Cheile Crişului Băiţa şi Porţile Bihorului, Munţii Bihor

Paul Ionescu (Arad) 

Zeci de ani, aceste minunate locuri ale Munţilor Apuseni au fost ascunse privirilor turiştilor, nu pentru că sunt greu accesibile, ci din cauza bogăţiei în minereu de uraniu; zona a fost exploatată la maximum de sovietici; aici există un mare depozit de deşeuri radioactive. Forme carstice foarte interesante aşteaptă să fie vizitate.

Cheile sunt situate în bazinul superior al Crişului Negru, amonte de localitatea Băiţa Sat (vezi harta).

 1 – exploatare minieră; 2 – fostă rampă de încărcare a minereului; 3 - jgheab de aducţiune; 4 – loc de cort; 5 – fostă staţie de compresoare; 6 – carieră de marmură 

O harta completă a zonei găsim la https://sites.google.com/site/romanianatura39/home/carpatii-apuseni/bihor/harta-muntii-bihor-parcul-natural-apuseni-marcaje, de unde va prezentăm doar un extras:

 

Au dezvoltare de aproape 1 km şi orientare generală nord-est sud-vest. Relieful din jurul lor este masiv, puternic împădurit. Din această cauză, ansamblul carstic nu poate fi reperat nici din Şaua Vârtop, nici din Piatra Grăitoare (1658 m), nici din Pietrele Negre (1260 m), ci doar însoţind pas cu pas firul văii. Bucuria descoperirii unuia dintre cele mai grandioase ansambluri carstice ale Apusenilor - Porţile Bihorului - este cu atât mai mare cu cât nu există o hartă precisă a zonei, din cauza exploatării minereului de uraniu şi a marmurei din cariera Băiţa.

Accesul în chei este uşurat de şoseaua modernizată Lunca Vaşcăului - Nucet - Câmpeni. În amonte de Băiţa Sat şoseaua se ramifică spre dreapta, către Băiţa Plai. Traversăm Pârâul Ciungilor şi urmăm drumul pietruit până la poarta exploatării miniere. Drumul continuă pe firul văii spre Băiţa Plai, străbătând jalnica colonie minieră, cu blocuri în paragină şi un cămin cultural în care se dădeau spectacole menite să înfrumuseţeze viaţa celor condamnaţi la moarte cu zile. Mizeria, dezordinea, ruina contrastează cu verdele crud al pădurii, cu frumuseţile locurilor. Natura, cu puterea ei, încearcă să astupe rănile provocate de omul care pretinde că o stăpâneşte.

Sâmbătă dimineaţă nu se lucrează în exploatare. Suntem întâmpinaţi de portar şi de o haită de câini, gata să ne sfâşie. Spunem că vrem să vizităm Porţile Bihorului; suntem lăsaţi să trecem cu greu, cu condiţia să nu avem aparate de fotografiat sau camere video. Înaintăm prin exploatare urmând drumul care însoţeşte firul văii.

Clădiri în paragină, fier vechi peste tot şi panouri cu fruntaşi ai revoluţiei socialiste. Aici timpul a stat parcă pe loc şi numai rugina este cea care îşi face datoria. Dezastru ecologic este puţin spus…

Un al doilea paznic ne ia la întrebări, dar scăpăm cu bine. După 2 km ajungem la cariera de marmură Băiţa. Surpriză! Apare al treilea paznic. Cum pe schiţa noastră Porţile Bihorului trebuie să fie la 500 metri în stânga carierei, îl întrebăm dacă ştie unde este intrarea. Nici vorbă! Înaintăm pe un drumeag care urmează valea uscată din stânga şi ne oprim lângă o staţie de compresoare, devastată. Punem rucsacii jos şi ce să vezi: în faţa noastră, mascat de verdeaţă abundentă, un impresionant portal.

