SBORNICUL pag 1- 201        SBORNICUL pag 202-325        SBORNICUL pag 326-502

SBORNICUL

pag. 326-502

DIALOGUL IV (Convorbirea a patra) Scrisorile stareţilor moldoveni - schimonahului Vasilie şi schiarhimandritului Paisie Velicicovschi despre lucrarea minţii şi rugăciunii lui Iisus     *    Predoslovia sau îndrumarea celor ce doresc să citească pe cel dintre sfinţi părintele nostru Grigorie Sinaitul şi să nu păcătuiască împotriva înţelesului ei     *    Predoslovia la capetele Fericitului Filotei Sinaitul "Lupta noastră nu este împotriva trupului şi sângelui, ci împotriva începătorilor şi stăpânilor, şi stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii celei de sub ceruri".     *    Predoslovia la cartea Preafericitului Isichie     *     Un cuvânt asupra cărţii fericitului Părinte Nil Sorschi 1     *     Capetele Stareţului Paisie Velicicovschi despre rugăciunea minţii PREDOSLOVIE    *    CAPITOLUL I Despre rugăciunea minţii, care este lucrarea Sfinţilor Părinţi din vechime, şi împotriva hulitorilor acestei rugăciuni sfinţite şi prea fără de prihană     *     CAPITOLUL II De unde îşi are începutul această dumnezeiască rugăciune a minţii şi ce mărturii din Sf. Scriptură aduc despre ea purtătorii de Dumnezeu Părinţi     *     CAPITOLUL III Despre faptul că această sfinţită rugăciune a minţii este un meşteşug duhovnicesc     *     CAPITOLUL IV Ce fel de pregătire trebuie aceluia, care doreşte să facă această dumnezeiască lucrare    *    CAPITOLUL V Despre ceea ce este această sfinţită rugăciune a lui Iisus după calitatea şi lucrarea sa     *    CAPITOLUL VI Despre aceea cum trebuie de la început să deprindem lucrarea acestei dumnezeieşti rugăciuni cu mintea în inimă     *     Lămurire, a deosebirii între căldura firească, căldura harică şi căldura stârnită de diavol.    *     Lămurire mai amănunţită şi atotcuprinzătoare în problema înşelării, care vine când ne îndeletnicim greşit cu lucrarea minţii şi rugăciunii lui Iisus.    *     DIALOGUL V (Convorbirea a cincea) Povăţuitorii lucrătorii inimii şi ai rugăciunii lui Iisus, cei mai apropiaţi : episcopii - Teofan Zăvorâtul şi Ignatie (Breanceaninov), stareţii de la Optina, stareţul Agapie de la Valaam, protoiereul de la Kronstadt Ioan Serghiev şi alţi nevoitori ruşi din sec. XIX     *    Fiica duhovnicească, scrie Episcopului Teofan iar Episcopul Teofan răspunde.    *     În scrisoarea următoare, episcopul Teofan din nou se întoarce la problema petrecerii cu mintea în inimă.    *     În scrisoarea următoare, Episcopul Teofan previne pe fiica sa duhovnicească să nu se încreadă în feluritele vedenii şi preziceri ce le-a avut; fiindcă sunt ispită diavolească, lucru despre care acum nu e nevoie să vorbim cu deamănuntul.     *    Cuvintele prea Sfinţitului Teofan au mişcat pe fiica sa duhovnicească. Ea se vede pe sine,se smereşte iar Episcopul Teofan îi răspunde despre răceala duhovnicească, despre întristare, despre pravilă     *    În scrisoarea sa următoare, Episcopul Teofan scrie fiicei sale duhovniceşti despre feluritele uneltiri ale diavolului şi despre mijloacele de luptă cu ele.     *     Cu prilejul unei noi pierderi a căldurii celei dinlăuntru, prea Sfinţitul Teofan scrie fiicei sale duhovniceşti :     *     Cea din urmă scrisoare, cea de încheiere, a Episcopului Teofan către fiica sa duhovnicească, pare că ar fi un bilanţ al tuturor scrisorilor anterioare şi totodată şi a întregii ei lucrări duhovniceşti, a întregii ei lucrări de rugăciune, sub îndrumarea prea Sfinţitului.     *     Tabloul general al vieţii lăuntrice duhovniceşti de rugăciune al unui lucrător al rugăciunii lui Iisus, descris mai sus, îl vom completa cu amănunte răzleţe din scrisorile Episcopului Teofan către alte persoane.     *     Episcopul Ignatie (Breanceaninov)     *    De la stareţii episcopi vom trece acum la stareţii ieroschimonahi, care s-au nevoit sub umbra Sihăstriei de la Optina. Stareţul Macarie.     *     Eu am citit un şir întreg de poveţe de ale lui Macarie stareţul despre rugăciunea lui Iisus, din scrisorile lui către monahi. Să trec acum la scrisorile ucenicului şi urmaşul său stareţul Ieroschimonah Ambrozie.    *    Şi cu aceasta încheiem cunoştinţele cu povăţuirile stareţilor de la Optina şi trecem la Valaam.     *     Acest material încă nu e studiat îndeajuns. Din nevoitorii de la Valaam, lucrători ai rugăciunii lui Iisus şi stareţi, eu vreau să vă opresc atenţia numai asupra stareţului - orb - schimonahul Agapie, pentru că despre el am mai multe date scrise, decât despre alţii.     *     Aduc citate din scrisorile Părintelui Agapie, către Părintele Ieromonah Gherman, despre lucrarea rugăciunii, scrise cu o simplitate extraordinară şi cu o căldură a inimii.     *     Protoiereul Iustin Olşevschi, mai târziu Silvestru Arhiepiscop de Omsk şi Semipalatinsc, care a publicat scrisorile episcopului Teofan, de mai sus, către Schimonahul Agapie, scrie în cuvântul său de încheiere :     *     În încheierea acestei convorbiri voi cita câteva locuri din jurnalul marelui nostru păstor-nevoitor al rugăciunii, Părintele Ioan Sergheev (de Cronstadt).     *     Răspunsul la întrebarea. Dacă este atât de greu sa se apropie cineva de lucrarea lăuntrică este oare mai bine să nu se apuce de această lucrare ?    *     CONVORBIRI DE ÎNCHEIERE

DIALOGUL IV

(Convorbirea a patra)

    Scrisorile stareţilor moldoveni - schimonahului Vasilie şi schiarhimandritului Paisie Velicicovschi despre lucrarea minţii şi rugăciunii lui Iisus

P R E O T U L : . Numeroase mărturii, aduse de Dv. în ultima convorbire, ale marilor Părinţi ai Bisericii din vechime şi ale Cuviosului Serafim de Sarov, lămuresc pe deplin şi amănunţit învăţătura Bisericii Ortodoxe despre lucrarea minţii şi despre rugăciunea lui Iisus. Ele au completat cele ce aţi spus Dv. în ultimele convorbiri şi ne-au dat un tablou complet şi limpede al rugăciunii lucrătoare sau ostenitoare. Mie îmi sunt lămurite pe deplin acum, însemnătatea, sensul, importanţa şi necesitatea lucrării lăuntrice de rugăciune pentru un creştin. Anume, prin această lucrare, având în inimă o necurmată aducere aminte de rugăciune despre Domnul Iisus Hristos şi mereu alergând la ajutorul Lui, creştinul îşi păzeşte curăţia vieţii sale celei duhovniceşti dinlăuntru, de întinarea cugetelor celor deşarte şi păcătoase şi mişcarea necurmată a patimilor. El îşi lucrează acea osteneală lăuntrică necesară, fără de care şi viaţa lui cea de dinafară, purtarea lui nu poate fi creştină, după cum învaţă despre acest lucru Sfântul Isichie, presbiterul din Ierusalim : "Dacă înlăuntrul inimii omul nu va face voia lui Dumnezeu şi nu va păzi poruncile lui, apoi el şi în afară nu va putea face acest lucru." După toate cele ce le-am ascultat, pentru mine; astfel, apare problema unei vieţi creştine şi eu limpede văd acel neajuns de la temelie, care face viaţa religioasă a societăţii noastre creştine atât de lipsită de roade; neajunsul acesta constă în slăbiciunea luptei noastre lăuntrice pentru curăţia şi buna orânduire a vieţii din inima noastră, sau altfel spus, în nepăsarea noastră faţă de starea ei duhovnicească (a inimii). De aici, anume din acest punct, trebuie să înceapă renaşterea noastră religioasă, dacă noi într-adevăr o voim. Spuneţi-mi dacă eu am înţeles drept, însemnătatea rugăciunii lui Iisus ?

M O N A H U L : . Mi se pare că aveţi dreptate.

P R E O T U L : . Revenind la conţinutul convorbirilor noastre anterioare, eu vreau să vă atrag atenţia asupra faptului, că noi până acum, aproape în întregime ne-am ocupat numai de cercetarea şi de studierea rugăciunii lucrătoare şi ostenitoare. Noi prea puţin ne atingem de rugăciunea contemplativă şi până acum nimic n-am vorbit despre acele primejdii care se ivesc în timpul unei lucrări greşite a rugăciunii lui Iisus. De aceea, eu vreau din nou să vă rog, spuneţi-mi mai amănunţit, pe cât acest lucru e cu putinţă, ce este rugăciunea contemplativă şi în ce se cuprinde deosebirea şi de cea lucrătoare, de asemenea şi ce este "înşelarea", în ce constă, de unde vine şi cum să se păzească de ea un lucrător al rugăciunii lui Iisus ?

M O N A H U L : . Eu în mai multe rânduri v-am spus că în lucrarea rugăciunii lui Iisus se cere un progres şi o continuitate riguroasă. Sporirea în rugăciune se face pe cale organică, pe nesimţite, după cum creşte organismul omenesc, după cum se dezvoltă o plantă. Toate la timpul lor. Nu trebuie de sărit înainte. Şi pe lângă acestea, trecerea de la rugăciunea cea lucrătoare la cea contemplativă nu depinde de eforturile omului, ci de voinţa lui Dumnezeu. Deşi în rugăciunea cea lucrătoare reuşita depinde de harul lui Dumnezeu, dar totuşi aici au mare însemnătate şi eforturile omului. Iar mai departe, întru sporirea rugăciunii, Însuşi Dumnezeu îl duce pe om parcă de mână şi căutarea cea de capul nostru a rugăciunii mai înalte fiind prematură şi păcătoasă, cuprinde în sine o mare primejdie pentru viaţa noastră cea duhovnicească. Afară de aceasta, în rugăciune ca şi în alt oarecare proces organic, nu sunt limite bruşte, fixe, între momentele răzleţe ale creşterii. Noi deosebim pe un copil de un tânăr, însă nu putem arăta momentul când copilul a devenit adolescent. La fel e şi în rugăciune. Noi cunoaştem rugăciunea cea grăită, rugăciunea minţii, rugăciunea minţii din inimă, rugăciunea cea de sine mişcătoare, rugăciunea cea văzătoare sau contemplativă, rugăciunea curată, rugăciunea cea duhovnicească, rugăciunea care trece dincolo de hotarele conştiinţei, însă noi nu putem exact să le separăm una de alta. Trecerea de la una la alta se petrece pe nesimţite, organic. Vă aduceţi aminte de cuvintele Sf. Isaac Sirul, despre faptul în ce sens larg întrebuinţează Sf. Părinţi însăşi denumirea rugăciunii. Iată de ce, în toate convorbirile noastre, eu am în vedere mai întâi de toate să vă întăresc în gândul că e necesar cât mai tare să ne statornicim în rugăciunea lucrătoare, să sporim în nevoinţa luării aminte, pocăinţei, zdrobirii, evlaviei, învingerii cugetelor. Dacă rugăciunea Dv. cea lucrătoare va merge bine, se va pătrunde în sfârşit de o credinţă fierbinte, de o căldură a rugăciunii, de o zdrobire sinceră şi Dv. de la sine, după mila lui Dumnezeu, vi se va deschide drumul spre rugăciunea cea contemplativă şi prin încercare veţi cunoaşte în ce constă şi ea. Iar o petrecere dreaptă şi plină de răbdare în rugăciunea lucrătoare, însoţită de stările ridicate ale duhului, singur de la sine vă va da o astfel de bucurie şi o astfel de mulţumire, că nu veţi mai dori nimic mai mult şi nici nu veţi îndrăzni să cereţi mai mult, ci îi veţi mulţumi pentru ceea ce aveţi de la El.

P R E O T U L : . Eu, cu toată inima, am priceput şi mi-am însuşit această învăţătură a Dv., părinte dragă, şi întotdeauna îmi voi aminti-o şi mă voi ţine de ea; şi eu deloc nu năzuiesc înainte de vreme şi de capuI meu să mă sui pe treptele cele mai înalte ale nevoinţei de rugăciune, ci ţin minte cuvintele Sfinţilor Părinţi şi nevoitori, precum şi cuvintele Sfinţiei voastre, despre faptul că dacă noi n-avem idee despre stările de rugăciune cele mai înalte, apoi nu pricepem nici de starea noastră proprie Şi foarte uşor ne putem închipui că am ajuns deja la limitele posibile ale rugăciunii şi astfel, să cădem în mulţumire de sine şi trufie. Ca să scap de acest lucru, eu aş fi vrut să ştiu ce nu-i ajunge încă unui ostenitor al rugăciunii celei lucrătoare şi cum e acea rugăciune înaltă, contemplativă, la care au ajuns cei ce au sporit. Eu caut acestea nu dintr-un îndemn al mândriei, ca să mă sui la latura lucrurilor ce nu pot fi atinse, ci numai pentru ca mai lesne să-mi dau seama de starea mea actuală de rugăciune.

M O N A H U L : . Tocmai acest răspuns nădăjduiam eu să-l aud de la Dv. Deci, dacă astfel stau lucrurile, apoi eu sunt gata să vorbesc cu Dv. despre lucrurile de care numai ce m-aţi întrebat. Însă în loc de a vorbi cu Dv. despre aceste lucruri cu cuvintele mele proprii, eu vă propun să ascultaţi ce au scris despre rugăciune stareţii moldoveni - schimonahul Vasile, stareţul şi mai marele schitului de la Poiana Mărului şi schiarhimandritul Paisie (Velicicovschi) stareţul mănăstirii Neamţul. Aceşti stareţi au trăit în secolul al XVIII-lea. Amândoi ei erau originari din Rusia. Stareţul Vasile a fost povăţuitorul şi prietenul stareţului Paisie. Ei amândoi au deprins învăţătura Sfinţilor Părinţi despre lucrarea minţii şi rugăciunea lui Iisus prin lucrare, din propria încercare şi scriu despre acest lucru nu numai după cele ce au învăţat din cărţi, ci bizuindu-se şi pe încercarea lor personală. De aceea toate cuvintele lor se deosebesc printr-o limpezime, preciziune şi exactitate. Despre aceşti stareţi, mai ales despre Paisie Velicicovschi, Dv. desigur că aţi auzit deja. Cel din urmă dintre ei, care a adunat în jurul său până la o mie de fraţi la mănăstirea Neamţului, care a creat o şcoală numeroasă de ucenici de ai săi, care a înnoit prin traducerile sale literatura ascetică patristică, a avut în secolul al XVIII şi al XIX-lea o mare înrâurire asupra monahismului ortodox, mai ales în Rusia, care nu şi- a pierdut însemnătatea sa nici azi, lucru despre care acum nu voi mai vorbi pe larg.

Stareţul Vasile a scris predosloviile la cărţile despre lucrarea minţii ale Sf. Grigorie Sinaitul, Sf. Filotei Sinaitul, Sf. Isichie Ierusalimeanul, Şi Sf. Nil Sorschi. În aceste predoslovii el arată că numai pravila de rugăciune de dinafară, cântarea de tropare şi canoane şi cântarea de psalmi nu e de ajuns şi este neapărată nevoie de lucrarea lăuntrică a rugăciunii şi de lupta cu cugetele şi cu patimile, prin chemarea necurmată a numelui Domnului Iisus Hristos. O astfel de lucrare lăuntrică nu trebuie socotită drept o îndeletnicire numai a acelora care au ajuns la o înaltă treaptă de desăvârşire duhovnicească şi care s-au curăţit de patimi; ea este neapărat trebuincioasă şi celor începători, pe care-i ajută să-şi cunoască întocmirea lor lăuntrică şi lipsurile lor şi să învingă cugetele şi patimile. Totodată, stareţul Vasile respinge şi feluritele obiecţiuni care se ridică împotriva lucrării minţii şi demonstrează că anume ea îi ajută nevoitorului să deosebească lucrarea înşelării şi să fugă de ea. El se atinge şi de rugăciunea cea contemplativă, descriind unele stări ale ei.

În toate cele patru predoslovii el vorbeşte despre unul şi acelaşi lucru, însă lămureşte subiectul ce şi l-a propus din toate punctele de vedere, astfel că toate predosloviile se completează una pe alta. Din operele stareţului Paisie, eu voi aduce numai "Capetele despre rugăciunea minţii" scrise împotriva hulitorilor lucrării minţii. Făcând cunoştinţă cu scrierile lor, Dv. veţi găsi în ele răspunsurile şi la întrebările ce vă interesează, iar dacă ceva vi se va părea nelămurit, sau se vor ivi alte întrebări noi, apoi vom încerca să cercetăm şi să lămurim toate acestea în convorbirea noastră de data viitoare. Eu nădăjduiesc că planul propus de mine va fi pentru Dv. şi folositor şi interesant şi de aceea, vă rog să ascultaţi dintâi predosloviile stareţului Vasile, traduse de pe limba slavă în cea rusă contemporană, începând cu predoslovia la cartea Sf. Grigorie Sinaitul.

    Predoslovia sau îndrumarea celor ce doresc să citească pe cel dintre sfinţi părintele nostru Grigorie Sinaitul şi să nu păcătuiască împotriva înţelesului ei

   Mulţi citind această sfântă carte a Sf. Grigorie Sinaitul şi necunoscând din încercare lucrarea minţii, păcătuiesc împotriva minţii celei sănătoase, socotind că lucrarea minţii li se potriveşte numai bărbaţilor celor nepătimaşi şi sfinţi.

Din această pricină, ţinându-se după obiceiul de dinafară, numai de cântarea de psalmi, tropare şi canoane, se complac numai în această lucrare a rugăciunii de dinafară. Ei nu înţeleg că această rugăciune, prin cântare, ne este lăsată nouă de Sf. Părinţi numai pentru un timp, din pricina neputinţii şi prunciei minţii noastre, ca noi deprinzându-ne încetul cu încetul să ne ridicăm la treapta lucrării minţii, dar nu ca până la sfârşitul nostru să petrecem în rugăciunea cântată. Căci ce este mai copilăros decât faptul (Grigorie Sinaitul, cap.19) că noi, rostind cu gura rugăciunea noastră cea de dinafară, ne lăsăm ademeniţi de o părere plină de bucurie, gândind despre noi că facem ceva mare, măgulindu-ne numai prin cantitate şi hrănind prin aceasta pe fariseul cel dinlăuntru.

Depărtându-ne de la o astfel de neputinţă, într-adevăr pruncească, ca nişte prunci de la pieptul cel hrănitor de lapte, Sf. Părinţi ne arată grosimea acestei lucrări, asemănând cântarea cea glăsuită cu limba cu cântarea păgânilor. Căci se cuvine, zice Sf. Macarie Egipteanul (Cap. 6), după felul nostru de viaţă, şi cântarea noastră să fie îngerească, iar nu trupească, ca să nu zic păgânească. Iar dacă şi ne este îngăduit să cântăm cu glasul, apoi e pentru lenevia şi necunoaşterea noastră, cu scopul ca noi să ne ridicăm până la adevărata rugăciune. Iar care e rodul de la o astfel de rugăciune de dinafară, ne-a arătat Sf. Simeon Noul Teolog, în al doilea fel de luare aminte zicând : "Al doilea chip de luare aminte şi de rugăciune e astfel : când cineva îşi adună mintea sa în sine, abătând-o de la toate cele simţite şi păzeşte simţurile sale şi îşi adună toate cugetele sale, ca să nu vagabondeze prin lucrurile deşarte ale lumii acesteia - şi, ba îşi cercetează cugetele sale, ba ia aminte la cuvintele rugăciunii rostite de el, altă dată îşi adună în sine toate cugetele sale robite de diavol şi transformate în viclene şi deşarte; iar altădată, cu multă osteneală şi silinţă, din nou îşi vine în sine însăşi, fiind cuprins şi învins de vreo patimă oarecare.

Şi având această luptă şi război înlăuntrul său, nu poate fi niciodată în pace, sau să găsească tihnă să se ocupe de lucrarea virtuţilor şi să primească cununa dreptăţii. Căci unul ca acesta este asemenea celui ce face război cu vrăjmaşii săi noaptea pe întuneric. El aude glasurile vrăjmaşilor şi primeşte rane de la ei, însă nu poate vedea limpede cine sunt ei, de unde vin, cum şi de ce îl înving. Pentru că întunericul care se află în mintea lui şi furtuna pe care o are în cugete îi pricinuiesc această pagubă. Şi el deloc nu poate să scape de vrăjmaşii săi de gând, ca să nu-l zdrobească. El suferă de osteneli, însă se lipseşte de răsplată, căci e furat de slava cea deşartă, fără să-şi dea seama de acest lucru; el socoteşte despre sine că este cu luare aminte; de multe ori din mândrie îi dispreţuieşte pe alţii şi-i defaimă şi se socoate pe sine vrednic, după cum i se năluceşte lui, să fie păstor de oi şi să le îndrumeze asemănându-se unui orb, care încearcă să-i aducă pe alţi orbi." Până aci vorbeşte Sfântul Simeon.

Însă cum putem, prin simţurile cele de dinafară să ne păzim mintea, sau să o adunăm pe ea de la cele ce după firea lor singure se risipesc şi se răspândesc asupra lucrurilor simţite : văzul, privind cele frumoase sau urâte; auzul, ascultând cele plăcute sau potrivnice; mirosul, simţind cele cu bună mireasmă sau cele cu duhoare; gustul, gustând cele dulci sau cele amare; pipăirea, atingându-se de cele bune sau rele şi prin aceasta, asemenea frunzelor de vânt, tremurând şi clătinându-se; iar mintea, singură, tulburându-se de toate acestea şi cugetând despre lucrările lor, poate oare cândva să fie slobodă de cugetele cele de-a dreapta şi de-a stânga ? Nicidecum şi niciodată.

Iar dacă simţurile de dinafară deloc nu pot îngrădi mintea de cugete, apoi desigur, că se iveşte nevoia ca mintea să fugă de simţiri în ceasul rugăciunii înlăuntru, spre inimă, şi să stea acolo surdă şi mută la toate cugetele. Căci dacă cineva, numai în chipul de dinafară, se va depărta de văz, de auz şi de grăire, apoi capătă o linişte oarecare de patimi şi de cugetele cele rele; însă într-o măsură mult mai mare ea se va îndulci şi de odihna de cugetele cele rele, când va depărta mintea sa de la cele cinci simţuri, de dinafară, închizând-o în cămara cea de dinlăuntru şi firească, sau în pustie, şi va gusta din bucuria cea duhovnicească, care-i vine de la rugăciunea minţii şi de la luarea aminte din inimă.

Ca o sabie cu două tăişuri, ori încotro îi întoarsă taie cu ascuţişul său, tot ce întâlneşte, aşa şi rugăciunea lui Iisus Hristos, întoarsă uneori spre cugetele cele rele şi patimi, iar altele ori pentru păcate, sau prin aducerea aminte de moarte, de judecată şi de chinurile cele veşnice, este pusă în mişcare. Iar dacă cineva (Isaac Sirul şi Nil Sorschi), în afară de rugăciunea minţii, prin rugăciune cântată şi prin simţurile de dinafară cu vorbirea împotrivă, va vrea să îndepărteze momeala vrăjmaşului şi să stea împotriva vreunei patimi oarecare sau unui cuget viclean, acela în curând e învins de mai multe ori : căci dracii, învingându-l pe el, care se împotriveşte, şi rugându-i-se lui din nou, fiind parcă învinşi de împotrivirea lui, îşi bat joc de el şi-l împing cu gândurile lui spre slava cea deşartă şi trufie, numindu-l învăţător şi păstor de oi.

Şi ştiind acest lucru, Sf. Isichie zice : "Nu poate mintea noastră să învingă nălucirea drăcească singură de la sine şi nici să nădăjduiască acest lucru cândva; căci dracii, fiind vicleni în chip făţarnic, se supun şi se prefac învinşi, poticnindu-te pe tine cu slava cea deşartă, pe de altă parte. Şi nu pot suferi ca tu, măcar un ceas, să te înţelepţeşti prin chemarea lui Iisus Hristos". Şi din nou : "Fereşte-te ca să nu te înalţi asemenea Iui Israel din vechime, şi vei fi dat şi tu vrăjmaşilor celor de gând. Acela fiind izbăvit de Dumnezeul tuturor, de egipteni, s-a gândit să-şi facă spre ajutor un idol de ţărână. Iar sub idolul de ţărână înţelege mintea noastră neputincioasă, care atât timp cât roagă pe Iisus Hristos împotriva duhurilor celor viclene, uşor le izgoneşte şi printr-o iscusinţă, meşteşugită învinge puterile cele oştitoare ale vrăjmaşului. Iar când el fără de pricepere, se va bizui numai pe sine, atunci asemenea celui aşa zis cu aripi iuţi, se sfarmă şi cade cu o cădere care te face să te miri". Până aici Sfântul Isichie.

 Pentru a lămuri citatul de mai sus de la schimonahul Vasile, începând cu cuvintele : "Însă cum putem prin simţurile cele dinafară să păzim mintea", aducem traducerea prescurtată a acestui loc de către Episcopul Teofan Zăvorâtul.

"Cum se poate păzi mintea nerisipită numai prin îngrădirea simţurilor de dinafară, când cugetele singur de la sine se împrăştie şi se risipesc asupra lucrurilor simţite ? Dacă nu se poate, apoi mintea are nevoie, în ceasul rugăciunii, să fugă înlăuntrul inimii şi să stea acolo surdă şi mută pentru toate cugetele. Cine se depărtează numai pe dinafară de văz, de auz, şi de grăire, acela capătă puţin folos. Închide-ţi mintea ta în cămara cea de dinlăuntrul inimii - şi atunci te vei îndulci din odihnă de cugetele cele rele şi vei gusta din bucuria cea duhovnicească adusă de rugăciunea minţii şi de luarea aminte din inimă". Sf. Isichie zicea : "Nu poate mintea noastră singură de la sine să învingă nălucirea cea drăceaseă, ba nici să nu nădăjduiască acest lucru cineva. De aceea păzeşte-te ca să nu te înalţi asemenea lui Israel cel din vechime - şi vei fi dat şi tu vrăjmaşilor celor de gând. Acela fiind izbăvit de egipteni de către Dumnezeul tuturor, s-a gândit să aibă drept ajutor un idol de ţărână. Sub idolul de ţărână se înţelege mintea noastră cea neputincioasă, care atât timp cât îl roagă pe Iisus Hristos împotriva duhurilor celor viclene, îl izgoneşte cu uşurinţă, iar când se bizuie fără de pricepere pe sine, apoi aude cu o cădere, care te face să te miri şi se sfărâmă". Episcopul Teofan : "Scrieri despre viaţa cea duhovnicească", 1882, pag.184 -188.

Din cele spuse, se cunoaşte îndeajuns puterea şi măsura lucrării minţii, adică a rugăciunii şi a cântării. Să nu socoţi însă, cititorule binecredincios, că Sf. Părinţi, depărtându-se de la cântarea multă de dinafară şi poruncind a ne deprinde cu lucrarea minţii, aduc o ştirbire psalmilor şi canoanelor. Să nu fie : căci de la Duhul Sfânt sunt predate toate acestea Sf. Biserici în care toate lucrările sfinţite se încununează cu hirotonia şi cuprind în sine întreaga taină a iconomiei lui Dumnezeu Cuvântul, chiar până la a doua Lui venire şi totodată şi a învierii noastre. Şi nu e nimic omenesc în rânduielile Bisericii, ci totul e lucrarea harului lui Dumnezeu, care nu creşte din vrednicia noastră şi nici nu se împuţinează de păcatele noastre. Însă la noi e vorba nu de rânduielile sfintei noastre Biserici, ci de pravila deosebită şi de felul de viaţă a fiecăruia dintre monahi, adică despre rugăciunea minţii care prin stăruinţa şi prin dreptatea inimii atrage, de obicei, harul Sfântului Duh, iar nu prin cuvintele psalmilor, în afară de luarea aminte din minte, ci cântate numai cu gura şi cu limba. Cum a zis Apostolul : "Vreau să spun cu mintea mea cinci cuvinte decât zece mii cu limba". Căci trebuie dintâi prin aceste cuvinte, cinci la număr, să ne curăţim mintea şi inima zicând neîncetat întru adâncul inimii : "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă !", şi astfel să ne ridicăm la cântarea cea cu mintea. Pentru că fiecare începător şi pătimaş poate lucra această rugăciune cu mintea, în paza inimii iar a o cânta deloc nu poate până ce nu se va curăţi mai întâi prin rugăciunea minţii. De aceea, Sf. Grigorie Sinaitul, cercetând şi desluşind vieţile şi scrierile şi iscusinţa duhovnicească a tuturor sfinţilor mai mult decât toţi, până în amănunţime cu Duhul Sfânt care era întru el rânduieşte să avem toată silinţa pentru rugăciune. La fel şi Sf. Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului, având acelaşi duh şi dar, porunceşte şi-i sfătuieşte pe arhierei, preoţi, monahi şi pe toţi mirenii în orice vreme şi în orice ceas, să rostească şi să respire această sfinţită rugăciune; căci nu este, zice el împreună cu Apostolul, nici în cer nici în pământ, altă armă mai puternică, decât numele lui Iisus Hristos.

Să-ţi fie cunoscut, bunule râvnitor al acestei lucrări sfinţite a minţii, şi faptul că nu numai în pustietate sau într-o sihăstrie însingurată, ci şi în chiar cele mai mari lavre ce se aflau în mijlocul oraşelor erau învăţători şi numeroşi lucrători ai acestei lucrări sfinţite a minţii. Şi e vrednic de mirare, cum sfinţitul Patriarh Fotie, fiind ridicat ca patriarh de la dregătoria de senator, nefiind monah a deprins această lucrare a minţii şi într-un post aşa de înalt, şi-a sporit într-atâta încât faţa lui strălucea asemenea unui al doilea Moise, de harul Sfântului Duh ce petrecea întru el, zice Sf. Simeon Tesaloniceanul. Şi mărturiseşte despre el şi faptul că prin iscusinţa sa întru tot înţeleaptă, filosofică, a scris şi o carte despre această lucrare a minţii. Zice de asemenea, că şi Ioan Gură de Aur, Ignatie şi Calist, sfinţii Patriarhi ai Ţarigradului au scris cărţile sale despre aceeaşi lucrare lăuntrică. Şi încă ce nu-ţi ajunge, cititorule iubitor de Hristos, că lăsând orice îndoială, să începi a te deprinde cu luarea aminte a minţii ? Dacă vei zice : N-am viaţă însingurată - iată pildă pentru tine - Sfântul Patriarh Calist, care a învăţat lucrarea minţii în Marea Lavră din Athos, trecând prin slujba de bucătar. Dacă te îndoieşti, pentru că te afli în cea mai adâncă pustie, iată a doua pildă pentru tine - Sfântul Patriarh Fotie, care a învăţat meşteşugul luării aminte din inimă deja în rangul de patriarh. Dacă sub pretextul ascultării te leneveşti să te apropii de trezvirea minţii, apoi pentru aceasta eşti vrednic de batjocură; fiindcă nici pustiu, nici viaţa cea însingurată, nu aduc o sporire în această lucrare, în aşa măsură ca ascultarea cea cu pricepere, zice Sf. Grigorie Sinaitul. Sau eşti furat încă şi din partea dreaptă, cum că n-ai povăţuitor pentru această lucrare : Însuşi Domnul îţi porunceşte să te înveţi din Scriptură, zicând : "Cercetaţi Scripturile şi în ele veţi afla viaţa cea de veci". Sau eşti momit din partea cea de-a stânga, tulburându-te că nu-ţi găseşti un loc liniştit; şi aceasta te respinge Petru Damaschinul zicând : "Începutul mântuirii pentru om, este să-şi părăsească toate vrerile şi înţelegerile sale şi să împlinească toate vrerile şi toate înţelegerile Iui Dumnezeu; şi atunci, în lumea întreagă, nu se va afla lucru, sau început, sau loc, care ar putea să-l împiedice". În sfârşit, dacă născocind o pricină încă şi mai binecuvântată, te poticneşti de cuvintele repetate ale Sf. Grigorie Sinaitul, care vorbeşte mult de înşelarea ce se poate întâmpla în această lucrare, apoi pe tine te îndreaptă acelaşi sfânt, zicând : "Noi nu trebuie să ne temem sau să ne îndoim, chemând pe Dumnezeu. Iar dacă unii s-au şi rătăcit, vătămându-li-se mintea, apoi să ştii că au suferit acest lucru de la rânduiala de sine şi de la îngâmfare". Iar cine caută pe Dumnezeu în ascultare, cu întrebare şi cu smerită cugetare, acela cu Harul lui Hristos niciodată nu va suferi vătămare. Căci cine trăieşte drept şi vieţuieşte fără de prihană şi se depărtează de plăcerea de sine şi îngâmfare, pe acela, după cum zic Sfinţii Părinţi, nu-l poate vătăma toată ceata dracilor, deşi ar ridica împotriva lui ispite nenumărate. Iar cei care umblă încrezuţi în sine şi din voia lor, aceia cad în înşelare. Iar dacă unii, poticnindu-se de piatra Sf. Scripturi primesc arătările căii către înşelăciune, ce ni se dau drept prilej de oprire a lucrării minţii, apoi unii ca aceştia să ştie că ei răstoarnă "cele de sus jos şi cele de jos sus". Nu spre a opri lucrarea minţii, ci ferindu-ne de înşelare, ne arată Sf. Părinţi pricinile de pe urma cărora ne vine înşelarea.

La fel şi acest Sfânt Grigorie Sinaitul, poruncind celui ce deprinde rugăciunea să nu se teamă şi să nu se îndoiască, arată două pricini ale înşelării : rânduiala de sine şi îngâmfarea. Şi Sf. Părinţi dorind să ne păzească nevătămaţi de ele, ne poruncesc să cercetăm Sfânta Scriptură, învăţându-ne de la ea, având fratele pe un frate drept sfătuitor bun, după cum zice Petru Damaschinul. Dacă nu se poate găsi un stareţ încercat în cuvânt şi în faptă, după pilda Sf. Părinţi, cunoscând bine Scripturile patristice, apoi petrecând în singurătate, în liniştire, din răsputeri să ne silim să avem povăţuire duhovnicească din învăţăturile şi poveţele Sfinţilor Părinţi, întrebând de orice lucru şi de orice virtute. O astfel de măsură şi de rânduială, trebuie să o păzim şi noi, citind Scripturile, iar să nu ne abatem de la învăţătura şi povăţuirea lor, după cum unii, necunoscând lucrarea minţii, din încercare, şi socotindu-se pe sine că au darul desluşirii, din trei pricini sau motive se abat sau, mai bine zis, se depărtează pe sine de la deprinderile acestei lucrări sfinţite. Mai întâi ei socot că această lucrare se potriveşte numai bărbaţilor nepătimaşi şi sfinţi iar nu şi celor pătimaşi. Al doilea arată desăvârşita (absoluta) împuţinare a povăţuitorilor şi învăţătorilor pentru o astfel de vieţuire şi cale. Al treilea - înşelarea, care urmează acestei lucrări.

Cea dintâi dintre aceste pricini sau motive nu e bună de nimic şi n-are dreptate, pentru că cea dintâi treaptă pentru monahii începători e ca să se împuţineze patimile prin trezvirea minţii şi paza inimii, adică prin rugăciunea minţii, cuvenită celor lucrători. A doua - e absurdă şi neîntemeiată pentru că, în lipsa povăţuitorului şi învăţătorului, Scriptura ne este învăţător, după cum s-a spus mai sus. Iar a treia e de sine înşelătoare, căci citind Scriptura despre înşelare, tot prin această Scriptură se împiedică, judecând strâmb despre ea, în loc să socoate Scriptura ca o prevenire spre a cunoaşte înşelarea, ei născocesc şi află pricină de a se abate de la lucrarea minţii. Asemenea unei căpetenii de oştire, care, primind ştire că vrăjmaşul i-a întins o cursă în care, plănuind cu vicleşug şi printr-o lovitură din ascuns să-l învingă, nefiind în stare a se lupta cu el în chip descoperit, el fiind nechibzuit, în loc să preîntâmpine vicleşugul vrăjmaşului şi să capete victoria printr-o lovitură neaşteptată asupra pândei lor, se teme de frică "unde nu era nicio frică" şi o ia la fugă, acoperindu-se pe veci cu ruşine înaintea împăratului şi a dregătorilor lui.

Dacă tu te înfricoşezi de această lucrare şi învăţătură numai din evlavie şi din simplitatea inimii tale, apoi eu încă şi mai mult mă tem împreună cu tine, însă nu bizuindu-mă pe basme deşarte, după care a te teme de lup înseamnă să nu te duci în pădure. Şi de Dumnezeu trebuie să ne temem, însă să nu fugim de El şi să nu ne lepădăm de El din pricina acestei frici. Într-adevăr, această lucrare cere multă frică şi cutremur, zdrobire şi smerenie şi multă cercetare a Sf. Scripturi şi sfatul fraţilor celor de un duh cu tine, însă nu fugă şi refuz şi cu atât mai mult, nu obrăznicie şi rânduială de sine. Căci cel obraznic şi încrezut în sine, s-a spus, tinzând spre cele ce sunt mai presus de vrednicia şi întocmirea lui, tinde înainte de vreme să ajungă la rugăciunea văzătoare. Şi încă : "Dacă cineva visează cu părerea sa să ajungă la ceva înalt, fiind cuprins de o dorinţă satanică dar nu adevărată, pe unul ca acesta satana foarte uşor îl încurcă în mrejele sale ca pe o slugă a sa. Şi de ce să tindem noi spre o sporire înaltă în sfinţita rugăciune a minţii de care, după cuvântul Sfântului Isaac, abia de se învredniceşte unul din zece mii ?

E destul, e destul pentru noi, pătimaşii şi neputincioşii, să cunoaştem măcar urma liniştirii din minte, adică rugăciunea minţii cea lucrătoare cu ajutorul căreia momelile vrăjmaşilor şi cugetele cele rele sunt izgonite de la inimă şi care este adevărata lucrare a monahilor celor începători şi pătimaşi, prin care ei se suie, dacă voieşte. Dumnezeu, spre rugăciunea cea văzătoare şi duhovnicească.

Şi nu trebuie să ne târguim, că puţini se învrednicesc de rugăciunea cea văzătoare; căci nu e nedreptate la Dumnezeu. Numai să nu ne lenevim să mergem pe calea care ne duce la această sfinţită rugăciune, adică să ne împotrivim momelilor, patimilor şi cugetelor celor rele cu rugăciunea cea lucrătoare. Şi astfel de ne vom sfârşi noi pe calea sfinţilor, ne vom învrednici şi de soarta lor, deşi nici n-aţi ajuns la desăvârşire, zice Sfântul Isaac şi mulţi sfinţi.

Şi încă iarăşi e vrednic de mirare şi de groază şi faptul că unii care cunosc Scriptura n-o cercetează iar alţii, fără să ştie şi fără să întrebe, se obrăznicesc cu mintea lor asupra acestei luări aminte a minţii şi pe lângă aceasta zic, că a sta cu luare aminte şi a face rugăciunea, trebuie în partea cea poftitoare (doritoare): "Căci aceasta, zic ei, este lăuntrul pântecelui şi al inimii". Însă nu trebuie lucrate în această parte nici rugăciunea şi luarea aminte, ba chiar nici căldura aceea care vine din partea cea poftitoare în timpul rugăciunii la inimă, nici într-un caz nu trebuie primit. Iar lăuntrul pântecelui după Sfântul Teofilact, se numeşte inima însăşi şi ea nu e la buric, nici în mijlocul pieptului, ci sub sânul stâng îşi are locul său. Căci astfel sunt împărţite cele trei puteri ale sufletului : cea cuvântătoare în piept; cea a iuţimii (a furiei) sau a râvnei în inimă; iar cea poftitoare (a dorinţelor) în pântece, lângă buric, unde şi diavolul poate pătrunde lesne, după Iov : tulburând-o şi aprinzând-o ca lipitoarea şi broaştele într-un lac cu apă stătută, şi având drept hrană şi desfătare dulceaţa poftei. De aceea, zice Grigorie Sinaitul : "Nu e mică osteneala de a pătrunde adevărul limpede şi a fi curat de cele ce sunt împotriva harului, căci sub chipul de adevăr, diavolul are obiceiul, mai ales la cei începători, să-şi arate înşelarea sa, transformând parcă cele viclene ale sale în cele duhovniceşti; zugrăvind una în locul alteia, înlăuntrul pântecului celui firesc, prefăcându-le în chip nălucitor cum vrea şi în loc de căldură îşi aduce arderea sa, în locul veseliei o bucurie lipsită de înţeles şi o dulceaţă însoţită de umezeală". (scurgere de bale, n. tr.).

E de folos ca lucrătorul să ştie că arsura sau căldura vine din pântece spre inimă, uneori singur de la sine, fireşte în afară de cugetele cele desfrânate. Şi aceasta nu e de la înşelare, ci de la fire, zice Sfântul Calist Patriarhul. Iar dacă cineva primeşte acest lucru drept o manifestare a harului, iar nu a firii, apoi acest lucru; fără îndoială, e înşelare. Iar cum se petrec toate acestea, cel ce se nevoieşte nu trebuie să ia aminte, ci să le respingă. Iar uneori, diavolul amestecând arderea sa cu pofta noastră, târăşte mintea spre gândurile cele de curvie. Şi aceasta, fără de îndoială, este o înşelare. Iar dacă tot trupul se încălzeşte şi mintea rămâne curată şi nepătimaşă şi parcă ar fi lipit se acoperă în adâncul inimii, începând şi sfârşind rugăciunea în inimă : acest lucru e, fără de îndoială, de har, iar nu de la înşelare. Însă, pentru unii nevoitori, nu e mică piedică în această sfinţită lucrare şi neputinţă trupească; nefiind în stare să suporte, în măsura şi greutatea cuvenită, ostenelile şi posturile suprafireşti pe care le-au avut sfinţii, ei socot că e cu neputinţă, fără de acestea, să înceapă nevoinţa lucrării minţii. Şi aducând o astfel de lucrare a lor la măsura cuvenită, Vasile cel Mare învaţă aşa : înfrânarea, zice el, se hotărăşte fiecăruia după puterea trupului lui. Şi de aceea, eu socot, că e frumos să luăm seama, că nimicind puterea trupului prin înfrânarea cea peste măsură, să nu ajungă trupul slab şi neînstare să lucreze faptele cele bune. Căci trupul trebuie să-l avem lucrător, dar nu slăbit prin fel de fel de depăşire de măsură. Dacă ar fi fost bine ca omul să fie slăbănogit cu trupul şi să stea întins ca un mort, abia răsuflând, apoi, desigur că Dumnezeu de la început ne-ar fi lăsat (făcut) astfel. Iar dacă el nu ne-a făcut astfel; apoi greşesc aceia care cele făcute bune nu le păstrează astfel cum sunt. Şi de aceea, nevoitorul să se îngrijească numai de una : care nu şi-a găsit răutatea, din pricina leneviei, loc în suflet, n-a slăbit între ceva trezvirea şi suirea stăruitoare a gândului către Dumnezeu, nu s-a întunecat cumva simţirea cea duhovnicească şi luminarea sufletului ce vine de la ea ? Căci dacă binele cel spus creşte, apoi şi patimile, trupul nu vor avea timp să se răzvrătească, când sufletul se îndeletniceşte cu cele de sus şi nu lasă timp trupului ca să fie înviforat de patimi. Cu o astfel de întocmire a sufletului, cel ce primeşte hrană cu nimic nu se deosebeşte de cel ce nu mănâncă; ci nu numai postul, ei şi o viaţă cumpătată nu-i aprinde pofta. Şi Sfântul Isaac, potrivit cu aceasta, a zis : Dacă vei sili trupul cel neputincios peste măsura puterilor lui, apoi vei pricinui sufletului tulburare peste măsura puterilor lui, tulburare peste tulburare. Şi Sf. Ioan Scărarul zice : Am văzut pe acest vrăjmaş (pântecele) odihnindu-se şi dând minţii trezvie. Şi încă : l-am văzut istovit de post şi producând scurgere, ca să nu nădăjduim în noi înşine, ci spre Dumnezeu cel viu. Cu aceasta se potriveşte şi istorioara despre care Cuviosul Sf. Nicon aminteşte, că deja în timpurile noastre (adică ale Sf. Nicon), a fost găsit în pustietate un bătrân care, treizeci de ani, n-a văzut faţă de om, pâine n-a mâncat, afară de rădăcini şi care a mărturisit că tot tirnpul acesta a fost înviforat de dracul curviei. Şi Părinţii au judecat că pricina unei astfel de luptă n-a fost nici trufia, nici hrana, ci faptul că bătrânul nu era deprins cu trezvia minţii şi cu lupta împotriva ispitelor vrăjmaşului. Cu acest prilej, Sf. Maxim a zis : dă-i trupului tău după puterea lui şi întreaga ta nevoinţă întoarce-o spre lucrarea minţii. Şi încă Sfântul Diadoh zice : postul are lauda după sine, iar nu după Dumnezeu; căci el este o unealtă care bine-i întocmeşte spre întreaga înţelepciune (curăţia minţii) pe cei ce doresc. Pe aceea, nevoitorii bunei credinţe nu se cuvine să aibă o părere mai înaltă despre ei. Ci întru credinţa lui Dumnezeu să aştepte sfârşitul gândirii noastre. Căci şi mânuitorii oricărui meşteşug, nu de la unealtă sunt lăudaţi pentru bunul sfârşit al lucrării, ci aşteaptă împlinirea şi numai ea arată vrednicia meşteşugului.

Având o astfel de orânduire pentru întrebuinţarea hranei, nu-ţi pune toată stăruinţa şi nădejdea numai în post, ci postind după măsura şi puterea ta, tinde spre lucrarea minţii. Şi dacă ai putere îndeajuns ca să te hrăneşti numai cu pâine şi cu apă, e bine. Căci spus este, că celelalte mâncări nu întăresc astfel trupul, ca pâinea şi apa. Însă să nu socoţi că faci o mare faptă bună postind astfel, ci aşteptând să câştigi cu postul întreaga înţelepciune (curăţie).

Şi un astfel de post va fi chibzuit, a zis Sfântul Dorotei. Iar dacă eşti neputincios, îţi porunceşte Sfântul Grigorie Sinaitul, dacă vrei să ai mântuirea, să mănânci pâine şi apă, sau să bei vin trei sau patru pahare pe zi şi din celelalte mâncări care se vor întâmpla, să guşti din toate câte puţin, fără să te saturi, ca prin gustarea din toate să scapi din îngâmfare şi totodată să nu te îngreţoşezi de făpturile lui Dumnezeu, cele foarte bune, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate. Astfel e judecata celor cu bună pricepere. Iar dacă, gustând din toate mâncărurile şi bând câte puţin vin, te îndoieşti de mântuirea ta, apoi aceasta este necredinţă şi neputinţă a cugetului. Măsura de a lua mâncarea e fără de păcat şi după Dumnezeu e aşezată în trei rânduieli : înfrânarea, îndestularea şi săturarea. Înfrânare este când, în timpul mâncării; se simte încă foame; îndestulare, când nu e nici foame nici îngreuiere; săturare, când este puţină îngreuiere. Iar dacă mănâncă şi după săturare, apoi acest lucru este uşa îndrăcirii pântecelui, prin care intră curvia. Iar tu, cercetând toate acestea, cele ce se potrivesc cu puterea ta, fără să depăşeşti cele rânduite; iar cei desăvârşiţi mai au şi osebirea aceea, după Apostol, ca să se sature şi să flămânzească şi în toate să fie puternici.

Toate acestea, o râvnitorule al luării aminte din minte, îţi sunt arătate din cuvintele autentice ale marilor şi sfinţiţi Părinţi şi în ce constă măsura înfrânării şi a unui post chibzuit, şi cum să sporeşti în luarea aminte.

    Predoslovia la capetele Fericitului Filotei Sinaitul "Lupta noastră nu este împotriva trupului şi sângelui, ci împotriva începătorilor şi stăpânilor,

şi stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii celei de sub ceruri".

   Ostaşii unui împărat pământesc poartă sabie, fiind gata şi şi iscusiţi pentru a lupta cu vrăjmaşii; însă o astfel de sabie poartă şi cei ce nu sunt ostaşi, numai din obişnuinţă, iar nu ca să se pregătească de luptă şi neştiind chiar cum trebuie să se lupte împotriva vrăjmaşilor. Cele spuse sunt cu totul asemănătoare cu războiul nostru cel duhovnicesc, despre care va fi acum cuvântul. Căci tot cel ce se leapădă acum de lume şi ajunge monah, primeşte odată cu aceasta şi sabia duhului, ca un ostaş al lui Hristos şi iese la luptă împotriva duhurilor răutăţii. Deci lui îi sunt adresate cuvintele din ceasul tunderii : "Primeşte, frate, sabia duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu, purtându-I pe buzele tale, în minte şi în inimă şi neîncetat : Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă !"

