoasă, căci nemaicoborînd pe linia de cea mai mare pantă, coarda făcea o buclă. În cazul unei alunecări, capul de coardă putea să prindă viteză, fiind mai greu de oprit. Cu mare atenţie, Peter se angajează în traversare şi mai parcurge 20 de metri până la un alt ţanc, care permitea o asigurare. Îl urmez şi totul decurge cu bine. Ultima lungime, de vreo 15 metri ne scoate în firul vâlcelului, umplut cu zăpadă tasată.

Am reuşit aşadar să străbatem această porţiune dificilă, situată deasupra hăurilor ce sfârşesc în adâncul Văii Podragu. Cu echipamentul nostru rudimentar ne-a trebuit însă aproape o oră pentru a parcurge aceşti 70-80 de metri de traversare pe gheaţă. S-a făcut ora 15 şi trebuia să ne grăbim, căci în luna decembrie întunericul se lasă în jurul orei 17.

Ieşirea din vâlcel, pe faţa expusă spre soare, a fost mult mai uşoară, poteca săpată în versant fiind parţial degajată de zăpadă. Neştiind ce ne mai aşteaptă în continuare am hotărât să nu ne dezlegăm şi am pornit în mers concomitent, cu coarda desfăşurată la 10 m distanţă.

A urmat porţiunea de creastă din zona Vârfului La Pârâul Jneapănului, apoi am traversat Şaua Mică, Şaua Lespezilor şi Şaua Babei (1920 m). Nu am mai avut porţiuni dificile şi după 40 de minute am ajuns în jnepenişurile din Şaua Boldanu (1615 m). Ne-am scos colţarii, am înpachetat coarda în raniţă şi apoi a urmat o goană nebună prin pădure spre Oraşul Victoria, unde am ajuns pe întuneric, pe la orele 19. De acolo existau curse de autobuz spre gara Ucea de Jos, de unde cu un tren de noapte ne-am reîntors în Braşov.

Eram fericiţi că am reuşit să străbatem iarna o bună porţiune din creasta Munţilor Făgăraşului. Trebuie însă să mărturisesc că am avut şi o mare „doză” de noroc. Pe întreg parcursul celor 5 zile, cât a durat „escapada” noastră, ne-am bucurat de o vreme excepţională cu soare şi cer senin. Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă am fi fost surprinşi de ceaţă, ninsoare sau viscol. A fost o trăire plină de aventură, cu amintiri de neuitat, din care am dobândit şi multă învăţătură de minte pentru viitor. La 19 ani eşti plin de cutezanţă şi avânt, ignori pericolele şi îţi supraapreciezi şansele. Trebuie să ai însă echipamentul adecvat, cunoştinţe asupra tehnicii de folosire a acestuia, experienţă privind starea zăpezii, atenţie şi concentrare pe întreg parcursul escaladei şi să nu consideri terminată o ascensiune decât în momentul când ai păşit din nou pragul casei.

ADDENDA

Iarna, durata etapelor de marş pe creasta Făgăraşului nu poate fi planificată anticipat. Ea depinde de starea vremii şi a zăpezii. Pentru prima parcurgere integrală a crestei Munţilor Făgăraşului, între cabanele Suru şi Plaiul Foii, au fost necesare 21 de zile, din care doar 10 au fost folosite efectiv pentru mers. În celelalte, echipa a fost blocată de viscol sau ceaţă, trebuind să aştepte ameliorarea vremii. Există însă şi situaţia inversă, când distanţa dintre cabanele Suru şi Sâmbăta a fost străbătută în doar două zile. Aceasta însă de către alpinişti consacraţi, cu echipament performant pentru expediţii la mare altitudine şi la sfârşitul lunii martie, când zilele sunt mai lungi şi temperaturile mai ridicate.

Deşi am avut vreme bună, nouă ne-au trebuit 3 zile pentru etapa Urlea - Podragu. Am avut însă un echipament inadecvat (doar un singut piolet şi o singură pereche de colţari pentru două persoane) şi... eram începători în „d-ale alpinismului”. Principala noastră grijă a fost să nu ne accidentăm. Serviciul salvamont nu exista pe vremea aceea. El s-a înfiinţat mult mai târziu, abia în anul 1969. Dacă unul dintre noi şi-ar fi fracturat un picior, undeva prin zona căldărilor sudice din preajma Vf. Moldoveanu, celuilalt i-ar fi trebuit două zile să ajungă de acolo la Braşov, pentru a chema ajutoare. Încă o zi ar fi fost necesară pentru a mobiliza o echipă de voluntari dintre prieteni şi cunoscuţi şi alte două zile pentru a reveni la locul accidentului.

În acest interval de timp, cel accidentat ar fi murit cu siguranţă, fie îngheţat, fie mâncat de corbi.

În foto sunt sibienii Ion Gligorea și Egin Scheiner, lipsește Gimi Meltzer din acea „tripletă” celebră a lui Toma Boerescu! Dinu Mititeanu

Nicu Nicolae În fotografie se află doi salvamontiști și alpiniști sibieni care încă trăiesc... Grigore Ion și prof. Egin Scheinner! Toată stima veteranilor muntelui ! (Cei doi au pe ei prima uniformă a salvamontului românesc, de culoare portocalie și pe mânecă se observă emblema salvamont)

9 ianuarie 2009 

Bibliografie

Valentin Bălăceanu, Hedda Cristea - Das Făgăraş Gebirge - Reisefuehrer, Verlag Sport-Turism, Bukarest, 1985

Mircea Noaghiu - Avalanşa, Editura Romlibri, 1993

Donează 30 de lei