                                                                                    2   La Porţile Bihorului.   

Ne îndreptăm spre peşteră, nu înainte de a ascunde rucsacii. Dincolo de portal se zăreşte o vastă galerie. Pătrundem fără teamă, dar după 17 metri de la intrare calea ne este barată de un prag înalt de vreo 4 metri, fostă cascadă la baza căreia apele ieşite din masiv au sculptat o marmită gigantică. Urcăm pe o scară şubredă şi intrăm într-o sală circulară, lipsită de tavan. Pereţii abrupţi de peste 30 metri, foarte netezi, continuă cu cerul albastru. Această peşteră este o adevărată poartă spre infinitul albastru al viselor noastre. Facem câteva poze, apoi cercetăm în amănunţime peştera. Descoperim o nişă în stânga peretelui, care până acum a fost ascunsă privirilor noastre. O fisură adâncă pătrunde spre măruntaiele pământului şi are o lăţime de maximum 1,5 metri. Coborâm afundându-ne picioarele în noroiul proaspăt. După aproape 20-25 metri un buştean pus orizontal ne barează calea. Dincolo de el se deschide un hău negru şi se aude apa şiroind. Încercăm să luminăm dar fascicolul lanternelor se pierde în beznă. Ca să coborâm ne-ar trebui o coardă; nu avem şi ne întoarcem. 

Revenim la albia Crişului şi urcăm în continuare, până în chei. Peisaj specific Apusenilor, cu abrupturi şi ţancuri stâncoase despicate de şiroirea apelor. Praguri, repezişuri şi marmite îmbogăţesc talvegul văii, silind apa la o curgere zbuciumată.

Ajungem la o bifurcaţie dominată de o fostă rampă de încărcare a minereului. O ramură se orientează spre nord-est, iar cealaltă urmează Hoanca Moţilor, până în Şaua Vârtop (imaginea 4). O urmăm pe cea de-a doua (imaginea 3), în căutarea unui loc de cort. După aproape 1 km ajungem la o nouă bifurcaţie şi trecem peste un podeţ, parţial distrus. În dreapta, o construcţie ciudată din piatră, un jgheab enorm, atrage atenţia. Se pare că a folosit pentru aducţiune. La câţiva metri, pe ramura din stânga, valea se deschide, făcând loc unei poieniţe. Aici montăm tabăra. Apă şi lemne de foc sunt din belşug.

             3  Hoanca Moţilor.
                                                                        

                                                                             4  Spre Şaua Vârtop. 

Cum mai avem timp suficient, facem o incursiune în sus pe vale. Sălbăticia locurilor ne surprinde plăcut: cascade şi repezişuri pierdute printre pietre acoperite cu muşchi. Ajunşi la o nouă ramificaţie, ne oprim. Cu apa rece a unui izvor care iese din stânga, ne potolim setea. Urmele unei galerii de mină se văd la câţiva metri mai sus de izvor. Ne întoarcem la corturi, pregătim masa de seară, apoi, târziu, după ce lemnele de foc aproape s-au terminat, ne culcăm, adormiţi de neîntrerupta poveste a apei.

A doua zi, facem o incursiune pe valea din dreapta, pe lângă jgheabul de piatră. Diferenţa mare de nivel a dat naştere la o serie de cascade deosebit de frumoase. Încântaţi de tot ce am văzut ne întoarcem la corturi, împachetăm şi coborâm pe Hoanca Moţilor până la vechea rampă de încărcare a minereului. Urmăm drumul care însoţeşte valea până la Peştera resurgenţă de la Izvoarele Crişului (imaginea 5).

                                                                                                       5

Din păcate intrarea în cavitate este zidită şi o poartă metalică ne-a spulberat orice dorinţă de a o vizita. Cei 60 metri ai peşterii vor rămâne pentru noi o veşnică tentaţie. Mai avem timp suficient să vizităm sectorul de nord-est al cheii, apoi coborâm spre Băiţa. Cu explicaţiile de rigoare, trecem de paznici şi părăsim exploatarea.

Pentru turiştii care nu au cort, bazele de cazare cele mai apropiate sunt campingul Nucet şi motelul Arieşeni. (articol scris în anul 1998)


Comentarii: 

  • Cenghia Marcel Drumul catre Portile Bihorului de unde izvoraste Crisul Baita (care impreuna cu Crisu Vascau, in aval de Stei, dau nastere Crisului Negru), nu are treaba cu zacamantul de uraniu din zona si nici cu haldele de la mina de uraniu, care se afla la cca 2 km in amonte de Baita Plai.
  • Mátyási Ludovic Adevarat de Inviere, fostul zacamant de uranu de la Baitza Plai nu are nici o legatura cu Poarta Bihorului.