Dar, o timpurile noastre ! Cât de mulţi nu zic deja - toţi poartă această sabie numai din obişnuinţă, dar nu pentru că le e trebuincioasă pentru luptă. Fără să se deprindă cum trebuie să o mânuiască pe ea în faţa vrăjmaşilor şi să-i ardă cu ea o flacără, o întrebuinţează prost, grosolan şi fără folos, adică citind pentru o "Slavă" din Psaltire, o aţă (un şirag de sută de boabe de la mătănii, n. tr.), iar pentru o catismă, trei, reduc numai la aceasta rugăciunea lor cea de dinafară. Iar mulţi, părăsind cu desăvârşire acest grai al lui Dumnezeu, sau mai bine zis această armă înflăcărată care păzeşte poarta inimii, se mulţumesc numai cu o cântare de psalmi, canoane şi tropare predate de Biserică, socotind că această rugăciune din cinci cuvinte, e rânduită drept pravilă numai monahilor simpli şi necărturari. Respingând şi îndreptând o astfel de părere greşită a lor, Sf. Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului, învaţă şi pune lege tuturor arhiereilor, arhimandriţilor, egumenilor, ieromonahilor, preoţilor, diaconilor, monahilor şi oamenilor mireni de orice rang şi îndeletnicire, în loc de orice pravilă să îndeplinească, ca răsuflarea şi viaţa lor, această sfântă rugăciune a lui Iisus, în minte, pe buze, în orice ceas şi loc, chiar dacă ei nu pot cunoaşte lucrarea ei meşteşugită, căci acest lucru e, după cuvintele lui, numai al monahilor, care s-au lepădat de lume. Iar dacă Vasile cel Mare porunceşte unui monah neînvăţat să-şi facă pravila prin rugăciunea lui Iisus, mărginindu-se numai la rostirea ei numerică şi nu meşteşugit, apoi acest lucru trebuie de înţeles că el rânduieşte acest lucru atât celor neînvăţaţi cât şi celor din lume, ca ei toţi, după măsura puterilor lor să slavoslovească pe Dumnezeu, însă să nu petreacă în trândăvie.

Cine-şi poartă sabia sa, sau cuvântul, cu pricepere, cu luare aminte lăuntrică, acela cunoaşte vremea când să-şi întoarcă privirile sale către vrăjmaş şi să se roage împotriva momelilor celor rele şi patimilor cugetelor, sau pentru păcatele sale. Iar uneori din oarecare împrejurări, sau din neluare aminte, va aluneca cu cuvântul sau cu mânia, iar uneori şi cu pofta, sau slavă deşartă, sau cu părerea şi altele şi din această pricină va fi mustrat de conştiinţa sa, apoi nesuferind mustrările ei, se întoarce către Dumnezeu, căindu-se şi rugându-se din minte şi din inimă, căutând iertare. Întreaga pravilă a acestuia se cuprinde numai în pocăinţă şi în luare aminte din inimă, după pilda văduvii aceleia care nu se depărta de judeeător zi şi noapte, cerând izbândirea potrivnicului său. Şi aceasta este rânduiala lucrării minţii, ce li se potriveşte celor pătimaşi; deci nimeni să nu se tulbure de cuvântul acesta, că cei înviforaţi de astfel de păcate pot, cu ajutorul lui Dumnezeu, să deprindă lucrarea minţii.

Să-ţi închipui cinci stări care lucrează din patimă : a) căzând în mânie şi supărare, să rămâi mereu purtând răutate asupra celui ce te-a supărat; b) fiind întristat, să ţii minte răul timp de mai multe zile; c) a te mânia numai o săptămână; d) numai o singură zi să ţii minte şi e) vrăjmăşind, supărând, tulburând şi tulburându-se, în acelaşi ceas să se schimbe. Iată câte întocmiri felurite sunt, însă ele toate sunt supuse iadului (sub iad), până când lucrează patima, după cum a spus Sfântul Dorotei şi unii ca aceştia nu trebuie să se atingă de lucrarea minţii, căci ei sunt asemenea unui om, care fiind rănit de săgeata vrăjmaşului; o ia cu mâinile sale şi-şi străpunge cu ea inima sa; despre ei a zis Ioan Teologul : tot cel ce face păcat este de la diavolul (I, Ioan, 3,8).

Şi iarăşi alte cinci stări : a) a celui ce e batjocorit şi care se mâhneşte nu pentru că a suferit batjocură, ci pentru că n-a răbdat-o; b) a celui care se învaţă răbdare mereu, însă la urma urmelor se lasă biruit de momeală; c) care nu vrea să răspundă cu rău pentru rău, ci e târât de puterea obişnuinţei; d) care se stăruie, nici să nu vorbească de rău, ci se mâhneşte pentru supărarea primită, se ocăreşte pe sine şi se căieşte de aceasta şi e) care nu se mâhneşte pentru supărarea primită, dar nici nu se bucură de ea. Aceştia toţi sunt din cei ce se împotrivesc patimilor, fiindcă în chip voit, se luptă cu patima şi nu voiesc să-i facă hatârul ei, ci se întristează şi se nevoiesc. Unii ca aceştia se aseamănă celui ce se află sub ploaia de săgeţi a vrăjmaşului, însă nu e rănit, zice acelaşi Sfânt Dorotei. Ei, în tot cazul, pot şi trebuie să se deprindă cu lucrarea minţii pentru că ei se curăţă prin harul lui Hristos cel de toate zilele, prin rugăciunea minţii şi prin pocăinţa cea de fiecare ceas şi despre ei a zis văzătorul de taine : dacă vom spune că n-avem păcat, apoi ne înşelăm pe noi înşine; şi dacă mărturisim păcatele noastre, credincios este şi drept, ca să ne lase nouă şi să ne curăţească pe noi de orice nedreptate (I Ioan l, 8, 9).

Se ştie şi acest lucru, că această sfinţită rugăciune a lui Iisus, pentru mulţi, în vechime şi acum, era o piatră de poticnire şi sminteală. Şi deşi mulţi, poate chiar toţi, se roagă cu această rugăciune, simplu şi pe dinafară şi nimeni nu se ridică împotriva acestui lucru, însă lucrarea ei meşteşugită, adică paza inimii cu mintea în rugăciune, puţini cine o cunoaşte. Chiar lui Sf. Grigorie Sinaitul i se împotriveau de la început cei mai cuvântători Părinţi ai Muntelui Athos, el a început să-i înveţe la această lucrare, apoi ce să mai vorbim de monahii cei ce s-au împrietenit cu lumea ? Totuşi, cel ce voieşte să-şi mântuiască sufletul său trebuie să se supună Sfintelor Scripturi şi învăţăturii Sfinţilor Părinţi, iar nu oamenilor trupeşti. Căci doar nu într-un ungheruş oarecare, ci în mijlocul cetăţii împărăteşti a înflorit această sfinţită lucrare a minţii şi nu numai la monahii cei simpli, ci chiar înşişi Patriarhii de Constantinopol erau lucrătorii şi învăţătorii ei. Am în vedere pe Ioan Gură de Aur, Fotie, Calist, care au fost unul după altul urmaşi ai scaunului patriarhal, despre care scrie Sfântul Simeon Tesaloniceanul, că şi-au întocmit cărţi întregi numai despre această lucrare a rugăciunii minţii, pătrunse de o adâncă înţelepciune şi meşteşugire. Însă nu trebuie să ne mire faptul că, acum, despre această învăţătură şi Scriptură, printre monahi nu se rosteşte niciun cuvânt. Căci doar fiecare poate, dacă vrea numai, monahul sau mireanul, să cânte psalmii şi canoanele predate Sfintei Biserici de către Sfinţii Părinţi, pentru rugăciunea cea de obşte; însă a-l numi pe Iisus Hristos Domn cu mintea, nimeni nu poate decât numai priiri Duhul Sfânt, după Apostol. De aceea Sfinţii Părinţi, fiind lucrători şi învăţători ai lucrării minţii, aseamănă lucrarea cântării cea de dinafară cu un copil mic, iar rugăciunea minţii cu un bărbat desăvârşit. Şi după cum un copil nu e nimic să ceară ca el, după o vreme vrea să fie bărbat şi bătrân, aşa pentru cântarea şi rugăciunea cea de dinafară, care ne este dată de la Dumnezeu după neputinţele prunciei noastre, nu e ocară şi defăimare dacă cineva îşi întoarce toată stăruinţa spre rugăciunea minţii şi cântă foarte puţin psalmi, canoane şi tropare, nădăjduind să câştige prin rugăciunea minţii, cântarea cea din minte, de la care iarăşi se suie la rugăciunea cea văzătoare, faţă de care cântarea se pare un copil înaintea unui bărbat desăvârşit; şi iarăşi, lăsând ceva timp şi cântării (cu gura, n. tr.), mai mult se roagă; ba unul ca acesta nici nu poate din nou să cânte mult; căci cei ce cântă pe dinafară şi nu pătrund cu simţire ceea ce cântă, aceia pot cânta mult, zice Sf. Grigorie Sinaitul. Din această pricină, el aseamănă cântarea cu luceafărul, steaua dimineţii, iar rugăciunea minţii, cu soarele. Şi după cum luceafărul e văzut numai un ceas sau două iar soarele străluceşte toată ziua, la fel să înţelegem lucrurile şi în ce priveşte cântarea şi rugăciunea. Şi nu-mi spune mie, că mulţi dintre sfinţi se ţineau de cântare multă, ci pricepe şi crezi, că aceeaşi Părinţi ne porunceau neapărat, de la cântare să ne suim la rugăciune. Unul dintre aceştia a fost şi Sfântul Grigorie Sinaitul, care de la început, fiindcă nu cunoştea ceva mai bun se ţinea numai de cântare; iar fiind povăţuit de un Critean a înlocuit cântarea cea multă cu rugăciunea minţii şi, cunoscând din încercate că de la cântare nu e spor aşa de repede şi de uşor ca de la rugăciune, a poruncit tuturor să aibe grijă de rugăciune, iar de cântat să se cânte puţin din pricina trândăviei.

Mai departe şi tu, fără nicio îndoială, fă la fel ca să nu-ţi fie spus şi ţie, pentru împotrivirea ta, cu cuvintele Apostolului, care zice : "Dorinţa inimii mele şi rugămintea mea către Domnul este, ca Israil să se mântuiască. Căci le mărturisea că ei au râvnă pentru Dumnezeu, dar nu cu pricepere. Căci ei, nepricepând dreptatea dumnezeiască şi silindu-se să-şi întemeieze dreptatea lor înşişi, nu sau supus dreptăţii dumnezeieşti. (Rom. 10,1-3). Deci, ce zice Scriptura ? Aproape de tine este cuvântul, pe buzele tale şi în inima ta; dacă vei mărturisi cu gura ta pe Iisus Domn, apoi te vei mântui; căci, oricine cheamă numele lui Domnului se va mântui. Însă toate acestea : cuvântul, mărturisirea, şi chemarea trebuie înţelese ca o petrecere înlăuntrul tău a lui Hristos care S-a sălăşluit întru tine, prin Sfântul Botez. Şi tu trebuie neîncetat să chemi şi să zici, şi să-I mărturiseşti, uneori cu inima, uneori cu gura, zicând : "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă !" Deci, fii cu luare aminte omule la tine şi la îndărătnicia ta, ca să nu trimeată Domnul peste tine, pentru aceasta duhul împietririi; să nu vezi cu ochii şi să nu auzi cu urechile, după cum mărturiseşte, împotriva ta, Sfânta Scriptură, la fel cum a mărturisit Ilie împotriva lui Israil înaintea lui Dumnezeu, Căruia şi tu te împotriveşti. Deci, nu nădăjdui şi nu crede că vei reuşi să ajungi la ceva duhovnicesc, dacă nu te vei supune, ca să chemi pe Iisus Hristos asupra oricărui cuget rău şi asupra puterii vrăjmaşului, după cum zice Sfântul Isichie : "Nu vei afla armă mai tare asupra vrăjmaşilor nici în cer, nici pe pământ, afară de numele lui Hristos. Şi-ţi este cu neputinţă să scapi de a fi adăpat de cugetele cele rele, sau să încetezi de a mânca pâine de tărâţe, până când nu vei râvni să guşti din pâinea cea curată, care s-a coborât din cer, căci cei care gustă din ea nu vor flămânzi în veac, căpătând veselie şi bucurie, dar nu frică sau o mângâiere lipsită de înţeles, sau ceea ce e tot una, o părere de sine plină de bucurie. Căci, după cum legea, nefiind în stare singură să-l facă pe om fără de păcat, îi trimetea pe toţi spre Hristos şi ea singură tindea spre El, micşorându-şi parcă prin aceasta însemnătatea sa, tot aşa şi cântarea cea din afară, comunicându-i lucrătorului învăţătura cea începătoare, îl lasă pe seama lui Hristos, adică rugăciunii lui Iisus din minte, fiindcă ea singură n-avea putere să-l ridice la lucrarea cea duhovnicească, deşi, în acest timp, aceeaşi cântare, din pricina rugăciunii, se scurtează şi rămâne pe planul al doilea. Dar dacă nu toţi vor să se întoarcă de la cântare la Hristos, apoi nici nu e vina cântării, după cum nici nu e vina legii, că se împotrivesc Iudeii, ci vina, pentru acest lucru, e numai a minţii lor celei trupeşti şi a necunoaşterii puterii ce e ascunsă în Sfânta Scriptură. Căci ei socot, că a întinde melodii (versuri) dulci şi a turna cu limba cuvinte frumoase, aceasta este începutul şi sfârşitul rugăciunii. Ei n-au înţeles cele spuse de Domnul : "Că cel ce crede întru Mine, din pântecele lui vor curge râuri de apă vie." Tot cel ce se botează primeşte această apă de sus, tainic în adâncul inimii sale, şi despre ea se scrie în viaţa Sf. Ignatie Teoforul, când cei necredincioşi i-au spintecat inima lui zicând : "Cum îl poartă pe Dumnezeul său în inima sa ?" Şi-au găsit înlăuntrul inimii cuvinte scrise cu aur : Iisus Hristos. Iar acesta a fost semn spre ruşinea celor necredincioşi şi pentru a-i încredinţa pe cei credincioşi că fiecare, la Sfântul Botez, primeşte înlăuntrul său pe Hristos. De aceea, cei mai desăvârşiţi şi cei mai adânci în darurile duhovniceşti, dintre Sfinţii Părinţi, mai înainte de toate, ne poruncesc să ne curăţim de patimile minţii şi chemarea numelui lui Iisus Hristos, din inimă asupra oricărui cuget rău, asupra oricărei fapte şi momeli a vrăjmaşului; şi aceasta este rugă rostită cu simţire, iar nu numai din obişnuinţă, pe care nu e păcat să o numim moartă. Punându-ne un început tare pentru o astfel de luare aminte cu pricepere şi pentru rugăciune, fericiţii Părinţi ne învaţă să petrecem în ea până la moarte, luptându-ne cu vrăjmaşii şi cu patimile noastre, şi deşi nu primim în fiecare zi câte o mie de răni, noi niciodată nu trebuie să curmăm această lucrare purtătoare de viaţă, adică chemarea lui Iisus Hristos, care petrece în inimile noastre, după cum s-a spus despre acest lucru mai sus.

Şi astfel, dacă Dumnezeu va întrezări în aceasta folosul nostru, apoi îl ridică pe care vrea şi îl cunoaşte printr-un astfel de început bun şi spre rugăciunea minţii cea văzătoare. Iar unii, pe care trebuie să-i numim uşuratici ca minte auzind că prin această rugăciune lucrătoare a minţii se ajunge la o sporire cât mai grabnică, se silesc, înainte de vreme să ajungă la rugăciunea cea văzătoare, socotind că ea se află în mâna celor ce o doresc. Iar alţii, înştiinţând că de rugăciunea cea văzătoare nu se învrednicesc toţi, ci numai foarte puţini slăbesc iar uneori cu desăvârşire nu se îngrijesc de rugăciunea minţii cea lucrătoare fără de care nimeni nu poate scăpa de lucrarea patimilor şi de primirea cugetelor cele viclene, pentru care vor fi cercetaţi în ceasul morţii şi vor da răspuns la înfricoşata Judecată. Unii ca aceştia trebuie să înţeleagă că noi nu vom fi osândiţi deloc pentru rugăciunea cea văzătoare, dacă nu ne vom învrednici de ea, pentru neputinţa noastră; iar pentru paza minţii şi a inimii, cu care se poate sta împotriva diavolului şi cugetelor celor rele, biruindu-le pe ele nu cu puterea noastră, ci cu numele cel înfricoşat al lui Hristos, noi va trebui să dăm răspuns lui Dumnezeu, căci purtându-L pe Hristos înlăuntrul nostru, după darul Sfântului Botez nu putem, sau mai bine zis, nu vrem să ne învăţăm cum să-L chemăm e EI într-ajutor în ceasul de război şi anume pentru aceasta ne ceartă Apostolul zicând : "Au nu ştiţi că Iisus Hristos este învoi ?" Căci încă tot neîncercaţi sunteţi; nu sunteţi învăţaţi să lucraţi numele lui Hristos cu mintea în inimă ? Şi deşi mulţi dintre cei din vechime, iar nu numai din cei de azi, au murit fără să se învrednicească de rugăciunea cea văzătoare în timpul vieţii, aceasta nu trebuie să ne producă îndoială; căci nedreptatea n-are loc la Dumnezeu şi El, în orice caz, pentru ostenelile cu care s-au ostenit mergând pe calea rugăciunii celei lucrătoare, cea adevărată a Părinţilor, le dă lor, în ceasul morţii sau după moarte, lucrarea rugăciunii celei văzătoare, cu care ei ca o flacără de foc, trec vămile văzduhului după cuvântul Sf. Isichie, şi primesc ei soarta lor ca acei dintre Sfinţi care, după Apostol, neprimind nici făgăduinţa, sau ostenit toată viaţa lor întru nădejde.

Înşiruind toate acestea cu arătarea mărturiilor din Sfânta Scriptură despre rugăciunea minţii, singură lucrătoare şi cuvenită celor pătrunşi încă, vom spune de nevoie şi despre înşelarea care se poate petrece aci. Mai întâi de toate, zice Sf. Patriarh Calist, vine o căldură de la rinichi încingându-i pe ei şi ea pare înşelare însă aceasta nu e înşela re, ci o lucrare firească născută de osebirea voinţei. Iar dacă cineva socoate că această căldură e de la har, apoi acest lucru e într-adevăr înşelare. Însă oricare ar fi ea (căldura), cel ce se nevoieşte nu trebuie s-o primească, ci s-o alunge. Vine şi o altă căldură de la inimă, şi dacă mintea se coboară în cugetele curviei, apoi aceasta, fără îndoială este o înşelare. Iar dacă tot trupul se încălzeşte de la inimă, iar mintea e curată şi fără de patimi şi parcă s-a lipit de adâncul inimii cel mai dinăuntru, apoi acest lucru e într-adevăr lucrarea harului, iar nu a înşelării.

Văzând acestea, trebuie de la început să deprindem mintea, în ceasul rugăciunii, să stea în partea de sus a inimii şi să privească în adâncul ei, dar să nu fie la jumătatea dintr-o parte, sau la capătul (sfârşitul) de jos. Pricina pentru care trebuie făcut astfel este următoarea : când mintea stă în susul inimii şi când lucrează rugăciunea înlăuntrul ei, atunci ea, ca un împărat ce şade pe o înălţime priveşte cu totul liber asupra tuturor cugetelor cele rele care se târăsc jos şi le sfarmă pe ele din piatra numelui lui Hristos, ca pe alţi prunci din Babilon. Pe lângă acestea, fiind atât de îndepărtată (mintea, n. tr.) de pântece, în orice caz poate scăpa de arderea pofticioasă care se află în firea noastră, prin fărădelegea lui Adam. Iar dacă cineva începe să lucreze luarea aminte din timpul rugăciunii la jumătatea inimii din piept, apoi din pricina împuţinării căldurii din inimă, sau din neputinţa minţii şi slăbirea vederii, din pricina lucrării dese a rugăciunii sau din pricina războiului ridicat de vrăjmaş, mintea, singur de la sine, cade spre pântece şi se amestecă cu căldura poftei, deşi fără voie, din pricina apropierii de ea, când se face rugăciunea la jumătatea inimii. Iar unii, dintr-o nechibzuinţă naivă, sau mai bine zis neştiind ce este susul sau josul inimii şi ce este jumătatea şi capătul ei, încep să facă rugăciunea de jos, la capătul inimii, lângă pântece şi, astfel, atingându-se cu mintea parte de inimă, parte de pântece, din vina lor proprie provoacă înşelarea, ca îmblânzitorul de şerpi : căci e cu neputinţă să scape de împărtăşire cu vrăjmaşul aceia care ţin luarea aminte în felul acesta.

Iar alţii, suferind o nepricepere desăvârşită şi de grosolănie, chiar nici nu cunosc locul inimii, care se află sub sânul şi coasta stângă, ei aşezând-o la mijlocul buricului din pântece, îndrăznesc, vai de înşelările lor, acolo să facă rugăciunea cu mintea. Învăţându-ne din pildele acestea trebuie, după cum s-a spus, să săvârşim luarea aminte şi rugăciunea cu mintea înlăuntrul inimii mai sus de piept, iar nu la jumătatea pieptului, şi cu atât mai mult, nu de jos de la pântece.

De asemenea, e de neapărată nevoie să cunoaştem cu simţirea minţii şi căldura din rugăciune, care se revarsă în inimă de la Dumnezeu, ca un mir binemirositor, prin Sfântul Botez şi care a pătruns în noi prin căderea strămoşilor în păcat şi care e stârnită de diavol.

Cea dintâi căldură începe cu rugăciunea numai în inimă şi sfârşeşte cu rugăciunea tot în inimă, dând sufletului certitudine şi roduri duhovniceşti. Iar a doua are începutul şi sfârşitul în rărunchi, aducând în suflet asprime, răceală şi tulburare. A treia, ivindu-se din amestecarea cu aprinderea poftei, aprinde inima şi mădularele cu o plăcere de desfrâu, robind mintea în cugetele cele întinate şi momind spre împreunarea curviei, lucru pe care fiecare lucrător sârguitor îl poate vedea şi cunoaşte repede. Şi deşi vrăjmaşul, zice Grigorie Sinaitul, înlăuntrul pântecelui încearcă, după dorinţa sa în aparenţă să ne înfăţişeze cele duhovniceşti, în locul căldurii celei duhovniceşti aducând aprinderea sa în locul veseliei, stârnind o bucurie lipsită de sens şi o dulceaţă cu scurgeri şi îndeamnă să primeşti înşelarea drept har adevărat, însă vremea, încercarea şi simţirea ne învaţă să-l recunoaştem (pe vrăjmaş).

Dacă înşelarea se cunoaşte cu timpul, încercarea şi simţirea, apoi nu trebuie să ne înfricoşăm sau să ne îndoim, chemând pe Dumnezeu, zice acelaşi Sfânt; iar dacă unii s-au şi rătăcit, vătămându-şi mintea, apoi să ştii, că ei au suferit acest lucru din îngâmfare şi din rânduială de sine. Nu pentru înfricoşarea sau pentru a ne izgoni pe noi de la sfinţita lucrare a rugăciunii din minte au scris Sf. Părinţi despre înşelare, care-i atinge pe lucrători sub felurite chipuri şi prilejuri, ci pentru a ne preveni pe noi şi pentru a recunoaşte înşelarea şi lucrarea cea cu vicleşug a satanii şi pentru aceasta poruncesc tuturor celor ce se luptă cu patimile, să se ţină de calea cea împărătească, pe care nu poţi cădea petrecând în pustie câte doi sau câte trei, unde un frate având drept sfătuitor bun un alt frate şi cercetând zi şi noapte Sfânta Scriptură pot, cu harul lui Hristos, neîncetat să deprindă această lucrare a minţii.

Unora însă, dintre cei mulţi, nu se ştie de unde, le-a venit în cap, cum că monahilor de azi nu li se mai dau acum lucrările Sf. Duh ca şi celor de mai înainte; au trecut acum, zic ei, acele timpuri. Însă acest lucru e numai o poticnire a celor ce vorbesc astfel; căci aşa au zis Sf. Părinţi despre semnele şi minunile pentru care se petrece o oarecare împuţinare de credinţă, după cuvântul lui Hristos : "Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut", iar nu despre încetarea lucrărilor Sf. Duh. Aceste daruri, fără de îndoială, se dau oricărui credincios în Sf. Botez şi petrec în noi fără să fie nimicite, chiar dacă noi nici nu le simţim, fiind omorâţi de păcate. Şi prin păzirea poruncilor şi chemarea lui Iisus Hristos, ce se petrece în inimile noastre, noi trebuie din nou să luăm acest dar şi să vedem cu mintea cele spuse de noi mai înainte, că legea cea duhovnicească noi o purtăm scrisă pe tablele inimilor noastre, învrednicindu-ne nemijlocit, după chipul Heruvimilor, să vorbim cu Hristos printr-o rugăciune curată din inimă. De aceea, e greşit, născocind dezvinovăţiri pentru păcate, să învinuim timpul sau pe Dumnezeu de împuţinarea lucrărilor Sf. Duh. Însă aruncând vina întreagă peste cei trei mai răi : necredinţa, lenevia şi nepăsarea, să încetăm a minţi şi, ţinându-ne de adevăr, să ne apropiem fără de îndoială, spre a învăţa lucrarea minţii, îndepărtând de la noi şi încă pe trei potrivnici din cei mai de seamă : iubirea de sine, iubirea de argint şi slava cea deşartă, odată cu care putem nimici şi celelalte patimi din sufletele noastre.

Dar mai înainte de toate, în timpul celui ce se nevoieşte şi ia aminte la rugăciune, încep oarecare mişcări, ca nişte "săltări" sub piele şi ele sunt socotite de unii drept înşelare. Se iveşte o căldură de la rărunchi, încingându-l parcă pe om, şi ea de asemenea e luată drept înşelare; însă aceasta nu e înşelare, ci o lucrare firească, care se naşte din însuşirea (osebirea) nevoinţei. Iar dacă cineva preamăreşte această căldură drept, harică şi nu firească, apoi acest lucru, fără îndoială, e o înşelare. Dar oricare ar fi ea, cel ce se nevoieşte nu trebuie s-o primească, ci s-o izgonească şi să o lepede. Vine şi o altă căldură de la inimă, şi dacă mintea în acest timp, coboară la gânduri de curvie, aceasta e o adevărată înşelare. Iar când tot trupul se încălzeşte de la inimă, iar mintea rămâne curată şi fără de patimi şi lipită parcă de adâncul cel de dinlăuntru al inimii, apoi acest lucru fără de îndoială este lucrarea harului, iar nu a înşelării. Uneori, la cei ce încearcă o astfel de stare, se arată şi sudoare din pricina căldurii îmbelşugate ce este în trup. Şi atunci porneşte de la inimă o sfântă lucrare, care ridică o foaie (frunză) oarecare de pe inimă şi care mişcă mintea de la cele dinlăuntru, ca fiind lipită chiar de acea dumnezeiască lucrare, ca să strige des : Iisuse al meu, Iisuse al meu. Astfel, când anume se deschide inima, numai atâta strigă inima : Iisuse al meu, şi nu poate mintea să rostească totul, adică : "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă !", din pricină că inima se deschide des, şi numai : Iisuse al meu. Iar cei care zic, că într-o astfel de întocmire săvârşesc întreaga rugăciune se înşeală. Căci când mintea se va lipi, după cum s-a spus deja, de lucrarea cea dumnezeiască, intrând în cele de mai înlăuntru ale inimii, nu poate striga mai mult decât : Iisuse al meu. Atunci, într-adevăr, de la această sfântă rugăciune se naşte în inimă şi o frică plină de evlavie, când se coboară în suflet o mare mângâiere, e de la lucrarea cea sfântă. Şi atunci saltă şi saltă şi izvorăşte din inimă lacrima plină de dulceaţă şi dulce curge din ochi, şi aceasta este tristeţea cea plină de bucurie. Iar inima atunci dă în clocot de acea multă lucrare sfântă şi trupul întreg e aprins şi mintea într-o frică cucernică strigă : Doamne miluieşte. Şi după cum untdelemnul într-un vas plin, încălzit fiind tare de foc, se varsă peste margini, aşa se petrece şi în inimă, când ea se va încălzi de la lucrarea cea dumnezeiască, toarnă căldură şi asupra trupului şi-l face aprins şi atunci cel ce trăieşte aceste lucrări simte cum toate măruntaiele lui sunt gata să sară din el. Se mai petrec şi alte oarecare taine minunate cu cel ce are întocmirea arătată : uneori se face o lumină, cu ajutorul căreia vede înlăuntrul său o luminare care-l străluceşte ca soarele şi care izvorăşte lumină din inimă. Se petrec înlăuntrul inimii şi alte taine, însă nu pot să le descriu : mintea vede întreaga zidire şi îngrozită de mişcarea lucrării celei sfinte şi de contemplarea tainelor dumnezeieşti, înalţă slavoslovii din adâncul inimii, pe care nu le pot zugrăvi prin scris. Omul, pe de-a întregul, devine atunci îndumnezeit de această mişcare dumnezeiască în afară de tot ce e materialnic şi simţit şi parcă e cuprins de o bucurie nestăpânită, asemenea unui beat de vin. Şi după aceea, mintea se răpeşte într-o vedere dumnezeiască şi vede taine înfricoşate, despre care nu pot scrie cu deamănuntul. Vede mintea vedenii dumnezeieşti, vede şi desfătarea drepţilor, frumuseţile raiului. Încă mai sus, mintea vede în cer taine înfricoşate şi preaslăvite şi pe cât se ridică omul de la momelile dracilor, pe atât vede mai multe din cele ce-i dă Domnul. Căruia I se cuvine slavă în veci. AMIN.

Predoslovia la cartea Preafericitului Isichie

   Viaţa şi învăţătura Sf. Părinţi, într-o măsură oarecare, se aseamănă cu grija dinafară a oamenilor pentru trebuinţele cele necesare trupului; căci cel ce a deprins fel de fel de dibăcii şi de meşteşuguri, capătă prin ele toate cele trebuincioase pentru viaţa lui; altul care se ocupă stăruitor cu plugăritul, în toate formele lui, capătă tot ce-i trebuie casei lui; iar unii dintre cei chibzuiţi, în locul unora sau altor meşteşuguri, îşi cumpără o corabie sau o vie şi de la ele capătă tot ce doresc, fără alergătură şi necazuri, care uneori se petrec în viaţă, din pricina unei îndeletniciri nereuşite şi greşite cu meşteşugul.

La fel cu aceasta se întâmplă şi în viaţa cea duhovnicească : unii dintre Sfinţii Părinţi, ţinând seama de neputinţele celor ce vin pentru întâia dată la monahism, le rânduiesc lor împreună cu lucrarea poruncilor lui Hristos, o cântare îndelungată a psalmilor, canoanelor şi troparelor, statornicite de Duhul Sfânt, spre slavoslovia lui Dumnezeu şi pravilă pentru monahi. Iar alţii, învăţând cea mai subţire (subtilă) încercare a priceperii celei duhovniceşti, nu vor ca începătorii să se mulţumească numai cu învăţătura de pe dinafară, ci poruncindu-le lor, împreună cu împlinirea poruncilor lui Hristos o cântare cumpătată, adică miezonoptica, utrenia, vecernia şi pavecerniţa, aşezată în locul cântării îndelungate a psalmilor şi canoanelor lucrarea rugăciunii minţii, adăugând la acestea, că dacă-i va cerceta Duhul Sfânt, cu lucrarea rugăciunii din inimă, apoi, fără îndoială să părăsească atunci pravila cea de dinafară arătată, căci pe ea o înlocuieşte rugăciunea cea lăuntrică; unii dintre aceştia (Părinţi), în parte, iar nu pe deplin, ne predau lucrarea minţii, zice Sfântul Grigorie Sinaitul. Iar cei de al treilea, fiind îndrumaţi de încercarea multă şi de cercetarea vieţilor şi scrierilor tuturor sfinţilor şi mai ales prin lucrarea şi înţelepciunea Sfântului de viaţă făcătorului Duh, rânduiesc pentru cei începători o învăţare, pe de-a întregul iar nu în parte, a lucrării rugăciunii din minte, numind-o îmblânzitoare de patimi în lucrarea poruncilor lui Hristos şi o împart în două feluri ca pe un al doilea rai, care izvorăşte din sine un ocean şi-l împarte în două torente (şuvoaie), adică rugăciunea lucrătoare şi cea văzătoare.

Şi astfel, ei poruncesc să avem toată stăruinţa pentru lucrarea minţii, lăsând foarte puţin pentru cântare, în caz de trândăvie, căci zic ei : ceasurile şi imnele bisericeşti sunt predate îndeobşte tuturor creştinilor, dar nu şi acelora care vor să se liniştească. Totuşi, trebuie spus că unii sporesc urmând şi acea rânduială a Sf. Părinţi, despre care s-a spus de la început, însă foarte încet şi cu osteneală; iar pentru cei de al doilea e mai lesnicios şi mai uşor, iar pentru cei de al treilea e cât mai grabnică, căci ea e însoţită de bucurii şi de cercetările dese ale Sfântului Duh, care întăreşte şi încredinţează inima, mai ales dacă e însoţită de o osândire cât mai sârguincioasă şi de voie bună, iar nu e făcută din silă, sau de frica înaintea legii. Un astfel de lucrător se sileşte la rugăciune numai pentru dulceaţa din inimă şi mângâierea cea duhovnicească, iar nu pentru altceva, şi această rugăciune lăuntrică ţine pentru el locul tuturor lucrărilor celor de dinafară, de le vei numi pravilă sau cântare, sau rugă, sau învăţătură; căci toate acestea sunt cuprinse numai în ea. Iar aducerea aminte de moarte, sau mai bine zis, simţirea judecăţii şi chinurilor de veci şi a hotărârii lui Dumnezeu se împletesc cu ea ca ramurile unuia şi aceluiaşi copac. De aceea, numai prin această singură rugăciune, ca de la o singură corabie sau vie, după cum s-a spus, fiecare poate fără de tulburare să-şi îndrepte întreaga sa viaţă.

Dar cum această sfântă rugăciune se uneşte (contopeşte) cu poruncile Domnului şi alungă patimile şi dracii ? Şi încă : cum cel nepăsător în privinţa poruncilor şi care nu se îngrijeşte de lucrarea minţii, ci stăruieşte numai în cântare, e târât de patimi şi cade sub chinurile cele veşnice ?

Călcarea poruncilor lui Dumnezeu la fel e văzută în toţi, însă se înfăpuieşte în multe chipuri, despre care lucru voi spune următoarele : pune cineva în. sine un început să nu calce poruncile, să nu îngăduie mişcările patimii, încă din oarecare împrejurări sau tulburare, sau război, i se întâmplă să ocărască pe cineva, sau să fie ocărât, sau să osândească, sau să fie biruit de slava cea deşartă, sau să se certe şi să se îndreptăţească, sau să vorbească în deşert, sau să mintă, sau să se sature, sau să se îmbete, sau să gândească ceva necurat, sau să fie târât de vreo patimă şi altceva care toate sunt o călcare vădită a poruncilor şi o cădere a sufletului. Şi când, cuprins de astfel de păcate, el îndrăzneşte să stea înaintea lui Dumnezeu, în acelaşi ceas începe să se certe pe sine, să cadă prin pocăinţă la Dumnezeu, prin rugăciunea inimii din toată inima, ca să-l ierte şi să-l ajute, ca să nu mai cadă din nou în aceleaşi păcate. Şi astfel, pune început să păzească poruncile şi să-şi păzească inima şi de momelile rele în timpul rugăciunii, temându-se şi tremurând ca nu cumva, din pricina lor, să se lipsească de Împărăţia Cerurilor. Iar altul, dimpotrivă, nefiind gata să păzească poruncile şi neîngrijindu-se deloc de stă el sau cade, socotind că, după timpurile de astăzi, nimeni nu păzeşte poruncile şi nici nu se îngrijeşte ca să nu le calce şi că fiecare, de voie sau fără de voie, stă înaintea lui Dumnezeu şi este vinovat de lucrarea subţire a patimilor şi păcatelor; şi de aceea nu vrea să se îngrijească de toate acestea, ca de un lucru ce nu este cu putinţă, socotindu-se răspunzător numai pentru astfel de păcate ca preacurvia, curvia, sodomia, păcătuirea cu dobitoace, uciderea şi furtul, otrăvirea şi alte păcate de moarte şi mari asemănătoare cu acestea. Ferindu-se de acestea, el socoate despre sine că el stă (fără să cadă).

Unui astfel de om i-au zis Părinţii : "E mai bine să cazi şi să te ridici, decât să stai şi să nu te căieşti". Deci, aici e vrednic de mirare, cum amândoi, aflându-se sub aceleaşi păcate de fiecare clipă, nu sunt la fel în faţa lui Dumnezeu şi socot şi în faţa oamenilor duhovniceşti. Unul din ei nu ştie deloc ce sunt căderile şi ridicările, deşi patimile lucrează, după cum va fi spus despre acest lucru mai jos. Iar altul cade şi se ridică, e învins şi învinge. Unul se luptă şi se osteneşte, însă la urma urmelor e învins de lucrarea patimilor. Altul, nu vrea să răspundă cu supărare, însă e târât de altă patimă. Altul nu vrea deloc să spună ceva supărător, însă se supără că l-au necăjit, totuşi se osândeşte pe sine, că e mâhnit şi se căieşte de acest lucru. Iar un altul nu e amărât de supărare, însă nici nu se bucură de ea. Toţi aceştia se împotrivesc patimii, căci prin voinţa lor au oprit patima şi nu vreau să mai lucreze după ea, ci se mâhnesc şi se nevoiesc. Iar Părinţii au zis, că orice lucru pe care nu-l vrea sufletul e de scurtă durată. Vreau să spun şi despre aceia care dezrădăcinează patima. Unul se bucură când e batjocorit, însă pentru că are în vedere răsplata. El face parte din cei ce dezrădăcinează patima, însă nu cu pricepere. Altul se bucură primind batjocura şi socoate că el e dator să sufere o batjocură, pentru că el i-a dat prilejul; aceasta cu pricepere dezrădăcinează patima. Iar altul nu numai că se bucură când e batjocorit şi se socoate vinovat de aceasta pe sine, ci îi pare rău de tulburarea celui ce l-a batjocorit; Dumnezeu să ne ducă spre o astfel de întocmire !

Vă voi spune pilda cui se aseamănă acela care lucrează după (din) patimă şi îi face hatârul : el se aseamănă unui om, care lovit de săgeţile vrăjmaşului, le ia cu mâna lui şi străpunge cu ele inima. Iar cel ce se împotriveşte patimii, este asemenea celui împroşcat de ploaia săgeţilor vrăjmaşilor lui, însă îmbrăcat într-o platoşă, nu capătă niciun fel de răni. Iar cel ce dezrădăcinează patima e asemenea celui împroşcat de săgeţi, însă care ia săgeţile şi le rupe sau le aruncă înapoi în inima vrăjmaşului. Dumnezeu să ne dea putere ca şi noi, chiar dacă nu dezrădăcinăm patima, apoi măcar să nu lucrăm după îndemnurile ei, ci să ne împotrivim ei.

Deci, trebuie înţeles, că Sfântul Dorotei, îndemnându-ne la o astfel de împotrivire şi batjocură pentru patimi, ne arată spre aceasta numai calea poruncilor. Dar fiindcă aici a zis că cel ce se împotriveşte patimii se aseamănă celui împroşcat de vrăjmaşi cu săgeţi, însă îmbrăcat în platoşă nu capătă răni, apoi dacă el rămâne nerănit care ar fi pricina ca să se oprească de la lucrarea minţii ? Căci această sfinţită lucrare, unindu-se cu împlinirea poruncilor, care nu va aduce o mai mare propăşire decât împlinirea poruncilor ? Iar pentru un înţeles mult mai limpede, al acestor două feluri de viaţă, aici va fi spus despre fiecare aparte. Cel dintâi, supunându-se legii, îşi împlineşte numai cântarea. Iar cel de al doilea, silindu-se spre lucrarea minţii, are pururea cu sine numele lui Iisus Hristos, spre nimicirea vrăjmaşului şi a patimilor cu cugetele cele rele. Acela se bucură de îndată ce-şi isprăveşte cântarea; iar aceasta mulţumeşte lui Dumnezeu dacă îşi lucrează în linişte, slobod de cugetele cele rele, rugăciunea. Unul se stăruie pentru cantitate, iar celălalt pentru calitate; iar cel care se grăbeşte să-şi îndeplinească cantitatea cântărilor, în curând apare o părere plină de bucurie, bizuindu-se pe care, el, necunoscând chemarea Domnului Iisus Hristos, dacă nu ia aminte la sine, hrăneşte şi creşte pe fariseul dinlăuntru. Iar la aceasta, care se îngrijeşte de calitatea rugăciunii, e şi o cunoaştere a neputinţei sale şi a ajutorului lui Dumnezeu.

Rugându-se sau, mai bine zis, chemând pe Domnul Iisus Hristos, împotriva momelilor vrăjmaşului şi patimilor şi cugetelor celor rele, el le vede cum pier de la înfricoşatul nume al lui Hristos şi pricepe (înţelege) puterea şi ajutorul lui Dumnezeu şi din nou silit şi tulburat de cugetele rele îşi cunoaşte neputinţa sa, fiindcă nu le poate sta împotrivă cu puterile sale proprii. Şi în aceasta se cuprinde această pravilă şi vieţuirea lui. Iar dacă vrăjmaşul încearcă să-l tulbure şi pe el cu o părere plină de bucurie - fariseului - însă îl găşeşte pregătit ca să cheme numele lui Hristos asupra acestei momeli, precum şi asupra tuturor cugetelor rele şi nu reuşeşte vrăjmaşul nimic împotriva lui lui. Însă va zice cineva că şi acela, cel dintâi, poate chema numele lui Hristos împotriva acestor momeli. Da, poate. Însă fiecare ştie, din încercare, că acuma nu e acest obicei ca cineva dintre lucrători, odată cu îndeplinirea pravilei sale să se înveţe a se ruga şi pentru izbăvirea de cugetele cele rele. Unii ca aceştia, mai mult nu primesc ceea ce se spune sau se scrie despre lucrarea lăuntrică, care cuprinde şi meşteşugul de a se ruga împotriva cugetelor celor rele. Şi au numai că nu primesc, ci se şi împotrivesc, şi dându-se pe sine drept învăţători, zic că Sfinţii Părinţi n-au poruncit celor începători lucrarea minţii, în afară numai de cântarea psalmilor, troparelor şi canoanelor, care sunt lucrate cu gura şi cu limba. Şi cu toate că ei vorbesc şi învaţă despre acest lucru greşit, toţi îl ascultă; pentru că pentru o astfel de rugăciune a lor nu se cere nici învăţătură, nici lepădare de poftele lumeşti, ci fiecare dacă va vrea numai, se poate ruga astfel fie el monah sau mirean.

Iar sfinţita lucrare a minţii, care este slăvită şi plăcută lui Dumnezeu, artă dintre arte, şi în care nu poţi spori fără a te lepăda de lume cu poftele ei şi fără o povăţuire şi învăţătură îndelungată, din pricina aceasta s-a împuţinat foarte mult printre monahi; şi un război necontenit se petrece la cei ce nu cunosc puterea Sfintelor Scripturi şi mai ales la cei neiscusiţi în luarea aminte a omului celui dinlăuntru. Pe lângă acestea mai trebuie să ne ferim de abaterile spre dreapta sau spre stânga, adică de deznădejde şi de obrăznicie.

Dar văzând aci cele scrise, că cei ce învaţă lucrarea lăuntrică cu poticniri şi căderi fără de voie, întâmplătoare, nu plănuite, numite de Sfinţii Părinţi păcate de toate zilele, să nu ne îndoim de aceasta, căci pe măsura fiecăruia e şi sporirea lui şi căderea de la cele bune spre cele potrivnice, după cum sunt şi aceştia începători, mijlocaşi sau aproape desăvârşiţi (au spus Părinţii). Şi pe de altă parte, auzind de marea milostivire a lui Dumnezeu către noi păcătoşii, noi nu trebuie cu încredere în sine şi fără nicio frică, fără de smerenie mare şi fără de îndeplinirea după putere a poruncilor, să tindem spre această lucrare sfinţită a minţii; însă trebuie cu hotărâre să fugim de una şi de alta; astfel cu stăruinţă învăţând Sfânta Scriptură şi sfătuindu-ne cu cei încercaţi, cu smerenie să deprindem această lucrare a minţii. Spre ştiinţă, trebuie să mai adăugăm, că o mare armă împotriva vrăjmaşului şi a poftei celei rele e aducerea aminte de moarte sau de gheenă şi de muncile cele veşnice, sau de înfricoşata judecată, de chinuitorii de la vămile din văzduh, sau de Împărăţia Cerurilor şi bucuria sfinţilor şi de altele asemenea acestora. Însă toate acestea la noi pătimaşii şi nesimţiţii sunt foarte slabe, fără luarea aminte şi chemarea numelui lui Iisus Hristos. Căci deşi aceste amintiri la cei ce au învins nesimţirea şi pot atinge poftele trupului şi nimici cugetele cele rele din suflet, însă numele cel înfricoşat al lui Iisus Hristos are o putere neînsemnat de mare de a nimici toate acestea în inimă şi în minte. De aceea, când lucrarea minţii e unită cu aducerea aminte arătată, atunci lucrăm cu o mai mare putere, adăugându-i şi rugăciunii o sporire destul de însemnată. Dar mai ales şi noi strălucim de pe urma rugăciunii, când ne izgonesc din minte întunericul şi pâcla patimilor cu numele lui Iisus Hristos.

Spre contemplarea celor scrise aici, se adaugă şi următorul lucru din cuvintele Sfântului Anastasie Sinaitul, care a zis : "Pricepem şi cugetăm despre cei ce primesc Sfintele Taine ale Trupului şi Sângelui Domnului, că ei au oarecare păcate omeneşti mici şi lesne de ispăşit, cum ar fi : cele cu limbă, cu auzul, sau când se lasă furaţi cu văzul, cea de slava cea deşartă, cea de întristare, sau de iuţime, sau de altceva asemănător însă se osândesc pe sine şi mărturisindu-se lui Dumnezeu, primesc Sfintele Taine - credem că spre curăţirea păcatelor le este primirea Sfintelor Taine unora ca aceştia". În acelaşi sens şi în aceiaşi măsură trebuie să socotim şi despre căderile care li se întâmplă celor ce învaţă lucrarea rugăciunii din minte. Dar fiindcă, după cuvintele Părinţilor, sfinţita rugăciune a minţii este o cheie spre înţelegerea Scripturilor, iar cei ce nu vor să o deprindă, e clar că deloc nu pot pătrunde puterea Sfintelor Scripturi şi celor ale Părinţilor, apoi din această pricină, unii luptând împotriva celor ce vorbesc mult sau puţin despre trezvia minţii, se bizuie pe scripturile Părinţilor, cum că de la început trebuie curăţite simţurile trupului, adică văzul, mirosul, gustul, cuvântul şi pipăitul, ca omul să nu mai greşească prin ele, şi numai atunci, după ce s-a curăţit bine, să înceapă rugăciunea minţii. Unora ca aceştia le răspundem aşa : "Prietenilor ! Nimeni nu e împotriva curăţeniei simţurilor trupului, însă noi vorbim de faptul că dacă vom despărţi curăţenia simţurilor de lucrarea minţii, apoi se va naşte o mare nepotrivire".

Mai întâi de toate Sfântul Isichie zice aşa : "Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui, cu simţurile şi cu mintea; dacă te vei sili să le păzeşti cu mintea, apoi încetul cu încetul vei ajunge la lucrarea lor". Şi încă : "Dacă nu face omul voia lui Dumnezeu şi dacă nu va păzi legea Lui înlăuntrul pântecelui, adică în inimă, apoi nu va putea face acest lucru şi în afară". Şi Sf. Simeon Noul Teolog zice : "Sfinţii Părinţi, ştiind că odată cu lucrarea lăuntrică e lesne să împlineşti şi toate virtuţile cele de dinafară, au părăsit lucrarea cea de dinafară şi toată silinţa au adăugat-o la paza cea dinlăuntru ş. a. m. d.

Iar tu prietene, aşezi distanţa şi timpul, despărţind paza simţurilor de dinafară de învăţătura rugăciunii din minte, şi prin aceasta mărturiseşti că nu cunoşti lucrarea din inimă. Iar cei ce cunosc încercarea rugăciunii din minte nu despart, prin timp, una de alta. Ei statornicesc o învăţătură a lor împreună şi, în acelaşi timp, adâncind mintea în ceasul rugăciunii înlăuntrul inimii, domolesc tulburarea simţurilor, neîngăduindu-i minţii să se suie spre ele; iar prin faptul că mintea nu se suie spre simţurile trupului, ele rămân fără îndeletnicire în afară, prin aceasta, dau o mare linişte minţii şi inimii şi totodată şi singure prin paza minţii, încetul cu încetul, învaţă să nu alunece spre poftele trupului. Să vă fac cunoscut şi faptul că nu e nici lipsa de timp, nici de material (obiect) pentru cei cărora le place să discute despre aceasta Căci şi acum încă mai rămâne ceea ce este scris de Simeon Noul Teolog : "că cel ce doreşte să înveţe lucrarea minţii trebuie, de la început, să-şi păzească conştiinţa în ce priveşte Dumnezeu, oamenii şi lucrurile. Eu însă cred că într-un ceas sau într-o clipă, omul poate să-şi împace conştiinţa sa cu Dumnezeu, oamenii şi lucrurile, după cum învaţă marele dascăl; căci ghimpele, adică glasul conştiinţei, nu e nimicit de lucrarea minţii şi nimănui nu-i este de folos să se abată de la acest bun mustrător. Însă îl văd şi pe acel mare păcătos care mergea la Sfânta Biserică, înconjurat de draci, iar în biserică a ieşit cu sfinţii Îngeri, care se bucurau de întoarcerea lui. Iar tu, din pricina unei prea mari mustrări de conştiinţă (scrupulozităţii de conştiinţă), statorniceşti o distanţă şi timp pentru a te împăca cu Dumnezeu şi prin aceasta arăţi că se poate ajunge la nepătimire, înainte de a deprinde lucrarea minţii, sau chiar mai presus de ea. Şi de aici, pentru tine, iese că nu numai vei începe, cândva, vreo trezvie a minţii, ci şi chiar de însăşi prea Sfintele Taine te vei îndepărta. Căci nimeni nu se apropie de împărtăşire până ce nu s-a împăcat mai înainte cu Dumnezeu.

Însă, omule, eu nu-ţi spun aceste lucruri despre împăcarea conştiinţei de la mine însumi, ci îţi pun dinainte însăşi mărturisirea Părinţilor. Căci ei, cu cât mai mult se apropiau de Dumnezeu, cu atât se vedeau pe sine mai păcătoşi; şi nu vor fi, după părerea ta, şi chiar Sfinţii înşişi neîmpăcaţi cu conştiinţa, cu Dumnezeu ? Dar tu vei spune că sfinţii vorbeau despre sine astfel din pricina smereniei. Opreşte-ţi vorba cea împletită cu vicleşug şi te supune măcar glasului sfintelor canoane. Dacă cineva va zice că sfinţii, din smerenie, şi luând numai chip de păcătoşi (adică prefăcându-se păcătoşi), ziceau : "iartă nouă păcatele noastre" - anatema să fie.

Totuşi, dacă cineva vrea să capete o înţelepciune (înţelegere) dreaptă a acestui lucru, apoi să creadă că Dumnezeu zideşte de la început trupul lui Adam, apoi şi sufletul, şi n-a fost niciun interval de timp între zidirea unuia şi a altuia, ci împreună au fost zidiţi cu pricepere, deşi altfel socotea despre acest lucru Origen.

La fel şi paza simţurilor noastre celor trupeşti şi împăcarea conştiinţei cu Dumnezeu se lucrează cu pricepere împreună cu luarea aminte din minte, deşi altfel le este închipuită celor ce nu cunosc puterea şi încercarea lucrării lăuntrice. Nu te mira, binecredinciosule cititor, că această predoslovie e alcătuită cu atâta vorbire împotrivă, căci împotriva vântului ce suflă se întinde şi ventrila. Căci, în timpurile Sfinţilor Părinţi, când erau mulţi râvnitori, care doreau să petreacă această lucrare a minţii după rânduiala de sine şi obrăznicie, era vremea şi osteneala ca să fie oprită obrăznicia şi lipsa de rânduială, ca să nu arunce asupra ei (lucrării minţii), fără de nicio frică. Iar acum când această învăţătură a ajuns la cea mai mare uitare şi dispreţuire şi mulţi încep să lupte în dreapta şi în stânga şi să răstălmăcească calea acestei lucrări lăuntrice şi se silesc şi de sus şi de jos s-o năruie (s-o acopere) cu pământ, ca s-o facă cu desăvârşire necunoscută nimănui, e o mare nevoie să scriem astfel despre ea şi să vă propunem toate acestea înainte de a citi sfânta carte a lui Isichie Ierusalimleanul, în care se găseşte nu altceva decât înţelegerea şi povăţuirea pe calea sfinţitei lucrări a minţii. Şi cel ce doreşte să o deprindă pe ea, lasă mai înainte de toate să priceapă şi să împlinească cele spuse de Sfântul Maxim : "Dă-i trupului după puterea lui şi întreaga ta osteneală îndreapt-o spre minte". Şi încă : "Virtuţile trupeşti sunt plăcute dacă cineva le lucrează cu smerenie; iar fără acest lucru, osteneala este zadarnică". Încă : "Să nu-ţi fie întreaga stăruinţă pentru trup, ci opune-i împotriva puterii lui (trupului) înfrânarea şi întreaga minte îndreapt-o spre cele dinlăuntru; căci deprinderea trupească e spre puţin folos, iar luarea aminte cea dinlăuntru totdeauna e folositoare. Iar Sf. Isichie a zis despre acestea : "Cine n-are idee de păşirea pe calea duhovnicească, acela nu se îngrijeşte de cugetele cele pătimaşe, nici de îndreptarea lor, ci toată silinţa şi grijile le are numai pentru trup. Unul ca acesta sau se îmbuibă şi face lucruri necuviincioase, se întristează şi se mânie, şi ţine minte ocările, şi astfel îşi întunecă mintea, sau dedându-se la o înfrânare peste măsură tulbură mintea". Şi încă Sf. Diadoh a zis : "După cum trupul, îngreuiat de mulţimea mâncărurilor, face mintea să fie oarecum timidă şi să încline spre rău, la fel şi mintea slăbită de multă înfrânare, face tristă şi neiubită partea văzătoare. De aceea, hrana trebuie potrivită cu starea puterilor trupeşti; când trupul e sănătos trebuie strâmtorat, pe cât este nevoie; iar când e neputincios trebuie ceva hrănit. Căci celui ce se nevoieşte nu i se cuvine să slăbească cu trupul, ci pe cât e nevoie, să fie în stare de a se nevoi. Şi iarăşi Scărarul : "Am văzut, zice, pe acest vrăjmaş (pântecele) odihnit şi dând minţii trezvie şi celelalte. Căci noi trebuie să avem un trup sănătos şi nu slăbit, fiindcă lucrarea minţii cere şi o tărie a trupului. De aceea trebuie din răsputeri să fugim şi de postul peste măsură şi de neînfrânare. Fiecăruia, care doreşte o părere dreaptă şi cu socotinţă şi din încercare despre post şi despre măsura în care trebuie luată mâncarea, adică despre cantitatea şi calitatea ei, i se pune în faţă îndrumarea Sfântului Grigorie Sinaitul, care vorbeşte despre acest lucru astfel : "Cel ce se sileşte pe sine şi doreşte să-L afle pe Dumnezeu, îi este de ajuns o litră de pâine şi apă sau vin în cursul zilei - trei sau patru pahare - şi din celelalte mâncări care se întâmplă, să guste din toate câte puţin, fără a ajunge la săturare, ca să scapi şi de înălţare şi nici să te scârbeşti (îngreţoşezi) de făpturile cele bune ale lui Dumnezeu, mulţumind pentru toate lui Dumnezeu. Astfel e judecata celor înţelepţi. Iar celor neputincioşi în credinţă; sau mai bine zis cu sufletul, înfrânarea de la mâncare e mai de folos, şi Apostolul, unora ca acestora le porunceşte să mănânce verdeţuri, fiindcă ei nu cred că Dumnezeu poate să-i păzească. Iar gustarea mâncării are trei limite : înfrânarea, îndestularea şi săturarea. Înfrânarea este să-ţi fie foame puţin, chiar după ce ai mâncat; îndestularea - nici să nu rămâi flămând, nici să te îngreuiezi; săturarea e să te îngreuiezi puţin. Iar a mai mânca încă după săturare - este uşa spre îndrăcirea pântecelui, prin care intră curvia. Iar tu, cercetând toate acestea, alege ceea ce e potrivit cu puterile tale, fără să depăşeşti limitele : căci celor desăvârşiţi li se potriveşte şi aceea, că după Apostol, să se sature şi să flămânzească şi întru toate să fie puternici.

În sfârşit trebuie să ne aducem aminte, că cei încercaţi în lucrarea minţii socot nepotrivită, pentru cei începători şi pătimaşi, cântarea psalmilor, ca ei să se roage totdeauna pentru păcatele lor; sau împotriva cugetelor celor rele şi patimilor, din pricina multei felurimi de cuvinte, care ne suie ba spre slavoslovia lui Dumnezeu, ba spre contemplarea făpturilor sau a iconomiei şi a proniei lui Dumnezeu sau a chipurilor veşnice şi făgăduinţelor, sau despre existenţa preaveşnică şi nepătrunderea şi altor lucruri asemănătoare, spre care mintea cea neputincioasă şi pătimaşă nu se poate ridica. Şi din pricina aceasta, cugetul căzând în năluciri, păzeşte numai cantitatea, urmare a cărui lucru e, de obicei, o părere de sine şi o laudă de sine în inimă, despre care Sfântul Ioan Scărarul, cunoscând acest lucru din încercare, a zis : "Nu te stârni să vorbeşti multe, ca mintea ta să nu se răspândească în căutarea cuvintelor. Un cuvânt al vameşului l-a milostivit pe Dumnezeu şi o vorbă plină de credinţă, l-a mântuit pe tâlhar. Vorbirea multă, foarte adesea, risipeşte mintea şi o umple de năluciri, iar vorbirea puţină adună bine mintea". Şi drept a scris Simeon Noul Teolog : că după împuţinarea patimilor, cântarea se dă în chip firesc limbii. Căci cum va şi cânta cineva cântare Domnului în pământ străin, adică într-o limbă pătimaşă ? Şi pe lângă acestea, cine nu vrea să deprindă lucrarea minţii, acela mai întâi de toate, nu va putea cunoaşte treapta cea de început, ce este morala, însoţirea, robirea şi patima. Şi neştiind acest lucru, nu cunoaşte nici căderea şi ridicarea sa; iar neavând această încercare, se lipseşte şi de pocăinţa cea de fiecare ceas (clipă); iar neavând o pocăinţă neîncetată nu-şi cunoaşte neputinţa sa; iar lipsit de conştiinţa neputinței e străin de zdrobirea inimii şi de mărturisire înaintea lui Dumnezeu. Iar fără de acestea, nu poate ajunge la frica de Dumnezeu, iar neavând frica de Dumnezeu nu cunoaşte cum să se roage, totdeauna, lui Dumnezeu, pentru păcatele sale, ci ca pe o corvoadă, păzeşte numai cantitatea în cântarea sa. O rânduială la fel a lucrării minţii a descris-o şi Sfântul Casian, zicând : "Iar despre acele păcate mici, prin care şi dreptul cade de şapte ori pe zi şi se ridică, noi trebuie mereu să ne sârguim şi să ne căim. Căci în fiecare zi, prin neştiinţă, sau uitare, sau fără de voie, sau de nevoie, sau din neputinţă trupească, vrând şi nevrând, greşim, după cum spune Apostolul : "Nu fac cele ce vreau". Şi iarăşi : "O, ticălos de om ce sunt eu ! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia ?".

Oricine, care a deprins lucrarea minţii, de fiecare dată când se roagă, sau mai bine zis când face rugăciunea lui Iisus, se roagă după cum s-a spus, pentru păcatele sale sau împotriva cugetelor celor rele, şi să nu cânte mulţi psalmi. Pentru că cei ce cântă mult, nu pricep ce cântă, a zis Noul Teolog : "Căci a cânta mult s-a poruncit acelora care nu pătrunde în cele ce cântă". La fel şi Sfântul Isaac a zis : "Vrei să te hrăneşti din viersuirea slujbei tale ? Părăseşte cantitatea cu desăvârşire şi să nu o socoţi pe ea drept măsură a priceperii tale". Iar Sfântul Grigorie Sinaitul a zis : "Unii învaţă a cânta mult, alţii puţin; iar tu nu cânta mult, ci urmează şi pe cei ce cântă puţin. Căci a cânta mult e potrivit celor lucrători, iar nu celor ce se liniştesc; căci după felul nostru de viaţă şi cântarea ni se cuvine să fie îngerească, iar nu trupească, ca să nu zic păgânească. A cânta cu glasul şi cu strigarea ne este dat pentru lenevirea noastră şi pentru neştiinţă şi nimeni dintre Sfinţii Părinţi n-a luat asupra sa o osteneală mai mare, ca să alcătuiască cuvinte şi scrieri numai despre cântarea de psalmi. Căci ce fel de nevoie era ca să scrie mult despre ceea ce toţi, nu numai monahii, ci şi oamenii de mir, cunosc şi pot cânta cât vor dori, după cum a mai fost spus ?

Iar despre una şi aceeaşi rugăciune scurtă şi cuprinsă în cele cinci cuvinte, după cuvântul Apostolului : a) - Doamne. - b) Iisuse. - c) Hristoase. - d) miluieşte e) mă - cel dintâi, Sf. Isichie a scris două sute de capete, nimic altceva arătând în ele, decât numai paza minţii şi această sfinţită rugăciune a lui Iisus.

La fel şi Sfântul Ioan Gură de Aur, Ignatie, Fotie şi Calist, care au fost, unul după altul, patriarhi ai scaunului din Constantinopol, fiecare în parte, au scris cărţi întregi despre această sigură scurtă rugăciune şi luare aminte, plină de o adâncă înţelepciune, după cum a spus Sfântul Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului, care şi singur a adăugat la sfânta sa carte, până la şase capitole, poruncind şi celor duhovniceşti şi celor mireni, să facă, să lucreze, ca şi răsuflarea lor, cu mintea şi cu buzele această sfinţită rugăciune. Acelaşi lucru ne învaţă şi Sfinţii Nil Ascetul, Ion Scărarul, Filotei Sinaitul, Maxim Mărturisitorul, Simeon Noul Teolog, Nichita Stiratul, Diadoh, Petru Damaschinul, Grigorie Sinaitul, Varsanufie, Filimon, Isaac Sirul, şi după ei, Nil Sorschy.

Toţi ei, şi numeroşi alţii, au întocmit multe capitole despre sfinţita lucrare a minţii pentru că, privind la adâncimea ei cea greu de pătruns, ei tindeau unul după altul să ne arate cât mai limpede calea ei. Căci aceasta (lucrarea minţii) nu se pătrunde uşor, nu numai de mireni, ci chiar şi de monahi, nu ca şi cântarea de dinafară, despre care s-a spus deja. Şi după cum o corabie, care stă la ţărm, o poate încărca şi descărca oricare om, fără să întâmpine vreo piedică sau nedumerire, afară de osteneală numai, iar după ce îi dau drumul în largul mării încărcată, numai un singur cârmaci iscusit o poate conduce, astfel trebuie înţeleasă deosebirea dintre cântarea cea de pe dinafară şi rugăciunea minţii. Se cuvine Sfinţiţilor Părinţi şi fraţi să ne supunem învăţăturii atâtor Sfinţi Părinţi, care învaţă despre lucrarea minţii, iar nu după pilda măgarului, care învârte râşniţa, să bătătorim acelaşi cerc al cântării îndelungate, fără a dori să mergem într-adevăr pe calea cea simplă a prea bunei liniştiri din minte şi a rugăciunii. Sfinţii aveau o astfel de osârdie pentru această sfinţită lucrare, că ne poruncesc chiar să ne rugăm şi pentru cei ce nu cunosc această lumină înţelegătoare din inimă, care se luminează cu numele lui Hristos Dumnezeul nostru.

Totuşi, să nu se îndoiască nimeni, curmând o cântare îndelungată, cum că din pricina aceasta te lipseşti de pravila monahală. După cum cei ce cred în Hristos au împlinit toată legea, deşi au părăsit-o, aşa şi cei ce schimbă multă cântare pe sfinţita lucrare a minţii, îşi împlinesc pravila întreagă. Şi după cum legea îi trimite pe toţi către Hristos, socotind că aceasta e ţinta ei, astfel şi cântarea de psalmi, împărtăşindu-ne învăţătura cea premergătoare, ne ridică la luarea aminte a inimii şi la rugăciune, deşi ea singură se micşorează, căci a ajuns la cele dorite. Iar când cineva, dintre aceia ce nu cunosc prin încercare lucrarea minţii şi nici nu doresc să o deprindă, născocind felurite pricini, va începe să vorbească sau să alcătuiască ceva împotriva acestei predoslovii, unul ca acesta să citească cărţile pomenite aici, pe care le-au scris Sfinţiţii Patriarhi, sau cuvioşii Părinţi, dar mai ales şi această carte a Sfântului Isichie. Şi cred lui Dumnezeu, că el îşi va odihni sufletul său, sau ca un bolnav de nevindecat, îşi va îndrepta hula sa asupra Sfinţiţilor Părinţi, care au scris astfel, sau mai bine zis asupra Duhului Sfânt, care a vorbit prin ei, şi acest lucru nu i se va ierta lui nici în veacul de acum, nici în cel ce vine, după cuvântul Domnului. Amin.

Răspunzând, după putere, celor ce bolesc după putere şi care luptă împotrivă prin obiecţiuni şi din dreapta şi din stânga, trebuie să ne apropiem la cele neisprăvite, luând cuvântul din vestirea cea bună a Evangheliei, care zice : "Doamne, au n-ai semănat Tu sămânţă bună ? Dar de unde au răsărit neghinele ?". Căci după cum este cu neputinţă să nu se furişeze răul spre bine, aşa şi la această sfinţită lucrare a minţii se împleteşte şi înşelarea asemenea hămoiului (smilax) de copac. Ea îşi are începutul în părere şi rânduiala de sine, doctorie pentru care e smerenia, cercetarea Sfintelor Scripturi şi sfatul duhovnicului, iar nu depărtarea de deprinderea acestei lucrări a minţii. Căci Sfântul Grigorie Sinaitul zice : că noi nu trebuie să ne temem sau să ne îndoim, chemând pe Dumnezeu; iar dacă unii s-au răzvrătit, vătămându-şi mintea, apoi, să ştii că au suferit acestea de la rânduiala de sine şi de îngâmfare. Iar pricina îngâmfării se cuprinde în postul fără de socotinţă şi peste măsură, când cel care posteşte socoate că săvârşeşte o virtute, iar nu posteşte pentru întreaga înţelepciune (curăţie), după cum a zis Avva Dorotei : acest lucru mai e prilejuit şi de viaţa singuratică. Şi răsturnând pricina cea dintâi, acest sfânt zice : de aceea cel ce se linişteşte trebuie să meargă pe calea cea împărătească, fiindcă cel ce întrece măsura de toate, totdeauna uşor este însoţit de părere, căreia îi urmează înşelarea. Iar curmând a doua pricină zice : celor puternici şi desăvârşiţi li se cuvine să se lupte singuri cu dracii şi să scoată asupra lor sabia, adică cuvântul lui Dumnezeu. Iar însuşi chipul şi lucrarea înşelării se cuprinde în participarea vrăjmaşului la pofta cea dinlăuntru a pântecului, şi al doilea - în nălucirea din visările minţii. Ferindu-ne de cea dintâi, el zice : deşi vrăjmaşul încearcă înlăuntrul pântecelui să arate chipul celor duhovniceşti, în locul căldurii celei duhovniceşti aducând aprinderea sa şi în locul veseliei stârnind o bucurie lipsită de sens (înţeles) şi o dulceaţă băloasă şi îndeamnă să-i recunoşti înşelarea lui drept harul care lucrează, însă timpul şi încercarea şi simţirea îl descoperă (pe vrăjmaş). Însă arătându-se primejdia celui de al doilea, ne învaţă zicând : iar tu când te linişteşti, niciodată nu accepta, dacă vei vedea ceva. cu simţurile sau cu mintea, în afară sau înlăuntru, deşi aceasta ar fi chipul lui Hristos, sau al Îngerului, sau chip de sfânt, sau lumină, sau foc şi altele. Aici nu învie (prinde viaţă) poticnitorul şi aruncându-se, face lucrarea minţii pricină de înşelare.

Se socoate că înşelarea nu se amestecă la cântarea de dinafară, însă fără îndoială, că în toate, fie în cântare, fie în rugăciune, înşelarea la fel are loc din neiscusinţa lucrătorilor după cum a spus Sf. Ioan Scărarul : "Să cercetăm, să măsurăm şi să vedem, care anume dulceaţă vine la noi în timpul psalmodierii, de la dracul curvie, şi care de la cuvintele cele duhovniceşti şi de la harul şi puterea ce se cuprind în ele". Şi încă : "Cântând şi rugându-te observă dulceaţa ce-ţi vine, ca nu cumva ea să fie amestecată cu venin". Însă bagă de seamă, nu se atinge înşelarea la fel şi de cei ce cântă ca şi de cei ce deprind rugăciunea; însă fiindcă cei ce nu cunosc lucrarea minţii au numai o singură grijă - să isprăvească pravila cântării - iar de cugetele rele şi de clocotul poftei nu se îngrijesc, apoi din pricina aceasta ei nici nu-şi dau seama când pofta clocoteşte de la sine şi când e stârnită spre aţâţarea plăcerii de amestecul (participarea) vrăjmaşului, şi nu ştiu cum să scape de el (amestecul vrăjmaşului). Însă după cum zice Scriptura, glasurile vrăjmaşilor le aud şi primesc lovituri de la ei, însă cine sunt vrăjmaşii şi de ce năvălesc, acest lucru nu-l cunosc, deşi pe spatele lor sau mai bine zis pe faţa lor îşi lucrează păcătoşii fărădelegea. Pricepând din aceasta că nu lucrarea minţii e pricină de înşelare; ci dimpotrivă ne deschide ochii minţii, spre a deosebi şi cunoaşte înşelarea, pe care nimeni n-o poate pricepe în veac, fără să fi învăţat această sfinţită lucrare a minţii, deşi el ar fi un prea mare pustnic şi un liniştit (isihast). E de folos să cunoască lucrătorii şi aceea, că dacă cândva căldură, ridicându-se din pântece, singură de la sine fără gânduri de curvie, şi va ajunge până la inimă, apoi nu trebuie să ne speriem de acest lucru, nici să slăbim cu duhul, ci numai să ne îndepărtăm de ea cu voinţa şi cu mintea, şi s-o alungăm înapoi ca pe un lucru ca pe un lucru care nu ne trebuie. Iar dacă cineva o va primi, sau o va socoti drept harică - apoi se va înşela.

Însă lucrarea cea mai fără de înşelare din rugăciune, pentru cei începători, se cuprinde în faptul că rugăciunea minţii s-o începi din inimă şi s-o isprăveşti în inimă, astfel ca mintea să se acopere în adâncul inimii, iar nu în partea cea poftitoare, a spus Sfântul Patriarh Calist. Iar mai mult ca orice, trebuie luat seama, de la început, ca luarea aminte în timpul rugăciunii să nu se afle la jumătatea inimii, cu atât mai mult mai jos de inimă, ci deasupra, mintea să păzească adâncul dinlăuntrul inimii. Iar pricina acestui lucru e, după cum s-a cunoscut din încercare că dacă mintea ce săvârşeşte rugăciunea, de la mijlocul pieptului priveşte la jumătatea de inimă, apoi vrând sau nevrând, din când în când, se atinge de căldura poftei, se apropie (mintea) de pântece. Însă dacă cunoscând-o se va depărta de ea, va suporta totuşi multă osteneală şi tulburare de la luarea sa aminte cea fără iscusinţă. Iar dacă cineva va îndrăzni să lucreze luarea aminte de jos a inimii; mintea aceluia, lăsându-se cu totul în pântece şi privind de acolo în adâncul inimii şi săvârşind rugăciunea, preacurveşte în inima sa, aprinzându-şi mădularele sale cu plăcere de preacurvie, şi de bună voie îl lasă pe vrăjmaş să intre înlăuntrul său, ceea ce este o înşelare vădită, de care mulţi din timpul de azi, din neştiinţă împărtăşindu-se şi suferind de pe urma ei, au refuzat să mai deprindă lucrarea minţii, zicând : această lucrare e numai pentru cei nepătimaşi. Şi astfel au ajuns poticnire şi pentru sine şi pentru toţi cei ce doresc să înceapă această lucrare a minţii. Mai bine ar fi fost pentru ei să-şi lege o piatră de grumaz, să se înece, decât să se smintească pe sine şi pe mulţi lucrători, fiindcă nu şi-au recunoscut nepriceperea lor şi obrăznicia cea din rânduiala de sine, ci s-au făcut încă şi învăţători, zicând, că toţi cei ce doresc să deprindă lucrarea minţii, vor suferi la fel : să nu fie aceasta. De aceea, fiecare trebuie să-şi umbrească inima, cu mintea de sus şi privind totdeauna în adâncul ei, să lucreze rugăciunea; căci acolo este, după Scriptură, lăuntrul inimii, iar nu într-o coastă a pieptului şi odihnindu-se pe el (lăuntrul inimii), ca un împărat pe înălţimea tronului poate să se depărteze cu mintea de la pântece şi să izgonească căldura poftei îndărăt, dar mai ales de la înălţimea ei, să-i osebească pe toţi cei ce se târăsc jos înaintea ei, şi de la unii să-şi întoarcă faţa, pe alţii să-i izgonească, iar pe cei de a treia zi să-i omoare, ca pe nişte prunci din Babilon de piatra care este Hristos.

Un cuvânt asupra cărţii fericitului Părinte Nil Sorschi 1

   Sfinţii Părinţi învăţându-ne să învingem patimile şi să ne curăţim inima de cugetele cele rele, numai prin poruncile lui Hristos, hotărăsc ca lucrătorii să aibă drept două arme din cele mai puternice următoarele : frica de Dumnezeu şi aducerea aminte de prezenţa lui Dumnezeu, după cele spuse : "de frica Domnului e îndepărtat orice rău", şi "Văzut-am pe Domnul pururea înaintea mea, ca să nu mă clatin". Ne mai sfătuieşte să ne aducem aminte de moarte şi de gheenă, precum şi de citirea Sfintelor Scripturi.

Toate acestea sunt bune pentru bărbaţii plini de virtuţi şi evlavioşi; însă asupra celor nesimţitori şi împietriţi şi gheena însăşi şi chiar arătarea pipăită a lui Dumnezeu Însuşi nu va aduce nicio frică. Pe lângă aceasta şi mintea însăşi la monahii cei începători se toceşte în curând de amintirea acestora şi fuge de ele ca albina de mirosul fumului.

Iar dacă amintirea despre ele e bună şi folositoare în ceasul luptei, însă în afară de acest lucru bun, cei mai înduhovniciţi şi încercaţi părinţi au descoperit un altul mult mai mare şi neasemănător mai bun, care poate să-i ajute chiar şi pe cei neputincioşi.

1  Cuviosul Nil Sorschy, nevoitor rus din secolul. XV, care a călătorit câţiva ani în Orient, prin mănăstirile din Athos şi Constantinopol, înapoindu-se în Rusia, a devenit săditorul lucrării minţii vieţii monahale de schit cu o riguroasă neagonisire. Pentru ucenicii săi el a scris o carte care se numeşte "Predanie către ucenicii săi despre viaţa de schit" (poate ar fi mai bine "ascetică"). Această carte e recomandată de povăţuitorii rugăciunii minţii, ca o îndrumare neapărat trebuincioasă pentru nevoitorii începători. Noi nu cităm extrase din ea, însă o recomandăm să o citească toţi acei care se interesează de lucrarea minţii. Ea e scrisă în limba veche slavă - bisericească. Însă este redată amănunţit şi în limba rusă de Episcopul Iustin : "Cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul, părintele nostru Nil, nevoitorul de la Sora şi aşezământul lui pentru viaţa ascetică." Ed. Mănăstirii Sf. Pantelimon din Athos, Moscova, an.1902

Şi asemănare şi chip al binelui celui dintâi sunt cei ce macină la râşniţă cu mâinile şi puterea lor; iar al binelui celui de al doilea, cei ce macină la moară cu ajutorul apei şi a feluritelor născociri; după cum apa singură de la sine pune în mişcare roţile şi piatra, aşa şi preadulcele nume al lui Iisus, unit cu aducerea aminte de Dumnezeu cel prezent, Cel ce vieţuieşte în toată plinătatea în Iisus, înalţă mintea spre rugăciune, lucru despre care mărturiseşte marele în teologie Isichie, zicând : "sufletul ajutat şi îndulcit de Iisus, cu o oarecare bucurie şi dragoste şi mărturisire, înalţă laudă Binefăcătorului, mulţumind şi chemându-L cu veselie". Şi încă : "cum e cu putinţă să petreci viaţa de acum fără de mâncare şi băutură, la fel e cu neputinţă fără paza minţii să ajungă sufletul la ceva duhovnicesc şi plăcut lui Dumnezeu, sau să scape de păcatul cel de gând, deşi cineva ar fi şi silit de frica chinurilor să nu mai greşească". Şi încă : "cugetele, care, împotriva voinţei noastre, au pătruns, s-au întărit şi stau în inimă, le poate alunga numai rugăciunea lui Iisus, făcută din adâncul inimii. Marele Stareţ, cuviosul părintele nostru Nil, pustnicul de la Sora, care, prin încercare, a pătruns taina unei astfel de rânduieli şi a deprinderii rugăciunii din minte, a alcătuit această carte, arătând în ea începutul lucrării minţii şi biruinţa noastră şi înfrângerea potrivnicilor nevăzuţi. Căci prin cel dintâi mijloc (fără lucrarea minţii), deşi s-ar înfăptui un succes oarecare, însă foarte încet şi cu osteneală. Iar prin acest al doilea mijloc, ostenitorul degrabă şi uşor se apropie de Dumnezeu, a spus Sfântul Grigorie Sinaitul. Acolo e o rugă, o învăţătură şi o lucrare a poruncilor numai pe dinafară, iar aici e şi una şi alta : pază pe dinafară şi de dinlăuntru.

Deci, când un monah începător, după ce s-a lepădat de lume şi a săvârşit păcatele cele mari şi de moarte, ca făgăduinţă în faţa lui Dumnezeu, să se abată nu numai de la păcatele cele mici de fiecare zi şi iertabile, despre care Însuşi Domnul ne-a poruncit să ne rugăm neîncetat, ci şi de lucrarea înşişi a patimilor celor păcătoase şi cugetelor celor rele şi intrând cu mintea sa înlăuntrul inimii, va începe să cheme pe Domnul Iisus asupra întregii puteri a vrăjmaşului şi asupra oricărui rău cuget; sau dacă din neputinţa sa va primi îndemnul vrăjmaşului, însă, călcând poruncile lui Hristos, va cădea către Domnul cu o rugăciune din inimă, căindu-se, ocărându-se şi va petrece în această stare chiar până la sfârşitul său, căzând şi ridicându-se, învingându-se şi învingând şi cerând zi şi noapte apărare împotriva potrivnicului său - unuia ca acesta oare nu-i va fi dată o nădejde neruşinată ca să capete mântuirea ? Căci sunt, după cum ne învaţă cercarea, la cei ce se nevoiesc căderi (nu spre moarte) gândite şi simţite, ca : cu gândul, cu iuţimea şi pofta, de la întocmirea cea în trei părţi a sufletului; sau prin simţirile trupului, adică : văzul, auzul, cuvântul, gustul, pipăitul şi mirosul. Şi chiar celor mai mari bărbaţi nu le este cu putinţă să scape până la sfârşit, de aceste păcate de fiecare zi, ce nu sunt spre moarte, începutul cărora e în cuvânt, gând, neştiinţă, uitare, nevoie, voie, întâmplare, care se iartă de harul lui Hristos cel de toate zilele, după cum a spus Sfântul Casian. Iar dacă cineva din puţinătatea de duh, va spune că Sfântul Casian gândeşte astfel numai dintre sfinţi, care se curăţă cu harul lui Hristos, de păcatele zilnice, iar nu despre cei începători şi pătimaşi, apoi lasă să aibă loc şi o astfel de părere. Însă, trebuie a judeca şi a rezolva acest lucru mai cu seamă pe temeiul Sfintelor Scripturi, care lămuresc în ce fel fiecare începător şi pătimaş e osândit pentru aceste păcate şi patimi de toate zilele, supunându-se chinurilor celor de veci, şi cum poate din nou să capete iertare prin harul lui Hristos ca şi toţi sfinţii, prin pocăinţa şi mărturisirea înaintea lui Dumnezeu, cea de fiecare clipă.

Este câte unul, zice Sfântul Dorotei, care lucrează din patimă, care auzind un cuvânt, se supără şi răspunde cu cinci sau zece cuvinte la unul şi duşmăneşte şi se mânie, şi după ce a trecut amărăciunea, continuă să gândească răul asupra celui de i-a zis un cuvânt jignitor, şi ţinând minte răul asupra lui, se întristează că nu i-a zis mai mult, decât îi spusese deja, şi-şi pregăteşte cuvinte mult mai aspre, ca să i le spună, şi tot timpul îi pare rău : de ce nu i-am răspuns aşa, şi încă am să-i mai spun aşa şi mereu se mânie. Aceasta este o întocmire când a ţine o răutate ajunge un obicei. Dumnezeu să ne scape de o astfel de întocmire : căci ea e vinovată de chinurile cele veşnice. Dar este şi un altul, care se supără de un singur cuvânt şi la fel răspunde cu cinci sau zece cuvinte la unul singur şi se întristează că n-a zis încă alte trei cuvinte usturătoare şi se întristează şi ţine minte răul. Însă trec câteva zile şi el se schimbă : altul petrece într-o astfel de stare câte o săptămână şi apoi încetează; iar altul se mărgineşte numai cu o zi; iar altul batjocoreşte, duşmăneşte, se mânie şi mânie pe alţii şi îndată se schimbă. Iată câte întocmiri osebite, şi ele toate se află sub osânda iadului, atâta timp cât continuă să lucreze.

Din toate exemplele acestea, precum şi din altele, se poate vedea limpede, de ce cel pătimaş nu se poate curăţi, prin harul cel de toate zilele al lui Hristos, de păcatele socotite mici şi nu de moarte. Trebuie de hotărât acum, în ce fel de împrejurări sunt iertate astfel de păcate celor începători şi pătimaşi. Acelaşi Avva Dorotei a zis : se întâmplă că unul se mâhneşte în sine când aude ceva de ocară, însă nu pentru că a primit ocara, ci pentru că n-a răbdat ocara. Unul ca acesta are întocmirea celor ce se nevoiesc, care se împotrivesc patimii. Altul se nevoieşte şi se osteneşte, iar la urmă e biruit de puterea patimii. Unul nu vrea să răspundă cu rău, însă e târât de obişnuinţă. Altul îşi ia asupra sa nevoinţa să nu vorbească nimic rău, însă se necăjeşte de ocara primită şi se mustră pe sine, căci se necăjeşte şi se căieşte de aceasta. Altul însă, deşi nu se necăjeşte că a primit ocară, însă nici nu se bucură. Toţi aceştia sunt din cei ce se împotrivesc patimilor; ei cu voia lor se luptă cu patima, nu vor să lucreze după hatârul ei şi se necăjesc şi se nevoiesc. Iar Părinţii au zis că orice lucru, pe care nu-l voieşte sufletul, e foarte trecător. Vă voi spune şi o pildă, cui se aseamănă cel ce lucrează după patimă şi o primeşte pe ea; el e asemenea unui om, care fiind lovit de vrăjmaşul său cu o săgeată, o ia cu mâinile sale şi şi-o înfige în inimă. Iar cel ce se împotriveşte patimii, e asemenea celui împroşcat de săgeţile vrăjmaşului rău, însă fiind îmbrăcat într-o platoşă nu primeşte rane. Unul ca acesta, deşi e pătimaş, însă poate să capete iertare prin harul lui Hristos, de acele păcate de fiecare zi, care se' fac fără de voie şi nu cu intenţie, şi despre care Domnul a poruncit Sfântului Petru să ierte până la "şapte zeci de ori câte şapte" în fiecare zi.

Întărind acestea, Sfântul Atanasie Sinaitul zice : cunoaştem şi cugetăm despre cei ce primesc Sf. Taine ale Trupului şi Sângelui Domnului, că dacă cu unele păcate mici şi uşor de iertat, ca : cele cu limba, sau auzul, sau cu văzul fiind amintiţi sau de iuţime, sau de altceva asemănător, căindu-se de aceasta şi mărturisindu-se lui Dumnezeu şi astfel primesc Sfintele Taine, credem că, spre curăţirea păcatelor le este lor primirea Sfintelor Taine. Acelaşi lucru l-a spus şi Sf. Pimen : prefer pe omul care a păcătuit şi se pocăieşte celui ce nu păcătuieşte şi nu se pocăieşte.

Dar fiindcă la început s-a vorbit despre o învingere meşteşugită a patimilor, prin rugăciunea minţii şi porunci, apoi se cuvine să expunem cât mai clar, chiar mersul însuşi al luptei din minte cu patimile. Deci, de vine ispita vrăjmaşului sub chipul unei patimi sau al unui cuget rău, lucrătorul cheamă pe Hristos împotriva lui şi piere diavolul cu momeala lui. De cade cineva, din neputinţă, cu gândul, cu cuvântul, cu iuţimea sau cu pofta trupească. - îl roagă pe Hristos, mărturisindu-se şi căindu-se înaintea lui. De este cuprins de trândăvie sau întristare, care îi strâmtorează mintea şi inima, se întoarce spre aducerea aminte de moarte şi gheenă şi de Dumnezeu cel ce este pretutindenea şi ostenindu-se puţin cu acestea, Îl cheamă pe Hristos. După aceea, scăpând de război, din nou roagă pe Hristos să fie milostiv cu el, pentru păcatele cele de voie şi cele fără de voie; şi cu inimă curată şi în vreme de război şi de pace sufletească aleargă către Hristos, şi Hristos pentru el e totul, în toate întâmplările, atât cele bune cât şi cele rele. Şi unul ca acesta nu e momit de părerea că el face o nevoinţă oarecare, rugându-se sau plăcând lui Dumnezeu : căci toată ruga lui îşi are ca începutul şi sfârşitul său, frica de chinuri şi pocăinţa de păcate : căci unul este înţelesul rugăciunii celei de dinafară şi altul al celei de dinlăuntru. Acela împlinind cântarea după cantitate, nădăjduieşte spre Dumnezeu, iar părăsind-o, se osândeşte pe sine; iar acesta, rănit de conştiinţă pentru păcatele din fiecare clipă, despre care s-a spus şi suferind năvălirea ispitelor vrăjmaşului, totdeauna strigă către Hristos; purtând în minte vorba următoare : "dacă vei sui chiar întreaga scară a desăvârşirii, roagă-te pentru iertarea păcatelor". Şi încă : "vreau să rostesc cinci cuvinte cu mintea, decât o mie cu limba". Şi astfel, în afară de orice îndoială, îndeplineşte cele spuse de Sfântul Dorotei, în ce priveşte împotrivirea la patimi; ba chiar ceva mai mult fiindcă numai un sfânt statorniceşte împotrivirea patimilor înainte de necaz, aducându-şi aminte de pilda că unii ca aceştia sunt, asemenea celor săgetaţi de vrăjmaşi, însă fiind îmbrăcaţi în platoşă nu capătă răni. Iar acestea, Sfântul le-a primit de la Proorocul : iată, zice, s-a necăjit şi a plecat trist şi voi vindeca rănile lui. La fel şi Gură de Aur a spus : dacă te vei necăji pentru păcate, apoi şi tu vei căpăta o mare uşurare. Iar aici nu e numai necazul, ci şi rugăciunea şi zdrobirea şi pocăinţa şi intenţia bună de a păzi poruncile, şi suspinarea, şi mărturisirea. La fel ne învaţă şi însăşi rugăciunea celor ce merg spre somn, zicând : "de m-am jurat cu numele Tău, sau l-am hulit pe el în gândul meu, sau am ocărât, sau am clevetit pe cineva în mânia mea, sau am întristat sau m-am mâniat pentru ceva" şi celelalte aduceri aminte de păcatele iertabile şi fără de voie, care li se întâmplă celor care învaţă lucrarea minţii. Văzând aceste căderi în păcat de fiecare ceas şi socotind că în fiecare care învaţă această sfinţită lucrare, trebuie să fie curat de unele ca acestea, mulţi nu vor chiar nici ochii să-şi îndrepte spre lucrarea minţii : însă acest lucru nu e aşa, după cum a şi fost arătat deja. Dar numai că fiecare e slobod să lucreze şi după patimile sale, şi atunci, aceleaşi patimi şi păcate le sunt unuia spre viaţă, iar altuia spre moarte; unul din pricina lor ajunge la smerenie şi la cunoaşterea neputinţei sale, şi la pocăinţă, iar altul, din obrăznicia sa la împietrire şi la pieirea veşnică. Iar dacă cineva va zice că se poate curăţi de păcate de acest fel şi fără lucrarea minţii, prin harul lui Hristos, prin pocăinţă, aceluia, repetând toate cele scrise aici, i se dă un astfel de răspuns : O, tu, astfel de om, pune înaintea mea pe de o parte poruncile lui Hristos, iar pe de altă parte şi rugăciunea neîncetată pentru lăsarea păcatelor noastre. Dă-mi şi gândul sincer să nu mai calci chiar nicio singură poruncă, adică să nu pofteşti, să nu te mânii, să nu osândeşti, să nu cleveteşti; să nu minţi, să nu vorbeşti în deşert, să iubeşti pe vrăjmaşi, să faci bine celor ce te urăsc, să te rogi pentru cei ce-ţi fac strâmbătate; de asemenea să te fereşti de iubirea de plăceri, iubirea de argint, de gânduri desfrânate, de întristare, de slavă deşartă şi neascultare şi pur şi simplu de toate păcatele şi cugetele cele rele. Şi, cu astfel de intenţie apropie-te ca să deprinzi lucrarea minţii şi ia aminte cu stăruinţă de câte ori, în fiecare zi, vei călca poruncile împotriva voinţei tale, şi de câte păcate, patimi şi cugete rele vei fi rănit. Ia-ţi de pildă şi pe văduva aceea, care zi şi noapte cădea înaintea judecătorului, şi începe a striga către Hristos, în fiecare ceas, pentru fiecare poruncă călcată de tine, şi pentru fiecare patimă şi cuget rău de care eşti învins. Pe lângă toate acestea, ia-ţi Sfânta Scriptură drept sfătuitor bun. Şi petrecând un timp oarecare în astfel de îndeletniciri evlavioase, vino şi-mi încredinţează ce vei vedea în sufletul tău. Oare nu vei recunoaşte şi tu că e un lucru cu neputinţă la o astfel de luare aminte numai prin rugăciunea de dinafară, fără singura lucrare a minţii ? Căci ea îl învaţă pe lucrătorul său astfel de taine şi-i vesteşte sufletului lui, că lăsând cântarea multă de Psalmi, canoanele şi troparele şi îndreptând toată silinţa numai spre rugăciunea minţii, el nu-şi pierde pravila sa, ci dimpotrivă o înmulţeşte. Şi fiindcă legea avea putere şi scopul (de gând) ca să-i aducă pe toţi către Hristos, deşi prin aceasta ea parcă se micşora singură, astfel şi cântarea multă îl trimite pe lucrător la rugăciunea minţii, iar nu se extinde asupra întregii vieţi monahale. Ba chiar şi încercarea unei astfel de cântare îl învaţă pe om când el, rugându-se, simte o oprelişte oarecare între sine şi Dumnezeu, ca un zid de aramă după prooroc, care nu-i îngăduie minţii lui să privească limpede către Dumnezeu în rugăciune, nici să-şi adune luarea aminte în inimă, în care s-au sălăşluit toate puterile sufletului şi izvorul cugetelor bune şi rele.

    Făcându-vă cunoscute predosloviile Stareţului Vasilie Schimonahul, mai aduc : 

Capetele Stareţului Paisie Velicicovschi despre rugăciunea minţii

PREDOSLOVIE

   A ajuns până la mine cele de pe urmă, că unii din sânul monahal 1îndrăznesc să hulească dumnezeiasca, pururea pomenita şi de Dumnezeu făcuta rugăciune a lui Iisus, lucrată în chip sfinţit cu mintea în inimă, bizuindu-şi o astfel de boală a limbii lor pe nisipul cugetării celei deşarte, fără de nicio mărturie. Îndrăznesc să spun, că spre aceasta îi înarmează vrăjmaşul, ca prin limbile lor, ca, cu o armă a lui să prihănească această lucrare prea fără de prihană şi dumnezeiască, şi prin orbirea minţii lor să întunece acest soare al gândurilor. De aceea, deplângând o astfel de cugetare rea a acestor ce rătăcesc de pântece (de la naştere) şi vorbesc minciună (Ps. 57, 4), şi temându-mă ca nu cumva vreunul dintre cei neîntăriţi întru înţelepciune, auzind astfel de basme, să nu cadă asemenea lor în groapa hulirii de rău şi să nu păcătuiască de moarte înaintea lui Dumnezeu, hulind învăţătura prea multor Părinţi ai noştri purtători de Dumnezeu, care mărturisesc şi învaţă despre această dumnezeiască rugăciune din luminarea harului dumnezeiesc, şi pe lângă acestea, nesuferind mai mult a auzi vorbe hulitoare asupra acestei lucrări prea fără de prihană, şi pe deasupra, convins de rugămintea râvnitorilor acestei lucrări mântuitoare de suflete - eu m-am hotărât, deşi acest lucru întrece mintea mea cea neputincioasă şi slabele mele puteri, chemând într-ajutor pe prea dulcele meu Iisus, fără de care nimeni nu poate face ceva, spre răsturnarea priceperii celei cu nume mincinos a celor cu mintea deşartă şi spre întărirea turmei celei alese de Dumnezeu a fraţilor celor ce s-au adunat în numele lui Hristos în mănăstirea noastră, să scriem puţin ceva despre dumnezeiască rugăciune a minţii cu citate din învăţătura Sfinţilor Părinţi, pentru o încredinţare tare, neclintită şi fără îndoială în privinţa ei.

Fiind praf şi cenuşă, plec genunchii cei de gând ai inimii mele, înaintea măreţiei slavei Tale celei dumnezeieşti şi Te rog pe Tine, întru tot dulcele meu Iisus, Unule-născut, Fiul şi Cuvântul Lui Dumnezeu, strălucirea slavei şi chipul ipostazei Părinteşti, luminează mintea mea cea întunecată şi cugetul şi dăruieşte Harul Tău, ticălosului meu suflet, ca această osteneală a mea să fie spre slava preasfântului Tău nume şi spre folosul acelora, care vor prin sfinţita lucrare a rugăciunii minţii, să se lipească cu mintea de Tine, Dumnezeul nostru şi să Te poarte pe Tine mărgăritarul cel fără de preţ, neîncetat în sufletul şi inima lor, şi spre îndreptarea acelora care, din necunoştinţa lor cea fără de margini, au îndrăznit să hulească această dumnezeiască lucrare !

1. În timpul stareţului Paisie, cel mai însemnat hulitor al rugăciunii minţii, era un oarecare monah- filazof cu mintea deşartă, care petrecea în munţii Moşeni din Moldova. Împotriva lui mai ales a şi fost seria "Sulul", cum numise Stareţul Paisie articolul său.

CAPITOLUL I

    Despre rugăciunea minţii, care este lucrarea Sfinţilor Părinţi din vechime, şi împotriva hulitorilor acestei rugăciuni sfinţite şi prea fără de prihană

   Să fie ştiut că, această lucrare dumnezeiască a sfinţitei rugăciuni din minte, a fost un lucru neîncetat al purtătorilor de Dumnezeu, părinţi ai noştri celor din vechime şi în multe locuri pustii şi în mănăstirile cele de obşte, ea a strălucit ca un soare pentru monahi; în muntele Sinai, în Schitul din Egipt, în muntele Nitriei, în Ierusalim şi în mănăstirile care sunt în jurul Ierusalimului şi - simplu spus - în tot Orientul, în Ţarigrad, în muntele Athos şi pe insulele mărilor, iar în ultimul timp, prin harul lui Hristos şi în Rusia cea Mare. Prin această luare aminte a minţii din sfinţita rugăciune, mulţi dintre purtătorii de Dumnezeu Părinţii noştri, aprinzându-se de focul serafimic al dragostei către Dumnezeu, şi după Dumnezeu către aproapele, au devenit cei mai riguroşi paznici ai poruncilor lui Dumnezeu, şi curăţindu-şi sufletele lor şi inimile de toate păcatele omului celui vechi, s-au învrednicit să fie vase alese ale Sfântului Duh. Umplându-se de felurite daruri dumnezeieşti ale Lui, ei, după viaţa lor, au fost nişte luminători şi stâlpi de foc pentru lumea întreagă şi, făcând nenumărate minuni, cu lucrul şi cu cuvântul, au adus la mântuire o mulţime nenumărată de suflete omeneşti. Dintre ei anume, mulţi fiind mânaţi de o insuflare tainică dumnezeiască au scris cărţile învăţăturilor lor despre această dumnezeiască rugăciune a minţii, după puterea dumnezeieştilor Scripturi ale Vechiului şi Noului Testament, pline de înţelepciunea Sfântului Duh. Şi acest lucru s-a petrecut dintr-o anumită pronie a lui Dumnezeu, ca nu cumva în vremurile cele de pe urmă, această lucrare dumnezeiască să ajungă la uitare. Multe din aceste cărţi, prin îngăduinţa lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre au fost nimicite de Saracini, care au cucerit împărăţia Grecilor; iar unele, din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-au păstrat până în timpurile noastre.

Împotriva pomenitei lucrări dumnezeieşti a minţii şi păzirii raiului din inimă, nimeni, niciodată, dintre cei drept credincioşi n-a îndrăznit să rostească hule; ci totdeauna, toţi s-au purtat cu ea cu cinste mare şi cu o evlavie peste măsură, ca, cu un lucru plin de tot folosul cel duhovnicesc. Însă începătorul răutăţii şi potrivnicul oricărui lucru bun - diavolul -, văzând că mai mult prin această lucrare a rugăciunii din minte cinul monahal, alegându-şi partea cea bună, şade printr-o dragoste neîntreruptă, la picioarele lui Iisus, propăşind întru desăvârşirea poruncilor lui Dumnezeu şi prin aceasta ajunge lumină şi luminarea pentru lume, a început să se topească de pizmă şi să întrebuinţeze toate uneltirile sale ca să prihănească şi să hulească această lucrare mântuitoare de suflete şi, dacă se poate, s-o nimicească cu desăvârşire de pe faţa pământului. Şi, ba, după cum s-a spus mai sus, prin Saracini, asemănători lui întru totul, nimicea cărţile, ba, în grâul cel curat şi ceresc al acestei lucrări semăna neghinele sale cele stricătoare de suflete, ca prin căi fără de judecată să aducă hula asupra acestui lucru mântuitor, prin faptul că cei cu rânduiala cea de sine, care se atrăgeau de această lucrare, din pricina înălţării lor, în loc de grâu secera spini, şi în loc de mântuire îşi aflau pierzarea. Şi cu aceasta încă nu s-a mulţumit diavolul, ci a găsit în părţile Italiei, balaurul din Calabria, pe înaintemergătorul lui antihrist, prin mândrie, întru totul asemănător diavolului, pe ereticul Varlaam, şi sălăşluindu-se în el cu toată puterea sa, l-a îndemnat să hulească credinţa noastră drept slăvitoare, după cum se scrie amănunţit despre acest lucru în Triodul de post, în Sinaxarul Duminica a doua a Sfântului şi marelui post. Între altele el a îndrăznit, în chip felurit şi cu limba şi cu mâna, să hulească şi să respingă sfinţita rugăciune a minţii, după cum scrie despre acest lucru, în cartea sa cea Sfântă, în capitolul 31, cel dintre sfinţi, părintele nostru Simeon Arhiepiscopul TesalonicuIui, ale cărui cuvinte autentice le şi înfăţişez aci, care zice astfel : "Acest ticălos de Varlaam, mult a hulit şi a scris împotriva sfinţitei rugăciuni şi asupra dumnezeiescului har şi strălucirii celor de pe Tabor (Matei 17, 5). Nepricepând şi chiar nefiind în stare să priceapă (şi cum poate să priceapă acest lucru, acela care a înnebunit cu mintea şi în nălucirea minţii e unit cu cel trufaş ?), ce înseamnă cuvintele : neîncetat vă rugaţi (I Tesal. 5, 18), nici ceea ce înseamnă cuvintele : ruga-mă-voi cu Duhul, ruga-mă-voi şi cu mintea (1 Cor.14, 15); de asemenea lăudând şi cântând în inimile noastre Domnului (Col. 3,16); şi că a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său, adică harul în inimile voastre, strigând : Avva, Părinte (Gal. 4, 6); la fel : vreau să grăiesc cu mintea mea cinci cuvinte decât zece mii de cuvinte cu limba (1 Cor.14, 19), el a respins şi rugăciunea minţii sau, mai bine zis chemarea Domnului, care este şi mărturisirea lui Petru, care a zis : Tu eşti Hristos Fiul lui Dumnezeu celui viu (Matei 16, 16), precum şi cele predate de Domnul Însuşi, Care zice în Evanghelie; Dacă veţi cere ceva în numele Meu de la Tatăl, vă va da vouă (Ioan 15; 16); de asemenea : cu numele Meu, draci vor scoate (Marcu 16, 17), şi celelalte. Doar numele lui este viaţa cea de veci; iar acestea zice, s-au scris ca să credeţi că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi crezând, viaţă să aveţi în numele Lui (Ioan 20, 31); şi Duhul Sfânt ne învaţă a chema pe Hristos : nimeni nu poate zice lui Iisus Domn, decât numai prin Duhul Sfânt (1 Cor. 12, 3): dar de acest lucru s-a spus de mii de ori.

Şi ce a reuşit prin întreprinderea sa şarpele cel începător al răutăţii, cu fiul pierzării, de trei ori afurisitul eretic Varlaam, pe care, după cum am spus, l-a învăţat să hulească împotriva sfinţitei rugăciuni a minţii ? A reuşit, prin hula lui, să întunece lumina acestei lucrări a minţii şi, după cum a nădăjduit el, s-o nimicească până la sfârşit ? Nicidecum. Însă boala lui s-a întors pe capul lui. În acel timp, marele luptător şi apărător al bunei credinţe, prealuminatul între sfinţi, părintele nostru Grigorie, Arhiepiscopul Tesalonicului, Palama, care într-o desăvârşită ascultare şi într-o neîncetată îndeletnicire sfinţită cu rugăciunea minţii, ca un soare a strălucit în Sfântul Munte Athos, cu darurile Sfântului Duh, încă mai înainte de a se sui pe scaunul Arhieresc al acestei Biserici, întru domnia dumnezeiescului împărat Andronic Paleologul, în cetatea cea împărătească, în renumita mare Biserică a înţelepciunii lui Dumnezeu, la Sinodul ce s-a adunat împotriva ereticului Varlaam pomenit mai sus, umplându-se de Duhul lui Dumnezeu, îmbrăcându-se într-o putere de sus de nebiruit, a astupat gura aceluia, deschisă împotriva lui Dumnezeu, şi l-a ruşinat până la sfârşit şi toate ereziile lui şi toate hulele lui, prin cuvintele şi scrierile pline de foc, le-a ars ca pe nişte vreascuri; şi în cenuşă le-a prefăcut. Şi acest eretic Varlaam, împreună cu Achindin şi cu toţi cei de un gând cu ei, de Biserica lui Dumnezeu cea Sobornicească de trei ori a fost dat anatemei. Însă şi până azi de aceeaşi Biserică în săptămâna ortodoxiei, împreună cu ceilalţi eretici el se afuriseşte astfel : lui Varlaam şi lui Achindin şi urmaşilor şi succesorilor lor - anatema de trei ori.

Priviţi aici, prietenilor, care îndrăzniţi să huliţi rugăciunea minţii şi vedeţi, cine a fost hulitorul ei cel dintâi; oare nu ereticul Varlaam, dat de Biserică anatemei de trei ori, şi care va fi afurisit în veac ? Oare nu vă împărtăşiţi şi voi cu hula voastră cea rea, cu acest eretic şi cu cei de un gând cu el ? Oare nu vă cutremuraţi cu sufletul vostru că veţi cădea sub afurisenia Bisericii la fel ca el, şi veţi fi înstrăinaţi de Dumnezeu ? Ridicându-vă împotriva celui mai sfinţit lucru şi amintind, prin hula voastră cea rea, sufletele apropiaţilor voştri celor neîntăriţi între pricepere, oare nu vă înspăimântaţi de îngrozirea cea înfricoşată a lui Dumnezeu din Evanghelie ? Oare nu vă temeţi, după cuvântul Apostolului : "Înfricoşat este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu (Evr. 10, 31), să cădeţi pentru aceasta, dacă nu vă veţi pocăi, sub osânda cea vremelnică şi cea veşnică ? Ce fel de pricină cu bun chip aţi născocit voi, ca să huliţi acest lucru prea fără de prihană şi prea fericit ? Nedumiresc cu desăvârşire. Oare socotiţi că chemarea numelui lui Iisus, nu vă este de folos ? Însă nici a ne mântui nu avem putinţă în altceva oarecare decât numai în numele Domnului nostru Iisus Hristos. Ori mintea omenească, prin care se lucrează rugăciunea, e prihănită ? Însă acest lucru este cu neputinţă. Doar Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său şi după asemănare; iar chipul lui Dumnezeu şi asemănarea e sufletul omului, care, după ce a fost zidit de Dumnezeu, e curat şi fără de prihană; deci şi mintea, care e simţirea cea mai de seamă a sufletului, ca şi vederea în trup, e la fel fără de prihană. Dar nu cumva inima, pe care mintea, ca pe un altar, aduce lui Dumnezeu jertfa tainică a rugăciunii; e vrednică de hulă ? Nicidecum. Fiind zidirea lui Dumnezeu, ca şi întreg trupul omenesc, ea e bună. Iar dacă chemarea numelui lui Iisus e mântuitoare, iar mintea şi inima omului sunt lucrarea mâinilor lui Dumnezeu, apoi ce păcat e pentru om să înalţe, cu mintea, rugăciunea din adâncul inimii, către preadulcele Iisus şi să ceară milă de la El ? Oare nu pentru atât huliţi şi respingeţi rugăciunea minţii, că socotiţi că Dumnezeu nu aude rugăciunea tainică ce se săvârşeşte în inimă, ci o aude numai pe aceea care e rostită de gură ? Însă aceasta e o hulă împotriva lui Dumnezeu; doar Dumnezeu e cunoscător de inimi şi cunoaşte în amănunţime, cele mai subţiri gânduri ale inimii şi chiar cele din viitor şi le ştie pe toate ca un Dumnezeu şi Atotştiutor. Dar şi El Însuşi cere ca o jertfă curată şi fără de prihană anume această rugăciune tainică, înălţată din adâncul inimii, poruncind : iar tu când te rogi, întră în camera ta şi închizând uşile tale, roagă-te Tatălui tău care e în taină; şi Tatăl tău care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie la arătare (Matei, 6, 6) pe care cuvinte, gura lui Hristos, luminătorul cel a toată lumea, Dascălul ecumenic, Sfântul Ioan Gură de Aur, în omilia a 19-a, la Evanghelia lui Matei, cu înţelepciunea Sfântului Duh dată de Dumnezeu le referă, nu acea rugăciune care se face numai cu gura şi cu limba, ci la cea mai tainică rugăciune, care se înalţă fără de glas, din adâncul inimii, pe care el ne învaţă s-o facem nu cu mişcări ale trupului şi nu cu strigăte ale glasului, ci cu o voinţă stăruitoare, cu toată liniştea, cu înfrângerea gândurilor şi cu lacrimi lăuntrice, cu o îndurerare a sufletului şi cu zăvorârea uşilor celor de gând. Şi aduce spre mărturie, despre această rugăciune din dumnezeiască Scriptură pe văzătorul de Dumnezeu Moise, pe Sfânta Ana şi pe dreptul Abel, zicând aşa : dacă te îndurerezi cu sufletul, nu poţi să nu şi strigi, pentru că a te ruga şi a cere aşa cum am spus eu, e potrivit numai pentru cel îndurerat. Şi Moise, îndurerat, s-a rugat aşa, şi durerea lui era auzită, de aceea îi şi zice Dumnezeu : "De ce strigi către Mine ? (Exod, 14, 5). Şi Ana, iarăşi, a împlinit tot ce a vrut, iar glasul ei nu se auzea pentru că striga inimă ei. Iar Abel, nu tăcând ci chiar murind se ruga şi sângele lui slobozea glas mai tare decât glasul unei trâmbiţe. Suspină şi tu la fel cu Moise sfântul, nu te opresc. Sfâşie-ţi, după cum a spus Proorocul, inima ta dar nu hainele. Din adânc strigă pe Dumnezeu, din adâncuri, zice, am strigat către Tine, Doamne; de jos, din inimă, scoate-ţi glasul; fă din rugăciunea ta o taină" : Şi mai jos : "Doar nu te rogi oamenilor, ci lui Dumnezeu, care este pretutindenea, care aude înainte de a fi glasul şi care cunoaşte gândurile cele nerostite; dacă te rogi astfel, vei căpăta o mare răsplată. Tatăl tău, zice cel ce vede într-ascuns, îţi va răsplăti la arătare". Şi mai jos : "fiindcă El e nevăzut, apoi vrea ca şi rugăciunea ta să fie astfel".

Vedeţi dar, prietenilor, că după mărturia nebiruitului stâlp al Ortodoxiei, asta e o altă, afară de cea rostită cu gura, rugăciune tainică, nevăzută, fără de glas înălţată din adâncul inimii către Dumnezeu, pe care Domnul o primeşte ca pe o jertfă curată, întru miros de bună mireasmă duhovnicească; se bucură de ea şi se veseleşte, văzând că mintea, pe care trebuie mai ales s-o închinăm lui Dumnezeu, se uneşte cu El prin rugăciune. De ce vă înarmaţi limba voastră cu hulă împotriva acestei rugăciuni, mărturisită cu gura lui Hristos de sfântul, zic, Ioan Gură de Aur, hulind, vorbind de rău urând, batjocorind, respingând şi îndepărtându-se ca de un luciu oarecare, spurcat şi, pe scurt zic, nesuferind să şi auziţi ? Groază şi cutremur mă cuprinde din pricina acestui început al vostru necuvântător.

Însă încă, căutând pricina hulei voastre, vă întreb : oare nu pentru atât huliţi această rugăciune mântuitoare, că poate vi s-a întâmplat să vedeţi sau să auziţi că cineva dintre lucrătorii acestei rugăciuni şi-a ieşit din minţi, sau a primit vreo înşelare drept adevăr, sau a suferit vreo vătămare oarecare sufletească ? Şi de aceea vi s-a părut vouă că rugăciunea minţii e pricină de o astfel de vătămare ? Însă nu, nu ! De fapt însă acest lucru, deloc nu-i aşa. Sfinţita rugăciune a minţii, după părerea scrierilor Purtătorilor de Dumnezeu părinţi, lucrată prin harul lui Dumnezeu, îl curăţă pe om de toate patimile, îl îndeamnă spre cea mai sârguincioasă păzire a poruncilor lui Dumnezeu şi de toate săgeţile vrăjmaşilor şi înşelările, îl păzeşte nevătămat. Iar dacă cineva îndrăzneşte să lucreze această rugăciune cu rânduială de sine, nu după puterea învăţăturii Sfinţilor Părinţi, fără întrebare şi sfatul celor încercaţi şi fiind îngâmfat, pătimaş şi neputincios, vieţuieşte fără de ascultare şi supunere, şi pe lângă aceasta aleargă numai viaţă în pustie, a căreia nici numele nu e vrednic să le vadă, pentru rânduială de la sine : numai că unul ca acesta, într-adevăr, afirm şi eu, lesne cade în toate cursele şi înşelările diavoleşti. Deci ce ? Oare rugăciunea aceasta e pricină de o astfel de înşelare ? Nicidecum. Iar dacă voi pentru aceasta prihăniţi rugăciunea cea de gând, apoi pentru voi să fie prihănit şi cuţitul, dacă i s-ar fi întâmplat unui copil mic, jucându-se, din pricina nepriceperii, să se înjunghie. La fel, după voi, ar fi trebuit şi ostaşii să fie opriţi de a purta sabie, pe care o ridică împotriva vrăjmaşilor, dacă i s-ar fi întâmplat unui ostaş fără de minte să se înjunghie cu sabia sa. Însă după cum cuţitul şi sabia nu sunt pricina nici unui păcat ci numai vădesc nebunia celor ce s-au înjunghiat cu ele, aşa şi sabia duhului, sfinţită, zic, rugăciunea minţii, nu e vinovată de niciun păcat, ci rânduiala de sine şi mândria celor ce cu rânduială de sine sunt pricina înşelărilor drăceşti şi a oricărei vătămări sufleteşti.

Dar de ce mai întrebi de pricinile hulirii voastre rele asupra acestei sfinţite rugăciuni, de parcă aş nedumeri până acum ? Ştiu, desigur, o prietenilor ! Ştiu cea mai de seamă pricină a boalei de la limba voastră : întâia, citirea voastră a Sfintelor Scripturi nu e după porunca lui Dumnezeu, adică nu e cu cercetare : a doua, neîncrederea în învăţătura Sfinţilor Părinţilor noştri, care învaţă despre această dumnezeiască rugăciune a minţii cu înţelepciunea Duhului, cea dată lor de Dumnezeu, după puterea Sf. Scripturi; a treia, ignoranţa voastră cea peste măsură. Voi sau poate n-aţi văzut sau n-aţi auzit niciodată de scrierile purtătorilor de Dumnezeu părinţilor noştri; sau, dacă nu-i aceasta, apoi deloc nu pricepeţi puterea cuvintelor de Dumnezeu înţelepţite, iată cea mai de seamă pricină a unei astfel de cugetări rele a voastre.

Iar dacă voi aţi fi citit, cu frica de Dumnezeu şi cu luare aminte tare şi cu o credinţă fără de îndoială, cu o cercetare iubitoare de osteneli şi de smerită cugetare cărţile părinţilor, care se potrivesc mai mult numai pentru citirea monahilor, şi care cuprind în sine întreaga pricepere a vieţuirii după Evanghelie - cărţile părinţilor, zic, care sunt la fel neapărat de trebuincioase monahilor pentru folosul sufletesc şi îndreptare şi pentru agonisirea unei priceperi adevărate, sănătoase, neînşelătoare şi cu smerită cugetare, după cum pentru întocmirea vieţii trupeşti e necesară răsuflarea; dacă voi astfel aţi fi citit aceste cărţi, apoi Dumnezeu niciodată nu v-ar fi îngăduit să cădeţi într-o astfel de groapă a hulirii celei rele. Mai mult : prin această lucrare El v-ar fi aprins pe voi cu harul Său cel dumnezeiesc într-o dragoste a Sa negrăită, aşa că şi voi cu Apostolul aţi fi strigat : cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos (Rom. 8, 35), pe care ne-am învrednicit s-o atingem prin lucrarea cea de gând a acestei rugăciuni ? Şi voi nu numai că n-aţi fi hulit-o, ci v-aţi fi stăruit şi sufletul să vă puneţi pentru ea, simţind cu fapta şi cu încercarea, negrăitul folos, pentru sufletele voastre, de la această luare aminte din minte. Dar fiindcă, cărţile preacuvioşilor părinţilor noştri voi nu le citiţi cu credinţă fără de îndoială, sau şi citindu-le nu vă încredeţi în ele, după cum arată acest lucru roadele hulii voastre, sau nu vă îngrijiţi deloc ca să le citiţi; apoi aţi şi căzut voi într-o astfel de cugetare potrivnică lui Dumnezeu, căci, ca şi cum niciodată n-aţi fi auzit scrierile creştine, voi huliţi şi respingeţi această sfinţită rugăciune, mărturisită după lămurirea cea de Dumnezeu înţelepţită a Sfinţilor Părinţi, de întreaga Sfânta Scriptură.

Iar ca să scăpaţi şi voi şi toţi cei ce se îndoiesc de ea, de o astfel de vătămare sufletească, nu găsesc o altă doctorie mai potrivită, afară de ceea ce mă voi stărui, în măsura în care Domnul se va grăbi cu harul şi mă va ajuta, să arăt că purtătorii de Dumnezeu Părinţii noştri, luminaţi de harul lui Dumnezeu, întemeiază clădirea învăţăturii sale celei folositoare de suflet pe piatra cea neclintită a Sfintei Scripturi. Iar voi, văzând singuri descoperit şi limpede, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, ce în taină s-a atins de sufletele voastre, adevărul învăţăturii Sf. Părinţi, şi vindecându-vă de această neputinţă a voastră sufletească, aduceţi lui Dumnezeu cea mai sinceră pocăinţă pentru alunecarea voastră, şi vă veţi învrednici de dumnezeiasca milă şi de iertarea desăvârşită a păcatului vostru.

CAPITOLUL II

    De unde îşi are începutul această dumnezeiască rugăciune a minţii şi ce mărturii din Sf. Scriptură aduc despre ea purtătorii de Dumnezeu Părinţi

   Mai înainte de a arăta de unde îşi are cel dintâi început această dumnezeiască rugăciune, trebuie să ştim următoarele : să se ştie, că după scrierile Sfinţilor şi purtătorilor de Dumnezeu Părinţilor noştri, sunt două rugăciuni ale minţii : una a începătorilor, care face parte din lucrare, iar alta a celor desăvârşiţi, care face parte din vedere; aceea este începutul, iar aceasta - sfârşitul, pentru că lucrarea este suirea spre vedere. Însă trebuie ştiut că, după Sfântul Grigorie Sinaitul, primele vederi sunt opt, pe care enumerându-le, el zice aşa : "Zicem că sunt primele opt vederi. Cea dintâi e vederea lui Dumnezeu, cea fără de chip, fără de început şi nezidit, cauza tuturor, uneia Treimi şi Dumnezeiri mai presus de fire. A doua - a cinului şi întocmirea puterilor celor înţelegătoare. A treia - a întocmirii făpturilor celor sfinţite. A patra - a coborârii celei cu purtarea de grijă a Cuvântului. A cincea - a Învierii celei de obşte.. A şasea - a venirii a doua şi înfricoşată a lui Hristos. A şaptea - a chinurilor celor veşnice. A opta - a împărăţiei cerurilor care nu va avea sfârşit". Înfăţişându-vă. acestea, eu vă fac cunoscut, pe măsura slăbiciunii minţii mele celei neputincioase, în ce putere trebuie înţeleasă lucrarea şi vederea. Să fie ştiut (vorbire către cei prea proşti, asemenea mie), că întreaga nevoinţă monahală; prin care, cu ajutorul lui Dumnezeu, s-ar îndemna cineva spre dragoste faţă de aproapele şi Dumnezeu, spre blândeţe, smerenie şi răbdare şi spre toate celelalte porunci ale lui Dumnezeu şi ale Sfinţilor Părinţi, spre o supunere desăvârşită lui Dumnezeu cu sufletul şi cu trupul, spre post, priveghere, lacrimi, mătănii şi alte oboseli ale trupului, spre săvârşirea cea atotstăruitoare a pravilei din biserică şi chilie, spre îndeletnicirea tainică cu rugăciunea minţii, spre plâns şi cugetare despre moarte : toată această nevoinţă, până când încă mintea e cârmuită de stăpânirea de sine şi voinţa omenească, cu certitudine se numeşte lucrare; însă nicidecum vedere. Iar dacă o astfel de nevoinţă a rugăciunii minţii s-ar numi undeva în scrierile Sf. Părinţi vedere, apoi acest lucru e după vorbirea obişnuită pentru că mintea, ca un ochi al sufletului, se numeşte vedere. Iar când cineva, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu nevoinţa spusă mai sus, iar mai mult decât cu orice, cu cea mai adâncă smerenie îşi va curăţi sufletul său şi inima de orice întinăciune a patimilor sufleteşti şi trupeşti, atunci harul lui Dumnezeu, mama obştească a tuturor, luând mintea curăţită de el, ca pe un copil mic de mână, o ridică ca pe nişte trepte, spre vederile duhovniceşti arătate mai sus, descoperindu-i pe măsura curăţirii ei tainele dumnezeieşti negrăite şi nepătrunse de minte : Şi aceasta, într-adevăr, se numeşte vedere duhovnicească, care este şi rugăciunea cea văzătoare sau, după Sfântul Isaac, curată, de la care e îngrozirea şi vederea. Însă să intre în. aceste vederi, nimeni nu poate cu de la sine putere, cu nevoinţa sa voită, dacă nu-l va cerceta pe acela Dumnezeu şi cu harul Său îl va introduce în ele. Iar cineva dacă ar îndrăzni să se suie spre aceste vederi fără lumina harului, acela, după Sfântul Grigorie Sinaitul, să ştie că el are năluciri, iar nu vedenii nălucind şi nălucindu-se de duhul nălucirilor (Gr. Sinaitul, cap. 130). Astfel este desluşirea pentru rugăciunea cea lucrătoare şi cea văzătoare. Însă deja e timpul să arătăm, de unde îşi are începutul său rugăciunea cea dumnezeiască a minţii.

Lasă să fie ştiut, că după nemincinoasa mărturia de Dumnezeu înţeleptului, cuviosului şi de Dumnezeu purtătorului Părintelui nostru Nil pustnicul din Sinai, dumnezeiasca rugăciune a minţii, potrivită celor desăvârşiţi, a fost dată omului celui dintâi zidit de Însuşi Dumnezeu încă în rai. Sfântul Nil învăţând pe cei ce se rugau stăruitor, cu bărbăţie să păzească rodul rugăciunii, ca osteneala lor să nu fie zadarnică, zice aşa : "Rugându-te cum se cuvine, aşteaptă cele ce nu se cuvin şi stai cu bărbăţie, păzindu-ţi rodul tău. Doar pentru acest lucru eşti hotărât de la început : să lucrezi şi să păzeşti. De aceea, lucrând, nu-ţi lăsa osteneala fără de pază; altfel tu n-ai căpătat niciun folos de la rugăciune" (Cap.19).

Lămurind aceste cuvinte, luminătorul Rusiei, cuviosul Nil pustnicul de la Sora, ca un oarecare strălucit în Marea Rusie, prin lucrarea rugăciunii cu mintea, după cum e limpede acest lucru din cartea lui cea de Dumnezeu înţelepţită, zice astfel : "Acest Sfânt le-a citat acestea din vechime, ca să lucrezi şi ca să păzeşti, pentru că Scriptura zice că Dumnezeu, făcând pe Adam, l-a aşezat în rai ca să lucreze şi să păzească raiul. Şi aici Sfântul Nil Sinaitul numeşte rugăciunea - lucrarea raiului - iar paza - păzirea de cugetele cele rele după rugăciune". La fel şi Cuviosul Dorotei zice, că omul cel dintâi zidit, aşezat de Dumnezeu în rai, petrecea în rugăciune, după cum spune în didahia sa cea dintâi. Din aceste mărturii reiese că Dumnezeu, zidind pe om după chipul său, şi după asemănare, la aşezat în raiul desfătării ca să lucreze grădinile cele nemuritoare, adică gândurile cele dumnezeieşti, cele preacurate, mai înalte şi desăvârşite, după Sfântul Grigorie Teologul. Şi aceasta nu este altceva decât ca el, cel curat cu sufletul şi cu inima, să petreacă în rugăciunea harică, văzătoare, lucrată sfinţit numai cu mintea, într-o vedere prea dulce a lui Dumnezeu, şi cu bărbăţie să o păzească ca lumina ochiului, ca pe un lucru al raiului, ca ea niciodată să nu se împuţineze în suflet şi în inimă. De aceea e mare slavă sfinţitei şi dumnezeieştii rugăciuni a minţii, a cărei margine şi culme, adică începutul şi desăvârşirea sunt date de Dumnezeu omului în inimă : de acolo deci îşi are ea începutul său.

Însă ea şi-a câştigat o slavă neasemănat mai mare, când cea mai sfântă decât toţi sfinţii, cea mai cinstită decât Heruvimii, şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii, Prea Sfânta Fecioara, de Dumnezeu Născătoare, petrecând în Sfânta Sfintelor prin rugăciunea minţii, s-a suit la cea mai mare înălţime a vederii lui Dumnezeu şi s-a învrednicit să fie lăcaş desfătat pentru cel neîncăput de întreaga făptură, pentru Cuvântul lui Dumnezeu, Care s-a sălăşluit ipostazic în Ea şi din Ea, pentru mântuirea oamenilor, s-a născut mai presus de fire, după cum mărturiseşte acest lucru nebiruitul stâlp al Ortodoxiei, cel dintre sfinţii părinţi, părintele Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, în cuvântul de intrare în Biserică a Prea Sfintei noastre de Dumnezeu Născătoare şi pururea Fecioarei Maria. El zice, că Prea Sfânta Fecioară de Dumnezeu Născătoare, petrecând în Sfânta Sfintelor şi înţelegând cu desăvârşire din Sfânta Scriptură, care se citeşte în fiecare sâmbătă, despre pierzarea neamului omenesc, prin neascultare, şi umplându-se de cea mai mare milă, a luat asupra sa rugăciunea minţii cea către Dumnezeu, pentru o cât mai grabnică iertare şi mântuire a neamului omenesc. Vă pun înainte aici chiar cuvintele acestui Sfânt Grigorie, vrednice de o minte îngerească, puţine dintre cele multe : "Auzind şi văzând acestea, dumnezeiasca tânără fecioară a primit părerea de rău pentru neamul întreg şi căuta cum să afle vindecarea şi doctoria care ar fi pe potriva acestei suferinţe. În curând Ea s-a gândit să se întoarcă cu mintea spre Dumnezeu şi a lăsat asupra Sa această rugăciune pentru noi, ca să-L silească pe Cel ce nu poate fi silit şi mai degrabă să-L atragă spre noi, pentru ca El Însuşi să nimicească blestemul cel din mijloc, să oprească focul care destramă pajiştea sufletului şi să unească cu Sine zidirea, tămăduind cele neputincioase. Astfel, Fecioara cea plină de daruri, alegându-şi cele mai de cuviinţă şi mai potrivite în toată firea, socotea rugăciunea minţii drept minunată şi preaslăvită şi mai bună decât orice cuvânt. Căutând însă cum să vorbească cu Dumnezeu mai meşteşugit şi mai de aproape, ea venea spre El cu o rugătoare hirotesită de Sine (Sfinţită prin puterea mâinilor) sau, mai bine zis, ca una ce e aleasă de Dumnezeu". Şi mai jos : "Văzând, că din cele ce există nu e nimic mai bun pentru om decât rugăciunea, tinde cu stăruinţă tare spre rugăciune, face din nou, ceva mai mare şi mai desăvârşit şi descopere şi lucrează, şi celor care vin după acestea le predă lucrarea ca cea mai înaltă spre vedere, o vedere cu atât mai mare faţă de cele spuse mai sus, cu cât adevărul e mai presus de nălucire. Însă, adunându-vă toţi în sine şi curăţindu-vă mintea, auziţi măreţia tainei : eu vreau să spun un cuvânt care deşi foloseşte întreaga adunare, ce poartă numele lui Hristos, încă îi priveşte mai mult pe cei ce s-au lepădat de lume. Cel ce a gustat ceva din bunurile cele viitoare, deja numai pentru că s-a lepădat de lume, care se şi aşază în rând cu Îngerii şi-şi agoniseşte vieţuirea în ceruri, acesta să dorească să urmeze, după puterea sa, pe Mireasa cea pururea Fecioară, Care cea dintâi şi singură, din pruncie s-a lepădat de lume pentru pacea lumii". Şi mai jos : "Dar căutând ceea ce e mai de trebuinţă rugătorilor pentru convorbire, care nu e altceva decât rugăciunea, Fecioara află sfinţita liniştire - liniştirea minţii, depărtarea lumii, uitarea celor de jos şi tăinuitoarea înţelesurilor celor de sus, prefacerea spre cele mai bune. Această lucrare, ca o adevărată suire spre vederea Celui ce există într-adevăr, sau mai bine, ca să spunem mai drept, spre vederea lui Dumnezeu, este ca o indicare scurtă pentru sufletul celui ce într-adevăr şi-a agonisit lucrarea. Oricare altă virtute este ca o lecuire faţă de neputinţele sufletului, ca o desăvârşire oarecare mărginită şi un chip al lucrătorilor lui Dumnezeu. Şi de aceea, omul se îndumnezeieşte nu prin. cuvinte sau printr-o cumpătare chibzuită faţă de cele văzute - toate acestea sunt pământeşti, josnice, omeneşti, ci prin petrecerea în liniştise, pentru că prin aceasta ne rupem şi ne depărtăm de cele de jos şi ne suim spre Dumnezeu.

Răbdând prin rugăciuni şi rugi zi şi noapte în cămara vieţuirii de liniştire, noi ne apropiem oarecum şi venim la această fire neapropiată şi fericită. Cei ce rabdă astfel, curăţindu-şi inimile prin sfinţita liniştire şi printr-însa s-au unit în chip negrăit cu lumina cea mai presus de simţuri şi de minte, văd în sine pe Dumnezeu, ca într-o oglindă. Deci liniştirea este o grabnică şi scurtă îndrumare ca ceea ce ne uneşte mai cu spor cu Dumnezeu, mai ales pe cei ce o ţin pe ea în toată plinătatea. Iar Fecioara care, aşa să zicem, de la unghiile moi (adică din cea mai fragedă pruncie) a petrecut în ea, ce este cu Ea ? Ea, ca ceea ce a petrecut într-o liniştire mai presus de fire, chiar din vârsta prunciei, de aceea Ea singură dintre toate a şi născut fără ispitire bărbătească pe Dumnezeu-Omul şi Cuvântul". Şi mai jos : "De aceea şi Preacurata, lepădându-se chiar, aşa să zicem, de petrecerea şi zarva din lume, s-a depărtat de oameni şi fugind de vieţuirea cea în păcate şi-a ales o viaţă nevăzută de nimeni şi fără a comunica cu cineva petrecerea întru cele ce nu se putea intra. Aici, dezlegându-se de orice legătură materialnică şi scuturând orice împărtăşire şi dragoste faţă de toate şi trecând chiar îngăduinţa faţă de trup, Ea şi-a adunat mintea întreagă într-o împărtăşire cu El şi în petrecere şi în luare aminte şi într-o rugăciune dumnezeiască neîncetată. Şi prin ea petrecând singură în sine şi întocmindu-se mai presus de tulburarea cea felurită şi de gânduri, şi simplu, mai presus de orice chip şi lucru, Ea îşi săvârşea călătoria cea nouă şi negrăită spre cer, care este să zic aşa o tăcere de gând. Şi stăruind în acestea şi luând aminte cu mintea, întrece toate zidirile şi făpturile, şi mult mai bine decât Moise, vede slava lui Dumnezeu şi priveşte harul lui Dumnezeu, care nu este supus deloc puterii simţurilor - această iederă cu bună bucurie şi sfinţită a sufletelor şi minţilor celor neîntinate, de care împărtăşindu-se Ea, după cântăreţii cei dumnezeieşti, este norul cel luminos de apă, într-adevăr vie şi zorile zilei celei înţelegătoare şi căruţa cea în chipul focului şi Cuvântului" (Sfântul Grigorie Palama).

Din aceste cuvinte ale dumnezeiescului Grigorie Palama, cel ce are minte poate să înţeleagă mai limpede decât soarele că Prea Curata Fecioară de Dumnezeu Născătoare, petrecând în Sfânta Sfintelor, s-a suit prin rugăciunea minţii la cea mai mare înălţime a vederii lui Dumnezeu şi prin lepădarea de lume pentru pace, prin sfinţita liniştire a minţii într-o neîncetată rugăciune dumnezeiască şi luare aminte şi cu suirea prin lucrare la vederea lui Dumnezeu, singură de la sine a dat dumnezeiescului cin monahal pildă de vieţuire cu luare aminte după omul cel dinlăuntru; ca monahii, care s-au lepădat de lume; privind la Ea, mai stăruitor să se silească, pe cât e cu putere, prin rugăciunile Ei, să fie în sudorile şi ostenelile monahale, spuse mai sus, urmaşii Ei. Şi cine va fi în stare să laude după vrednicie dumnezeiasca rugăciune a minţii, lucrătoarea căreia spre pilda folosului şi propăşirii monahilor a fost, după cum s-a spus, Însuşi Maica lui Dumnezeu, povăţuită de îndrumarea Sfântului Duh ?

Însă spre întărirea şi spre încredinţarea cea fără de îndoială a celor ce se îndoiesc de ea ca de un lucru nemărturisit şi nesigur, a venit vremea să arătăm ce fel de mărturii aduc despre ea purtătorii de Dumnezeu Părinţi, care au scris despre ea, fiind luminaţi de harul cel dumnezeiesc din Sfânta Scriptură.

Dumnezeiasca rugăciune a minţii are temelie neclintită în cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos; "iar tu, când te rogi intră în cămara ta şi închizând uşile tale, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns; şi Tatăl tău care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie la arătare" (Mat. 6, 6). Aceste cuvinte, după cum s-a spus deja în capitolul întâi, luminătorul a toată lumea, Sfântul Ioan Gură de Aur, prin înţelepciunea cea dată de Dumnezeu, în privinţa rugăciunii celei. fără de glas, tainice, înălţată din adâncul inimii, aducând ca mărturie din Sfânta Scriptură pe văzătorul de Moise şi pe Sfânta Ana, mama proorocului Samuel, şi pe dreptul Abel şi sângele lui, care strigă din pământ - că ei au fost auziţi de Dumnezeu în rugăciunea lor, fără să scoată vreun glas. Acest mare sfânt Ioan Gură de Aur, învăţător al lumii întregi, gura lui Hristos a mai expus învăţătura despre această dumnezeiască rugăciune şi separat încă în trei cuvântări, după cum scrie despre aceasta martorul cel nemincinos, prea fericitul Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului, în Cap. 294 al cărţii sale, pe care întreaga Sfânta Sobornicească Biserică a Răsăritului o are în mare cinste, ea pe un stâlp şi o întărire a adevărului.

Iar stâlpul cel de foc şi gura Duhului Sfânt cea de foc, ochiul Bisericii, Vasilie, zic cel Mare, lămurind expresia Sf. Scripturi : "Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, lauda Lui pururea. în gura mea (Ps. 33); frumos ne învaţă despre gura minţii şi lucrarea minţii, aducând dovezi din Sfânta Scriptură, ale cărui cuvinte pline de Dumnezeiască înţelepciune le înfăţişez după cum urmează : "Lauda Lui pururea în gura mea". Se pare că proorocul vorbeşte cele cu neputinţă, cum poate fi lauda lui Dumnezeu pururea în gura omenească ? Când omul vorbeşte despre lucrurile obişnuite lumeşti, apoi atunci el n-are în gură lauda lui Dumnezeu; desigur că şi când doarme tace; dar şi când mănâncă şi bea apoi cum poate gura lui să înalţe laudă ? La aceasta răspundem, că este o gură oarecare a omului dinlăuntru cu care se hrăneşte împărtăşindu-se de Cuvântul vieţii, care este pâinea ce s-a coborât din ceruri (Ioan, 6, 33). Despre această gură a zis proorocul : "deschis-am gura mea şi am tras Duh (Ps.118, 131). Spre acest lucru ne îndeamnă şi Domnul, ca gura aceasta să o avem lărgită pentru a primi îndeajuns hrana cea adevărată, zicând : "lărgeşte-ţi gura ta şi o voi umple pe ea" (Ps. 80, 11). De aceea, chiar şi odată însemnat şi întărit întru priceperea sufletului, gândul de Dumnezeu se poate numi lauda lui Dumnezeu, care pururea se află în suflet. Şi după cuvântul Apostolului, cel stăruitor toate le poate face spre slava lui Dumnezeu, astfel că orice lucru şi orice cuvânt şi orice lucrare a minţii are însemnătatea de laudă. Că de mănâncă cel drept, sau de bea, sau altceva de face, toate spre slava lui Dumnezeu le face (I Cor.10, 31). "La unul ca acesta, inima îi veghează, chiar dacă el doarme" zice Sf. Vasilie. Tot din cuvintele lui se vede că afară de gura trupului, mai este o gură şi a minţii şi este o lucrare a minţii şi o laudă care se face gânditor în omul cel dinlăuntru.

Cel de un nume cu fericirea, soarele Egiptului, sau mai bine zis a toată lumea, care a strălucit prin negrăitele daruri ale Sfântului Duh, omul cel ceresc, marele, zic Macarie, în cuvintele sale cele cereşti despre această rugăciune, zice aşa : "Creştinul trebuie să aibă pururea aducerea aminte de Dumnezeu, pentru că este scris : Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta" (Mat. 22, 37). Nu numai atunci el trebuie să-L iubească pe Dumnezeu când intră în templul de rugăciune, ci şi "umblând" şi vorbind, şi mâncând, şi bând, să aibă aducerea aminte de Dumnezeu şi dragoste şi dorinţă; pentru că El zice : "Unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră" (Mat. 6, 21), şi celelalte.

Prea cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul Părintele nostru cel din vechime sfântul Nil Pustnicul, despre învăţătura tainică, adică despre rugăciunea lui Iisus, cea săvârşită cu mintea în inimă, aduce ca dovadă cuvintele dumnezeieştii Scripturi : "Încălzitu-s-a inima mea întru mine, şi întru învăţătura mea s-a aprins un foc" (Ps. 38, 4).

Cuviosul Simeon, cel mărturisit în cartea pomenită mai sus a fericitului Simeon Tesaloniceanul, care în mijlocul cetăţii împărăteşti ca un soare a strălucit cu rugăciunea minţii din negrăitele daruri ale Sfântului Duh şi de aceea de întreaga Biserică e numit Noul Teolog - în cuvântul său despre cele trei chipuri de rugăciune, scrie despre rugăciunea minţii şi despre luarea aminte astfel : "Sfinţii Părinţii noştri, auzind pe Domnul vorbind că din inimă ies gândurile cele rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele, şi că acestea sunt care spurcă pe om (Matei 15, 19-20), au părăsit orice lucru şi s-au nevoit numai întru această pază a inimii, că odată cu această lucrare, ei uşor vor agonisi şi orice altă virtute. Iar fără această lucrare nu e cu putinţă să agoniseşti şi să reţii nicio virtute". Aceste cuvinte ale cuviosului ne arată limpede că cuvintele Domnului, spuse mai sus, dumnezeieştii Părinţi şi le au mărturie şi temelie pentru paza inimii, adică chemării lui Iisus cu gândul. Acest cuvios mai aduce încă spre dovedirea dumnezeieştii rugăciuni a minţii şi alte expresii din Sf. Scriptură, zicând : "despre aceasta zice şi Eclesiastul : Veseleşte-te tinere în tinereţea ta, şi umblă în căile inimii tale fără de prihană, şi depărtează iuţimea de la inima ta" (Ecl. 11, 9-10); şi "Dacă Duhul celui ce te stăpâneşte va veni peste tine, nu-ţi părăsi locul tău" (Ecl. 10, 4); însă loc el numeşte inima, după cum şi Domnul a zis : "Din inimă ies gândurile cele rele" (Mat.15, 19). Şi iarăşi : "Nu vă înălţaţi" (Luca 12, 29), adică nu vă risipiţi mintea voastră încoace şi încolo. Şi iarăşi : "Strâmtă este uşa şi îndurerată este calea ce duce spre viaţă" (Matei, 7, 14); de asemenea : "Fericiţi cei săraci cu duhul" (Matei 5, 8), adică cei ce n-au în sine niciun gând al acestui veac. Şi Apostolul Petru zice : "Treziţi-vă, priveghiaţi, căci potrivnicul vostru diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând să înghită pe cineva" (1 Petru, 5, 6). Şi Apostolul Pavel scrie lămurit către Efeseni despre paza inimii, zicând : "Nu este lupta noastră împotriva sângelui şi cărnii, ci împotriva începătorilor şi stăpânilor şi stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii celei de sub ceruri" (Efes. 6, 12).

Cuviosul Isichie presbiterul, teologul şi dascălul Bisericii din Ierusalim, prietenul şi împreună vorbitorul şi purtătorului de Dumnezeu Cuviosului Părintelui nostru Eftimie cel Mare, care a scris înţelepţit de Dumnezeu, luminat de harul cel dumnezeiesc, despre această sfinţită chemare de gând a lui Iisus în inimă, adică despre rugăciunea minţii, o carte de două sute de capete aduce despre aceasta dovezi din Sf. Scriptură următoarele : Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu (Mat. 5, 8): de asemenea : Ia aminte la tine însuţi, să nu fie în inima ta un cuvânt tainic al fărădelegii (Deut. 15, 9); de asemenea : dimineaţa voi sta înaintea Ta şi mă vei vedea (Ps. 5, 4); de asemenea : Fericit cel ce va lua şi va zdrobi pe pruncii tăi de piatră (Ps. 136, 9); aşijderea : în dimineţi am ucis pe toţi păcătoşii pământului, ca să nimicesc din cetatea Domnului pe toţi cei ce lucrează fărădelegea (Ps. 100, 8); aşijderea : găteşte-te Israile, ca să chemi numele Domnului Dumnezeului tău (Amos 4, 12); şi Apostolul : neîncetat vă rugaţi (1 Tes. 5, 17); şi Însuşi Domnul zice : fără de Mine nu puteţi face nimic. Cel ce petrece întru Mine şi Eu întru el, acela va face roadă multă. Iar cine nu petrece întru Mine, se va arunca afară ca viţa (Ioan 15, 5-6); aşijderea : din inimă ies gândurile cele rele, uciderile, preacurviile, acestea sunt care spurcă pe om (Mat. 15, 19); de asemenea : Voiesc să fac voia Ta, Dumnezeule şi legea Ta e în inima mea (Ps. 39, 9), şi celelalte pe care le las pentru mulţimea lor. Dumnezeiescul şi purtătorul de Dumnezeu părintele nostru Ioan Scărarul aduce, despre această sfinţită rugăciune şi adevărată liniştire a minţii, mărturia dumnezeieştii Scripturi, zicând : marele lucrător al marei şi desăvârşitei rugăciuni a zis : vreau să spun cu mintea mea cinci cuvinte (1 Cor. 14, 12) şi celelalte : şi iarăşi : gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea (Ps. 56, 8); aşijderea : eu dorm, dar inima mea veghează (Cânt. Cânt. 5, 2); de asemenea : Strigat-am cu toată inima mea (Ps.118,145), adică cu trupul şi sufletul şi celelalte.

Dumnezeiescul Părintele nostru Filotei; egumenul mănăstirii Rugul aprins al Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, din muntele Sinai, care a întocmit pentru paza cea de gând a inimii o cărticică mică de capete, mărgăritare fără de preţ ale înţelepciunii celei dumnezeieşti, pline de negrăită dulceaţă cerească a Sfântului Duh, pune drept temelie neclintită la cuvintele sale, expresiile Sf. Scripturi : în dimineţi am ucis pe toţi păcătoşii pământului (Ps. 100, 8), şi celelalte; precum : Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este (Luca 17, 21); şi : asemănatu-s-a împărăţia cerurilor cu grăuntele de muştar şi cu mărgăritarul şi cu aluatul; şi iarăşi : fără de Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15, 5); şi iarăşi; cu toată paza păzeşte-ţi inima ta (Pilde 4, 23); şi : curăţeşte cele dinlăuntru ale paharului, ca să fie curate şi cele de dinafară (Mat. 23, 26); şi : nu este lupta noastră împotriva sângelui şi a cărnii, ci împotriva începătorilor, stăpânilor şi stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii celei de sub ceruri (Efes. 6,12); de asemenea : Treziţi-vă, privegheaţi, căci potrivnicul nostru, diavolul, umblă ca un leu răcnind, căutând să înghită pe cineva; împotriviţi-vă lui cu credinţă tare (1 Petru 5, 8-9); aşijderea : după omul cel dinlăuntru mă îndulcesc legii lui Dumnezeu, însă văd în mine altă lege, care se oşteşte împotriva legii minţii mele şi mă robeşte (Rom. 7, 22-23) şi celelalte.

Dumnezeiescul părintele nostru Diadoh, Episcopul Foticeii, mărturisit în cartea Ierarhului lui Hristos, Simeon Tesaloniceanul pomenit mai sus, pune, prin cuvântul său plin de înţelepciune duhovnicească din cer, în cartea lui cea dumnezeiască se află o sută de capete despre rugăciunea lui Iisus, cea făcută cu mintea în inimă, următorul temei din dumnezeiasca Scriptură : Nimeni nu poate numi pe Iisus Domn, fără decât numai prin Duhul Sfânt (1 Cor.12, 3); şi din pilda Evangheliei despre negustorul care caută mărgăritare bune, aduce următoarele cuvinte : acesta este mărgăritarul cel mai de preţ, pe care-l poate agonisi acela care îşi va vinde averea sa şi pentru aflarea lui va avea o bucurie negrăită şi altele.

Cuviosul Părintele nostru Nichifor Postnicul, pomenit în aceeaşi carte a Sfântului Ierarh Simeon, pomenit mai sus, în cuvântul său despre paza inimii, plin de folos duhovnicesc aseamănă această lucrare de gând a rugăciunii din inimă, unei comori ascunse într-un ogor şi o numeşte făclie aprinsă, citând expresiile din Sf. Scriptură : Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este (Luca 17, 21), şi : nu este lupta noastră împotriva sângelui şi cărnii (Efes. 6, 12); aşijderea : ca să lucreze şi să păzească (Gen. 2, 15) şi celelalte.

Fericitul şi purtătorul de Dumnezeu părintele nostru Grigorie Sinaitul, care prin lucrarea acestei dumnezeieşti rugăciuni s-a suit la cea mai înaltă vedere a lui Dumnezeu şi ca un soare a strălucit cu darurile Sfântului Duh, în Sfântul Munte Athos şi în celelalte locuri, care a alcătuit "Treimicile", ce se cântă în fiecare săptămână după canonul Treimic în Sfânta Sobornicească Biserică a Răsăritului în toată lumea, de asemenea şi canonul de Viaţă făcătoarei Cruci, care a cuprins scrierile tuturor părinţilor celor purtători de duh şi care a întocmit o carte, plină de tot folosul duhovnicesc, în care, mai mult decât toţi sfinţii, amănunţit învaţă despre această dumnezeiască rugăciune lucrată cu sfinţenie de către minte în inimă şi aduce spre întărirea cuvintelor sale din Sfânta Scriptură, următoarele : Adu-ţi aminte de Domnul Dumnezeul tău pururea (Deut.18, 18); aşijderea : dimineaţa seamănă sămânţa ta şi seara să nu înceteze mâna ta (Ecl. 11, 6), şi celelalte; de asemenea : De mă voi ruga cu limba, adică cu gura, duhul meu, adică glasul meu, (să ştii că gura şi limba, şi duhul şi glasul e una şi aceeaşi), iar mintea mea e fără de rod, ruga-mă-voi cu duhul, ruga-mă-voi şi cu mintea; şi : Vreau să spun cinci cuvinte cu mintea mea (1 Cor.14, 14, 19), şi celelalte, aducând ca martor şi pe Scărarul, care referă aceste cuvinte la rugăciune. De asemenea : Împărăţia cerurilor să ia cu sila şi numai cei ce se silesc o răpesc pe ea; aşijderea : Nimeni nu poate numi pe Iisus Domn, decât numai prin Duhul Sfânt (1 Cor. 12, 3) şi celelalte.

Cel ce a călcat pe urmele Apostolilor, stâlpul cel nebiruit al credinţei ortodoxe, care prin sabia cea de foc a Duhului şi prin adevărul dogmelor creştine a nimicit la Sinodul din Florenţa ca pe nişte pânze de păianjen, eresurile cele luptătoare împotriva Duhului ale latinilor, Marcu, zic, cel întru totul sfinţit, cel prea înţelept şi cel prea cuvântător, Mitropolitul Efesului, la începutul tâlcuirii rânduielilor bisericeşti, scrie despre dumnezeiasca rugăciune a lui Iisus, cea lucrată în taină cu mintea în inimă, întrebuinţând dovezile dumnezeieştii Scripturi, ale cărei cuvinte de Dumnezeu înţelepţite le înfăţişez după cum urmează : "S-ar fi cuvenit, după porunca ce ne rânduieşte "a ne ruga neîncetat" şi în duh şi în adevăr, să înălţăm închinare lui Dumnezeu; însă legarea de cugetele cele lumeşti şi legătura grijilor pentru trup, pe mulţi îi îndepărtează şi-i înstrăinează de împărăţia lui Dumnezeu, care se află înlăuntrul nostru, după cum vesteşte Cuvântul lui Dumnezeu, şi-i împiedică să petreacă lângă altarul cel de gând şi să aducă de la sine jertfe duhovniceşti şi cuvântătoare lui Dumnezeu, după dumnezeiescul Apostol, care zice, că noi suntem templul lui Dumnezeu, ce petrece între noi şi Duhul Lui cel dumnezeiesc vieţuieşte între noi. Şi nu e nimic de mirare; dacă acest lucru aşa se petrece, de obicei, cu cei ce vieţuiesc după trup; pe când vedem, că unii dintre monahi, care s-au lepădat de lucrurile lumeşti, din pricina războiului de gând, ce vine de la năvala patimilor şi din pricina tulburării mari ce se ridică de aici, care întunecă partea cea cuvântătoare; (raţională) a sufletului, încă nu pot ajunge la rugăciunea cea curată, deşi doresc acest lucru cu tărie. E dulce aducerea aminte cea curată din inimă şi neîncetată despre Iisus şi luminarea cea negrăită ce vine de la ea.

Cuviosul Părintele nostru, Sfântul Nil Sorschy cel din Rusia, care a alcătuit cartea sa despre paza de gând a inimii, din învăţătura Purtătorilor de Dumnezeu Părinţi, dar mai ales din Grigorie Sinaitul, întrebuinţează dovezi din Sf. Scriptură ca aceasta : Din inimă ies gândurile cele rele, şi acelea spurcă pe om (Mat. 15, 19); şi : Curăţeşte cele dinlăuntrul ale paharului (Mat. 23, 26); de asemenea : Cu Duhul şi cu adevărul trebuie de închinat Tatălui; de asemenea : De mă voi ruga cu limba, şi celelalte; şi : Vreau să spun cinci cuvinte cu mintea mea, decât zeci de mii de cuvinte cu limba (1 Cor.14, 14, 19); şi celelalte.

Iarăşi, un luminător al Rusiei, Sf. Ierarh al lui Hristos Dimitrie, Mitropolitul Rostovului, care a nimicit prin sabia Duhului ca pe nişte pânze de păianjen, rătăcirile răscolnicilor (schismaticii de la marea schismă rusă din an.1666) şi înţelepciunea lor cea împotrivitoare lui Dumnezeu, stricată şi potrivnică Sfintei Scripturi, care a scris multe învăţături spre folosul bisericii, pline de înţelepciunea Sf. Duh şi care a întocmit un cuvânt plin de folos duhovnicesc, despre lucrarea cea lăuntrică şi de gând a rugăciunii, întrebuinţează din Sf. Scriptură următoarele dovezi : Iar tu când te rogi, intră în cămara ta şi celelalte : de asemenea : Ţie a zis inima mea : pe Domnul voi căuta : căutatu-te-a pe Tine faţa mea : faţa Ta, Doamne, voi căuta; aşijderea : Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este; precum : Cu orice rugăciune şi rugă, rugându-vă în toată vremea cu duhul; şi : De mă voi ruga cu limba, duhul meu se roagă, iar mintea mea este fără de rod; ruga-mă-voi cu duhul, ruga-mă-voi cu mintea, cânta-voi cu duhul, cânta-voi cu mintea, şi celelalte. Aceste cuvinte el, potrivit Sf. Ioan Scărarul, Grigorie Sinaitul şi Nil Sorschy le înţelege pentru rugăciunea minţii.

Dar şi însuşi tipicul bisericesc tipărit în marea cetate împărătească Moscova, înfăţişându-ne legiuirea bisericească despre mătănii şi rugăciune, aduce şi despre această dumnezeiască rugăciune următoarele expresii din Sf. Scriptură : "Dumnezeu este Duh : şi caută pre cei ce I se închină Lui cu duhul şi cu adevărul (Ioan 4, 24).

Aşijderea : De mă voi ruga cu limba, duhul meu se roagă, iar mintea mea este fără de rod. Deci ce este : ruga-mă-voi cu duhul, ruga-mă-voi şi cu mintea, cânta-voi cu duhul, cânta-voi şi cu mintea ? (1 Cor.14,14, 15). Şi iarăşi : vreau, zice, în biserică să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, decât zece mii de cuvinte cu limba (1 Cor.14, 19). Şi aduce spre mărturie pe sfinţii părinţi : Sf. Ioan Scărarul, Sf. Grigorie Sinaitul, şi Sf. Antioh, şi în parte învăţăturile lor dumnezeieşti despre această rugăciune a minţii, şi în sfârşit zice : "Şi prin aceasta ne încheiem cuvântul despre sfinţita şi pururea pomenită rugăciune a minţii. Iar după aceea vorbeşte şi despre sfânta rugăciune cea de obşte tuturor, care se săvârşeşte după rânduiala Bisericii.

Iată, prin harul lui Dumnezeu, s-a arătat că părinţii purtători de Dumnezeu, înţelepţiţi de luminarea Sfântului Duh, îşi puneau temelie învăţăturii lor despre rugăciunea cea sfinţită lucrată cu gândul, săvârşită în taină în omul cel de dinlăuntru, pe piatra cea neclintită a dumnezeieştii Scripturi cea a Noului şi Vechiului Testament, împrumutând de acolo, ca dintr-un izvor nesecat atât de multe dovezi.

Deci, cine dintre creştinii cei drept credincioşi, văzând acestea, ar putea cât de puţin să se îndoiască despre acest lucru dumnezeiesc ? Decât numai cei ce sunt supuşi duhului de nesimţire, care aud şi văd dar nu vor să înţeleagă şi să cunoască. Însă acei care au frică de Dumnezeu şi o minte sănătoasă, văzând astfel de mărturii ale atâtor martori, toti, în unanimitate, recunosc că această lucrare dumnezeiască, mai înainte de toate celelalte nevoinţe monahale, e mult mai potrivită şi mai cuviincioasă pentru ceata îngerească a monahilor. Despre această lucrare, dumnezeieştii părinţi ai noştri, cei pomeniţi mai sus şi mulţi alţii, ne înfăţişează în scrierile lor multe cuvinte vrednice de auzit, mai dulci decât mierea şi fagurul, plin de înţelepciune duhovnicească, învăţându-ne nevoinţei celei lăuntrice şi de gând celei împotriva vrăjmaşilor celor de gând; cum trebuie întrebuinţată împotriva lor această sabie duhovnicească şi arma cea nebiruită, cea de foc a numelui lui Iisus, care străjuieşte porţile inimii; adică cum trebuie lucrată sfinţit cu mintea în inimă această lucrare dumnezeiască rugăciune a lui Iisus.

Despre această sfinţită lucrare a acestei rugăciuni sfinţite, dar mai ales despre însăşi începuturile ei şi despre felul cum trebuie cei începători să o deprindă, prin încercare, cu cel mai de pe urmă, după puterea minţii mele celei slabe, cu ajutorul lui Dumnezeu, trebuie măcar puţin ceva să scriu din învăţătura sfinţilor părinţi. Şi mai întâi trebuie arătat că această dumnezeiască rugăciune este un meşteşug duhovnicesc; pe urmă ce pregătire se cere, după învăţătura Sfinţilor Părinţi, pentru a te îndeletnici cu ea.

CAPITOLUL III

Despre faptul că această sfinţită rugăciune a minţii este un meşteşug duhovnicesc

   Să fie ştiut că dumnezeieştii noştri părinţi numesc această sfinţită lucrare de gând a rugăciunii meşteşug (artă). Sfântul Ioan Scărarul, în cuvântul al 27-lea despre liniştire, învăţând despre taina acestor rugăciuni a minţii, zice : "Dacă tu ai deprins acest meşteşug temeinic, apoi nu poţi să nu ştii, ceea ce spun. Şezând sus pe înălţime (cu mintea), priveghează, numai dacă poţi, şi atunci vei vedea cum, când şi de unde şi câţi şi ce fel de furi vin ca să intre şi să fure strugurii tăi. Paznicul acesta, obosind, se ridică şi se roagă; pe urmă iarăşi şade şi cu bărbăţie se apucă de lucrarea de mai înainte". Sfântul Isichie, presbiterul Ierusalimului, despre această sfinţită rugăciune zice : "Trezvirea este un meşteşug duhovnicesc care, cu ajutorul lui Dumnezeu, îl izbăveşte pe om de cugetele şi cuvintele cele pătimaşe, şi de faptele cele viclene." (Cap.1). Sfântul Nichifor Postnicul, învăţând despre ea, zice : "Veniţi şi vă voi arăta un meşteşug, sau mai bine o ştiinţă a vieţuirii veşnice, sau mai bine zis cereşti, care duce pe lucrătorul său, fără osteneală şi fără primejdie, la limanul nepătimirii". Iar Sfinţii Părinţi, după cum s-a arătat, numesc această sfântă rugăciune, meşteşug, socot pentru că omul nu poate învăţa un meşteşug singur de la sine fără un meşter iscusit; astfel şi această lucrare de gând a rugăciunii e cu neputinţă să o deprinzi fără un povăţuitor iscusit. Însă lucrul acesta, după Sf. Nichifor, şi multora, şi chiar tuturor, le vine de la învăţătură; dar foarte rar l-au primit de la Dumnezeu fără învăţătură, prin îndurarea lucrării şi prin căldura credinţii. Pravila bisericească, după tipicul şi cărţile aflate şi bisericeşti, pe care creştinii dreptslăvitori, mirenii şi monahii trebuie s-o aducă zilnic, ca pe un bir împăratului ceresc, o poate citi cu gura oricare ştiutor de carte şi să o săvârşească fără orice învăţătură. Iar să aduci lui Dumnezeu cu mintea în inimă jertfa tainică a rugăciunii, fiindcă acest lucru e un meşteşug duhovnicesc, fără învăţătură, după cum s-a arătat mai sus, e cu neputinţă.

Iar fiind meşteşug duhovnicesc, ea alcătuieşte şi o neîncetată lucrare a monahilor, ca nu cumva prin lepădarea de lume şi a celor ce sunt în lume, prin schimbarea numelui în timpul tunderii, prin osebirea îmbrăcămintei, necăsătorire (celibat), feciorie, curăţie, sărăcia cea de bună voie, prin osebirea mâncării şi a locului de vieţuire, ci şi prin însăşi luarea aminte cea de gând şi duhovnicească după omul cel dinlăuntru şi prin rugăciune, monahii să aibă o lucrare mai aleasă şi mai bună, faţă de oamenii cei din lume.

CAPITOLUL IV

Ce fel de pregătire trebuie aceluia, care doreşte să facă această dumnezeiască lucrare

   Cu cât această dumnezeiască rugăciune e mai mare decât orice altă nevoinţă monahală, care după Sfinţii Părinţi, este culmea tuturor îndreptărilor (isprăvilor), izvorul virtuţilor, cea mai subţire şi nevăzută lucrare a minţii în adâncul inimii, cu atât şi cele mai subţiri nevăzute abia atinse de mintea omenească curse ale feluritelor lui înşelări şi năluciri sunt întinse asupra ei de nevăzutul vrăjmaş al mântuirii noastre. De aceea, cel care se stăruie să deprindă această dumnezeiască lucrare trebuie, după sfatul Sfântului Simeon Noul Teolog, să se dea cu sufletul şi cu trupul, sub o ascultare potrivită cu Sfânta Scriptură; adică să se dea pe sine spre deplina tăiere a voii sale şi judecăţii sale unui om, care se teme de Dumnezeu, unui păzitor stăruitor al dumnezeieştilor lui porunci şi iscusit de această nevoinţă de gând, care ar putea, după scrierile Sf. Părinţi să arate celui de sub ascultare, calea cea fără de rătăcire spre mântuire - calea lucrării rugăciunii minţii, săvârşită de către minte, în taină în inimă. Acest lucru e neapărat trebuincios pentru ca printr-o adevărată ascultare în minte, el să poată ajunge slobod de orice tulburări şi griji, şi împătimiri ale lumii acesteia şi ale trupului. Şi cum să nu fie slobod acela care toată grija despre sufletul şi trupul său a aruncat-o spre Dumnezeu, şi după Dumnezeu, asupra părintelui său (cel duhovnicesc). Iar prin smerenia care se naşte din ascultare, după mărturisirea Sfântului Ioan Scărarul şi a multor Sfinţi Părinţi, el va putea scăpa de toate cursele şi înşelările diavoleşti şi, încet, liniştit, fără nicio vătămare, mereu să se îndeletnicească cu această lucrare de gând, cu mare sporire sufletească. Iar dacă cineva s-ar fi şi dat sub ascultare, însă n-ar fi găsit în părintele său (cel duhovnicesc) un povăţuitor iscusit şi cu fapta şi cu încercarea însăşi pentru această dumnezeiască rugăciune a minţii (în timpurile de astăzi - vai ! - e vrednic acest lucru de mult plâns şi bocet - dispar cu totul povăţuitorii încercaţi ai acestei lucrări), apoi pentru aceasta el nu trebuie să ajungă la deznădejde. Însă petrecând în adevărata ascultare după poruncile lui Dumnezeu (iar nu cu rânduială de sine şi mai ales din voia sa, fără de ascultare, lucru după care urmează înşelarea), aruncând toată nădejdea spre Dumnezeu, împreună cu părintele său (cel duhovnicesc), lasă în loc de un povăţuitor adevărat, cu credinţă şi cu dragoste să se supună învăţăturii cuvioşilor părinţilor noştri, care au expus amănunţit învăţătura despre această rugăciune, fiind luminaţi cu harul cel dumnezeiesc şi de aici să-şi împrumute poveţele despre această dumnezeiască lucrare. Şi, în tot cazul, harul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţi, se va grăbi şi-i va înţelepţi cu, fără nicio îndoială, să înveţe această lucrare dumnezeiască.

CAPITOLUL V

Despre ceea ce este această sfinţită rugăciune a lui Iisus după calitatea şi lucrarea sa

   Punând o astfel de pregătire drept temelie tare şi neclintită a acestei rugăciuni dumnezeieşti, adică fericita ascultare, e vremea deja să arătăm din învăţătura sfinţilor părinţi, ce este această sfinţită rugăciune după calitatea şi lucrarea sa. Şi acest lucru pentru ca cel care doreşte să deprindă lucrarea ei cea duhovnicească, să vadă la ce sporire mare şi negrăită îl ridică ea pe nevoitor, întru toate virtuţile şi prin aceasta să fie îndemnat în dorinţa de a se lipi de sfinţita lucrare a acestei rugăciuni de gând cu o mai mare stăruinţă şi cu o râvnă dumnezeiască.

Sfântul Ioan Scărarul, în Cuvântul 28 despre rugăciunea aceasta, la început, zice : rugăciunea, după calitatea sa, este părtăşia şi unirea omului cu Dumnezeu; iar după lucrare - întărirea lumii, împăcarea cu Dumnezeu, maică şi iarăşi fiică a lacrimilor,. curăţirea păcatelor, podul care ne trece prin ispite, zid de apărare împotriva necazurilor, nimicirea războaielor, lucrarea îngerilor, hrana tuturor celor fără de trupuri, veselia cea viitoare, lucrarea cea fără de sfârşit, izvorul virtuţilor, pricina darurilor, sporirea cea nevăzută, hrana sufletului, luminarea minţii, secure împotriva deznădejdii, dovedirea nădejdii, încetarea întristării bogăţia monahilor, comoara celor ce se liniştesc, împuţinarea iuţimii, oglinda propăşirii, arătarea măsurii, descoperirea stării, arătarea celor viitoare, însemnarea cu slavă. Rugăciunea pentru cel care se roagă cu adevărat este judecătoria, judecata şi tronul Domnului însă înainte de judecata cea viitoare".

Sfântul Grigorie Sinaitul, în capitolul 113, zice : "Rugăciunea, în cei începători, este ca un foc de veselie, slobozit de inimă; iar în cei desăvârşiţi, ca o lumină curată, binemirositoare". Sau iarăşi : rugăciunea este propovăduirea Apostolilor, lucrarea credinţei, sau mai bine zis - credinţa cea nemijlocită, încredinţarea celor nădăjduite, dragostea cea pusă în lucrare, mişcarea Îngerilor, puterea celor fără de trupuri, lucrarea şi veselia lor, binevestirea lui Dumnezeu, încredinţarea inimii, nădejdea mântuirii, semnul sfinţirii, alcătuirea sfinţeniei, cunoaşterea lui Dumnezeu, arătarea botezului, curăţirea scăldătorii, logodirea Duhului Sfânt, bucuria lui Iisus, veselia sufletului, mila lui Dumnezeu, semnul împăcării, pecetea lui Hristos, raza soarelui celui de gând, luceafărul inimilor, întărirea creştinătăţii, arătarea împăcării lui Dumnezeu, harul lui Dumnezeu, înţelepciunea lui Dumnezeu, sau mai bine - începutul înţelepciunii de sine, arătarea lui Dumnezeu, lucrarea monahilor, vieţuirea celor ce se liniştesc, pricină de liniştire, semn de vieţuire îngerească".

Fericitul Macarie cel Mare zice : "Capul oricărei stăruinţe bune şi culmea tuturor îndreptărilor (isprăvilor) este ca noi să răbdăm în rugăciune, lucru prin care noi putem agonisi, cerând de la Dumnezeu şi toate celelalte virtuţi. Prin rugăciune, cei vrednici se împărtăşesc de sfinţenia lui Dumnezeu şi cu lucrarea cea duhovnicească şi de unirea minţii cu Domnul, printr-o dragoste negrăită. Cine mereu se sileşte pe sine să rabde în rugăciune, acela printr-o dragoste duhovnicească, se aprinde într-o râvnă dumnezeiască şi într-o înflăcărată dorinţă de Dumnezeu, şi primeşte, într-o anumită măsură, harul desăvârşirii duhovniceşti celei sfinţitoare" (Omilia 40, Cap.2).

Sfântul Isichie, presbiterul Ierusalimului, zice : "Paza minţii e potrivit să se numească cu acelaşi nume de născătoare de lumină şi de fulger, iradiatoare de lumină şi purtătoare de foc". Ea întrece, ca să spunem adevărul, toată mulţimea nenumărată a virtuţilor trupeşti. Deci, această virtute trebuie denumită cu numirile cele mai de cinste, din pricina luminii ce se naşte din ea cu strălucire. iubind-o, cei păcătoşi, netrebnici, scârboşi, nepricepuţi, neînţelegători şi nedrepţi pot ajunge drepţi, de bună treabă, curaţi, sfinţi şi pricepuţi în Hristos Iisus. Şi nu numai aceasta, ci şi a vedea tainele cele dumnezeieşti şi ale teologiei. Şi devenind văzători, se apropie de această lumină preacurată şi fără de sfârşit. şi o ating pe ea prin atingeri negrăite şi vieţuiesc şi petrec cu ea. Fiindcă ei au gustat, că bun este Domnul (Ps. 33, 2), apoi se şi împlineşte lămurit în aceşti protoîngeri acest cuvânt dumnezeiesc al lui David : Însă drepţii se vor mărturisi numelui Tău şi vor locui drepţii în fala Ta (Ps. 139, 14).

Sfântul Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului, despre această sfântă rugăciune, zice : "Această dumnezeiască rugăciune, această chemare a Mântuitorului nostru : Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă, este şi rugăciune, şi cerere, şi mărturisire de credinţă, dătătoarea Sfântului Duh, şi dăruitoarea darurilor celor dumnezeieşti, şi curăţirea inimii, şi izgonirea dracilor, şi sălăşluirea lui Iisus Hristos, şi izvorul gândurilor celor duhovniceşti, şi a cugetelor celor dumnezeieşti, şi izbăvirea de păcate, şi vindecarea sufletelor şi trupurilor, şi dătătoarea luminii celei dumnezeieşti, şi izvorul milei lui Dumnezeu, şi dăruitoarea descoperirilor tainelor celor dumnezeieşti şi însăşi mântuirea; pentru că este purtarea numelui celui mântuitor al Dumnezeului nostru. Acest lucru anume şi este chemarea asupra noastră a numelui lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu." (Cap. 296).

La fel şi ceilalţi părinţi purtători de Dumnezeu, scriind despre această sfinţită rugăciune, prin învăţătura lor cea plină de înţelepciunea lui Dumnezeu, vorbesc despre lucrarea ei, despre folosul cel negrăit ce vine de la ea şi despre sporirea darurilor dumnezeieşti ale Sfântului Duh, ce vine prin ea.

Deci, cine, văzând că această sfinţită rugăciune îl aduce pe nevoitor la o astfel de comoară cerească a feluritelor virtuţi, nu se va aprinde cu râvna lui Dumnezeu spre o neîncetată lucrare a rugăciunii, ca prin ea mereu să ţină în suflet şi în inimă pe întrutot dulcele Iisus, pomenind în sine neîncetat numele lui cel întrutot scump şi prin aceasta să se înflăcăreze spre dragostea Lui cea negrăită ? Decât numai acela, care, stăruind în cugetele cele lumeşti, s-a legat cu lanţul grijilor trupeşti, care îi îndepărtează pe mulţi şi-i înstrăinează de împărăţia lui Dumnezeu, ce se află înlăuntrul nostru. Doar numai acela nu va stărui.

CAPITOLUL VI

    Despre aceea cum trebuie de la început să deprindem lucrarea acestei dumnezeieşti rugăciuni cu mintea în inimă

   În vremurile din vechime această întru-tot sfântă lucrare a rugăciunii minţii, strălucea în multe locuri unde aveau petrecere Sfinţii Părinţi. De aceea atunci şi învăţători pentru această lucrare duhovnicească erau mulţi. Din pricina aceasta şi Sfinţii Părinţi ai noştri, scriind despre ea, ne arată numai folosul cel negrăit duhovnicesc, care ne vine de la ea, neavând, după cum socot eu, nevoia să scrie despre încercarea însăşi a acestei lucrări, care s-ar potrivi celor începători. Iar dacă pe undeva au şi scris câte ceva despre acest lucru, apoi şi aceasta numai pentru cei ce cunosc încercarea acestei lucrări - aşa e foarte limpede; iar pentru cei ce n-o cunosc - nu e de înţeles deloc. Iar unii din ei, când au văzut că adevăraţii povăţuitori fără de înşelare ai acestei lucrări au început a se împuţina cu totul şi temându-se să nu se piardă adevărata învăţătură despre începutul acestei rugăciuni de gând, au scris şi începutul însuşi şi lucrarea, cum trebuie să se deprindă cei începători şi cum să intre cu inima în laturile inimii şi acolo cu adevăr şi fără de înşelare să lucreze rugăciunea cu mintea. Şi, chiar însăşi dumnezeiasca învăţătură a acestor părinţi, despre acest subiect, trebuie adusă la ordinea de zi.

Sfântul Simeon Noul Teolog despre începutul acestei lucrări zice astfel : "Adevărata şi cea fără de înşelare luare aminte şi rugăciune, constă în faptul că în timpul rugăciunii mintea să păzească inima şi să petreacă mereu înlăuntrul ei, şi de acolo, adică din adâncul inimii, să înalţe rugăciuni către Dumnezeu. Şi când va gusta înlăuntrul inimii, că bun este Domnul şi se va îndulci, apoi nu va mai ieşi din locul inimii. Şi împreună cu Apostolul va zice şi el : "Bine ne este nouă să fim aici". Şi privind neîncetat locurile inimii, el află un mijloc oarecare de a izgoni toate cugetele vrăjmaşe, semănate acolo. Şi mai jos încă mai limpede vorbeşte despre acest lucru aşa : "De îndată ce mintea va afla locul inimii, într-o clipă vede totul ce n-a fost văzut niciodată; ea vede înlăuntrul inimii, un aer şi pe sine, pe de-a întregul, luminată şi plină de socotinţă. Şi de atunci, oriunde s-ar arăta în cuget, mai înainte de a intra el şi de a se întipări, pe dată îl izgoneşte şi nimiceşte, prin chemarea lui Iisus Hristos. De aici mintea, căpătând o ţinere de minte fată de draci, pune în mişcare împotriva lor mânia cea firească, izgoneşte şi-i doboară pe aceşti potrivnici de gând. Şi celelalte le înveţi cu ajutorul lui Dumnezeu, prin paza minţii, ţinând în minte pe Iisus. (Cuvântul despre cele trei chipuri ale rugăciunii).

Cuviosul Nichifor Pustnicul, învăţându-ne şi mai clar despre intrarea cu mintea în inimă, zice : Mai înainte de toate, vieţuirea ta să fie liniştită, fără de griji şi în pace cu toţii. Apoi, intrând în cămara ta, închide-te şi şezând într-un ungher oarecare, fă ce-ţi voi spune : Ştii că respiraţia cu care răsufli, este aerul acesta; îl respiră nu cu altceva, decât cu inima. Ea (respiraţia) e pricina vieţii şi a căldurii trupului. Iar inima atrage aerul, ca prin respiraţie să-şi sloboadă afară căldura sa şi să capete răcoreală. Pricina acestei lucrări, sau mai bine zis, slujitorul, este pământul, care fiind creat de Ziditor, poros, ca o pompă oarecare, uşor introduce şi scoate cele înconjurătoare, adică aerul. Astfel; inima strângând prin aer răcoreala şi diminuând căldura, îndeplineşte neîncetat funcţiunea pentru care a fost întocmită spre a alcătui viaţa. Iar tu, şezând şi adunându-ţi mintea ta, sileşte-o să intre în inimă odată cu respiraţia. Iar când ea va intra acolo, apoi cele ce vor urma după aceasta, nu vor fi fără de veselie şi fără de bucurie. Şi mai jos : De aceea; frate, deprinde-ţi mintea să nu iasă de grabă de acolo; căci de la început ea se plictiseşte de zăvorârea lăuntrică şi de strâmtoare. Iar când se va obişnui; apoi nu mai suferă să vagabondeze pe dinafară, pentru că împărăţia lui Dumnezeu se află înlăuntrul nostru; când o privim acolo, anume pe ea şi o căutăm cu o rugăciune curată, apoi toate cele de dinafară ne par scârboase şi urâte. Dacă de îndată, după cum s-a spus, vei intra cu mintea în locul inimii, pe care ţi l-am arătat, apoi dă mulţumită lui Dumnezeu şi proslăveşte şi saltă şi ţine-te de această lucrare mereu şi ea te va învăţa lucrurile, pe care încă nu le şti. Însă trebuie să şti şi aceea, că mintea petrecând acolo, să nu stea tăcând sau trândăvind, ci să aibă drept lucru neîncetat şi învăţătură aceste cuvinte : "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă !" şi niciodată să nu ne părăsească. Aceasta ţine mintea fără de înălţare, o păzeşte neprinsă şi neapropiată de momelile vrăjmaşului şi o ridică în fiecare zi, spre dragostea şi dorirea cea dumnezeiască. Iar dacă ostenindu-te puţin, frate, nu vei putea să pătrunzi în laturile inimii, după cum ţi-am poruncit, apoi fă ce-ţi voi spune şi cu ajutorul lui Dumnezeu vei afla cele căutate. Şti că partea cuvântătoare a fiecărui om se află în piept, aici în piept chiar tăcând gura, noi vorbim şi discutăm şi rostim rugăciuni şi psalmi şi celelalte. Luând de la această parte cuvântătoare, orice cuget (acest lucru îl poţi, dacă vei vrea), las-o să zică : "Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-mă". - şi sileşte-te să strigi acest lucru mereu înlăuntru, în locul oricărui alt gând. Iar când vei ţine acest lucru un timp oarecare, apoi prin aceasta ţi se va deschide ţie şi intrarea inimii, după cum ţi-am scris, fără nicio îndoială, după cum şi noi singuri am cunoscut acest lucru din încercare. Şi va veni la tine, cu o luare aminte mult dorită şi dulce, şi întreaga ceată a virtuţilor : dragostea, bucuria, pacea şi celelalte.

Dumnezeiescul Grigorie Sinaitul, învăţând de asemenea cum trebuie să lucrăm cu mintea în inimă, chemarea cea preamântuitoare a Domnului, zice : "Şezând de dimineaţa pe un scaun de o şchioapă, coboară mintea de la cele stăpânitoare în inimă şi ţine-o acolo. Şi plecându-te cu osteneală şi simţind o puternică durere în piept şi în spate, neîncetat strigă cu mintea sau cu sufletul : "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă !". Pe urmă, dacă, poate, pentru strâmtorare şi îndurerare şi prin chemarea deasă, ea îţi va deveni fără dulceaţă (lucru care se petrece nu din pricina aceluiaşi fel de mâncare al Celui cu trei numiri, des mâncat, căci cei ce mă vor mânca, a spus, vor mai flămânzi încă - Sirah, 24, 23); apoi, mutând mintea la cealaltă jumătate, zi : "Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă" şi zicând de multe ori această jumătate, nu trebuie să le schimbi des din lenevie; căci pomii care se răsădesc des nu prind rădăcină. Opreşte-ţi şi respiraţia plămânului, ca să nu răsufli cu îndrăzneală, căci mişcarea aerului care vine din inimă, risipeşte gândul şi întunecă mintea, şi întorcând-o de acolo sau o dă roabă uitării sau o sileşte în loc de una să înveţe alta şi ea (mintea) se află pe nesimţite, în cele ce nu trebuie. Iar dacă vei vedea necurăţiile duhurilor celor viclene, adică cugetele, care se ivesc sau se închipuiesc în mintea ta, apoi nu te înspăimânta; dar dacă li se arată şi înţelesuri bune pentru unele lucruri, apoi nu lua aminte la ele, ci oprindu-ţi cât e cu putinţă răsuflarea, şi închizându-ţi mintea în inimă şi lucrând mereu şi des chemarea lui Iisus, tu în curând le vei sfărâma şi nimici, rănindu-le nevăzut cu dumnezeiescul nume, după cum zice şi Scărarul : "Cu numele lui Iisus, loveşte pe oşteni, căci nu e armă mai puternică nici în aer, nici pe pământ".

Şi iarăşi, acelaşi sfânt, învăţând despre liniştire şi rugăciune, cum trebuie să şezi. în timpul ei zice : uneori trebuie de şezut pe scăunel, pentru osteneală; iar uneori şi în aşternut câte puţin, până la o vreme, pentru mângâiere. Iar şederea ta trebuie să fie întru răbdare, pentru cel care a zis că în rugăciune trebuie să răbdăm (Luca 18, 1) şi să nu te ridici de grabă, slăbind din pricina greutăţii durerii şi strigării cu mintea şi prea dese a minţii. Astfel vesteşte şi proorocul : M-au cuprins dureri ca de naştere (Ier. 8, 21), deci plecându-te în jos, şi adunându-ţi mintea în inimă; dacă ţi s-a deschis inima, cheamă într-ajutor pe Domnul Iisus. Simţind durere în spate, adesea având durere de cap, rabdă cu tărie şi cu râvnă, căutând în inimă pe Domnul : căci a silitorilor este împărăţia cerurilor şi numai cei ce se silesc o răpesc pe ea (Mat. 11,12), şi celelalte. Şi încă cum trebuie rostită rugăciunea zice : Părinţii au spus aşa : unul zice : "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă !" şi acest lucru e mai uşor, din pricina neputinţii încă a minţii şi a prunciei. Însă nimeni nu poate, singur de la sine; fără de Duh, să numească în taină pe Iisus Domn. - curat şi desăvârşit, decât numai prin Duhul Sfânt (1 Cor. 12, 3); însă ca un prunc mut, s-o facă articulat nu poate. Iarăşi el nu trebuie din lenevie să schimbe des chemarea numelor; însă rar, pentru a le reţine. Iarăşi : unii învaţă s-o rostim cu gura, iar alţii cu mintea; iar eu îngăduiesc şi una şi alta. Uneori mintea slăbeşte, plictisindu-se de vorbă; iar alteori gura. De aceea, trebuie să ne rugăm cu amândouă şi cu gura şi cu mintea; însă trebuie de strigat liniştit şi netulburat, ca glasul tulburând simţirea, şi atenţia minţii, să nu ne împiedice a ne ruga tare şi în tot felul, până când mintea obişnuindu-se ca lucrare, va spori şi va primi putere de la Duh. Atunci el (glasul) nu mai are nevoie să vorbească cu gura, şi chiar nici nu poate, fiind în stare să facă această lucrare în chip desăvârşit numai cu mintea.

Deci, iată, părinţii pomeniţi mai sus, după cum a arătat, ne înfăţişează o învăţătură foarte limpede şi o încercare de a deprinde lucrarea minţii pentru cei începători. Iar din învăţătura aceasta, se poate pricepe şi învăţătura celorlalţi sfinţi, despre această lucrare expusă mult mai acoperit.

M O N A H U L : . Iată cum aţi făcut cunoştinţă cu scrierile despre rugăciunea minţii, ale acestor stareţi nevoitori, care prin lucrările lor, prin traducerile din literatura patristică şi cu influenţa lor personală, au ajutat la recunoaşterea largă şi adâncă în Biserica Ortodoxă, în a doua jumătate a secolului XVIII şi în sec. al XIX, a luării aminte spre viaţa cea duhovnicească, spre studierea literaturii patristice ascetico-duhovniceşti, spre lucrarea minţii şi spre stăreţie, ca o îndrumare vie, încercată şi nemijlocită în nevoinţa lucrării din minte şi a rugăciunii minţii.

Acum, vă rog să spuneţi întrebările sau nedumeririle, care s-au ivit la Dv. în timpul citirii acestor scrieri şi la care aţi dori să căpătaţi de la mine un răspuns sau o lămurire. Pe cât voi putea, mă voi strădui să vă dau lămuririle necesare.

P R E O T U L : . Mai înainte de toate, vreau să vă spun, că scrierile stareţilor Vasile şi Paisie sunt scrise foarte simplu,. pe înţeles şi viu s-au revărsat, într-adevăr, din încercarea lor personală, trăită, şi dintr-o convingere sinceră, adâncă şi fierbinte a inimii, astfel că în multe locuri, ele absorb adânc şi turbură inima aceluia care le ia aminte şi sunt citite sau ascultate cu un interes mare şi fără de slăbire. Aceasta e impresia mea generală despre scrierile acestor mari stareţi. Fără îndoială, ei şi-au scris operele lor deja la o vârstă înaintată, pe când din ele adie o prospeţime tinerească şi o fierbinţeală şi în unele locuri nu sunt lipsite chiar de cuvinte tăioase foarte nimerite, deşi moderate. Însă chiar cuprinsul acestor scrieri e atât de însemnat; înălţător, serios, important şi adânc, că nu totul din el, poate fi exprimat prin limbajul nostru pământesc, de om, că în unele locuri (acolo unde se vorbeşte de pildă, despre vedenii, sau despre trăirile duhovniceşti înalte şi contemplările Prea Sfintei Fecioare) nu e deajuns poate şi limba îngerească; şi de la aceasta şi vin, mai cu seamă, acele greutăţi şi nedumeriri, care se ivesc la citirea, sau la ascultarea, unora sau altora din locuri, mai cu seamă a celor adânci şi mai înalte, din scrierile stareţilor. Dar şi în afară de aceste locuri excepţional de grele la cititorul cel neiscusit, se, ivesc întrebări şi nedumeriri, care cer răspunsuri şi lămuriri. De pildă, eu, ca preot de mir, aş fi vrut să aud de la Dv. lămurirea oare toţi creştinii drept măritori după învăţătura stareţilor Vasile şi Paisie pot să se îndeletnicească cu rugăciunea lui Iisus, sau numai aceia care şi-au curăţit deja inima lor de patimi ?

M O N A H U L : . La această întrebare, stareţii au un răspuns cu desăvârşire limpede şi hotărât, pe care n-aţi putut să nu-l observaţi, dacă aţi făcut o cunoştinţă mai atentă cu scrierile lor. După învăţătura stareţilor, întemeiată pe tradiţia Sfinţilor Părinţi, anume rugăciunea lui Iisus ne ajută să curăţim inima de patimi şi de aceea e necesară nu numai celor nepătimaşi, ci şi acelora care încă n-au scăpat de patimi. Predoslovia stareţului Vasile la cartea Sf. Grigorie Sinaitul, exact cu aceste cuvinte se şi începe : "Mulţi, scrie el, necunoscând din încercare lucrarea minţii, greşesc împotriva minţii sănătoase, socotind că această lucrare a minţii e potrivită numai bărbaţilor celor nepătimaşi şi sfinţi...". Şi în alt loc, citind cuvintele Apostolului - "vreau să spun cinci cuvinte cu mintea mea, decât zece mii cu limba", stareţul continuă : trebuie de la început cu aceste cuvinte cinci la număr să ne curăţim mintea şi inima, zică neîncetat în adâncul inimii : "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă şi astfel să te sui spre cântarea cea cu înţeles (adică spre cântarea şi citire psalmilor şi canoanelor cea conştientă). Pentru că fiecare începător şi pătimaş poate lucra această rugăciune (adică a lui Iisus) cu pricepere, în paza inimii, iar cântarea nicidecum, până ce nu se va curăţi mai întâi prin rugăciunea minţii".

"De aceea, scrie mai departe stareţul, Sfântul Grigorie Sinaitul încercând până în amănunţime şi judecând vieţile şi scrierile şi iscusinţa cea duhovnicească a tuturor sfinţilor cu Duhul Sfânt ce are în el, mai mult decât toii, hotărăşte să avem toată stăruinţa pentru rugăciune (adică pentru rugăciunea lăuntrică). La fel şi Sfântul Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului, având acelaşi dar şi Duh, porunceşte şi sfătuieşte pe arhierei, preoţi; monahi şi pe toţi mirenii, în orice vreme şi în orice ceas, să rostească şi să respire această sfântă rugăciune; căci nu este, zice el împreună cu Apostolul, armă mai puternică nici în cer, nici pe pământ, mai mare decât numele lui Iisus."

În predoslovia la cartea Sf. Filotei Sinaitul, stareţul Vasile din nou zice, că "rugăciunea lucrătoare a minţii e potrivită celor pătimaşi".

În predoslovia la cartea fericitului Isichie, chiar pe prima pagină, stareţul Vasile, explicând practica felurită a Sf. Părinţi cu "cei ce vin în călugărie", adică cu cei începători, scrie că unii din Părinţi, ţinând seama de neputinţa celor ce vin "le hotărăsc lor, împreună cu lucrarea poruncilor lui Hristos, o îndelungată cântare de psalmi, canoane şi tropare...". Iar alţii, deprinzând cea mai subţire încercare a înţelegerii celei duhovniceşti, nu vor ca cei începători să se mulţumească numai cu deprinderea de pe dinafară, ci poruncindu-le lor împreună cu împlinirea poruncilor lui Hristos şi o cântare cumpătată, adică, miezonoaptea, utrenia, ceasurile, vecernia şi pavecerniţa, aşează în locul unei îndelungate cântări de psalmi, lucrarea rugăciunii minţii, adăugând la aceasta, că dacă-i va cerceta Sf. Duh cu lucrarea rugăciunii din inimă, apoi fără de îndoială atunci să părăsească pravila de dinafară cea arătată, căci o înlocuiesc cu rugăciunea lui lăuntrică. Pe părinţii care fac astfel, Sfântul Grigorie Sinaitul îi socoate că "ei predau lucrarea minţii nu pe deplin, ci numai în parte". Însă mai sunt şi al treilea fel de părinţi, care îndrumaţi de multă încercare şi cercetare a vieţilor şi scrierilor tuturor sfinţilor şi mai ales cu lucrarea şi înţelepciunea sfântului şi de viaţă făcătorului Duh, rânduiesc pentru cei începători, o deprindere sau o lucrare totală, iar nu în parte, a rugăciunii minţii, numind-o domolirea patimilor întru lucrarea poruncilor lui Hristos.

După cuvintele stareţului, e posibilă o sporire, urmând şi acea rânduială a Sfinţilor Părinţi, despre care s-a spus la început, însă foarte încet şi cu osteneală; iar celor de al doilea le este mult mai bine şi mai uşor; iar celor de al treilea le vine mai degrabă, întrucât e însoţită de mângâiere şi de cercetarea deasă mai ales când e o stăruinţă sârguincioasă şi o voie bună. În inscripţia la cartea fericitului Nil Sorschy, stareţul Vasile aduce cuvintele Sf. Isichie, despre faptul că rugăciunea lui Iisus curăţeşte mintea şi inima de păcatele cele de gând; "După cum e cu neputinţă să trăieşti viaţa cea de acum fără de hrană şi băutură, astfel e cu neputinţă fără de paza minţii să ajungă sufletul la ceva duhovnicesc şi plăcut lui Dumnezeu, sau să se izbăvească de păcatul cel de gând, deşi cineva chiar cu frică s-ar sili să nu mai păcătuiască; şi încă : "cugetele care împotriva voinţei noastre au pătruns, s-au întărit şi stau în inimă, le poate izgoni numai rugăciunea lui Iisus cea din adâncul inimii". Învăţând că, cu rugăciunea lui Iisus se pot îndeletnici şi cei începători cu scopul de a-şi curăţi inima de patimi, stareţul Vasile îi osândeşte aspru pe toţi care opresc lucrarea minţii pentru cei începători. Ei, "nu numai că nu primesc cele ce spun sau ce scriu despre luarea aminte lăuntrică, în care se şi cuprinde meşteşugul rugăciunii împotriva gândurilor celor rele, ci se şi împotrivesc, şi arătându-se învăţători, zic că Sf. Părinţi n-au poruncit celor începători lucrarea minţii, afară numai de cântarea de psalmi, tropare şi canoane, lucrate cu limba şi cu gura. Şi cu toate că ei învaţă şi vorbesc greşit despre acest lucru, toţi îi ascultă; pentru că pentru o astfel de rugă a lor nu se cere o desprindere sau o lepădare de poftele lumeşti, ci fiecare, dacă va vrea numai, poate să se roage astfel, de va fi el monah sau mirean. Iar sfinţita lucrare a minţii, care este arta slăvită şi plăcută lui Dumnezeu dintre arte şi în care nu poţi avea niciun spor fără a te lepăda de lume cu poftele ei, şi fără o povăţuire şi învăţătură îndelungată, din această pricină s-a împuţinat foarte mult printre monahi : şi un război necontenit se petrece la cei care nu cunosc puterea Sf. Scripturi, dar mai ales la cei neiscusiţi în atenţia minţii, faţă de omul cel dinlăuntru".

Răspunzând acelora care zic că "parcă de la început ar trebui curăţite simţurile trupului, adică văzul, mirosul, gustul, cuvântul, pipăitul, ca omul să nu păcătuiască. cu ele, şi numai atunci, curăţindu-se bine, să înceapă rugăciunea minţii", stareţul Vasile scrie : "Prietenilor, nimeni nu e împotriva curăţirii simţurilor trupului, încă vorbim despre faptul că dacă s-ar despărţi curăţirea simţurilor de lucrarea minţii, apoi va ieşi o mare nepotrivire. Tu statorniceşti distanţă şi timp, despărţind paza simţurilor de dinafară de deprinderea cu rugăciunea minţii şi prin aceasta mărturiseşti, că nu cunoşti rânduiala lucrării din inimă.

Cei care cunosc lucrarea rugăciunii din minte nu despart, prin timp, una de alta, ci rânduiesc o deprindere a lor împreună şi în acelaşi timp; scufundând mintea în ceasul rugăciunii, înlăuntrul lumii; ei domolesc învăluirea simţurilor, neîngăduindu-i minţii să se îndrepte spre ele; iar din faptul că mintea nu se îndreaptă spre simţurile trupului, ei petrec fără să fie ocupaţi cu cele de dinafară, şi aceasta aduc o mare liniştire minţii şi inimii şi odată cu aceasta şi ei singuri, prin paza minţii şi inimi; încetul cu încetul, se învaţă să nu alunece spre poftele trupului. Deci să fie cunoscut că nu e lipsă nici de timp nici de subiect, pentru cei cărora le place cearta. Mai rămân pentru ei cele scrise de (Simeon) Noul Teolog, că cei care doresc să deprindă lucrarea minţii trebuie, de la început, să-şi păzească conştiinţa lor, faţă de Dumnezeu, oameni şi lucruri. Iar eu cred că într-un ceas, sau într-o clipă, omul îşi poate împăca conştiinţa sa cu Dumnezeu; cu oamenii şi cu lucrurile, după cum şi învaţă marele dascăl (Noul Teolog); căci, ghimpele; adică glasul conştiinţei, lucrarea minţii nu-l nimiceşte şi nu e un folos nimănui să se depărteze de acest bun mustrător. Îl văd însă şi pe acel mare păcătos care mergea la sfânta biserică înconjurat de draci, dar a ieşit din biserică împreună cu Sfinţii Îngeri, care se bucurau de întoarcerea lui. Iar tu, dintr-o mustrare peste măsură a conştiinţei, rânduieşti distanţa şi timpul împăcării şi cu Dumnezeu, şi prin aceasta arăţi că atingerea nepătimirii se petrece înainte de a te deprinde cu lucrarea minţii, sau e mai presus decât ea. Şi de aici, la tine iese, că tu nu numai că nu vei începe cândva trezvirea minţii, ci te vei feri chiar şi de Sfintele Taine. Căci nimeni nu se apropie de Sfintele Taine până ce nu se împacă, mai întâi cu Dumnezeu. Nu-ţi vorbesc eu acestea de la mine, omule, ci îţi pun în faţă mărturisirea Sf. Părinţi. Căci ei, cu cât mai mult se apropiau de Dumnezeu, pe atât se vedea că sunt cei mai mari păcătoşi şi oare nu vor fi, după părerea ta, şi sfinţii înşişi neîmpăcaţi cu conştiinţa, cu Dumnezeu ? Iacă, tu vei zice că din pricina smereniei, sfinţii vorbeau astfel şi despre sine. Curmă vorba cea împletită cu vicleşug şi supune-te măcar glasului sfintelor canoane : Dacă cineva zice, că sfinţii din smerenie şi luându-şi chip de păcătoşi, ziceau : "iartă nouă greşelile noastre" - anatema să fie".

P R E O T U L : . Dv., foarte bine, simplu şi convingător, răspundeţi la întrebarea mea, însă cum, totuşi, unii povăţuitori ai rugăciunii lui Iisus, cu străşnicie opresc pe cei ce încă nu s-au curăţit de patimi, să se atingă de inimă şi să caute locul inimii ?

M O N A H U L : . Dacă aceşti povăţuitori vorbesc despre necesitatea unei curăţiri de patimi, premergătoare lucrării rugăciunii lui Iisus, apoi, e evident, ei au în vedere nu rugăciunea lucrătoare, ostenitoare a celor începători, ci rugăciunea cea văzătoare, contemplativă a celor desăvârşiţi, care, după părerea generală a Părinţilor, într-adevăr e cu neputinţă fără de o curăţire de patimi premergătoare, după cum mărturiseşte despre acest lucru şi marele stareţ Paisie Velicicovschi, zicând : "Când cineva, cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin nevoinţa spusă mai sus (a rugăciunii celei lucrătoare), dar mai mult decât orice, prin smerenia cea mai adâncă, îşi va curăţi sufletul său şi inima de orice întinăciune a patimilor sufleteşti şi trupeşti : atunci harul lui Dumnezeu, maica obştească a tuturor, luând mintea curăţită de ea, ca pe un copil mic de mână îl suie ca pe nişte trepte la vederile cele duhovniceşti spuse mai sus (despre care va fi vorba mai departe), descoperindu-i ei, pe măsura curăţirii, Tainele cele dumnezeieşti, negrăite şi nepătrunse pentru minte. Şi acest lucru, într-adevăr, se numeşte adevărată vedere duhovnicească, care şi este rugăciunea cea văzătoare, sau, după Sfântul Isaac, cea curată de la care vine spaima şi vederea. Însă a pătrunde în aceste vederi (vedenii) nimeni nu poate cu puterea de la sine, cu nevoinţa sa cea voită, dacă nu-l va cerceta pe careva Dumnezeu şi cu harul Său îl va introduce în ele".

Iar dacă celor cuprinşi de patimi li se şi opreşte să se atingă de lucrarea minţii, apoi numai în acel caz, dacă ei vor să rămână în întocmirea lor pătimaşă şi nu vor să se lupte cu patima lor. Despre unii ca aceştia stareţul Vasile citează cuvintele Sfântului Dorotei : "Închipuie-ţi cinci stări ale celor ce lucrează după patimă : a) căzând în mânie şi supărare să rămână ţinând răutate asupra celui ce l-a supărat; b) fiind întristat să ţină minte răul timp de mai multe zile; c) să ţină mânie o săptămână; d) ţine minte răul numai o zi, şi; e) vrăjmăşind, supărând, tulburând şi tulburându-se, în acelaşi ceas să se schimbe. Iată câte întocmiri felurite, însă ele toate se află sub osânda iadului, atât timp cât lucrează patima şi unii ca aceştia nu trebuie să se atingă de lucrarea minţii, căci ei sunt asemenea unui om, care fiind rănit cu săgeata vrăjmaşului său, ia săgeata cu mâinile sale proprii şi o înfige în inima sa; despre ei a zis Teologul : "Cel ce lucrează păcatul este de la dânsul" (I Ioan 3, 8). Despre unii că aceştia şi Episcopul Teofan scrie : că, "chiar nebunia de la rugăciunea lui Iisus poate veni atunci când lucrând această rugăciune nu se leapădă de oarecare păcate şi obişnuinţe, pe care le osândeşte conştiinţa. În acest timp, înlăuntru se petrece o osebire adâncă, care alungă toată pacea din inimă; de aici se poate tulbura capul, şi ideile pot veni în încurcătură şi tulburare". (Sbornicul, Q 372).

Omul, care se află cu conştiinţa şi cu inima de partea celor pătimaşe, este pătimaş pe de-a întregul şi e urât de Dumnezeu. Omul, care se află de partea celor nepătimaşe; deşi în el încă sunt şi îl luptă patimile, nu e urât de Dumnezeu, pentru că nu iubeşte patimile şi nu doreşte să lucreze după ele, ci după voia lui Dumnezeu (Sbornicul, Q 249).

Iar acei care se împotrivesc patimii, se luptă cu ea, nu voiesc să lucreze după ea, se întristează şi se nevoiesc, aceia pot în tot cazul, şi trebuie să deprindă lucrarea minţii şi prin pocăinţa cea de fiecare clipă; şi despre ei a zis văzătorul de Taine : "Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm; şi dacă mărturisim păcatele noastre, credincios este şi drept ca să ne ierte şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea (I, Ioan, 1, 3-9).

P R E O T U L : . Îmi daţi voie să vă mai pun încă următoarea întrebare : dacă, după cum zice stareţul Vasile şi lucrătorii cei începători ai rugăciunii lui Iisus trebuie să-şi lucreze rugăciunea sa în adâncul inimii, luptându-se acolo cu patimile lor şi cu cugetele, cum fac acest lucru şi cei ce au sporit în rugăciune; atunci şi la unii şi la alţii, rugăciunea lor va fi la fel - înlăuntrul inimii. Dar atunci cum trebuie înţeleasă împărţirea rugăciunii lui Iisus în grăită, din minte şi din inimă ? Doar ea a ajuns la toţi la fel înlăuntrul inimii.

M O N A H U L : . Trebuie să deosebim o rugăciune a inimii de mai multe feluri. Amintiţi-vă cuvintele Episcopului Teofan din una din convorbirile noastre anterioare despre însuşirile unei rugăciuni adevărate. El zice, că în fiecare din rugăciunile noastre adevărate trebuie să ia parte şi trupul, şi mintea, şi inima. Numai o astfel de rugăciune este o adevărată, deplină rugăciune. Aşa zisa rugăciune grăită cu glas, sau fără de glas, trebuie neapărat să fie lucrată cu participarea minţii şi a inimii. Mintea trebuie să ia aminte la cuvintele rugăciunii, iar inima să-i răspundă cu simţirea sa. Dacă rugăciunea grăită se lucrează fără participarea minţii şi a inimii, apoi, după cuvintele Episcopului Teofan, ea chiar nici nu e rugăciune. La oamenii care încă nu s-au întărit în rugăciune, se întâmplă că buzele rostesc cuvintele rugăciunii, iar mintea rătăceşte cine ştie pe unde, luarea aminte e răspândită, inima rămâne rece faţă de cuvintele rugăciunii. În aceasta se şi cuprinde nevoinţa rugăciunii, ca să ne deprindem mintea ca să ia aminte la cuvintele rugăciunii fără ieşire, iar inima s-o obişnuim să răspundă la cuvintele rugăciunii cu simţire. Astfel, rugăciunea cea de la început, în care predomină partea cea grăită, treptat devine rugăciune din minte, şi din inimă făcută cu mintea. Şi numai atunci ea devine o adevărată rugăciune. Deosebirea denumirilor - grăită, din minte, din inimă, nu se determină prin faptul că fiecare fel de rugăciune poate exista separat; o astfel de rugăciune nici nu există; însă deosebirea se determină prin gradul de participare a minţii şi a inimii, în rugăciune. Când participarea lor e mică, rugăciunea e mai cu seamă grăită, dar ea totuşi se lucrează şi în inimă; când atenţia minţii rămâne reieşită din cuvintele rugăciunii, atunci, rugăciunea pe bună dreptate se numeşte a minţii, iar când şi inima se uneşte cu simţirea sa cu cuvintele rugăciunii, atunci rugăciunea devine a inimii. Şi toate acestea se petrec în limitele rugăciunii lucrătoare, adică a aceleia care se desăvârşeşte cu silinţele celui care se roagă. Despre rugăciunea cea mai înaltă, văzătoare, noi acum nu vorbim. Din cele spuse, puteţi vedea că denumirile rugăciunii - grăită, din minte şi inimă - îşi au temeiul lor, deşi rugăciunea (adevărata rugăciune) trebuie totdeauna să se facă în inimă.

P R E O T U L : . Acest lucru e limpede. La convorbirile noastre de mai înainte a venit deja vorba despre mijloacele cele de dinafară, de a coborî mintea în inimă în timpul lucrării rugăciunii celei din minte. Dar fiindcă la stareţul Paisie, în capetele despre rugăciune, din nou se vorbeşte despre folosirea acestor mijloace, apoi eu aş fi vrut, având în vedere mai cu seamă pe mireni, încă odată să aud de la Dv. o lămurire : în ce măsură aceste mijloace se referă la miezul însuşi al lucrării de rugăciune şi în ce măsură ele sunt obligatorii pentru cei ce lucrează rugăciunea cea grăită ?

M O N A H U L : . Eu pot numai pe scurt să vă repet cele spuse mai înainte, sprijinindu-mă pe cuvintele Episcopului Teofan şi ale Sfinţilor Calist şi Ignatie. Mijloacele acestea nu privesc miezul (fondul) lucrării de rugăciune; ele au o însemnătate auxiliară : au fost recomandate la timpul său monahilor care se linişteau, mai ales acelora, cărora le venea greu să afle locul inimii şi înclinau să confunde latura inimii cu cea a pântecelui. Episcopul Teofan, recunoscând folosul unuia sau altui mediu de dinafară şi a mijloacelor de dinafară pentru o spornică lucrare a rugăciunii, nu socoate obligatorii pentru toţi mijloacele arătate athoniţilor, şi-l lasă pe fiecare lucrător al rugăciunii să se folosească, în această lucrare, de mijloacele cele mai potrivite pentru el. Mai amănunţit am vorbit despre acest lucru la locul său şi nu e nevoie să repetăm din nou cele spuse.

P R E O T U L : . Acum aş fi vrut, ca să mă lămuriţi mai amănunţit despre rugăciunea cea lucrătoare şi cea contemplativă şi mai ales despre vedenii (vederi), despre care pomeneşte stareţul Paisie, citind pe sfântul Grigorie Sinaitul.

M O N A H U L : . Despre rugăciunea cea lucrătoare şi cea contemplativă, stareţul Paisie scrie următoarele : "Vă fac cunoscut, pe măsura slăbiciunii minţii mele celei neputincioase, în ce putere trebuie înţeleasă lucrarea şi vederea. Lasă să fie cunoscută (vorbesc către cei prea proşti asemenea mie), că întreaga nevoinţă monahală prin care, cu ajutorul lui Dumnezeu, ar fi îndemnat cineva spre dragostea către aproapele şi Dumnezeu, spre blândeţe, smerenie şi răbdare şi spre toate celelalte porunci ale lui Dumnezeu şi ale Sfinţilor Părinţi, spre o desăvârşită supunere lui Dumnezeu, cu sufletul şi cu trupul, spre post, privighere, lacrimi, metanii şi celelalte oboseli ale trupului, spre împlinirea cea cu toată stăruinţa a pravilei din biserică şi din chilie, spre îndeletnicirea tainică cu rugăciunea cea din minte, spre plâns şi cugetare despre moarte, toată această nevoinţă, până când mintea e condusă de stăpânirea de sine a omului şi de voinţă, cu certitudine, se numeşte lucrare, însă nicidecum vedere. Dar dacă o astfel de nevoinţă a rugăciunii din minte se numeşte undeva, în scrierile Sfinţilor Părinţi, vedere, apoi lucrul e din pricina vorbirii obişnuite, pentru că mintea, ca un ochi al sufletului se numeşte vedere. Când însă, cineva, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu nevoinţa, arătată mai sus, iar mai mult decât orice prin cea mai adâncă smerenie, îşi va curăţi sufletul său şi inima de toată întinăciunea patimilor celor sufleteşti şi trupeşti, atunci harul lui Dumnezeu, maica obştească a tuturor, luând mintea curăţită de el, ca pe un copil de mână îl suie ca pe nişte trepte, spre vederile cele duhovniceşti, spuse mai sus, descoperindu-i pe măsura curăţirii ei (minţii) tainicele cele dumnezeieşti, cele negrăite şi nepătrunse de minte. Şi acest lucru, într-adevăr, se numeşte adevărata vedere duhovnicească, care şi este rugăciunea cea văzătoare, sau, după Sfântul Isaac, cea curată, aceea de la care vine spaima şi vederea. Însă a pătrunde în aceste vederi, nu poate nimeni prin puterea de la sine şi prin nevoinţa sa voită, dacă nu-l va cerceta pe acela Dumnezeu şi cu harul Său îl va introduce în ele. Iar dacă cineva, fără de lumina harului, va îndrăzni să se suie spre astfel de vederi, acela după Sfântul Grigorie Sinaitul, să ştie că el îşi închipuieşte nişte năluciri, iar nu vedenii, nălucind şi nălucindu-se de duhul cel nălucitor (Grigorie Sinaitul, Cuvântul 130). Aceasta e desluşirea despre rugăciunea cea lucrătoare şi cea văzătoare".

Dv. vedeţi că, Stareţul Paisie întregul ansamblu de rugăciuni îl împarte în două părţi : - una este rugăciunea celor începători care aparţine lucrării. - alta este rugăciunea celor desăvârşiţi care aparţine vederii. Lucrarea este suire spre vedere. Stareţii, amănunţit enumeră toate acele lucrări (acţiuni) care intră în cuprinsul lucrării şi care sunt în dependenţă de stăpânirea de sine şi de voinţa omului. Aici intră şi rugăciunea minţii, adică rugăciunea cea lucrătoare a lui Iisus. Despre participarea voinţei omului la rugăciunea contemplativă, stareţul Paisie nu vorbeşte, căci această rugăciune se desăvârşeşte dincolo de hotarele voinţei omeneşti.

Astfel, întreaga osteneală a unui începător al rugăciunii trebuie să fie îndreptată spre o sârguincioasă petrecere a nevoinţei celei lucrătoare, şi acestei osteneli, el trebuie să-şi închine întreaga sa grijă. Spre rugăciunea cea contemplativă nimeni nu trebuie să tindă din voia sa. "Cel îndrăzneţ şi încrezut, " scrie stareţul Vasile, "în trufie tinde să ajungă înainte de vreme în rugăciunea cea văzătoare. Pe unul ca acesta, satana foarte lesne îl înfăşoară cu mrejele sale, ca pe un sclav al său. Şi de ce să tindem noi la o sporire înaltă în această sfinţită rugăciune a minţii, de care, după cuvântul Sfântului Isaac, abia dacă se învredniceşte unul din zece mii ? Ajunge, ajunge, pentru noi pătimaşii şi neputincioşii, să cunoaştem măcar urma liniştirii din minte, adică rugăciunea minţii cea lucrătoare, cu ajutorul căreia, momelile vrăjmaşului şi cugetele cele rele sunt izgonite de la inimă şi care este adevărata lucrare a monahilor celor începători şi pătimaşi, prin care ei se apropie, dacă ne vrea Dumnezeu, spre rugăciunea cea văzătoare şi duhovnicească. Şi nu trebuie să ne întristăm despre faptul că puţini se învrednicesc de rugăciunea cea văzătoare : căci la Dumnezeu nu este nedreptate. Numai să nu ne lenevim să mergem pe calea care duce spre această sfinţită rugăciune, adică prin rugăciunea cea lucrătoare să ne împotrivim momelilor, patimilor şi cugetelor celor rele. Şi astfel, când ne vom sfârşi pe calea sfinţilor, ne vom învrednici şi de soarta lor, deşi aici n-am fi ajuns la desăvârşire, zice Sfântul Isaac şi mulţi sfinţi".

În altă predoslovie a sa, stareţul Vasile, la cele spuse mai adaugă următoarele : "Noi deloc nu vom fi osândiţi pentru rugăciunea cea văzătoare, dacă nu ne vom învrednici de ea pentru neputinţa noastră; iar despre paza minţii şi a inimii, cu care se poate sta împotriva diavolului şi gândurilor celor rele, învingându-le nu cu puterea ci cu numele cel înfricoşat al lui Hristos, vom fi datori să dăm răspuns lui Dumnezeu, căci purtând pe Hristos înlăuntrul nostru, după darul Sfântului Botez, nu putem, sau mai bine zis nu vrem, să ne învăţăm cum să-L chemăm pe El într-ajutor, în ceasul de luptă. Mulţi din cei din vechime, iar nu numai dintre cei de azi, au murit fără să se învrednicească, din timpul vieţii, de rugăciunea cea văzătoare, însă acest lucru nu trebuie să ne stârnească îndoială; căci la Dumnezeu n-are loc nedreptatea; şi El, în orice caz, pentru ostenelile lor cu care ei s-au ostenit, mergând pe calea cea adevărată a Părinţilor, de rugăciune lucrătoare, le dă lor în ceasul morţii sau după moarte, lucrarea rugăciunii celei văzătoare, cu care ei trec prin vămile văzduhului, ca o flacără de foc, după cuvintele Sfântului Isichie. Şi ei îşi capătă soarta lor cu acei dintre sfinţi care, după Apostol, neprimind aici făgăduinţele, s-au ostenit aici întreaga lor viaţă întru nădejde.

Deci, rugăciunea contemplativă nu depinde de voinţa omului, sau, mai drept, ar fi fost de zis aşa : ea depinde de voinţa omului într-atât încât omul reuşeşte prin strădania sa, în rugăciunea cea lucrătoare, să-şi curăţească inima sa de patimi. Dar şi cu această condiţie dăruirea rugăciunii contemplative depinde, în întregime, de voia lui Dumnezeu. Dând o indicaţie oarecare în privinţa faptului, ce este rugăciunea cea contemplativă, stareţul Paisie scrie : "Când cineva; cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin nevoinţa spusă mai sus, iar mai mult decât prin orice, prin cea mai adâncă smerenie, îşi va curăţi sufletul său şi inima de orice întinăciune a patimilor sufleteşti şi trupeşti, atunci harul lui Dumnezeu, luând mintea curăţită de el, ca pe un copil mic de mână, o suie ca pe nişte trepte, spre vederile duhovniceşti, cele arătate mai sus, descoperindu-i ei, pe măsura curăţirii ei, tainele cele dumnezeieşti, cele negrăite şi nepătrunse de minte".

Despre care vederi duhovniceşti vorbeşte stareţul ? Stareţul Paisie vorbeşte despre ele, cu cuvintele Sf. Grigorie Sinaitul, următoarele : "Trebuie de ştiut, că după Sfântul Grigorie Sinaitul, vederi (vedenii) primare : cea dintâi - vederea lui Dumnezeu cel fără de chip, fără de început şi nezidit, pricina tuturor, unei Treimi şi dumnezeirii celei mai presus de fire. A doua - a cinului (a cetei) şi întocmirii puterilor celor înţelegătoare. A treia - a întocmirii făpturilor celor simţite. A patra - a coborârii celei din iconomie (purtare de grijă) a Cuvântului. A cincea - a învierii celei de obşte. A şasea - a venirii a doua şi înfricoşate a lui Hristos. A şaptea - a chinurilor celor veşnice. A opta - a împărăţiei cerurilor care n-are sfârşit". Ar fi fost o îndrăzneală plină de nebunie, din partea noastră, având o minte necurăţită de patimi, să luăm asupra noastră lămurirea sau tâlcuirea vedeniilor, adică cu voia de la sine şi cu nevrednicie, să intri în latura rugăciunii celei văzătoare, unde poate să introducă numai Dumnezeu Însuşi pe aceia, care au ajuns la curăţia inimii. Însă noi putem face altceva, accesibil pentru noi, şi anume, să cercetăm mijloacele de cunoaştere a lucrurilor, dăruite de Dumnezeu şi să lămurim prin care anume fel (mijloc) de cunoaştere omul cunoaşte, când acest lucru îi este dat de Dumnezeu, lucrurile lumii nevăzute, ascunse, cereşti. Acest lucru şi este acel hotar până la care putem ajunge cu necurăţia minţii noastre şi peste care nu putem trece din voia noastră, neavând haină de nuntă.

Deci, cea dintâi cale de a cunoaşte lucrurile care ne înconjoară pe noi - este mărturia simţurilor noastre de dinafară - a văzului, auzului, pipăitului ş.a.m.d. Pe această cale, noi cunoaştem formele de dinafară a lucrurilor ce ne înconjoară. A doua cale de cunoaştere sunt considerentele logice şi concluziile minţii noastre. Mintea noastră, folosindu-se de acel material, care îl înfăţişează simţurile, construieşte pe ele (simţuri) clădirea cunoştinţelor sale despre lume. Astfel sunt cele două feluri (mijloace) de cunoaştere, de care noi ne folosim în viaţa noastră cea de toate zilele şi în deducţiile noastre ştiinţifice.

Însă este şi a treia cale de cunoaştere, calea vederii lăuntrice care se descopere în noi prin harul lui Dumnezeu şi care aparţine numai oamenilor care au ajuns la curăţia inimii, după cuvântul Domnului - "cei curaţi cu inima vor vedea pe Dumnezeu". Totuşi, după o anumită purtare de grijă (iconomie) a lui Dumnezeu, în scopuri proniatoare, această vedere lăuntrică se poate descoperi şi de la oameni care încă n-au ajuns la curăţia inimii. Acea latură a vederilor sau a contemplărilor, despre care vorbeşte Sfântul Grigorie Sinaitul, se cunoaşte anume pe această a treia cale a vederii lăuntrice. Ţinând seama că noi nu trebuie să înţelegem vederile pomenite drept oarecare arătări de dinafară şi vizibile, percepute de simţurile noastre cele de dinafară - văzul, auzul, pipăitul ş.a.m.d. nu trebuie de asemenea, să le înţelegem nici ca nişte concluzii logice şi considerente ale minţii noastre despre dogmele cele fundamentale ale credinţii noastre creştine; noi trebuie să le înţelegem ca pe nişte contemplări ale văzului nostru lăuntric, care nu pot fi transmise cu limbajul simţurilor noastre de dinafară şi al formulelor noastre logice.

Aceste contemplări sunt de felul acelora pe care le-a privit Sfântul Apostol Pavel şi despre care el scria corintenilor : "Ştiu pe un om întru Hristos, care patrusprezece ani în urmă (în trup, nu ştiu, sau în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie) a fost răpit până la al treilea cer. Şi ştiu despre acest om (numai nu ştiu, în trup, sau în afară de trup, Dumnezeu ştie) că el a fost răpit în rai şi a auzit cuvintele negrăite, care nu este cu putinţă omului a le vorbi". (2 Cor.12, 2 - 4).

Dacă veţi ţine seama de cele spuse de mine, apoi nu veţi face greşeală la înţelegerea caracterului acelor vederi (vedenii), despre care vorbeşte Sfântul Grigorie Sinaitul, nu le veţi socoti nici drept tablouri ale imaginaţiei noastre, nici drept deducţii ale judecăţii minţii şi vă veţi opri exact la acea limită şi trebuie să se oprească omul cel păcătos, în faţa adâncului cel de necercetat al vieţii celei ascunse din ceruri, intrarea înlăuntrul catapetesmei căreia (vieţii) se deschide numai de harul lui Dumnezeu. Însă ca să vă lămuresc şi mai mult această problemă, vă voi aduce câteva pilde lămuritoare, care privesc rugăciunea cea contemplativă. Mai întâi, aduceţi-vă aminte de cele ce povestea Cuviosul Maxim Cavsocalivitul, Sfântului Grigorie Sinaitul, despre stările cele mai înalte ale rugăciunii, lucru care nu-i nevoie să-l repetăm. Iar pe urmă să ascultaţi povestirea despre. un tânăr oarecare, redată de Cuviosul Simeon Noul Teolog în cuvântul lui despre credinţă.

"Era în Constantinopol un tânăr de vreo douăzeci de ani, cu bun chip la trup, dar însă şi mai mult la suflet şi la inimă. El a făcut cunoştinţă cu un oarecare bărbat sfânt, monah din una dintre mânăstirile din Constantinopol şi descoperindu-i lui toate tainele inimii sale, a zis. că, cu osârdie vrea să se mântuiască şi că are mare dorinţă să părăsească lumea şi să ajungă monah. Prea cinstitul stareţ i-a încuviinţat acest gând, i-a dat poveţele cuvenite şi i-a dat să citească cartea Sf. Marcu Ascetul. Tânărul a primit această carte ca din mâna lui Dumnezeu, cu încredinţarea deplină că va căpăta de la ea un mare folos pentru sine şi venind acasă, îndată a început s-o citească cu o luare aminte plină de evlavie; a citit-o toată de trei ori şi de patru ori şi după aceasta, încă tot n-a lăsat-o din mână. El s-a hrănit din ea cu o hrană duhovnicească şi încă tot dorea să se mai hrănească. Însă din toate ce se cuprindeau în carte aceasta, el şi-a ales spre îndrumare numai trei capitole, pe care s-a şi hotărât să le împlinească cu toată luarea aminte, fără nicio abatere. Cel dintâi : dacă doreşti sufletului tău vindecare, apoi păzeşte-ţi conştiinţa ta curată, cu toată paza, ca să nu te mustre de nimic - şi orice fapte te-ar îndemna să le faci, să le faci fără să te îngreuiezi şi vei căpăta folos. Al doilea : cel ce caută şi aşteaptă să primească lucrarea Sfântului Duh, mai înainte de a împlini poruncile lui Dumnezeu, este asemenea unui rob cumpărat, care îşi cere slobozirea de la stăpânul său, chiar în acea clipă când acela abia plăteşte banii de cumpărare pentru el. Al treilea : cine se roagă numai cu gura şi încă nu şi-a agonisit pricepere duhovnicească, şi nu se poate ruga cu mintea, acela e asemenea orbului, care strigă : Fiul lui David, miluieşte-mă ! Iar cel care şi-a agonisit pricepere duhovnicească şi se roagă cu mintea, este asemenea aceluiaşi orb, însă deja vindecat de orbire, când el, primind luminarea ochilor săi, L-a văzut pe Domnul şi nu-L mai numea Fiul lui David, ci l-a mărturisit Fiu al Lui Dumnezeu şi I s-a închinat Lui cum se cuvenea. Aceste trei capitole erau pe placul tânărului nostru şi el a primit înştiinţare în inima sa, că, pe nesimţite, va primi un mare folos, dacă va lua aminte la conştiinţa sa, încât se va îndulci din darurile Sfântului Duh şi va primi de la El putere, dacă va păzi poruncile, şi că, după darul Sfântului Duh, se va învrednici şi de faptul că i se vor deschide ochii lui şi el va vedea pe Dumnezeu. Nădejdea de a vedea frumuseţea cea negrăită a Domnului, i-a rănit inima lui cu o dragoste faţă de ea (frumuseţe); şi el a fost cuprins de o mare dorinţă de a o vedea. Şi totuşi el nu făcea nimic deosebit, ci numai, în fiecare seară, mergând spre somn, nu se culca în pat, până ce nu-şi făcea rugăciunea şi mătăniile, pe care i le-a poruncit lui stareţul acela. Aşa a trecut câtva timp. Într-o seară când îşi îndeplinea pravila sa de rugăciune, rânduită de stareţ, conştiinţa i-a zis lui : mai fă încă o astfel de rugăciune şi mătănii, zicând : "Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă !", mai de multe ori, cât poţi. El cu plăcere a ascultat de conştiinţă şi cu stăruinţă a împlinit ceea ce i-a spus ea lui, crezând că Dumnezeu însuşi îi vorbea lui prin conştiinţă. De atunci el niciodată nu se culca în patul său, până ce nu împlinea totul ce-i spunea conştiinţa că el poate îndeplini. Numai acest lucru îl putea face, căci asupra lui era cârmuirea casei unui boier şi ziua el n-avea timp liber pentru rugăciune; numai seara, el totdeauna se ruga atât, cât îl îndemna conştiinţa lui. Încetul cu încetul a început să se încălzească inima tânărului şi ochii lui au început a slobozi lacrimi de umilinţă; făcea adesea şi îngenuncheri, înălţa rugăciuni către Maica lui Dumnezeu, cu suspinuri şi cu îndurarea inimii. Socotind că stă în faţa lui Dumnezeu, el cu gândul cădea la preacuratele Lui picioare şi cu lacrimi de umilinţă Îl ruga să se milostivească asupra lui, ca asupra unui orb, şi să-i dăruiască lumina ochilor minţii lui. Zi de zi creştea şi se lumina rugăciunea lui şi, adâncindu-se, ţinea uneori până la miez de noapte. Nemişcat stătea el atunci, ca un stâlp oarecare, şi nu-şi întorcea ochii încolo sau încoace, ca să vadă ceva, ci stătea cu mare frică şi cutremur, fără să dormiteze, fără să se îngreuieze, sau să se întristeze. Într-o seară, când se ruga el după obicei şi în mintea sa zicea cu gândul : "Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosul !" - îndată, pe neaşteptate, l-a umbrit o lumină dumnezeiască a minţii. Fiind orbit de o astfel de vedere, tânărul a uitat de sine şi nu înţelegea dacă el e pe pământ sau în aer; toată lumea a dispărut dinaintea lui şi el însuşi s-a schimbat cu totul, fiind străbătut de acea lucrare dumnezeiască şi plin de lacrimi şi de bucurie negrăită, care nu pleca de la el chiar nici atunci. Când el şi-a venit în fire. Toată această noapte el n-a dormit; somnul nu se lipea de el şi nici în minte nu-şi venea din pricina dulceţii duhovniceşti care-i umplea inima. După aceasta, dulceaţa umilinţei nu mai pleca de la inima lui şi izgonea de la el tot cugetul lumesc şi trupesc; el a devenit fără de simţire faţă de toate lucrurile până într-atât, încât somnul şi mâncarea nici nu-i veneau în minte, şi el petrecea în post şi priveghere multe zile. E de mirare şi vrednic de laudă, că un tânăr de douăzeci de ani, îngrijorat de treburile vieţii şi lumeşti şi care, afară de ele, nu se gândea la nimic mai înalt, ci numai ascultând ceva puţin de la stare şi însuşindu-şi acele trei cuvinte din cartea cea de suflet mântuitoare, prin acea mică nevoinţă, pe care o ducea cu credinţă sinceră şi nădejde, în scurt timp a ajuns la o astfel de desăvârşire duhovnicească, că a fost răpit într-o vedere a minţii, s-a învrednicit de luminare dumnezeiască şi a gustat din dulceaţa cea duhovnicească, care i-a uşurat lui întreaga cale următoare a vieţii ! Astfel, că nici tinereţea nu vatămă când este plină de frica şi dorirea dumnezeiască şi viaţa în mijlocul lumii, în cel mai zgomotos oraş, nu ne împiedică să lucrăm poruncile lui Dumnezeu şi să sporim în viaţa cea duhovnicească, dacă avem numai stăruinţă".

Această istorioară despre tânăr, povestită de cuviosul Simeon, e însemnată nu numai pentru că tânărului i-a fost descoperită vederea lucrurilor cereşti, ci şi prin faptul că i-a fost descoperită lui, la o vârstă atât de tânără şi fără o nevoinţă atât de îndelungată, adică i-a fost descoperită într-un chip providenţial pentru uşurarea, cum s-a spus, a căii următoare din viaţă.

Astfel de cazuri providenţiale sunt posibile şi cu alţii. Unui lucrător al rugăciunii i-a fost dat la un moment oarecare,. pentru întărirea lui duhovnicească, cu o îndulcire neobişnuită să trăiască simţirea prezenţei vii a lui Dumnezeu în lume în orice loc. Această simţire umplea sufletul lui cu o astfel de dragoste faţă de tot ce există, că el parcă e gata să sărute chiar şi pământul.

P R E O T U L : . Iertaţi-mă, părinte, aş vrea să spun că şi în operele scriitorilor noştri laici, uneori se arată la fel o simţire minunată de "atingere de alte lumi" (contact cu alte lumi), o înţelegere a limbajului naturii, o simţire dulce a dragostei faţă de tot ce există şi o dorinţă de a cădea la pământ şi a-l săruta şi a-l spăla cu lacrimi de umilinţă şi mulţumire faţă de Dumnezeu. Îmi amintesc chiar trăirile mele, când eu fiind încă tânăr iubeam să călătoresc pe jos, pe la locurile sfinte. Mergeai, se întâmpla, în arşiţa unei amiezi liniştite, singur, pe o câmpie; cât ai căuta cu ochii, acoperită de o secară ce da în pârg şi în această linişte adâncă şi însingurare, îndată simţeai tot adâncul tainic al unei lumi fără de hotar. Un simţ de cutremurare îţi străbătea, de îndată, sufletul şi îţi veneau în minte cuvintele patriarhului Iacov : "Înfricoşat este locul acesta : nu este altceva aceasta, ci casa lui Dumnezeu şi aceasta e poarta cerului".

M O N A H U L : . La fiecare om, zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, există o simţire firească şi o atracţie către Dumnezeu. Însă această gravitaţie firească trebuie osebită de pătrunderea harică în tainele vieţii celei din ceruri. Eu, îndată, vă voi aduce o pildă, cum se poate, petrecând fără de ieşire în chilia ta, să priveşti, cu ochii dinlăuntru, măreţia lui Dumnezeu. Iată despre acest lucru, cuvintele Sfântului Simeon Noul Teolog : "O minune !" strigă el, "Ce fel de cuvânt ne va grăi acestea şi, şezând în chilie, văd înlăuntrul meu pe Făcătorul lumii şi vorbesc cu El, şi-L iubesc pe El, şi mă hrănesc numai cu vederea lui Dumnezeu, şi unindu-mă cu El, depăşesc cerurile; deci, unde-i atunci trupul ? Eu ştiu, căci Domnul mă iubeşte şi mă primeşte în Sine însuşi şi mă ascunde în braţele Sale şi, fiind în ceruri, în acelaşi timp şi în inima mea, şi aici şi acolo e văzut de mine. Stăpânul mă arată a fi nu numai asemenea cu Îngerii, ci şi mai cu seamă decât ei, căci cel nevăzut de ei, şi neapropiat cu fiinţa, e văzut de mine şi se uneşte cu fiinţa mea. Aceasta este aceea, despre care vorbeşte Apostolul : "că ochiul n-a văzut şi urechea n-au auzit şi în inima cea de carne nu s-a suit" (1 Cor. 2, 9), şi petrecând în aceasta, nu numai că nu vrea să iasă din chilie, ci ar vrea să se ascundă în adâncurile pământului, ca şi acolo, în afară de lumea întreagă, să privească pe Stăpânul şi Ziditorul cel fără de moarte" (Ep. Iustin, Cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Nil, nevoitorul de la Sora, pag. 39).

La fel cu Noul Teolog şi Sfântul Isaac zice : "că atunci când i se va lua omului vălul patimilor de pe ochii minţii lui şi va vedea el această negrăită slavă, mintea lui pe neaşteptate se ridică până la spaimă, şi dacă Dumnezeu n-ar pune hotar în această viaţă unei astfel de stări - cât trebuie de petrecut în ea - apoi chiar de i-ar fi îngăduită să dăinuiască aceasta în toată viaţa omului, niciodată n-ar fi vrut el să iasă din această minunată vedere. Însă, după mila Sa, Dumnezeu astfel a organizat lucrurile, ca pe un timp să se împuţineze harul Lui întru sfinţi, ca ei să poată purta de grije şi de fraţii lor, prin slujirea cuvântului, care îi învaţă buna credinţă. Cei ce au gustat odată în acest trup muritor hrana nemuritoare şi în această lume de scurtă durată s-au învrednicit în parte de acea bucurie, care se pregăteşte de mai înainte întru patria cea cerească, de acum nu se mai pot lipi de frumuseţile lumii aceştia, sau să se teamă de ceva trist sau cumplit, ci împreună cu Apostolul, îndrăznesc să strige : "nimic nu ne va despărţi pe noi de dragostea lui Dumnezeu". (Rom. 8, 9). (Ibidem, pag. 40).

Şi la Sfântul Macarie Egipteanul, în omilia a 8-a despre rugăciunea desăvârşită a celor desăvârşiţi sunt asemenea cuvinte : "Uneori, ocupat cu ceva toată ziua, omul numai un ceas îşi închină rugăciunii, şi omul lui cel dinlăuntru cu mare îndulcire este răpit în starea de rugăciune în adâncul cel fără de sfârşit al veacului acestuia, astfel că mintea lui cea risipită şi răpită în întregime se aruncă acolo. Însă în acest timp, în minte se petrece o uitare despre cugetarea cea pământească, pentru că cugetele sunt săturate şi robite de cele dumnezeieşti, cereşti, fără de margini, de nepătruns şi de ceva minunat, pe care gura cea omenească nu le poate vorbi. În acel ceas, omul se roagă şi zice : "O, dacă mi-ar ieşi sufletul meu odată cu rugăciunea !" Omul trebuie aşa să zicem, să treacă douăsprezece trepte şi apoi să ajungă la desăvârşire. În alt timp, într-adevăr, atinge această măsură şi ajunge la desăvârşire. Şi iată, harul din nou începe să lucreze mai slab şi omul coboară cu o treaptă şi se află deja pe a unsprezecea. Iar altul, bogat în har, zi şi noapte stă la înălţimea desăvârşirii, fiind slobod şi curat, totdeauna răpit şi înaripat. Şi un astfel de om, căruia îi sunt arătate aceste minuni şi care le-a cunoscut prin încercare, dacă totdeauna s-ar petrece cu el astfel, n-ar mai fi putut primi asupra sa iconomia Cuvântului, sau altă oarecare povară, nu s-ar fi unit nici să audă, nici să se îngrijească, după obicei, de sine şi de ziua de mâine, ci ar fi şezut numai într-un ungher, în răpire şi parcă într-o beţie. De aceea, măsura cea desăvârşită nu-i este dată lui, ca el să se poată îndeletnici cu îngrijirea fraţilor şi cu slujirea Cuvântului." (Omilia 8, Cap. 4).

Cele spuse de mine despre rugăciunea cea contemplativă, Dv. trebuie să le înţelegeţi numai ca o noţiune oarecare premergătoare despre această rugăciune, care nu arată deloc însuşi miezul lucrării, care poate fi cunoscut numai în urma unei lucrări a harului dumnezeiesc. Aceasta este, aşa să zicem, numai privirea de dinafară a acelui templu de rugăciune contemplativă, lăuntrul căruia e accesibil numai celor aleşi ai lui Dumnezeu. Cu tărie şi cu smerenie să păstraţi acest lucru în urma Dv.

P R E O T U L : . Vă mulţumesc, părinte ! Următoarea întrebare pentru care vreau să vă cer lămurire este problema căldurii, de care este însoţită rugăciunea. Dv. aţi vorbit deja de acest lucru în a doua convorbire, însă eu vreau încă odată să aud lămurirea atât de importantă şi pentru mine şi pentru alţii, a deosebirii între căldura firească, căldura harică şi căldura stârnită de diavol.

M O N A H U L : . Căldura simţirii trebuie să însoţească totdeauna rugăciunea cea sinceră şi adevărată din inimă şi astfel se şi petrece la oamenii care se roagă cu o credinţă sinceră şi în simplitatea inimii. Însă nevoitorii, într-adevăr, deosebesc felurite chipuri de rugăciune şi printre ele chiar şi una care vine de la diavol. Acest lucru trebuie să-l ştie un lucrător al rugăciunii.

Deosebirea între o căldură, cea firească şi harică, v-o puteţi lămuri din poveţele Episcopilor Teofan şi Ignatie, precum şi din cuvintele stareţului schimonah Vasile, din care veţi afla şi despre căldura drăcească. Episcopul Teofan zice despre căldură aşa : "Căldura cea adevărată e un dar al lui Dumnezeu. Însă este şi o căldură naturală, rodul silinţelor proprii şi stărilor proprii. Ele sunt departe una de alta ca cerul de pământ. Ce fel de căldură aveţi, aceasta nu se vede. Se va descoperi pe urmă. "Gândurile au obosit - nu-ţi dau voie să te statorniceşti cu luare aminte înaintea lui Dumnezeu". Aceasta e un semn că, căldura Dv. nu e a lui Dumnezeu, ci a Dv. Cel dintâi rod al căldurii lui Dumnezeu este adunarea gândurilor laolaltă şi năzuinţa lor spre Dumnezeu, fără de ieşire. Aici se petrece ca şi cu femeia la care îi curgea sângele (despre care povesteşte Evanghelia). La aceea "s-a oprit curgerea sângelui ei", iar aici se opreşte curgerea gândurilor. Deci, "ce trebuie ?" "Ţinând căldura ta firească să nu o socoţi drept nimic, ci să o socoţi drept o pregătire oarecare spre căldura lui Dumnezeu; după aceea să te îndurerezi din pricina puţinătăţii lucrării lui Dumnezeu în inimă şi în durere să-L rogi pe Domnul neîncetat". (Ep. Teofan).

Explicând naşterea rugăciunii harice din inimă, Episcopul Teofan continuă : "Rugăciunea lui Iisus sau altă oarecare rugăciune scurtă e un lucru bun, dacă se va lega de limbă. Îngrijiţi-vă numai să fiţi cu luarea aminte, nu în cap, ci în inimă, şi rămâneţi astfel nu numai în timpul când staţi la rugăciune, ci şi în orice timp. Osteniţi-vă să căpătaţi în inimă, parcă, o rană oarecare. Osteneala neîncetată în curând va face acest lucru. Aici nu e nimic deosebit. Acest lucru e natural (acela că se va arăta rana). Însă, din această pricină, concentrarea va fi mai mare. Dar cel mai de seamă lucru e, că Domnul văzând osteneala, dăruieşte pe urmă şi rugăciunea sa harică. Atunci, în inimă, vor începe rânduielile sale". (Ep. Teofan).

"Pentru ca mintea să se ţină numai de întrebuinţarea rugăciunii scurte, trebuie coborâtă cu luare aminte. în inimă; căci rămânând în cap, unde se petrece o învălmăşeală de gânduri, ea nu se va putea concentra asupra unui lucru. Iar când luarea aminte se va coborî în inimă apoi va atrage acolo; într-un singur punct toate puterile trupului şi ale sufletului. Această concentrare a întregii vieţi omeneşti într-un singur loc, îndată se resimte acolo, printr-o anumită senzaţie; această senzaţie este începutul căldurii viitoare. Senzaţia de la început uşoară, tot se măreşte, se întăreşte, se adânceşte, şi din rece cum era la început, trece într-o simţire caldă şi opreşte asupra sa luarea aminte. Şi se petrece astfel, că de la început, luarea aminte se ţine în inimă, printr-o încordare a voinţei, iar prin puterea sa, luarea aminte naşte căldura în inimă; iar căldura aceasta, pe urmă, ţine luarea aminte fără anumită încordare din partea ei (luării aminte). Pe urmă, ele se sprijină una pe alta şi trebuie să petreacă nedespărţite, căci risipirea luării aminte răceşte căldura, iar împuţinarea căldurii slăbeşte luarea aminte.

De aici legea vieţii celei duhovniceşti : ţine inima în simţire către Dumnezeu şi totdeauna vei fi în aducerea aminte de Dumnezeu. Acest lucru l-a spus, undeva, Ioan Scărarul. Acum e întrebarea : - această căldură e duhovnicească ? Nu, nu este duhovnicească, ci obişnuită, a sângelui. Dar fiindcă ţine luarea aminte în inimă şi prin aceasta ajută la dezvoltarea, acolo, a mişcărilor duhovniceşti, arătate mai înainte, apoi ea se numeşte duhovnicească, însă numai în cazul dacă nu e însoţită de vreo dulceaţă a poftei, chiar şi uşoară, ci ţine sufletul şi trupul într-o stare de trezvire. De aici urmează : de îndată ce căldura, care însoţeşte rugăciunea lui Iisus, nu e însoţită de simţiri duhovniceşti, apoi ea nu trebuie numită duhovnicească, ci simplu, căldură de sânge; şi ea fiind astfel nu e rea, dacă nu e în legătură cu plăcerea poftei, deşi uşoară; iar dacă este (în legătură), apoi e rea şi trebuie izgonită. Această greşeală se petrece atunci când căldura umblă mai jos de inimă. A doua greşeala este aceea când, iubind această căldură, reduci totul la ea, fără să te îngrijeşti de simţirile cele duhovniceşti, chiar de aducerea aminte de Dumnezeu, ci numai, ca să rămână această căldură : această greşeală este cu putinţă, deşi nu la toţi şi nu totdeauna, ci numai în unele timpuri. Acest lucru trebuie observat şi îndreptat, căci în acest caz, va rămânea numai căldura sângelui, cea animalică. Însă această căldură nu trebuie socotită duhovnicească sau harică. Duhovnicească, această căldură, poate fi numită numai atunci când e însoţită de mişcări duhovniceşti de rugăciune. Cine o numeşte duhovnicească, fără ele, acela îngăduie o greşeală. Cine o numeşte harică e şi mai mult nedrept. Căldura harică este deosebită, propriu zis, ea este duhovnicească. Ea e dezlegată de trup şi în trup nu produce niciun fel de schimbări văzute şi e mărturisită de o simţire dulce subţire. După aceste simţiri, fiecare poate să afle şi să deosebească căldura. Acest lucru trebuie să-l facă fiecare : cel străin n-are aici, nici loc, nici de lucru". (Sbornicul Q 11).

Unele mişcări anumite din trup şi duh sunt de la rugăciune, însă ele nu sunt la fel la toţi cei ce se roagă, ci la unii astfel, la alţii altfel; prin urmare, n-avem de ce să ne oprim asupra lor. La unii deloc nu se petrece nimic deosebit, si rugăciunea merge liniştit chiar în toată puterea. Şi aceasta e partea cea mai bună şi mai fără de primejdie ! Iar dacă, uneori se petrec mişcări ale trupului, sau oarecare senzaţii în timpul rugăciunii şi căldurii, apoi nu trebuie ţinut seama de ele; ele nu privesc miezul lucrării şi la diferite persoane sunt felurite. Totuşi, fiţi atenţi la lucrările şi simţirile duhovniceşti; ele vor trece prin suflet şi trup ca o răcoare plăcută de dimineaţă". (Ep. Teofan).

În ce priveşte mijloacele de dinafară, întrebuinţate la deprinderea cu rugăciunea lui Iisus, şi legate de căldura ce se arată în acest timp, Episcopul Teofan face următoarea observaţie : în timpul deprinderii rugăciunii către Domnul, făcută cu mintea în inimă, odată cu adunarea atenţiei în inimă, ne sfătuiesc să ne strâmtorăm puţin răsuflarea şi toată încordarea muşchilor s-o aducem spre piept, socotind acest lucru nu drept o necesitate esenţială, ci drept o adaptare a trupului la lucrarea minţii. Şi singură de la sine, din legătura trupului cu sufletul, încordarea minţii trebuie să influenţeze asupra inimii, dar cu atât mai mult în timpul adaptării spuse.Ea în curând se arată în sânge, iar de la sânge trece la nervi. Iritaţia, care vine în acest timp, e plăcută şi cei neîncercaţi, cum sunt aproape toți începătorii, poate fi şi e socotită drept urmare care, vine neapărat după lucrarea harului în inimă. Această părere e de ajuns nu numai ca să nu abată, ci să îndoiască (dubleze) iritarea spusă. Aici, până când nu e nimic rău şi primejdios, afară de părerea greşită că "acest lucru este o lucrare a harului". (Ep. Teofan, Scrisori despre viaţa cea duhovnicească, pag.161).

"A pune un şervet ud pe piept ? Cineva din cei ce se nevoiesc astăzi face. Şi mi-a scris mie. Acest lucru nu priveşte lucrarea rugăciunii, ci numai cazurile când se înfierbântă sângele inimii în timpul lucrări meşteşugite a rugăciunii, pentru ca să se micşoreze fierbinţeala sângelui. Această fierbinţeală nu e un fenomen duhovnicesc, ci al sângelui şi vine de la întrebuinţarea necumpătată a mijloacelor meşteşugite din timpul rugăciunii lui Iisus. Le ascunde aici şi faptul că ei socot lucrarea meşteşugită a rugăciunii lui Iisus drept lucrul de căpetenie şi căldura sângelui din inimă o socot atunci drept o adevărată rugăciune duhovnicească a lui Iisus. Cine gândeşte astfel, acela se află în înşelare". (Ep. Teofan Răspunsuri unui monah, pag. 40).

Pentru o mai mare lămurire a noţiunii despre căldura din inimă : firească şi harică, vom aduce încă o lămurire a Episcopului Ignatie (Breanceaninov), care zice aproape acelaşi lucru ca şi Episcopul Teofan : "Căldura, care vine de la o nevoinţă intensă, materială, e la fel materială. Aceasta e o căldură trupească, a sângelui, în domeniul firii căzute. Un nevoitor neîncercat, simţind această căldură, neîncetat îşi va închipui ceva despre ea, va găsi în ea plăcere, îndulcire, în care e începutul înşelării de sine. Nu numai că nu trebuie să gândeşti ceva deosebit despre această căldură, ci dimpotrivă trebuie luate anumite măsuri, în venirea ei. Paza e neapărat de trebuinţă, din pricină că această căldură, ca cea a sângelui, nu numai că se mută în felurite locuri ale pieptului, ci după cuvintele Episcopului Ignatie, "foarte uşor se poate răspândi şi mai departe şi provoca stări nesănătoase ale simţurilor". Unii ajungând la această stare şi nepricepând cele ce se petrec cu ei, au căzut în tulburare, în întristare, în deznădejde, după cum se ştie acest lucru din încercare. Şi cu toate acestea, această straşnică înşelare nu este altceva decât afluxul sângelui, provenit de la o întrebuinţare intensă şi grosolană a mijloacelor auxiliare materiale. Acest aflux se poate uşor vindeca în două trei zile, prin aplicarea unei bucăţi de pânză îmbibată cu apă, la părţile înflăcărate (iritate). Dar e încă mai bine, în cazul de faţă, când faci rugăciunea să stai cu atenţia minţii în gâtlej şi neorânduiala pomenită va înceta. "Cu un povăţuitor iscusit, întrebuinţarea ajutoarelor materiale e puţin primejdioasă; însă când eşti îndrumat numai de cărţi, apoi e foarte primejdioasă, pentru că e uşor să cazi, din neştiinţă şi din nepricepere, în înşelare şi în alte feluri de dezechilibru sufletesc şi trupesc, după cum unii, văzând urmările vătămătoare ale unei nevoinţe fără de socotinţă şi având despre rugăciunea lui Iisus şi circumstanţele ce o însoţesc numai o noţiune superficială şi încurcată, au atribuit aceste urmări, nu ignoranţei şi nesocotinţei, ci însăşi întru tot sfintei rugăciuni a lui Iisus. Oare poate fi ceva mai trist şi mai nenorocit decât această hulă, această înşelare ? (Ep. Ignatie, Opere, vol. 2, pag. 295, 297).

Să vedem acum ce scrie despre căldura din timpul rugăciunii schimonahul Vasile. În predoslovia la capetele fericitului Filotei Sinaitul, stareţul zice : "E neapărat de trebuinţă să cunoaştem cu simţirea inimii şi căldura din rugăciune, care se revarsă în inimă de la Dumnezeu, ca un mir binemirositor prin Sfântul Botez şi care ne-a venit de la căderea în păcat a strămoşilor şi care e stârnită de diavol. Cea dintâi căldură numai în inimă începe chiar odată cu rugăciunea şi tot în inimă se sfârşeşte odată cu rugăciunea, dând sufletului încredinţare şi roduri duhovniceşti. Iar a doua îşi are începutul şi sfârşitul în rinichi, aducând sufletului o înăsprire, răceală şi tulburare. A treia, ivindu-se de la amestecarea cu mişcarea poftei, aprinde inima şi mădularele cu o dorinţă de curvie, târând mintea în cugetele cele întinate, lucru pe care fiecare lucrător sârguincios îl poate vedea şi cunoaşte în curând. Şi deşi vrăjmaşul, zice Grigorie Sinaitul, înlăuntrul coapselor încearcă, după dorinţa sa, să închipuie cele duhovniceşti, în aparenţă, în loc de căldură duhovnicească aducând aprinderea sa, în locul veseliei stârnind o bucurie fără de înţeles şi o plăcere băloasă (cu scurgeri) şi înseamnă să pricinuim înşelarea ca pe un adevărat har, însă vremea, încercarea şi simţirea ne învaţă să o deosebim".

În alt loc al aceleiaşi predoslovii, aceeaşi lămurire o face stareţul prin alte cuvinte : "Mai înainte de toate, după cuvintele sfântului Patriarh Calist, vine căldura de la rinichi, parcă încingându-i şi ea pare înşelare, însă nu este înşelare, ci o lucrare firească, născută prin osebirea nevoinţei. Iar dacă cineva socoate, că această căldură e de la har, apoi acest lucru e într-adevăr înşelare. Însă oricum ar fi ea, cel ce se nevoieşte, nu trebuie să o primească, ci să o alunge. Vine şi altă căldură de la inimă, şi dacă mintea se coboară în gânduri de curvie, apoi aceasta e o înşelare fără îndoială. Iar dacă tot trupul se încălzeşte de la inimă, iar mintea e curată şi nepătimaşă şi parcă s-a lipit de dânsul cel mai lăuntric al inimii, apoi aceasta este într-adevăr lucrarea harului şi nu a înşelării".

Acelaşi lucru îl scrie Stareţul Vasile şi în predoslovia la cartea Sfântului Grigorie Sinaitul : "E de folos, socot să ştie lucrătorul, că aprinderea sau căldura vine din pântece spre inimă uneori singur de la sine, fireşte, în afară de gândurile cele de curvie. Şi aceasta nu e de la înşelare, ci de la fire, zice sfântul Calist Patriarhul. Iar dacă cineva primeşte şi aceasta drept o lucrare a harului, iar nu a firii, apoi aceea fără de îndoială este înşelare. Iar cum sunt toate acestea, cel care se nevoieşte nu trebuie să ia aminte, ci să le respingă. Iar uneori, diavolul amestecând aprinderea sa cu pofta noastră, târăşte mintea în cugetele cele de curvie. Şi aceasta este o înşelare fără de îndoială. Iar dacă trupul se încălzeşte, iar mintea rămâne curată şi nepătimaşă şi parcă lipită, se acopere în adâncul inimii, începând şi sfârşind rugăciunea în inimă : aceasta este, fără de îndoială, de la har, iar nu de la înşelare". Şi în predoslovia la cartea Sf. Isichie, stareţul din nou scrie : "E de folos să ştie lucrătorii şi despre aceea că dacă, cândva, căldura ridicându-se de la pântece, singur de la sine, fără de cugete de curvie şi va ajunge până la inimă, nu trebuie să ne speriem de acest lucru, nici să ne temem; ci numai să ne întoarcem cu voinţa şi cu mintea de la ea şi să o alungăm înapoi ca pe o netrebnică. Iar dacă cineva o va primi sau o va socoti drept harică, apoi se va înşela". Toate cele expuse mai sus, nădăjduiesc, că vă vor ajuta să osebiţi clar căldura din timpul rugăciunii - cea harică, cea firească şi cea care vine de la diavol.

P R E O T U L : . Acum îmi mai rămâne o întrebare, la care aş vrea să capăt de la Dv. o lămurire mai amănunţită şi atotcuprinzătoare şi anume problema înşelării, care vine când ne îndeletnicim greşit cu lucrarea minţii şi rugăciunii lui Iisus.

Această problemă mă preocupă mai ales, pentru că nu cunosc mulţi oameni, care necunoscând deloc nici lucrarea minţii, nici rugăciunea lui Iisus, încearcă o frică de neînţeles şi fără să-şi dea seama numai în faţa acestor cuvinte, fiind încredinţaţi că îndeletnicirea cu lucrarea minţii şi rugăciunii lui Iisus, cuprinde în sine cea mai mare primejdie şi, în mod inevitabil, duce la cele mai triste urmări; oamenii, care se îndeletnicesc cu această lucrare, pierd parcă întocmirea cea religioasă, dreaptă şi sănătoasă, se încurcă în senzaţii şi trăiri religioase false, nesănătoase, cu care, la urma urmelor, îşi vatămă cu desăvârşire raţiunea. Ca să lămurim celor ce gândesc astfel rătăcirea lor şi să risipim temerile lor false şi neîntemeiate, eu singur trebuie să am despre acest lucru, adică despre înşelarea ce are loc în timpul lucrării minţii, o noţiune clară - să-mi dau seama limpede ce este înşelarea, de unde vine ea, în ce măsură să ne temem de ea şi cum să ne ferim de ea.

M O N A H U L : . Temerile arătate de Dv., ideea preconcepută împotriva rugăciunii lui Iisus, pe care o au oamenii care, după cum aţi arătat, nu cunosc deloc această lucrare, sunt tot atât de întemeiate ca şi ideea preconcepută ce o au unii împotriva citirii Sf. Biblii. Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu. Deci ce primejdie poate cuprinde în sine citirea Cuvântului lui Dumnezeu, despre care Domnul nostru Iisus Hristos a zis : "Cercetaţi Scripturile... ele mărturisesc despre Mine ?" (Ioan 5, 39). Şi Apostolul Pavel : "Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre înţelepţirea cea întru dreptate." (2 Tim. 3,16). Şi oare nu însăşi Evanghelia mărturiseşte despre puterea şi lucrarea rugăciunii lui Iisus ? (Mt. 15, 22; 20, 30 - 31), rugăciunea femeii cananeence şi a orbilor din Ierihon.

Duşmănia împotriva rugăciunii lui Iisus din partea acelora care nu înţeleg miezul şi sensul ei a existat din vechime. Sf. Grigorie Sinaitul, care învaţă despre lucrarea minţii, a fost întâmpinat cu duşmănie de monahii athoniţi; stareţul Paisie Velicicovschi a fost nevoit de trei ori să scrie împotriva hulitorilor rugăciunii lui Iisus, odată în Athos şi de două ori în Moldova. În capitolele lui "despre rugăciunea minţii" citate de noi, el îşi expune amănunţit dovezile sale în sprijinul lucrării minţii, şi deci nu mai e nevoie să le repetăm. Noi trebuie să ne oprim atenţia asupra celor ce spun povăţuitorii încercaţi ai rugăciunii lui Iisus despre înşelare, prin ce explică ei ivirea înşelării şi cum putem să ne păzim de ea fără de primejdie. Însă, ce înseamnă a cădea în înşelare ? A cădea în înşelare înseamnă să devii victima înşelării de sine, fiind încredinţat cu tărie că te afli în adevăr, pe când alţii se înşală. A cădea în înşelare înseamnă să ajungi victima înşelării de sine şi, fiind orbit de trufie, să-ţi pierzi chiar puterea de a-ţi mai da seama de rătăcirea ta. Aici se cuprinde grozăvia deosebită a înşelării. În zadar socot unii că, căderea în înşelare se petrece numai cu oamenii care se îndeletnicesc cu lucrarea minţii. Noi vom vedea din cele de mai departe, că ea poate avea loc şi la cei care nu se îndeletnicesc cu lucrarea minţii, ci se mărginesc numai la cântarea de psalmi, canoane şi tropare. Înşelarea e cu putinţă chiar şi în afară de domeniul religios, însă această latură a problemei nu ne priveşte. Deci, ce ne spun despre înşelare povăţuitorii lucrării minţii ? Să începem de la stareţul schimonah Vasilie. În predoslovia la cartea fericitului Isichie, el scrie : "Binevestirea evanghelică ne vorbeşte : "Doamne, au n-ai semănat sămânţă bună ? Dar de unde au răsărit neghinele ?" Deci, după cum este cu putinţă să nu se furişeze răul spre bine, aşa şi de această sfinţită lucrare a minţii să nu se încolăcească înşelarea, asemenea hameiului (amilax) de copac. Iar începutul ei şi-l are în părerea şi rânduiala de sine, împotriva cărora doctorie este smerenia, cercetarea Sfintelor Scripturi şi sfatul duhovnicesc iar nu abaterea şi depărtarea de la deprinderea cu lucrarea minţii. Căci Sf. Grigorie Sinaitul zice, că nu trebuie să ne temem sau să ne îndoim, chemând pe Dumnezeu, iar dacă unii s-au şi rătăcit, vătămându-se cu mintea, apoi să ştii că au suferit acest lucru de la rânduiala de sine şi de la îngâmfare. Iar însuşi chipul şi lucrarea rugăciunii se cuprind în participarea vrăjmaşului la poftele pântecelui celui lăuntric şi pe urmă în nălucirea din visările (iluziile) minţii. Ferindu-ne de cea dintâi el zice : deşi vrăjmaşul încearcă înlăuntrul pântecelui, după dorinţa sa, să ne arate chipul celor duhovniceşti în locul căldurii celei duhovniceşti aducându-ne aprinderea sa şi ne îndeamnă să-i recunoaştem înşelarea sa drept har lucrător, însă timpul şi încercarea îl descoperă pe el. Iar arătându-ne primejdia celui de al doilea fel (de înşelare), ne învaţă zicând : "Iar tu când te linişteşti nu primi niciodată, dacă vei vedea ceva cu simţurile, sau cu mintea, în afară sau înIăuntru, chiar de ar fi acela chipul lui Hristos, sau al unui înger, sau chipul unui sfânt, sau lumină, sau foc şi celelalte." Socotesc unii, că înşelarea nu se amestecă la cântarea cea de dinafară; însă, fără de îndoială, că în toate, ori în cântare, ori în rugăciune înşelarea la fel are loc, din pricina neiscusinţei lucrătorilor, după cum a zis Sfântul Ioan Scărarul : "Să cercetăm şi să vedem şi să măsurăm : ce fel de dulceaţă vine la noi când cântăm psalmii de la dracul curviei şi ce fel de la cuvintele duhovniceşti şi de la harul şi puterea ce se cuprind în ele". Şi încă : "cântând şi rugându-te supraveghează dulceaţa ce-ţi vine, ca să nu fie amestecată cu otravă". Deci, vezi nu se atinge înşelarea la fel şi de cei ce cântă, ca şi de cei ce deprind rugăciunea; dar fiindcă cei care nu cunosc lucrarea minţii au numai o singură grijă, ca să termine pravila cea de cântări, iar despre cugetele cele rele şi despre clocotirea poftei nu se îngrijesc, apoi din această pricină ei nici nu-şi dau seama când pofta clocoteşte singură de la sine, şi când e stârnită de participarea vrăjmaşului şi nu ştiu cum să scape de ea.

Însă, după cum zice Scriptura, glasurile vrăjmaşilor le aud şi primesc lovituri de la ei, însă cine sunt vrăjmaşii şi de ce năvălesc ei, acest lucru nu-l cunosc. Pricepând, din acestea, că nu lucrarea minţii e pricină de înşelare, ci numai rânduiala noastră de sine şi îngâmfarea, nu trebuie să ne ferim de ea (lucrarea minţii), căci ea nu aduce înşelare, ci dimpotrivă, ne deschide ochii minţii spre a deosebi şi cunoaşte înşelarea, pe care nimeni n-o poate pricepe în veac, dacă nu se deprinde cu această lucrare a minţii, chiar de ar fi el cel mai mare postitor şi liniştit (isihast). Însă, citim noi în alt loc, "auzind despre marea îndurare a lui Dumnezeu faţă de noi, cei păcătoşi, noi nu trebuie să tindem spre această sfinţită lucrare a minţii, încrezuţi în sine şi fără frică, fără de nicio smerenie şi împlinire, după putere, a poruncilor lui Dumnezeu; însă, pricepând că îndrăzneala şi deznădejdea sunt de la vrăjmaş, trebuie cu hotărâre să ne ferim şi de una şi de alta; astfel, studiind cu stăruinţă Sf. Scriptură şi sfătuindu-ne cu cei încercaţi, cu smerenie să deprindem această lucrare a minţii".

În predoslovia de la cartea Sf. Grigorie Sinaitul, stareţul Vasilie scrie : "Cine caută pe Dumnezeu în ascultare, cu întrebare şi cu smerită cugetare, acela niciodată nu va suferi vătămare prin harul lui Hristos. Căci cine trăieşte cu dreptate şi vieţuieşte fără de prihană şi se fereşte de a-şi face pe placul său şi de îngâmfare, aceluia, întreaga ceată drăcească nu-i poate vătăma, chiar de ar ridica împotriva lui nenumărate ispite, după cum spun Părinţii. Iar cei care umblă cu încredere în sine şi din voia lor, aceştia cad în înşelare. Nu spre împiedicarea lucrării minţii, ci ferindu-ne de înşelare, Sfinţii Părinţi ne arată nouă pricinile pentru care vine înşelarea. Sf. Grigorie Sinaitul poruncind să nu se teamă şi să nu se îndoiască cei ce deprind rugăciunea, aduce două pricini ale înşelării : rânduiala de sine şi îngâmfarea. Şi Sf. Părinţi, dorind să ne ferească nevătămaţi de ele, ne poruncesc să cercetăm Sfânta Scriptură, învăţându-ne din ea, având fratele pe frate drept sfătuitor bun, după cum zice Petru Damaschinul : Iar, dacă nu se poate găsi un stareţ iscusit la faptă şi la cuvânt, după pilda Sf. Părinţi, cunoscând bine scrierile Părinţilor, apoi, petrecând în singurătate, în liniştire, din răsputeri să ne stăruim să avem o povaţă duhovnicească din învăţăturile şi povăţuirile Sf. Părinţi, întrebând despre orice lucru şi virtute. O astfel de măsură şi rânduială trebuie să o păzim şi noi, citind Scripturile, iar nu să ne îndepărtăm de la învăţătura şi povăţuirea lor."

"Iar dacă te înfricoşezi de această lucrare şi deprindere numai din evlavie şi din simplitatea inimii tale, apoi eu încă mai mult mă înfricoşez, împreună cu tine, nu pe temeiul unor basme, după care, dacă ne temem de lup, apoi n-ar mai trebui să mergem în pădure. Şi de Dumnezeu trebuie să ne temem, însă să nu fugim şi să nu ne lepădăm de El din pricina acestei frici. Într-adevăr, această lucrare cere frică şi cutremur, înfrângere şi smerenie şi cercetare multă a Sfintelor Scripturi şi sfatul fraţilor celor de un gând, iar nu fugă şi lepădare şi cu atât mai mult nu îndrăzneală şi rânduială de sine. Căci cel îndrăzneţ, s-a spus, şi încrezut, tinde spre cele ce sunt mai presus de vrednicie şi întocmirea lui în trufia sa, tinde să ajungă înainte de vreme la rugăciunea cea văzătoare. Şi încă : dacă cineva visează, prin părere, să ajungă la cele înalte, fiind cuprins de o dorinţă satanică dar nu adevărată, pe unul ca acesta satana repede îl încurcă în mrejele sale ca pe un rob al său".

Arătând pricinile cele de temelie ale înşelării ce are loc în timpul lucrării minţii şi care sunt rânduiala de sine şi îngâmfarea, precum şi mijloacele luptei cu ele, smerita cercetare a Sfintelor Scripturi, întrebarea celor mai iscusiţi, sfătuirea cu fraţii, stareţul Vasile arată şi oarecare pricini parţiale care decurg din cele fundamentale. Între altele, una dintre acestea este statornicirea greşită a luării aminte în timpul rugăciunii, din care pricină vin şi anumite stări greşite în trup. În predoslovia la cartea fericitului Filotei, stareţul scrie : "Trebuie de la început să deprindem mintea, în ceasul rugăciunii, să stea în partea de sus a inimii şi să privească în adâncul ei, iar să nu fie la jumătatea dintr-o coastă sau la capătul de jos. Iar pricina pentru care trebuie să facem aşa, e aceasta : când mintea stă în partea de sus a inimii şi lucrează rugăciunea înlăuntrul ei, atunci, ca un împărat ce şade pe o înălţime, priveşte cu totul liber la toate cugetele cele rele ce se târăsc jos şi le sparge pe ele de piatra numelui lui Iisus, ca pe alţi prunci din Babilon. Pe lângă aceasta, fiind atât de depărtată de pântece, poate în orice caz scăpa de aprinderea poftei care este în firea noastră, prin căderea în păcat a lui Adam. Iar dacă cineva va începe să lucreze luarea aminte la jumătatea inimii din piept, sau din împuţinarea căldurii inimii ce se întâmplă, sau din neputinţa minţii, sau din slăbirea văzului, din pricina lucrării prea dese a rugăciunii, sau din pricina războiului ridicat de vrăjmaş, mintea, singură de la sine, cade spre pântece şi se amestecă (se uneşte) cu căldura poftei, deşi fără să vrea, din pricina apropierii de ea, în timpul săvârşirii rugăciunii la jumătate de inimă. Iar unii dintr-o nesocotinţă naivă sau mai bine zis, necunoscând ce este susul (partea de sus) sau lăuntrul inimii, sau ce este jumătatea sau capătul ei, încep să facă rugăciunea jos, la capătul inimii, lângă pântece şi astfel, atingându-se cu mintea parte de inimă, parte de pântece, din vina proprie provoacă înşelarea ca şi îmblânzitorii de şerpi, căci este cu neputinţă să scape de părtăşie cu vrăjmaşul, aceia care îşi ţin astfel luarea aminte. Iar alţii, suferind de o nepricepere definitivă şi de o grosolănie, nu cunosc chiar nici măcar locul inimii care se află sub sânul şi coasta stângă, ci socotindu-l în mijlocul pântecelui, îndrăznesc - vai de înşelările lor ! - să lucreze acolo rugăciunea eu mintea. Învăţându-ne din aceste exemple, după cum s-a spus, să lucrăm luarea aminte cu mintea şi rugăciunea înlăuntrul inimii, deasupra sânului, dar nu la jumătatea pieptului şi cu atât mai mult nu mai jos, din pântece".

La fel scrie stareţul Vasile şi în predoslovia la cartea Sfântului Grigorie Sinaitul : "Şi încă iarăşi e vrednic de mirare şi de spaimă şi aceea, cum unii, care cunosc Scriptura, n-o cercetează, iar alţii şi necunoscând şi neîntrebând, îndrăznesc cu priceperea lor la această atenţie a minţii, şi încă mai zic că trebuie a sta şi a lucra rugăciunea în partea cea a dorinţelor (poftelor): "căci aceasta, zic ei, este lăuntrul pântecelui şi al inimii". Aceasta este înşelarea cea dintâi şi voită de sine. Nu numai rugăciunea şi luarea aminte nu trebuie lucrate în această parte, ci însăşi căldura care vine din partea cea a poftelor asupra inimii în ceasul de rugăciune, nici într-un caz nu trebuie primită. Iar lăuntrul pântecelui, după Sf. Teofilact, se numeşte inima însăşi şi ea nu e lângă buric, nici la mijlocul pieptului, ci sub sânul stâng îşi are locul său".

Iar în predoslovia la cartea fericitului Isichie, stareţul Vasile, cu o asprime deosebită de acei lucrători ai rugăciunii care, vina lor proprie pentru lucrarea lor nepricepută, nu o aruncă asupra lor, ci asupra acestei sfinte lucrări : Repetând poveţele cele spuse mai sus despre locul atenţiei, stareţul Vasile continuă : "Iar dacă cineva îndrăzneşte să lucreze atenţia în partea de jos de inimă, mintea unui astfel de om, culcându-se în pântece şi privind de acolo în adâncul inimii şi săvârşind rugăciunea, preamăreşte cu inima sa, aprinzând, mădularele sale cu patima plăcerilor şi de bună voie dă drumul vrăjmaşului înlăuntrul său, fapt care e o înşelare vădită, de care mulţi, în timpul de azi, împărtăşindu-se din neştiinţă şi suferind de pe urma ei, s-au lepădat de a se deprinde cu lucrarea minţii, zicând : Şi astfel au ajuns poticnire pentru sine şi pentru toţi cei ce doresc să înceapă această lucrare a minţii. Mai bine ar fi fost pentru ei să se înece, legându-şi o piatră de gât, decât să se smintească şi pe sine şi pe alţi mulţi lucrători. Fiindcă ei nu şi-au recunoscut nepriceperea lor şi îndrăzneala cea cu rânduială de la sine, ci încă s-au făcut şi învăţători, zicând că toţi cei ce doresc să deprindă lucrarea minţii la fel vor pătimi : să nu fie una ca aceasta ! De aceea, fiecare trebuie de sus să-şi umbrească inima cu mintea şi privind totdeauna în adâncimea ei, să lucreze rugăciunea : căci acolo este; după Scriptură, lăuntrul inimii, iar nu într-o coastă a pieptului şi odihnindu-se deasupra lui (lăuntrul inimii) ca un împărat pe înălţimea tronului; prin minte, totdeauna se poate depărta de la pântece şi poate izgoni îndărăt căldura poftei, dar mai ales de pe înălţimea ei (lăuntricul inimii) poate osebi toate târâtoarele de jos din faţa sa, şi de unele să se depărteze, pe altele să le izgonească, iar pe al treilea, ca pe nişte prunci din Babilon, să-i ucidă de piatră care este Hristos".

Iar pricina îngâmfării care trage după sine înşelarea, stareţul Vasile socoate şi nevoinţele unui post peste măsură şi a unei înstrăinări din lume înainte de vreme, luate de nevoitori asupra lor. În predoslovia la cartea Sfântul Isichie, el scrie despre acest lucru aşa : "Pricina îngâmfării se cuprinde în postul fără de socotinţă şi peste măsură, când cel care posteşte crede că lucrează o virtute, iar nu posteşte pentru întreaga înţelepciune (curăţie), cum a spus Sfântul Dorotei; ne mai dă prilej pentru acest lucru şi o viaţă însingurată şi respingând pricina cea dintâi, acest sfânt zice : "de aceea, cel care se linişteşte, trebuie totdeauna să meargă pe calea cea împărătească, pentru că celui care depăşeşte măsura, în toate uşor i se lipeşte părerea, după care urmează înşelarea. Iar tăind a doua pricină, zice : numai celor puternici şi desăvârşiţi li se cuvine să se lupte singuri cu dracii şi să descopere asupra lor sabia, adică cuvântul lui Dumnezeu". "Cel care doreşte să deprindă lucrarea minţii" zice stareţul Vasile în alt loc, "mai înainte de toate să priceapă şi să împlinească cele spuse de Sfântul Maxim : dă trupului după puterea lui şi toată osteneala ta îndreapt-o spre minte. Şi încă : virtuţile trupeşti sunt plăcute, dacă cineva le lucrează cu smerenie; iar fără aceasta, osteneala este zadarnică. Şi încă : să nai toată silinţa pentru trup, ci pune ca hotar împotriva puterii lui înfrânarea şi întreaga ta minte îndreapt-o spre cele dinlăuntru : căci deprinderea trupească e puţin folositoare, iar luarea aminte cea din lăuntru totdeauna este de folos. Iar Sfântul Isichie a zis despre aceasta : cine nu are idee despre mersul pe calea duhovnicească, acela nu se îngrijeşte de cugetele cele pătimaşe, nici de îndreptarea lor, ci toată silinţa şi grija o are numai pentru trup. Unul ca acesta sau se îmbuibă şi face neorânduială, se întristează şi se mânie, îşi aduce aminte de obide şi astfel îşi întunecă mintea sau, dedându-se la o înfrânare peste măsură, tulbură mintea. Şi încă Sfântul Diadoh a zis : după cum trupul împovărat cu o mulţime de mâncări face mintea, oarecum, timidă şi să încline spre rău, astfel mintea care slăbeşte de multă înfrânare, face posomorâtă şi neiubită partea cea văzătoare. De aceea trebuie să potrivim hrana cu starea puterilor trupeşti; când trupul e sănătos, să-l strâmtorăm cât trebuie; iar când e slăbănog, să-l hrănim câte puţin. Căci cel ce se nevoieşte, nu trebuie să slăbească cu trupul, ci pe măsură ce e nevoie, să fie în stare să se nevoiască. Şi iarăşi Scărarul : "Văzut-am, zice, pe acest vrăjmaş odihnit şi dând minţii trezvie" şi celelalte. Căci noi trebuie să avem un trup sănătos iar nu slăbit, fiindcă lucrarea minţii cere şi o tărie trupească. De aceea, neapărat trebuie, din răsputeri, să ne ferim şi de postul peste măsură şi de neînfrânare. Aceasta e desluşirea celor înţelepţi ! Aşa e lămurirea stareţului Vasile, întemeiată pe învăţătura Sfinţilor Părinţi despre înşelare, pricinile ei, despre aceea cum trebuie să ne păzim de ea. Pentru o mai deplină şi o mai largă lămurire a problemei, vom aduce încă cuvintele Episcopului Teofan şi ale Episcopului Ignatie, despre acelaşi lucru.

Episcopul Teofan scrie : "Întrebaţi de ce vine înşelarea în timpul lucrării rugăciunii lui Iisus ? Ea vine, nu de la rugăciune, ci de la felul ei de lucrare, anume de la acela descris în Filocalie. Acel chip (de rugăciune) trebuie lucrat cu un povăţuitor, care cunoaşte bine lucrarea şi în ochii lui. Iar cine se apucă de acest lucru numai după descrierea lui, acela nu va scăpa de înşelare. Acolo e descris chipul de dinafară (forma) al lucrării, iar cele ce se, adaugă de stareţ, pentru completarea întocmirii celei dinlăuntru, acelea nu se văd. Cel ce face această lucrare fără un îndrumător de aproape, fireşte că şi rămâne numai cu lucrarea de dinafară; împlineşte riguros tot ce este poruncit în ce priveşte poziţia trupului, respiraţia şi privirea în inimă. Fiindcă astfel de mijloace, fireşte, pot duce la un grad oarecare de concentrare a atenţiei şi căldurii, apoi el, neavând lângă sine un povăţuitor credincios, care i-ar fi spus lui care e vrednicia schimbării ce se petrece în el, vine la gândul că aceasta şi este ceea ce caută el, adică, că l-a umbrit pe el harul, pe când aceasta nici nu este aci şi începe să i se pară că are har, fără să-l aibă. Aceasta este înşelarea care pe urmă va schimonosi (strâmba) tot cursul de mai departe al vieţii lăuntrice. Iată de ce acum, la stareţi, noi vedem că ei ne sfătuiesc să nu ne apucăm deloc de astfel de mijloace, din pricina primejdiei ce vine de la ele. Singur de la sine, ele nu pot să ne dea nimic haric, căci harul nu se leagă prin nimic de cele de dinafară, ci se coboară numai peste întocmirea lăuntrică. Întocmirea lăuntrică cuvenită şi fără de ele, va atrage lucrarea harului. Această întocmire este, ca pe lângă rugăciunea lui Iisus, să umbli în prezenţa lui Dumnezeu, să încălzeşti simţurile de evlavie şi de frica lui Dumnezeu, să nu-ţi îngădui nimic, totdeauna şi în toate să asculţi de conştiinţă şi s-o păzeşti nepătată şi în pace şi toată viaţa ta - şi cea dinlăuntru şi cea dinafară - să o dai în mâinile lui Dumnezeu. Din aceste stihii duhovniceşti, harul lui Dumnezeu, venind la vremea sa, unindu-se laolaltă, aprinde focul cel duhovnicesc din inimă, care e martor al prezenţei harului în inimă. Pe această cale e greu să cazi în părere. Dar şi aici cu povăţuitor, e mai bine, cu cel de faţă, care ţi-ar vedea faţa şi ţi-ar auzi glasul. Căci aceste două descopăr ce este înlăuntru" (Sbornicul, Q 378).

Şi încă : "A face rugăciunea lui Iisus, după cum se obişnuieşte s-o facem noi, e lucru bun. În mănăstiri, acest lucru e socotit o datorie. Oare l-ar mâhni acest lucru dacă ar fi primejdios ? E primejdios meşteşugul pe care l-au născocit şi l-au adoptat la această rugăciune. El îl aruncă pe unul într-o înşelare nălucitoare, pe altul - e de mirare să spui - într-o stare de poftă permanentă. De aceea el (meşteşugul) nu trebuie sfătuit, ci chiar oprit. Iar preadulcele nume al Domnului trebuie de îndemnat pe toţi să-L cheme întru simplitatea inimii şi a-i pregăti pe toţi pentru acest lucru" (Sbornicul, Q 365).

Şi încă : "Nu trebuie să te temi de înşelare. Ea se petrece cu cei ce s-au mândrit, care încep să gândească că de cum a intrat căldura în inimă, apoi acest lucru este şi culmea desăvârşirii. Pe când aici e numai începutul şi încă poate destul de şubred. Căci şi căldura şi împăcarea inimii sunt fireşti - rodul unei atenţii încordate (concentrate). Însă trebuie să ne ostenim şi să aşteptăm, până când cele fireşti vor fi înlocuite cu cele harice. În tot cazul, mai bine decât orice, să nu te socoţi că ai ajuns la ceva, ci totdeauna să te socoţi pe tine sărac gol, orb şi de nicio treabă" (Sbornicul, Q 364).

Episcopul Ignatie, cu o mare asprime, îi mustră pe cei ce opresc a săvârşi rugăciunea lui Iisus din teama de înşelare. El scrie : unii spun că din îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus totdeauna, sau aproape totdeauna, urmează înşelarea şi opresc cu străşnicie să se îndeletnicească cu această rugăciune. În apropierea de sine a unui astfel de gând şi într-o astfel de oprire se cuprinde o hulă straşnică împotriva lui Dumnezeu, o înşelare vrednică de compătimire. Domnul nostru Iisus Hristos este unicul izvor al mântuirii noastre; unicul mijloc al mântuirii noastre; numele Său omenesc a împrumutat de la dumnezeirea Lui o putere nemărginită, întru tot sfântă, de a ne mântui pe noi; deci cum această putere care lucrează spre mântuire, se poate transforma şi lucra spre pierzare ? Acest lucru e un non-sens ! Acesta e un absurd plin de amărăciune, hulitor de Dumnezeu, pierzător de suflet. Cercetează întreaga Sfântă Scriptură; vei vedea că în ea, pretutindeni e mărit şi preaslăvit numele Domnului, preaînălţată puterea Lui cea mântuitoare pentru om. Cercetează scrierile Părinţilor : vei vedea că ei toţi, fără excepţie, ne sfătuiesc şi ne poruncesc să ne îndeletnicim cu rugăciunea lui Iisus, pe care o numesc armă mai tare decât nu e alta nici în cer nici pe pământ, o numesc dată de Dumnezeu, moştenire de neluat, una din cele mai definitive şi mai înalte testamente (dicţii) ale Dumnezeu-Omului, o mângâiere îmbelşugată de dragoste şi preadulce, o arvună sigură. În sfârşit, adresează-te la legiuirea Bisericii Ortodoxe răsăritene : vei vedea că ea, pentru toţi fiii săi neştiutori de carte - şi monahi şi mireni - a hotărât să înlocuiască cântarea de psalmi şi rugăciunea de la pravila cea de chilie, cu rugăciunea lui Iisus. Deci, ce înseamnă faţă de mărturia unanimă a Sfintei Scripturi şi a tuturor Sfinţilor Părinţi faţă de legiuirea Bisericii Ecumenice (din toată lumea) în ce priveşte rugăciunea lui Iisus, învăţătura cea grăitoare împotriva unor ochi proslăviţi şi care se şi mai proslăvesc încă de orbii asemenea lor". (Sbornicul, Q 371).

După cuvintele Episcopului Ignatie "pentru sporirea în rugăciune şi pentru a scăpa de înşelare, neapărat trebuie lepădarea de sine, care te învaţă să cauţi în rugăciune numai luarea aminte. Atunci nevoinţa rugăciunii se simplifică şi se uşurează; se uşurează şi ispitele care, totdeauna, însoţesc nevoinţa. Iar dacă cineva, înainte de vreme tinde să descopere în sine lucrări de ale rugăciunii din inimă - "aceluia, zice cuviosul Nil Sorschy împreună cu ceilalţi Sfinţi Părinţi "îi sunt îngăduite ispitiri de draci, grele şi mai presus de putere. Temelia pentru o năzuinţă de acest fel sunt înălţările neînţelese şi îngâmfarea care pare o stăruinţă" (Sbornicul, Q 370).

După cuvintele aceluiaşi Episcop Ignatie, înşelarea înţeleasă pentru toţi în urmările ei limpezi trebuie studiată, pătrunsă chiar la începutul ei : în gândul fals care serveşte drept temelie tuturor rătăcirilor şi stărilor sufleteşti nenorocite. La gândul fals al minţii există deja întreaga clădire a înşelării; după cum în bobul de sămânţă există acea plantă care va trebui să răsară din el, după ce va fi sădit în pământ". (Sbornicul, Q 374).

Revenind iarăşi la Episcopul Teofan, vom însemna cuvintele lui, în care el numeşte plânsul cel cu zdrobire, cea mai bună pază împotriva înşelării : "Mare armă are împotriva vrăjmaşilor acela care, în rugăciune, are un plâns zdrobit, ca să nu cadă în părere de sine de bucuria ce ne-o dă rugăciunea. Cel ce păzeşte această bucurie - întristare, va scăpa de orice vătămare. Adevărata rugăciune, cea fără de înşelare, este aceea în care căldura, cu rugăciunea lui Iisus, sădeşte focul în pământul inimii noastre şi arde patimile ca pe nişte spini. Ea umbreşte sufletul cu veselie şi cu pace şi nu vine nici din dreapta, nici din stânga, nici de sus chiar, ci răsare în inimă ca un izvor de apă de la duhul cel făcător de viaţă. Iubeşte-o numai pe aceasta şi râvneşte să ţi-o agoniseşti pe ea în inima ta, păzeşte mintea pururea fără iluzii. Cu ea nu te teme de nimic, căci Acel care a zis : îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi ! - El singur e cu noi ! Cine se va întocmi astfel, trăieşte drept şi fără de prihană, e străin de plăcerile pentru oameni şi de îngâmfare, acela va sta împotrivă şi nu va suferi nicio vătămare, chiar dacă întreaga ceată de draci s-ar fi ridicat împotriva lui şi ar fi adus împotriva lui ispite nenumărate" (Sbornicul, Q 375).

La fel cu Episcopul Teofan şi Episcopul Ignatie nu socoate neapărat trebuincioasă folosirea de mijloacele de dinafară pentru a deprinde rugăciunea lui Iisus. El scrie : cititorul va găsi în Filocalie, în cuvântul Sf. Simeon Noul Teolog, despre cele trei chipuri de rugăciune, în cuvântul lui Nichifor însinguratul şi în operele Xantopulilor povăţuirea despre o introducere meşteşugită a minţii în inimă, cu ajutorul respiraţiei fireşti, altfel, mecanismul care ne ajută să atingem rugăciunea minţii. Această învăţătură a Părinţilor i-a încurcat şi-i încurcă pe mulţi cititori. Sfătuim pe fraţii prea iubiţi să nu caute să descopere în sine acest mecanism, dacă el nu se va descoperi singur, de la sine. Mulţi care au vrut să-l cunoască prin încercare şi-au vătămat plămânii şi n-au ajuns la nimic. Miezul lucrării se cuprinde în faptul că mintea să se unească cu inima în rugăciune, iar acest lucru îl face harul lui Dumnezeu la vremea sa, hotărâtă de Dumnezeu.

Mecanismul amintit e pe deplin înlocuit cu o rostire fără de grăbire a rugăciunii, cu o mică pauză după grăire, închizând mintea în cuvintele rugăciunii. Cu ajutorul acestor mijloace, noi lesne putem să ajungem la luarea aminte într-un anumit grad.. Atenţiei minţii din timpul rugăciunii în curând începe să-i consimtă şi inima. Consimţirea inimii cu mintea, încetul cu încetul începe să se transforme în unirea minţii cu inima şi mecanismul propus de Părinţi va veni de la sine. Toate mijloacele mecanice care au un caracter material sunt propuse de Părinţi numai ca nişte mijloace spre o atingere mai uşoară şi mai grabnică a atenţiei din timpul rugăciunii, iar nu ca ceva esenţial. Partea cea mai esenţială, mai trebuincioasă a rugăciunii, este luarea aminte. Fără atenţie nu e rugăciune : Mijloacele rămân numai mijloacele." (Sbornicul, Q 379).

Aduc încă o observaţie a Episcopului Ignatie împotriva hulitorilor rugăciunii lui Iisus : "pentru cei care au primit şi au acceptat această idee preconcepută împotriva rugăciunii lui Iisus, care n-o cunosc deloc dintr-o îndeletnicire dreaptă şi îndelungată cu ea, ar fi fost mai cuminte, mai fără de primejdie, să se abţină de a judeca despre ea, să-şi recunoască necunoaşterea lor hotărâtă în ce priveşte această sfinţită lucrare, decât să-şi ia asupră-le îndatorirea unei propovăduiri împotriva îndeletnicirii cu rugăciunea lui Iisus : de a trâmbiţa că această întru tot sfântă rugăciune e pricină de înşelare drăcească de pierzare a sufletului. Spre a-i preveni, socot necesar să spun că hulirea rugăciunii cu numele lui Iisus, atribuirea unei lucrări vătămătoare acestui nume sunt la fel de grele ca hula pe care o rosteau fariseii împotriva minunilor săvârşite de Domnul. O cugetare ignorantă, hulitoare de Dumnezeu, împotriva rugăciunii lui Iisus are caracterul întreg al unei cugetări eretice". (Sbornicul, Q 382). Cei care doresc să cunoască mai amănunţit învăţătura Episcopului Ignatie despre rugăciunea lui Iisus şi înşelare, pot s-o găsească în colecţia deplină a operelor lui - vol. I şi vol. II. Deşi Episcopul Teofan şi Episcopul Ignatie nu socot necesare acele mijloace de dinafară de a deprinde rugăciunea lui Iisus, despre care vorbeşte în predosloviile sale la cărţile Sfinţilor Părinţi stareţul schimonah Vasile, însă ei amândoi vorbesc cu multă laudă şi aprobare despre scrierile lui şi despre scrierile stareţului schiarhimandritul Paisie Veliciocovshi, recomandând să ne călăuzim de poveţele lor la deprinderea rugăciunii lui Iisus. Episcopul Teofan zice : "Dvs. citiţi Filocalia : bine. În articolele lui Ignatie şi Calist, Grigorie Sinaitul şi Nichifor, să nu vă încurcaţi. Căutaţi, n-are cineva viaţa stareţului Paisie de la Neamţul ? Acolo găsiţi predosloviile la unele articole din Filocalie, alcătuite de stareţul Vasile. Aceste articole lămuresc mult însemnătatea mecanismului în lucrarea rugăciunii lui Iisus. Ele vă vor ajuta să pricepeţi totul cum trebuie (Sbornicul, Q 383).

Episcopul Ignatie, din partea sa, scrie următoarele : Toate scrierile Părinţilor greci sunt vrednice de o mare stimă, din pricina harului şi priceperii duhovniceşti ce din belşug petrec în ele şi respiră din ele. Însă operele Părinţilor ruşi, din pricina limpezimii şi a simplităţii din expunere, din pricina unei apropieri de noi mai mari, în ce priveşte timpul, sunt mai accesibile pentru noi decât scrierile luminătorilor greci. În special scrierile stareţului Vasile pot şi trebuie socotite cea dintâi carte la care trebuie să se adreseze în timpurile noastre, cel ce doreşte să se îndeletnicească cu spor în rugăciunea lui Iisus. Aceasta este şi destinaţia ei. Stareţul a numit scrierile sale un fel de pregătiri pentru cale (prodromuri), predoslovii, sau o astfel de citire care pregăteşte pentru citirea Părinţilor greci" (Sbornicul, Q 384).

Prin aceste avizuri a unor doi cunoscuţi episcopi - nevoitori şi povăţuitori ai rugăciunii lui Iisus - vom încheia şi noi convorbirea noastră despre scrierile stareţilor schimonahul de la Poiana Mărului şi schiarhimandritul Paisie de la Neamţul (Velicicovschi).

DIALOGUL V

(Convorbirea a cincea)

    Povăţuitorii lucrătorii inimii şi ai rugăciunii lui Iisus, cei mai apropiaţi : episcopii - Teofan Zăvorâtul şi Ignatie (Breanceaninov), stareţii de la Optina, stareţul Agapie de la Valaam, protoiereul de la Kronstadt Ioan Serghiev şi alţi nevoitori ruşi din sec. XIX

Episcopul Teofan Zăvorâtul

M O N A H U L : . Să trecem, cu ajutorul lui Dumnezeu, la povăţuitorii cei mai apropiaţi ai lucrării minţii, adică la cei care au vieţuit pe la jumătatea şi sfârşitul secolului al XIX-lea. Din ei să ne oprim mai întâi asupra episcopului Teofan, Zăvorâtul de la Vaşa, operele şi scrisorile căruia sunt larg răspândite şi sunt mult cunoscute în societatea noastră ortodoxă, printre amatorii unei lecturi duhovniceşti. Noi deja nu numai odată am pomenit numele acestui ierarh şi am adus citate din operele lui. Printre povăţuitorii lucrării duhovniceşti ai rugăciunii lui Iisus, episcopul Teofan se deosebeşte printr-o anumită simplitate, limpezime şi acomodare la viaţă a poveţelor sale. El cere mai întâi o statornicire evlavioasă a luării aminte în inimă, în faţa lui Dumnezeu şi după aceasta o îndeletnicire fără grăbire, plină de răbdare, treptată şi neobosită cu rugăciunea lucrătoare, ostenitoare, până când se va ivi in inimă, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, rugăciunea neîncetată de sine mişcătoare. Episcopul Teofan evită să vorbească amănunţit despre treptele înalte ale rugăciunii, precum şi despre stările de înşelare, lăsându-le acestea pe seama timpului şi a încercării : Din numeroasele povăţuiri ale ierarhului, care se află în operele şi în scrisorile lui, noi ne vom opri atenţia, mai întâi de toate, asupra unui şir de scrisori către una din fiicele sale duhovniceşti, care făcea rugăciunea minţii, sub îndrumarea lui cea pe calea scrisului. După aceste scrisori, se poate urmări cum se făcea această îndrumare, ce fel de greutăţi i se iveau în timpul rugăciunii fiicei sale duhovniceşti, cum au fost ele învinse, în urma îndrumărilor episcopului Teofan, care era starea ei duhovnicească în genere şi la ce rezultate a ajuns ea, la urma urmelor. Încercările acestei fiice duhovniceşti pot servi ca pildă şi pentru alţii, care se îndeletnicesc cu această lucrare duhovnicească. Scrisorile episcopului Teofan, despre care este vorba, sunt aşezate complet în cartea lui : "Scrisori către felurite persoane, despre felurite probleme de credinţă şi viaţă", sub no. 43 - 85. Noi vom aduce din ele nişte citate ! Mai întâi de toate ne vom opri atenţia asupra scrisorii no. 66, în care se vorbeşte despre rugăciunea lui Iisus în genere şi despre posibilitatea de a se îndeletnici cu ea şi mirenii, iar pe urmă, vom reveni asupra scrisorii no. 43 şi celorlalte.

Fiica duhovnicească, scrie Episcopului Teofan :

"A fost la mine o persoană evlavioasă şi am discutat despre lucrările lui Dumnezeu. Ne-am atins şi de rugăciune. Spre mirarea mea, musafira mea insista că mirenii nu numai că nu pot, dar nu li se cuvine să aibă rugăciunea minţii. Eu i-am spus ce am putut. Vreau să ştiu şi ce veţi spune Dv. despre acest lucru."

Episcopul Teofan răspunde :

    "Musafira Dv. n-a judecat bine. Cine n-are rugăciunea cea lăuntrică a minţii, acela n-are niciun fel de rugăciune ! Căci numai rugăciunea minţii aste adevărata rugăciune primită de Dumnezeu şi plăcută Lui. Ea trebuie să alcătuiască sufletul pravilei de rugăciune de acasă şi de la biserică, astfel că de îndată ce ea lipseşte, apoi şi pravila de rugăciune are numai un chip de rugăciune, dar nu e rugăciune. Căci ce este rugăciunea ? Rugăciunea este înălţarea minţii şi inimii către Dumnezeu spre slavoslovia şi mulţumirea lui Dumnezeu şi cererea de la El a bunătăţilor sufleteşti şi trupeşti trebuincioase. Miezul rugăciunii deci este suirea minţii din inimă spre Dumnezeu. Mintea se aşează în inimă, conştient în faţa lui Dumnezeu şi umplându-se de evlavia cuvenită, începe să-şi verse înaintea Lui inima sa. Iată şi rugăciunea minţii : însă astfel trebuie să fie şi oricare altă rugăciune. Rugăciunea cea de dinafară, de acasă sau de la biserică, îi dă ei numai cuvânt sau formă, iar sufletul sau miezul rugăciunii îl poartă fiecare în mintea şi în inima sa. Întreaga rânduiala noastră de rugăciuni, alcătuită pentru întrebuinţarea casnică, este plină de întoarcerea minţii către Dumnezeu. Cel care le lucrează, dacă este cât de puţin atent, nu poate ocoli această întoarcere a inimii către Dumnezeu decât numai dintr-o lipsă desăvârşită de atenţie faţă de lucrarea care o săvârşeşte. Fără de rugăciunea inimii nu poate trăi nimeni. Nu putem să nu ne suim cu mintea spre Dumnezeu, căci firea noastră cea duhovnicească cere acest lucru. Iar a ne sui spre Dumnezeu nu putem altfel decât cu lucrarea minţii, căci Dumnezeu e în minte. E drept că este o rugăciune a minţii pe lângă cea grăită sau de dinafară - casnică sau bisericească - şi este o rugăciune a minţii singură în sine, fără nicio formă de din afară sau poziţie trupească; însă miezul lucrării şi acolo şi aici e unul şi acelaşi. Şi într-o formă şi într-alta ea e obligatorie şi pentru oamenii ce petrec în lume. Mântuitorul a poruncit - să intri întru cămara ta şi să te rogi acolo lui Dumnezeu Tatăl tău, în taină. Cămara aceea a ta, după cum tâlcuieşte Sfântul Dimitrie al Rostovului, înseamnă inima. Prin urmare, porunca Domnului ne obligă să ne rugăm lui Dumnezeu în taină, cu mintea în inimă. Porunca aceasta se extinde asupra tuturor creştinilor : Iată şi Apostolul Pavel ce porunceşte, când zice că trebuie să ne rugăm cu duhul, în orice vreme şi cu orice rugăciune şi cerere (Efes. 6, 18). Porunceşte rugăciunea minţii, cea duhovnicească şi o porunceşte tuturor creştinilor fără deosebire. Tot el porunceşte tuturor creştinilor să se roage neîncetat (I Tes.15,17). Iar neîncetat nu te poţi ruga altfel decât cu rugăciunea minţii în inimă. Astfel, nu poate fi nicio discuţie, că rugăciunea minţii e obligatorie pentru toţi creştinii; iar dacă e obligatorie, apoi nimeni nu poate spune că e cu neputinţă, căci la cele ce sunt cu neputinţă, Dumnezeu nu ne obligă. Că ea este grea, aceasta e drept, iar ca să fie cu neputinţă, aceasta nu e adevărat. Doar tot ce este bun este greu, cu atât mai mult astfel trebuie să fie rugăciunea, izvorul oricărui, bine pentru noi şi sprijinul singur pentru acestea.

Va întreba cineva : cum se face acest lucru ? Foarte simplu : să ai frică de Dumnezeu. Frica de Dumnezeu, ca simţire, va atrage atenţia şi conştiinţa spre inimă, iar cu frica, va sili atenţia şi conştiinţa să stea în inimă cu evlavie, înaintea lui Dumnezeu. Iată şi starea cu mintea în faţa lui Dumnezeu, iată şi rugăciunea minţii ! Până când în inimă este frică de Dumnezeu, până atunci starea cea cu mintea din faţa lui Dumnezeu nu va pleca din inimă. Iată mijlocul cei întru tot lucrător, spre rugăciunea minţii ! Dar cum, va zice cineva : treburile te risipesc ?! Nu te vor risipi; să aibi numai frică de Dumnezeu. Starea cea cu mintea în faţa lui Dumnezeu, sau aducerea aminte de Dumnezeu o împiedică, nu lucrurile, ci lucrurile deşarte şi rele.

Depărtează cele deşarte şi rele, lăsând numai cele obligatorii - obligatorii nu din partea lumii, ci din partea Evangheliei - şi atunci vei vedea, că îndeplinirea acestor îndatoriri nu numai că nu ne abate de la Dumnezeu, ci dimpotrivă atrage mintea şi inima către Dumnezeu. Şi una şi alta (faptele cele obligatorii după Evanghelie şi rugăciune) sunt de acelaşi fel şi cer aceeaşi întocmire sufletească. Orice ai face din cercul acestora, tu totdeauna te vei întoarce către Dumnezeu ca să ceri ajutor şi lucrarea însăşi să I-o închini Lui spre slavă. Sculându-te dimineaţa, aşează-te mai tare în faţa lui Dumnezeu din inimă, în rugăciunea ta cea de dimineaţă şi pe urmă ieşi la lucrarea ta, ce-ţi este hotărâtă de Dumnezeu; fără a-ţi îndrepta de la El simţirea şi conştiinţa ta. Şi va fi, că cu puterile sufletului tău, tu-ţi vei face lucrările tale, iar cu mintea şi cu inima ta vei petrece cu Dumnezeu. Greşit înţelegi rugăciunea minţii, când socoţi că pentru a o face trebuie să şezi undeva ascuns şi astfel să contemplezi pe Dumnezeu. Nicăieri nu trebuie să te ascunzi, afară de inima ta şi aşezându-te acolo, să vezi pe Domnul în faţa ta, ca şi cum El ar fi de-a dreapta ta, după cum făcea dreptul David. Se zice că un mare ajutor pentru a ajunge la rugăciunea minţii e însingurarea, iar pentru mireni cum e cu putinţă însingurarea, ei neîncetat au treburi şi ciocniri ? Prin urmare, n-au timp nici să se apuce de rugăciunea minţii. E drept, că pentru rugăciunea minţii se cere însingurare : Însă sunt două feluri de însingurare : una integrală, permanentă, când cineva se duce în pustietate şi petrece singur; alta - parţială, care e din când în când. Cea dintâi, într-adevăr, nu li se potriveşte mirenilor, iar a doua e posibilă şi pentru ei şi chiar ei o au. Fiecăruia i se întâmplă ca el, zilnic să rămână câtva timp singur, chiar de n-ar face acest lucru intenţionat. Iată că aceste ceasuri el le poate întrebuinţa spre cultivarea, întărirea şi înviorarea rugăciunii minţii. Prin urmare, nimeni nu se poate scuza că n-are o situaţie favorabilă pentru rugăciunea minţii, în orânduirile vieţii sale. Prinzând o astfel de oră, adânceşte-te în sine. Aruncă toate grijile, aşează-te cu mintea în inimă, în faţa lui Dumnezeu şi-ţi revarsă înaintea Lui sufletul tău. Însă pe lângă cea de dinafară, mai există şi o însingurare lăuntrică. În afară - mersul obişnuit al treburilor omeneşti; şi totuşi, pe lângă ele, unul şade în inimă fără să ia aminte la ceva. Toţi simt că atunci când pe cineva îl doare inima pentru ceva; apoi fie el în cea mai veselă şi zgomotoasă societate, totuşi n-aude şi nu vede nimic. Acolo, lângă inima sa, acest lucru îl ştie fiecare din încercarea sa proprie.

Iar dacă astfel se petrec lucrurile cele lumeşti, apoi de ce să nu fie astfel şi în rânduiala vieţii celei duhovniceşti ? Sunt şi aici dureri care sunt încă mai tari şi mai adânci decât toate durerile cele din lume. Când îi cade în inimă cuiva vreo durere şi în această ordine a vieţii, apoi ce va fi în stare să scoată conştiinţa lui din petrecerea însingurată din inimă ? Prin urmare, rămâne numai să începi acest lucru ca să fii singur chiar şi atunci când nu eşti singur. Şi pentru acest lucru nu trebuie să mergi departe. Înviorează-ţi frica de Dumnezeu - şi-ţi vor veni dureri din cele mai zdrobitoare, careţi vor aţintii luarea aminte şi simţirea numai la singurul lucru trebuincios, cum să venim şi să ne arătăm feţii lui Dumnezeu. Iată şi însingurarea ! Încă o nedumerire : în lucrarea rugăciunii minţii, trebuie să avem un povăţuitor; însă de unde să-l ia un mirean ? Tot de acolo, din lume, şi dintre părinţii duhovniceşti şi chiar dintre mireni. E drept însă, că tot mai rare şi mai rare sunt persoanele, la care ai putea să alergi cu bună nădejde, după sfaturi despre viaţa cea duhovnicească. Însă ei (povăţuitorii) totdeauna au fost şi vor fi. Şi cel doritor totdeauna îl află din mila lui Dumnezeu. Viaţa cea duhovnicească este o viaţă a lui Dumnezeu. şi Dumnezeu are o grijă deosebită faţă de cei ce-L caută pe El. Râvneşte numai şi vei găsi toate cele de bună trebuinţă lângă tine. Deci, de vor sau nu vor mirenii, dar de rugăciunea minţii n-au cu ce să se dezvinovăţească. Prin urmare, să se apuce de ea şi s-o înveţe (pag. 381- 385).

Scrisoarea citită parc-ar fi o introducere sau o predoslovie la poveţele de mai departe, despre rugăciunea lui Iisus. Mai înainte de toate (scrisoarea 43) Episcopul Teofan explică fiicei sale duhovniceşti necesitatea de a sta cu luarea aminte nu în cap - ci în inimă, în timpul săvârşirii rugăciunii lui Iisus "O cuvenită întocmire a lăuntricului vostru trebuie să se cuprindă într-o necurmată aducere aminte de Dumnezeu, cu frică şi cu evlavie şi în aducerea aminte de moarte. Deprinderea de a umbla în faţa lui Dumnezeu sau în aducerea aminte de Dumnezeu este atmosfera vieţii celei duhovniceşti. Ea (deprinderea). ar trebui să fie în duhul nostru care e zidit după chipul lui Dumnezeu, însă n-o avem din pricina îndepărtării noastre de la Dumnezeu. Din pricina aceasta, ne stă înainte osteneala de a ne agonisi obişnuinţa ca să umblăm în faţa lui Dumnezeu. Ea constă în fond dintr-o încordare ca să stai cu conştiinţa în faţa lui Dumnezeu, cel ce este pretutindenea; însă e sprijinită şi de alte lucrări lăturalnice, care fac parte din alcătuirea vieţii celei duhovniceşti. Însă şi aici osteneala e ca să îndrepţi toate lucrările acestea spre ţinta de mai sus. Aici trebuie îndreptată şi citirea, şi cugetarea, şi rugăciunea, şi toate îndeletnicirile, şi legăturile trebuie ţinute astfel ca ele să nu împiedice şi să nu destrame aducerea aminte de Dumnezeu. Chiar şi faptul unde stai cu conştiinţa sau luarea aminte trebuie adaptat acestui scop. Mintea e în cap, şi toţi oamenii minţii (învăţaţii) vieţuiesc numai în cap. Vieţuiesc numai în cap şi sufăr de o frământare necurmată a gândurilor. Această frământare nu lasă atenţia să, stea asupra unui lucru. Nu poate mintea să stea nici asupra singurului gând despre Dumnezeu, atât timp cât ea rămâne în cap. Tot fuge şi fuge. De aceea, celor ce doresc să se oprească asupra unicului gând despre Dumnezeu, li se porunceşte să părăsească capul şi să se coboare cu mintea lor în inimă şi să stea cu luarea aminte acolo, fără de ieşire. Numai atunci când mintea se va uni cu inima, te poţi aştepta la o reuşită în aducerea aminte de Dumnezeu. Binevoiţi acum a vă fixa ca scop atingerea acestui lucru şi începeţi a vă mişca spre această ţintă. Să nu socotiţi că aceasta ar fi o osteneală mai presus de putere; însă şi aceasta să nu o gândiţi, că acest lucru ar fi aşa de uşor că e deajuns numai să vrei şi s-a şi făcut." (pag. 325 - 326). Mai departe, Episcopul Teofan scrie, că cel dintâi pas spre a atrage mintea către inimă e ca să aduci simţirea inimii spre rugăciunile citite sau ascultate şi să-ţi umpli sufletul şi să-l hrăneşti cu gânduri şi simţăminte de rugăciune alese de-a gata din cărţile de rugăciune; căci simţirile inimii, de obicei stăpânesc mintea. Cum să ajungi la aceasta ? Trebuie să cugeţi şi să simţi cele citite şi ascultate. Pentru acest lucru hotărăşte-ţi o oră oarecare - în afară de pravila de rugăciune; luaţi cartea de rugăciuni şi citiţi - citiţi şi gândiţi-vă la rugăciunile ce le aveţi dinainte şi gândurile înşirate acolo să le duceţi până la simţire. Pe urmă, când veţi începe să faceţi pravila de rugăciune, toate acele simţiri vor reînnoi în sufletul Dv. şi rugăciunea Dv. va fi în rânduiala sa.

Faceţi acest lucru cu toate cele scrise în cartea de rugăciuni şi tot ce se cuprinde acolo faceţi printr-o înţelegere limpede şi un simţământ cald. Pe urmă, după această pildă, nu vă va fi greu să ascultaţi şi slujbele bisericeşti cu o înţelegere limpede şi cu simţire." (pag. 327).

Când sufletul se va umple şi se va hrăni cu cugete şi simţiri de rugăciune, apoi cu el se petrece ceea ce se petrece cu cel ce începe să converseze într-o limbă străină. De la început pronunţă numai frazele învăţate, iar când va deprinde bine limba, atunci începe să întocmească şi fraze proprii. Astfel şi sufletul, umplându-se şi hrănindu-se cu gânduri şi simţăminte de rugăciune, alese din cărţile de rugăciune, începe singur să trăiască cu aceste gânduri şi simţiri.

Mai departe merge al doilea pas spre atragerea minţii către inimă : "Când vă faceţi pravila cea de acasă, intercalaţi printre rugăciunile citite şi rugăciunile voastre, care se vor naşte din lucrarea acelor rugăciuni. Dacă veţi face cum se cuvine pasul cel dintâi, apoi întreaga rugăciune a voastră va fi însoţită de simţiri. Simţirile acestea se vor schimba potrivit cu conţinutul rugăciunilor. Însă e vorba nu despre aceste simţiri, ci despre acelea dintre ele, care cuprind întreaga conştiinţă şi inima leagă sufletul, fără să-l lase să mai continue liber citirea, ci atrăgându-i întreaga atenţie asupra lor (conştiinţei şi inimii). Acestea sunt nişte simţăminte deosebite şi de îndată ce se nasc ele, nasc în suflet şi rugăciuni după felul lor. Aceste simţăminte deosebite şi rugăciuni ce se nasc din inimă, niciodată nu trebuie curmate prin citirea pe mai departe, ci oprind citirea să le dăm voie să se reverse, până când se vor vărsa cu totul şi simţirea va deveni egală cu simţămintele de rugăciune obişnuite. Acest al doilea pas e mai puternic decât cel dintâi şi mai degrabă coboară mintea în inimă. Însă el poate lucra numai după folosirea cu cel dintâi, sau concomitent cu el. Însă pe lângă el mai trebuie încă un mijloc, complementar sau o pregătire. Dar, dacă îţi vei face pravila ta de rugăciune, sau vreo slujbă bisericească acasă, după metoda spusă, apoi se poate întâmpla că o pravilioară oarecum mică, ca de pildă rugăciunile celor ce merg spre somn, şi o mică slujbă ca vecernia cu pavecerniţa, să se lungească mult. Însă numai singurul gând despre această lungime poate, sau din pricina leneviei, sau uneori din pricina oricăror treburi (de ale Marthei), ne sileşte, dacă nu să ne grăbim, apoi să ne lungim pravila de rugăciune prin intercalările arătate. Iar acest lucru nu ne lasă deloc să punem chiar începutul metodei arătate, dar încă să-l mai ducem şi la desăvârşire, prin care lucru ni se pricinuieşte o mare ştirbire pentru sporirea în viaţa cea duhovnicească. Ca să nu dăm peste acest lucru, lungimea rugăciunii trebuie s-o determinăm după cum v-am scris, nu prin cantitatea rugăciunilor care trebuie citite, ci prin timp; şi anume, să-ţi hotărăşti cât timp să petreacă la cutare sau cutare pravilă, la cutare sau la cutare slujbă şi să n-o măreşti deloc în ce priveşte timpul, care de obicei îl întrebuinţezi pentru acest lucru. Hotărâţi bunăoară, pentru vecernie cu pavecerniţa un ceas. Şi citiţi cele hotărâte, fără să vă îngrijiţi dacă le citiţi pe toate sau nu, ci îngrijiţi-vă numai ca să petreceţi acest timp în simţăminte şi gânduri de rugăciune, când le citeşti pe cele rânduite şi dacă-ţi vine un simţământ deosebit, să nu-l înăbuşi prin citire, ci să-l laşi să se reverse pe deplin. Ducând lucrarea astfel; se poate întâmpla că nu veţi ajunge nici la "lumină lină" şi se va împlini ceasul. Cum să faci ? Închide cartea, fă câteva metanii cu obişnuitele rugăciuni scurte de încheiere şi aţi isprăvit vecernia. Martha noastră cea obişnuită de rugăciune, se va tulbura, căci aşa : de ce s-a părăsit slujba, fără s-o isprăveşti ? Însă Maria nu se va tulbura, având mărturia conştiinţei că slujba e făcută pe deplin şi într-un chip vrednic de Dumnezeu cel închinat. Desigur, că dacă îndemnaţi de nesaţiul inimii, care s-a încălzit pentru rugăciune, veţi face rugăciunea mai mult de un ceas, apoi acest lucru nu va fi o pierdere pentru scopul ce-l urmăriţi. A doua zi începeţi-vă vecernia de la locul unde v-aţi oprit şi continuaţi-o în aceeaşi rânduială ca şi mai înainte. Şi iarăşi, dacă nu veţi ajunge la sfârşit, iar ceasul s-a împlinit, lăsaţi sfârşitul pentru ziua următoare. Astfel, uneori slujba rânduită pentru seară - una singură, poate să dureze două sau trei zile şi mai mult. Însă fiecare parte a ei pentru Dv. va fi vecernie deplină şi Domnul, într-o astfel de putere o va primi. La fel să faceţi şi cu utrenia; cu ceasurile şi cu obedniţa şi cu orice pravilă de rugăciune casnică. Să vă fie lege; niciodată să nu citiţi rugăciunile numai pentru ca să le citiţi, ci ca să petreceţi în rugăciune sub înrâurirea citirii. Citiţi cele rânduite, ca un ajutor care să vă ţină în gândurile şi simţămintele de rugăciune. Lucrând astfel, vă veţi deprinde să fiţi totdeauna în timpul rugăciunii în simţirea de Dumnezeu şi mintea Dv. fiind atrasă de această simţire, va petrece în aducerea aminte de Dumnezeu. Iar dacă pe urmă şi în timpul citirii cărţilor folositoare de suflet, veţi avea în vedere nu cantitatea citirii ci acelaşi lucru, ca şi în timpul rugăciunii, adică o pricepere limpede a celor citite cu simţăminte corespunzătoare, apoi atunci şi mintea va petrece în inimă şi aducerea aminte de Dumnezeu nu va pleca în timpul acestei îndeletniciri. Cu timpul, tot mai mult şi mai mult vi se va încălzi inima pentru rugăciune, adunându-vă mintea acolo pentru a sta fără ieşire înaintea lui Dumnezeu. Timpul acesta va fi pentru Dv. un timp dulce, şi veţi aştepta apropierea lui ca pe un capăt de sărbătoare." (pag. 327-330).

În scrisoarea următoare, 

episcopul Teofan din nou se întoarce la problema petrecerii cu mintea în inimă.

   "Dv. întrebaţi ce înseamnă să fii cu mintea în inimă ? Data trecută eu am vorbit despre acest lucru. Oare nu e spus clar ? Repet. Ştiţi unde este inima ? Cum să nu ştiţi ? Ce-aţi învăţat ? Deci, staţi cu mintea acolo, şi staţi fără de ieşire şi veţi fi cu mintea în inimă; mintea e nedespărţită de atenţie, unde este ea, acolo e şi mintea. Dv. aţi scris, că adesea când citiţi acatistul preadulcelui Iisus, simţiţi un fior în inimă. Iată unde simţiţi acest lucru, acolo să fiţi şi cu luarea aminte şi nu ieşiţi de acolo nu numai în timpul rugăciunii, ci şi în oricare alt timp. Însă acolo nu trebuie să stai simplu, ci cu conştiinţa că stai în faţa lui Dumnezeu, sau înaintea ochiului Lui celui atotvăzător, care pătrunde în cele ascunse ale inimii, iar ca să stai astfel, stăruieşte să ai încălzit un simţământ oarecare către Dumnezeu - de frică, de dragoste, de nădejde, de devotament, de îndurerarea inimii şi altele. Iată norma unei întocmiri lăuntrice ! Păziţi-o şi cum veţi vedea că s-a stricat undeva, grăbiţi-vă să o dregeţi." (pag. 331).

Amintind cele spuse în scrisoarea anterioară despre mijloacele colaborării minţii în inimă, episcopul Teofan continuă : "Dv. scrieţi că aţi început a face rugăciunile după metoda aceea. Stăruiţi-vă să faceţi acest lucru cu desăvârşire, cum se cuvine şi în inimă. Fără de simţăminte, nu veţi putea să o ţineţi acasă : mereu se va smulge şi va rătăci pe de lături.

Domnul să binecuvinteze osteneala Dv. ca. să ajungeţi şi să vă deprindeţi a săvârşi pravila cum s-a arătat. Aţi început; însă mie mi s-a părut că totuşi vă grăbiţi ca să citiţi cele rânduite până la sfârşit. Acest până la sfârşit trebuie aruncat din minte şi toată grija să o îndreptaţi spre încălzirea simţămintelor sfinte, fără a-ţi îngădui ceva, care le-ar putea ştirbi. Iar Dv. nu faceţi aşa. Scrieţi, că pe când citeaţi un psalm, v-au podidit lacrimile. Ar fi trebuit să-l mai citiţi încă, sau să repetaţi versurile, care v-au stârnit plânsul, fără să vă mişcaţi mai departe, deşi tot timpul hotărât pentru rugăciune l-aţi fi petrecut în această lucrare, ba chiar şi mai mult. Iar Dv. aţi mers (cu cititul) înainte şi aţi izgonit plânsul. Ce poate fi mai scump decât plânsul ? Iar citirea până la sfârşit ce v-a Absolut nimic. Iată-vă că v-aţi aflat lucrând nu spre folosul Dv. duhovnicesc.

A te împărtăşi cu sfintele taine ale lui Hristos cât mai des, e bine. Dacă puteţi, împărtăşiţi-vă chiar nu numai o singură dată pe lună. Creştinii cei dintâi se împărtăşeau la fiecare Liturghie. Însă despre acest lucru vorbiţi cu duhovnicul Dv.

De unde aţi luat, că eu v-am hotărât pentru vecernie un ceas ? Puterea nu e în timp, ci în duh. De vreme dispuneţi cum vă convine mai bine; numai fără să îngăduiţi lenea. Dacă cele citite în pravila de acasă se citesc de la sine cu luare aminte şi cu simţăminte corespunzătoare, apoi aceasta e o citire cum se cuvine. Trebuie să te opreşti numai când un simţământ anumit va cuprinde sufletul tău. Atunci dă cartea la o parte şi roagă-te aşa. Apropiindu-te de rugăciune, trebuie să-ţi dezmorţeşti sufletul, dacă nu e în simţire, prin cugetare, prin chemarea Domnului, prin metanii şi numai atunci să o începi. Însă pravila de rugăciune, gândită şi simţită de mai înainte, singur te dezmorţeşte. Iar cea necugetată şi nesimţită, mai de grabă risipeşte decât adună. O astfel de pravilă e mai bine s-o îndulceşti cu mătănii însoţite de rugăciunea lui Iisus sau cu alta oarecare scurtă. Uneori şi toate slujbele le puteţi face astfel" (pag. 331- 334).

    În scrisoarea următoare, Episcopul Teofan previne pe fiica sa duhovnicească să nu se încreadă în feluritele vedenii şi preziceri ce le-a avut; fiindcă sunt ispită diavolească, lucru despre care acum nu e nevoie să vorbim cu deamănuntul.

   Trec la scrisoarea următoare, în care se discută problema importantă a cugetelor. "E de dorit ca să căpătaţi înţelepciunea de a deosebi cugetele. Coborâţi din cap în inimă. Atunci toate cugetele vor putea fi văzute limpede, mişcându-se înaintea ochiului Dv. ager; iar până atunci să nu vă aşteptaţi la cuvenita osebire a cugetelor. Binevoiţi a lua cunoştinţă, că osebirea cugetelor nu e acelaşi lucru ca şi izgonirea lor, când ele nu sunt de o calitate bună. Acesta este un război de gând, căruia îi premerge osebirea, care cugete sunt prieteni şi care duşmani, văzând în unele pe prieteni, ele sunt primite cu cinste, iar văzându-le că sunt vrăjmaşe sunt izgonite cu necinste. Să ştiţi numai, că osebirea cugetelor distinge nu numai bune şi rele, ci şi serioase de cele neserioase şi deşarte şi cele care par bune de cele într-adevăr bune, dar mai ales osebeşte care cugete înconjoară faptele noastre sub formă de îndemnuri şi scopuri - şi cele obişnuite şi cele mai deosebite, ca nu cumva să se furişeze îndemnuri şi scopuri neîngăduite într-un creştin bun şi să nu strice faptele noastre. Pe care lucruri le privesc acestea şi cum se fac toate acestea, învăţaţi-vă la Sfântul Scărar, într-un anumit cuvânt larg al lui, despre osebirea cugetelor. După acele îndrumări, începeţi să şi lucraţi - şi încercarea vă va învăţa la toate." (pag. 341).

Fiica sa duhovnicească, începând să-şi facă lucrarea rugăciunii, după indicaţia episcopului Teofan, peste câtva timp a căzut în trândăvie şi-i scrie lui : "La mine lucrurile merg rău, sufletul nu e la locul lui, gândurile rătăcesc, n-am nicio plăcere să citesc de cele duhovniceşti, pravila o fac molâu şi cu lenevie şi am devenit nepăsătoare faţă de toate. Parcă a plecat ceva din suflet." Episcopul Teofan îi răspunde ei : "Nu vă descurajaţi. Starea Dv. este o stare de răceală, după cum ne spun Sf. Părinţi. Ea este uneori ca pedeapsă, apoi e pentru vreun păcat, cu cuvântul, cu fapta, cu gândul sau cu simţirea. Ca educativă ea e după planul lui Dumnezeu, ca să-l înveţe pe cel ce se nevoieşte iscusinţa cea duhovnicească. Cum e la Dv. ? E mai smerit să crezi că acest lucru se petrece pentru ceva păcătos, după cum vă gândiţi şi Dv., deşi nu vă daţi bine seama pentru ce. Căiţi-vă şi rugaţi pe Domnul cel milostiv, ca să vă redea îmbrăţişările Sale cele părinteşti. Dar totodată căutaţi să pătrundeţi mai bine în cele ce le-aţi avut înainte de asta, nu veţi găsi cumva acolo cauza pentru care suferiţi acum această povară ? Şi văzând-o, hotărâţi-vă să nu mai mergeţi pe acel drum, care v-a adus la această stare. O astfel de hotărâre va grăbi şi iertarea şi revenirea celor pierdute. Starea aceasta înseamnă că harul lui Dumnezeu s-a depărtat - nu v-a părăsit - ci s-a îndepărtat şi stă afară. Atunci era înlăuntru, iar acum afară, şi Dv. aţi rămas ca şi cineva dezbrăcat la ger, sau ca o cameră din care a ieşit toată căldura prin ferestrele deschise. Cum să-l întorci (harul) înapoi ? Aşa după cum şi faceţi, cu rugăciune, cu zdrobire, cu adăugirea lipsurilor pentru trup, în ce priveşte mâncarea şi somnul; mai adăugaţi la acestea, dacă puteţi, şi ajutorarea celor nevoiaşi. Osteniţi-vă.

Domnul se va îndura şi din nou vă va trimite harul Său. Însă timpul când se va petrece acest lucru nu poate fi sorocit. Reîntoarcerea harului nu e dată de la noi, ci de la harul însuşi. Când va binevoi, atunci va şi reveni, fără să fie oprit de ceva, după bunăvoirea sa liberă. Însă nu lăsaţi să vă cadă mâinile, ci strigaţi, şi strigaţi, rugându-vă să se întoarcă : când vei veni la mine ? fără să te gândeşti chiar, că iată, iată se va întoarce, ci lăsându-te în întregime în mâinile lui Dumnezeu, ca şi acest scump lucru şi prea dorit, să fie tot după voia lui Dumnezeu şi lăsându-te în voia lui Dumnezeu te uneşti să rabzi, cât va binevoi El. Mângâierile duhovniceşti, cu bună dăruire, vin şi pleacă când voieşte Domnul. Dv. ziceţi : iubesc pe Domnul. Nu e de mirare, când El vă umple de bucuriile cele întru Duhul Sfânt. Binevoiţi de-L iubiţi acum când El vă va lăsa singură, goală (deşartă) şi lipsită de acoperământul Său. Aceasta va fi o dragoste cu desăvârşire dezinteresată, mult mai preţioasă decât cea dintâi. Iată pricepeţi acum, ce este omul lăsat de capul lui şi vă smeriţi tot mai mult şi mai mult. Dv. nu numai odată spuneaţi : am şi eu raţiune, am raţiune. Iată, poftiţi acum de vă descurcaţi cu raţiunea D-voastră. Când aţi rămas singură, vrăjmaşul v-a auzit şi a început, după cum scrieţi, să vă sfătuiască, să vă orânduiţi viaţa mai bine, îndemnându-vă să vă fie milă de Dv., ba chiar să vă întoarceţi în lume. Să te întorci în lume e cam greu : eşti ca o felie de pâine tăiată. A-ţi fi milă de D-ta, parcă e mai frumos, dar nu e mai puţin primejdios. Cumpărând toate acestea, binevoiţi a vă scutura şi începeţi a vă osteni fără de nicio cruţare. Trebuie să te frecţionezi cu nevoinţe. Frecţiunile dezvoltă căldură. Siliţi-vă să vă obosiţi peste măsură cu lipsurile ca să păşiţi pe calea cea strâmtă şi cu scârbe, care este singura cale adevărată." (pag. 344 - 347).

Cuvintele prea Sfinţitului Teofan au mişcat pe fiica sa duhovnicească.

    Ea s-a smerit. Şi în scrisoarea următoare îi scrie : "De îndată ce am deschis ochii, cel dintâi gând care mi-a venit a fost că sunt o nepăsătoare, o leneşă şi o mândră."

Răspunzându-i, episcopul Teofan scrie : aceasta-i că Îngerul păzitor v-a dat un verset. Binevoiţi de-l repetaţi până când îl veţi învăţa bine, pentru că atunci când vi se va cere răspunsul, să puteţi răspunde fără de greşeală şi să-l bucuraţi cu aceasta pe Îngerul păzitor al Dv. şi nu mai puţin pe Domnul Îngerilor. Despre pravila de chilie să n-aveţi prea multă grijă. Eu v-am scris să nu vă îngrijiţi de cantitatea rugăciunilor, ci numai despre un singur lucru să aveţi grijă, ca rugăciunea să curgă vie din inimă, ca un pârâiaş viu. Aruncaţi din minte, cu desăvârşire, cantitatea şi numai acest lucru să-l aveţi în vedere. Însă, totuşi, pravila cere o anumită rânduială. Însă să nu vă obişnuiţi cu ea ca şi cu nişte cătuşe. Las-o să fie un program general, iar în parte o puteţi schimba în fiecare zi măcar, judecând după cele ce le socotiţi că aţi găsi în ele o înviorare a duhului de rugăciune : Dacă vă veţi line de formă, înviorarea va slăbi, pravila se va transforma în formă, care în curând va lipsi rugăciunea de viaţă. Lucraţi astfel, ca de fiecare dată, orice pravilă de rugăciune să fie ca ceva nou. Scrieţi că aţi găsit rezolvarea unor probleme în cărţile Sf. Părinţi. Acest lucru e bun ! Şi totdeauna trebuie să-l căutaţi acolo. Şi dacă-l veţi căuta cu stăruinţă, totdeauna îl veţi găsi. Mai ales în această privinţă sunt de mare folos Sfinţii Varsanufie şi Ioan. Şi la Sfântul Dorotei veţi găsi o bună explicare a multor lucruri. Şi la toţi se pot găsi multe poveţe. Citiţi numai cu luare aminte şi aplicaţi toate la sine. Ziceţi că vă "cuprinde frica, mai ales în timpul rugăciunii". Frica e binecuvântată numai una singură, cea de Dumnezeu; însă ea n-are nimic înspăimântător, totdeauna e binefăcătoare. Temerile Dv. fără de niciun motiv sunt de la vrăjmaşul - şi mai ales în timpul rugăciunii. (pag. 348-349).

Peste câtva timp după ce scrisese despre răcirea sa duhovnicească şi despre nepăsare, fiica duhovnicească scrie episcopului Teofan : "M-am încălzit". La aceasta Episcopul răspunde, lămurind, că acest lucru trebuie atribuit lucrării harului lui Dumnezeu, scrie el, eu eram neliniştit foarte mult : Se putea să rămâi aşa. Însă Domnul e milostiv şi veşmântul Lui vi s-a întors. Când harul lui Dumnezeu e înlăuntru, sufletul parcă ar fi îmbrăcat într-o haină călduroasă; iar când se depărtează sufletul e ca şi cum ar fi dezbrăcat la ger. Convingeţi-vă de aici că tot ce e bun, mai ales starea cea bună a sufletului, e direct de la har. Osteneala ta desigur că trebuie, însă ea nu le dă pe cele duhovniceşti - esenţial şi temeinic, ci numai îl caută şi te pregăteşte ca să-l primeşti. Totul îl dă numai harul. Binevoiţi a recunoaşte acest lucru cu inima şi să nu vă atribuiţi nimic. În această atribuire e păcatul însuşirii lucrurilor străine : Nici uneia dintre osteneli nu i se poate atribui puterea de a ne da cele căutate. Nu se poate spune : cutare sau cutare lucru e de făcut; deci mă voi mai osteni şi voi primi cutare sau cutare lucru. Harul lui Dumnezeu nu poate fi legat prin contracte şi lucrează totdeauna după cum voieşte. Această voinţă (vrere a harului) n-o poate ghici nimeni, nici n-o poate sili prin ceva. La fel petrece el (harul), unde şi cum vrea. De aceea şi cel care a primit harul nu poate să zică sau să gândească : am primit harul, de acum nu mai am nicio grijă. Nu, chiar şi după ce ai primit harul, trebuie să-ţi lucrezi mântuirea cu frică şi cu cutremur. Harul, după cum vine, aşa şi pleacă, nu după prevederile noastre. Vedeţi cât e de frig fără de har şi cum sufletul e molâu şi nemişcat spre toate cele duhovniceşti. Astfel e starea păgânilor celor buni, iudeilor care sunt credincioşi legii, şi a creştinilor corecţi după viaţă, care însă nu se gândesc deloc la viaţa lăuntrică şi la legăturile ei cu Dumnezeu. Prin ce se menţine mai cu seamă harul în suflet ? Prin smerenie. Pentru care lucru se duce mai ales ? De la o mişcare oarecare a trufiei, părerii de sine şi încrederii în sine. De îndată ce el (harul) va simţi înlăuntru acest miros urât al trufiei, apoi îndată şi pleacă. Probabil, că ceva asemănător a fost şi la Dv. D-voastră nu vă daţi seama de acest lucru. Însă primiţi deocamdată acest lucru ca pe un adevăr al minţii, iar pe urmă, Dumnezeu va da, de veli simţi şi cu simţirea, că sunt mişcări ale trufiei, de care sufletul nu-şi dă seama - şi veţi începe a vă ruga mai stăruitor : dăruieşte-mi, Doamne, ca să-mi văd greşelile mele. Într-o scrisoare oarecare, îmi demonstraţi că sunteţi smerită. Dar, din faptul că-mi demonstraţi acest lucru, urmează că Dv. nu sunteţi smerită. Smerenia nu se vede pe sine niciodată. Să vă dăruiască Domnul, ca de acum să nu mai încercaţi niciodată această stare rea. Însă trebuie presupus, că din când în când încă se va apropia deşi nu într-un grad aşa de mare, sau va fi îngăduită şi chiar nevăzută, ca sufletul să devină mai iscusit şi mai ales cu pază în ce priveşte trezvia, sau pentru ca să nu uite şi să se convingă, mereu cât mai adânc, că el singur în sine nu e nimic, deşi simte şi ceva bun. Deprinde-ţi-vă că tot ce aţi face, să faceţi în aşa fel, ca acest lucru să încălzească, iar nu să răcească inima; şi a citi şi a face rugăciunea, şi a lucra, şi a avea legături cu alţii în aşa fel, încât să te ţii de o singură ţintă - să nu ajungi la răcire. Încălziţi mereu sobiţa Dv. dinlăuntru printr-o rugăciune scurtă şi păziţi-vă simţirile ca prin ele să nu fugă, căldura. Impresiile de dinafară foarte greu se împacă cu lucrarea dinlăuntru. Dv. aţi înţeles greşit cuvintele mele despre urzelile vrăjmaşului, parcă unindu-ne să recunoaştem în noi lucrurile vrăjmaşului, e necesar să socotim că el este deja şi în inimă. Nu, el e în afară şi ne săgetează de departe, sugerându-ne cugete rele. De îndată ce se deschide pentru o posibilitate, el îndată sare şi ne dă sfaturile sale, care totdeauna sunt urzeli, deşi par frumoase. EI totdeauna începe de la lucruri frumoase şi apoi de la ele trece, treptat, spre cele rele; la rele nu ne îndeamnă de îndată, şi chiar ne sfătuie, apoi acopere acest lucru cu o pojghiţă frumoasă ca chip. Toate acestea Dv. le veţi ghici singură când vă veţi obişnui să fiţi atentă la Dv. înşivă : Luarea aminte şi rugăciunea strică toate născocirile lui pline de uneltiri rele". (pag. 349 - 352).

Dv. scrieţi că "doriţi să ajungeţi desăvârşită şi tinde spre acest lucru". Mi-a venit în gând să vă arăt un semn, după care aţi putea preciza dacă mergeţi spre desăvârşire sau vă învârtiţi pe loc. Semnul este deprinderea (tăierea) de toate. Nu demult am auzit vorba unei bătrânele simple care mi-a spus : "acum s-a deprins totul; eu" ca o pasăre, nu mai sunt legată cu nimic." Cum a ajuns ea până la acestea ? Printr-o viaţă întreagă îndreptată numai spre a plăcea lui Dumnezeu. De la şapte ani, i-a căzut ei în inimă o grijă dureroasă, ca nu cumva să-l mânie pe Dumnezeu. Această grijă o înflăcăra spre tot felul de osteneli, fără să-şi cruţe ea puterile. Astfel şi-a petrecut fetia, căsnicia, văduvia; treburile erau obişnuite, de familie, însă ca peste tot locul era cea dintâi şi totul făcea pentru Dumnezeu şi după Dumnezeu. Prin acest mers al ostenelilor sale, ea astfel şi-a îndreptat, şters şi albit sufletul său, că în ea n-a mai rămas nimic pământesc ce ar mai fi preocupat-o. "Acum zic, pentru mine totul e Domnul. Nu mă mai trage sufletul la nimic, şi nu vreau să mai vorbesc despre nimic - nu se mai întoarce limba. Numai Domnul dacă ar fi ! Spre aceasta îndreptaţi-vă şi vi se va împlini dorinţa Dv. : vreau desăvârşirea, doresc să ajung fecioară înţeleaptă. Domnul să binecuvânteze ! Căutaţi şi veţi afla. Dar mai bine : cereţi şi vi se va da vouă". (pag. 352 - 353). "Că plânsul din inimă şi zdrobirea de pocăinţă nu se depărtează de Dv., acest lucru e bine. Păstraţi acest dar al lui Dumnezeu şi-l tot înnoiţi, de îndată ce începe să slăbească. Aceasta e o cale fără de rătăcire. Şi faptul că îl contemplaţi pe Domnul răstignit pe cruce şi că sunteţi pătrunsă de acest lucru până în adâncul sufletului, e bine ! Aceasta şi toate celelalte asemănătoare, care stârnesc sufletul, aduceţi-le mai des asupra lui, ca el (sufletul - n. tr.) să fie în mişcare şi să vieţuiască, căci viaţa e mişcare. Nu e mişcare, nu e viaţă". (pag. 354). "Binevoiţi să ţineţi mai bine minte, că smerenia se câştigă nu prin gânduri smerite, ci printr-o supunere cu plăcere la toate întâmplările şi legăturile umilitoare". (pag. 355).

"Vine, câteodată, lenea asupra Dv., vine dorinţa înlesnirilor şi îngăduinţelor odihnei trupeşti. Bine faceţi că nu cedaţi, însă tăria Dv. nu e deplină. Înţeleg, că Dv. cu toate aceste năvăliri ademenitoare, totuşi faceţi ceea ce se cuvine, însă faceţi fără de plăcere. "Deşi nevrând", ziceţi "dar împlinesc totul" Şi aceasta e bine, după cum am spus eu, este aici luptă şi biruinţă. Însă ar trebui ca această luptă să fie dusă până la sfârşit, ca şi biruinţa să fie deplină, adică să ajungi până acolo ca să faci vrând, gonind fără milă pe nevrând. Căci acest nevrând este o concesie leneviei şi o hrăneşte pe ea. Binevoiţi, când alungaţi lenea, ca să aprindeţi până la hărnicie ca viciu şi cu energie să faceţi ceea ce lenea nu vă lăsa să faceţi. Şi numai acest lucru va fi o adevărată biruinţă şi învingere asupra leneviei, iar nu ceea ce faceţi Dv. Lucrarea cu vioiciune este adevărata trăsătură a unei vieţi duhovniceşti adevărate". (pag. 355).

"În tonul scrisorii Dv. se simte un duh al întristării. De ce ? Doar Dv. sunteţi a lui Dumnezeu. Domnul v-a chemat la sine; Dv. mergeţi la Tatăl Dv. cel ceresc pentru mângâierile cele veşnice în casa lui; iar Dv. aproape că nu vă curg lacrimile din ochi; parcă degeaba v-aţi ostenit cu toate câte v-aţi ostenit. Niciun pas al Dv. nu se poate pierde în zadar : Domnul va ţine socoteală de toate şi va răsplăti fără de măsură. Că s-a împuţinat ceva sănătatea, acest lucru nu face să-i dai nicio atenţie, faţă de cele ce aţi căpătat în schimb. Că vă vine puţin cam greu să vieţuiţi, slavă Ţie, Doamne ! Aceasta este calea cea strâmtă. Dar calea cea strâmtă ne trebuie. Pe alături de ea nimeni nu va intra în împărăţia cerurilor. Unora Domnul le lasă ca ei singuri să-şi întocmească o astfel de cale, iar pentru Dv. a întocmit-o El însuşi, El vrea să vă aducă la Sine şi iubindu-vă, face El în locul Dv. lucrul fără de care nu se poate ajunge la El. Deci îndrăzniţi pentru Domnul, care vă iubeşte. (pag. 357 - 358).

"Începeţi a vă obişnui cu osteneala rugăciunii. Dumnezeu să vă binecuvinteze ! Să vă fie sufletul Dv. treaz totdeauna, străin de orice milă faţă de sine. Domnul să vă ajute să fiţi vioaie şi trează. Însă nu uitaţi cele mai de seamă, ca cu atenţia şi cu mintea să vă uniţi cu inima şi să petreceţi acolo fără de ieşire în faţa Domnului. Toate ostenelile de rugăciune să vă fie îndreptate spre acest lucru. Rugaţi pe Domnul să vă dăruiască acest bine. Aceasta e comoara ascunsă în ţarină; acesta este mărgăritarul cel de mult preţ". (pag. 359).

"Însă ceea ce aţi zis : că se strică orânduiala de rugăciune, când vă vine cineva, aceasta nu e bine. Dv. îngrijiţi-vă să gândiţi astfel, că atunci când vine cineva, apoi Domnul îl trimite, ca Dv. prin el să aduceţi slujbă lui Dumnezeu. Prin ce ? Prin împărtăşirea dispoziţiei Dv. celei bune, date Dv. de la Domnul celui ce a venit. Dacă în acest duh îi veţi primi pe cei ce vin, apoi nici nu va fi deloc o călcare a rânduielii de rugăciune, ci o continuare a ei, numai că în altă formă. Şi una şi alta e o slujbă adusă lui Dumnezeu. Având în vedere acest lucru, primiţi pe toţi cu bucurie, ca pe nişte trimişi ai lui Dumnezeu, fără a vă uita la exteriorul lor, şi numai de un lucru să vă îngrijiţi, ca nu cumva să vă abateţi de la cele ce vrea Dumnezeu de la Dv. în cazul de faţă. Biruindu-i astfel, întreaga atenţie să v-o îndreptaţi spre inima lor, ca din cuvintele lor să vă pricepeţi ce aţi putea face spre binele sufletelor lor şi atunci întreaga vorbire îndreptaţi-o într-acolo, însă nu în aşa fel ca să păreţi o învăţătoare, ci ca şi cum aţi vorbi despre alţii. Dar mai cu seamă, în fel şi chip stăruiţi-vă să ajungeţi acolo, ca cel ce vine să plece cu inima împăcată". (pag. 359). "Dar când să mă mai gândesc şi la mine ? mie mi se pare că prea mult vă gândiţi la Dv., şi vă gândiţi sus. Însă să vă stăruiţi să vă mai coborâţi, siliţi-vă să fiţi smerită. Smerenia se caută, însă încă n-aţi aflat-o. Căutaţi mai cu stăruinţă şi veţi afla-o". (pag. 360). "V-aţi împărtăşit de Sfintele Taine ale lui Hristos şi, din mila lui Dumnezeu, aţi căpătat o întocmire paşnică şi mângâietoare a duhului. Pe urmă mai adăugaţi că, pregătindu-vă pentru Sfânta Împărtăşire, v-aţi ostenit îndeajuns. E bine ! Şi niciodată să nu uitaţi să faceţi acest lucru, după putere şi peste putere. De atât li se dă mângâiere celor ce se împărtăşesc. De n-ar fi osteneala şi lipsurile, nici mângâierea n-ar fi dată, decât doar dintr-o milă oarecare a lui Dumnezeu. Să nu uitaţi totuşi că osteneala singură nu ajunge la aceasta, ci unită cu duhul cel adevărat, cu care trebuie să venim către Dumnezeu. Trebuie şi una şi alta. Vă pare rău că această stare paradisiacă nu rămâne pentru totdeauna şi aveţi dorinţa ca să rămână la Dv. fără nicio schimbare. Întrucât Dumnezeu e un dătător de bine, apoi din partea mea, pot să vă recomand : căutaţi şi veţi afla. Acest lucru se va petrece, când un foc mic va cădea în inimă şi o va aprinde. Dv. mergeţi spre acest lucru cu întreaga rânduială a vieţii Dv. Şi desigur, că veţi ajunge dacă nu vă veţi lenevi şi nu veţi pierde smerenia. Se va aprinde inima Dv. şi va arde ca o făclie nestinsă. Însă când se va petrece acest lucru este lucrarea lui Dumnezeu. Căutaţi cu răbdare şi cu nădejde. Starea aceasta n-o descriu Sfinţii, zicând că nu poate fi descrisă. Când va veni veţi cunoaşte-o. Stareţul de la Kiev, Părintele Partenie, o numeşte rană la inimă. Deci binevoiţi de a răbda toate rânduielile statornicite, care vă obosesc, fără să vă cruţaţi. Este pentru ce". (pag. 360 - 361).

"În sfârşit, ziceţi, am înţeles că este un plâns făcător de bucurie, sau o bucurie întristare şi vă hotărâţi să dezvoltaţi în inimă o zdrobire tot mai puternică şi mai puternică". E bine, foarte bine ! Dumnezeu să vă binecuvinteze ! Însă să ştiţi că această bucurie-întristare se dăruieşte, dar nu se câştigă. Starea aceasta e asemănătoare cu aceea pe care o încercăm când ne revedem cu rudele după o despărţire îndelungată; şi nu e o bucurie şi nicio jale - curg lacrimile. Bucurie - întristare se petrece atunci când Domnul se revede cu sufletul şi sufletul cu Domnul. De la Sfânta Împărtăşanie la acest lucru te poţi aştepta. Şi se petrece. Veţi vedea de aici, că trebuie dezvoltată zdrobirea, însă ea nu este bucurie-întristare, ci numai croieşte drumul spre ea. Bucuria-întristarea o dă sufletului Domnul, iar Domnul, în lucrările Sale, nu e legat de nimic." (pag. 361-362). D-voastră vreţi să faceţi extrase din cărţile citite. Bine. Însă nu extrageţi tot ce este bun, ci numai ceea ce vă pişcă de inimă. Se va aduna un caiet, altul. Când, pe urmă, va veni întristarea sau răceala şi uscăciunea, luaţi aceste caiete şi le frunzăriţi. Inima va răspunde la cele simţite mai înainte şi se va mişca. Aşa de la un citit, de la altul, de la al treilea, şi te uiţi că s-a mişcat de-a binelea". (pag. 363).

Pravila de rugăciune, ziceţi că o faceţi după cum vi s-a rânduit. Şi osteniţi-vă astfel ! Domnul să vă ajute ! Dar mai ales să vă deprindeţi să vă aduceţi neîncetat aminte de Dumnezeu şi să vă ţineţi în starea de rugăciune, frică şi evlavie, ca în faţa lui Dumnezeu. Domnul să vă dăruiască acest lucru. Hotărâţi-vă un anumit timp, iată pentru ce : că şezând cu trezvie şi adunând luarea aminte în inimă, să ziceţi rugăciunea lui Iisus, fără risipire de gânduri. Astfel, o dată sau de două-trei ori pe zi. Măcar câte un şirag de mătănii, iar plăcerea de va veni - se poate şi de două-trei ori. Pe această cale se poate produce în inimă acea rană, de care vorbea stareţul Partenie şi să ajungă până acolo ca rugăciunea singură va murmura în inimă, prin cuvinte zise cu mintea, ca un pârâiaş, cu mişcări de simţăminte corespunzătoare". (pag. 364).

"Mă adun cu duhul". Domnul să vă ajute. Însă să nu scăpaţi din vedere lucrul cel mai de seamă - ca să vă adunaţi cu mintea în inimă. Spre acest lucru mai ales, să vă îndreptaţi ostenelile. Mijlocul e unul - să vă siliţi să staţi cu luarea aminte în inimă, cu aducerea aminte de prezenţa lui Dumnezeu în orice loc şi despre faptul că ochiul Lui priveşte în inima Dv. Îngrijiţi-vă să vă întăriţi în convingerea că deşi sunteţi singură, dar totdeauna aveţi nu numai aproape ci chiar înăuntru o persoană unită cu Dv. care vă priveşte şi vede totul din Dv. Ceea ce v-am scris despre rugăciunea lui Iisus de câteva ori pe zi va fi un mijloc foarte puternic pentru acest lucru. Faceţi astfel de fiecare dată câte zece - cincisprezece minute şi stând mai bine în poziţia de rugăciune, cu închinăciuni, sau şi fără ele, cum vă vine mai bine. Osteniţi-vă astfel şi rugaţi pe Domnul să vă dea, în sfârşit, să simţiţi şi să cunoaşteţi ce este rana din inimă; după cuvântul stareţului Partenie. Acest lucru nu se face de îndată. Va mai trece un an de osteneli stăruitoare, dar poate şi mai mult, până când vor începe a ne arăta oarecare urme ale acestui lucru. Domnul să vă binecuvinteze spre osteneala şi calea aceasta". (pag. 365-365).

"Cereţi rugăciuni, ca să nu vi se risipească gândurile, care rătăcesc fără încetare şi abat luarea aminte de la cele cuvenite. Pentru prima dată aud de la Dv. despre lucrul acesta. Cu toate acestea, acest lucru e cea mai de seamă neorânduială pe care o încercăm înlăuntru. Ce e drept, mai înainte acest lucru nu părea o neorânduială aşa de mare, iar acum lucrurile se văd în altă lumină. De ce ? Cred că aceasta e lucrarea pravilei celei mici, pe care ai început s-o faci, lucrând rugăciunea lui Iisus. Când la pravilă tot citeaţi şi citeaţi, apoi de la gândurile multe ce veneau de la rugăciuni, gândurile plecau şi se înapoiau pe nesimţite. Iar acum, când cuvântul de rugăciune e unul şi el numai un singur gând, apoi orice alt gând e văzut de îndată, ca un vizitator străin. Astfel s-a descoperit înaintea Dv. neorânduiala lăuntrică. Ce e de făcut ? Continuaţi să vă îndeletniciţi cu îndeplinirea aceleiaşi pravilioare şi gândurile tot mai mult se vor potoli şi neputinţa, văzută de Dv., se va vindeca. Pravilioara aceasta, dacă veţi continua s-o faceţi cum se cuvine, vă va aduce rana în inimă, iar rana aceasta vă va aţinti gândurile spre cel Unic - şi atunci e sfârşitul rătăcirilor gândurilor. Din acest moment, când vă va învrednici Dumnezeu să-l căpătaţi, va începe o nouă restructurare a tuturor celor dinlăuntru şi umblarea înaintea lui Dumnezeu va deveni de neînlăturat". (pag. 368).

"Osteniţi-vă să vă deprindeţi cu rugăciunea lui Iisus. Domnul să vă binecuvinteze ! Trebuie de crezut că Domnul Iisus Hristos este înlăuntrul nostru, în virtutea Botezului şi Împărtăşirii, după făgăduinţele Lui Însuşi, care e unit cu aceste taine. Căci cei botezaţi se îmbracă întru Hristos, iar cei ce se împărtăşesc Îl primesc pe Domnul. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu petrece întru Mine, şi Eu întru el, zice Domnul. Numai păcatele cele de moarte ne lipsesc de această mare milă faţă de noi. Însă cei care se pocăiesc şi după mărturisire se împărtăşesc, iarăşi o întorc la sine. Aşa să credeţi. Iar dacă nu vă ajunge credinţa, apoi rugaţi-vă ca Domnul să v-o adauge şi s-o întărească în Dv., tare şi neclintit. Luaţi aminte la Dv. înşivă şi cu frică şi cu cutremur lucraţi-vă mântuirea. Observaţi cugetele, care vin şi care se depărtează şi stările duhului, care rămân nemişcate, sau care durează ceasuri şi zile. Toate acestea să vă fie ca nişte documente pentru a preciza ce se petrece în Dv. (pag. 370 - 371).

Faptul că sunteţi condusă de simţire sau că, în genere, aveţi simţăminte duhovniceşti, încă nu înseamnă că staţi tare cu luarea aminte în inimă. Când este aceasta din urmă, atunci mintea stă în inimă fără de ieşire şi stă în faţa Domnului cu frică şi cu evlavie şi nu vrea să iasă de acolo. Starea aceasta se aseamănă cu cea a copilului, când se odihneşte în braţele mamei. Să dea Domnul să ajungeţi la aceasta. Că vă completaţi pravila cea de acasă cu rugăciunea lui Iisus, bine faceţi ! Puteţi înlocui un sfert, o jumătate, trei sferturi, ba chiar şi toată pravila cu rugăciunea aceasta. Numai să nu micşoraţi timpul şi să vă ţineţi în frică şi în evlavie. În fel şi chip necăjiţi-vă şi cu citirea rugăciunilor, şi prin rugăciuni de ale sale, şi în rugăciunea minţii, îngrijiţi-vă numai de un singur lucru, ca starea de rugăciune să nu se depărteze de la suflet". (pag. 371- 372).

Greutăţile şi ostenelile e mai bine să le adaugi câte puţin, începând de la cele mai mici. Lucrând astfel, pe nesimţite poţi ajunge la astfel de osteneli, care vor fi mult mai însemnate decât cele plănuite da Dv., însă care nu vor apăsa. De aceea, socot că pentru Dv : e mult mai bine ca unele osteneli să le mai domoliţi acum şi mai pe urmă, încetul cu încetul, să le adăugaţi. Totuşi, orânduiţi-vă lucrurile cum socotiţi că e mai bine şi sfătuiţi-vă şi cu duhovnicul. Însă un lucru să nu uitaţi : să nu vă legaţi de un tipic al Dv., păzindu-vă totdeauna libertatea acţiunii şi îngrijindu-vă numai să fiţi pururea cu Domnul. Mai puţin mecanism şi formă. Viaţa e în mişcare, iar nu într-o formă rece". (pag. 373).

"Eu nu numai odată v-am scris deja, că pravila poate fi făcută în mai multe feluri. Cel mai bun lucru e să-ţi determini pravila prin timp, sau să citeşti rugăciunile, sau să te rogi aşa. Trebuie de început cu citirea rugăciunilor începătoare, adâncindu-vă în ele, cu pauze cât mai lungi. E mai bine decât orice să le citeşti pe de rost. Iar pe urmă, când se va dezmorţi inima, faceţi mătănii, zicând de la sine, după cum vă mişcă inima, un cuvânt simplu Domnului. Se pot învăţa pe de rost câţiva psalmi - şi în timpul pravilei să-i citeşti, din fiecare verset al lor, alcătuind câte o chemare de rugăciune către Dumnezeu. După ce s-a citit psalmul, se pot face şi mătănii cu o rugăciune scurtă; pe urmă să citeşti alt psalm sau altă rugăciune, iar după aceasta iarăşi să faci mătănii. Se poate să faci tot timpul numai mătănii, mici şi mari cu o rugăciune scurtă. În fel şi chip se poate. Din pravilă trebuie izgonit orice mecanism şi formă. Lasă să meargă liber totul din inimă". (pag. 376-377).

"Că alungaţi de îndată toată nepăsarea şi nesimţirea ce vă vine, bine faceţi. Şi mijlocul - ocărârea de sine - merge. Mai adăugaţi o sperietoare : celui leneş i s-a spus : legându-l de mâini şi de picioare, aruncaţi-l în întunericul cel mai dinafară. Şi pe urmă rugaţi pe Domnul să vă trimită, de la scaunul Său, unda de lumină cea făcătoare de viaţă". (pag. 386). "Simţămintele D-voastră, când vă aduceţi aminte de patimile Domnului - şi că şi Dv. vă socotiţi vinovată de ele - sunt adevărate. Aşa şi este. Noi toţi suntem vinovaţi de ele şi din pricina vinovăţiei din păcatul strămoşesc şi mai ales din pricina păcatelor noastre personale de după Botez. Uitaţi-vă, de pildă, spre preabinecuvântata Maică a lui Dumnezeu. Ea a fost introdusă în taina Crucii şi acest lucru i-a dat bărbăţia să stea lângă Cruce, deşi inima ei de mamă ardea de durere. Pictorii nu pot să zugrăvească suferinţa Maicii lui Dumnezeu de lângă Cruce, ca Ea să fie şi adânc de dureroasă şi totodată să rămână şi cu bărbăţie". (pag. 386).

"Scrieţi : întru mine stăpâneşte conştiinţa păcătoşeniei mele şi a faptului că eu sunt mai rea decât toţi. Iar peste câteva rânduri adăugaţi : "în acest an am sporit mai mult decât în cei cinci ani premergători". Confruntaţi aceste două afirmaţii şi veţi vedea ce iese. Acolo sunt numai nişte cuvinte smerite şi atât, iar aici simţământul mulţumirii de sine. Cuvintele nu mai pot face faţă în preajma sentimentului. Şi iese păcătoşenia pe limbă, iar în inimă îndreptarea de sine. În acest sens trebuie, desigur, de înţeles şi observaţia de mai jos : "eu niciodată nu mă îngâmf". Adică, că totdeauna sunteţi smerită în cuvinte, iar inima e plină de conştiinţa vredniciei şi meritelor sale; acolo stăpâneşte stăpânirea de sine şi preţuirea de sine, cel mai acoperit vrăjmaş, care însă, adeseori răbufneşte şi în afară. Binevoiţi a vă ocupa şi de această stare de lucruri şi a lua aminte la sine, temându-te să nu formezi din tine o personalitate, care e una pe dinafară şi alta pe dinlăuntru. Nu, prin aceasta nu înţeleg că Dv. aţi dori acest lucru, ci că acest lucru se va întocmi singur de la sine, dacă nu veţi lua aminte la sine. Smerenia nu vine deodată. Ea merge însoţită de dragoste, mână în mână. Numai dragostea cea desăvârşită e smerită cu desăvârşire. Iar până atunci, din inimă, nu-i, nu-i, dar răbufneşte îngâmfarea". (pag. 387 - 388).

"D-voastră întrebaţi : "Cum să cunoaştem dacă cineva e în har ? Şi tot Dv. singur aţi arătat semnul cel sigur pentru a afla acest lucru şi nu e : depărtarea de tot ce este păcătos şi pătimaş. Adăugaţi la aceasta : şi râvna de a plăcea lui Dumnezeu după credinţă şi în duhul credinţei. La cine această râvnă e vie, acela este într-o stare de har. În tainele ce se primesc cu vrednicie, harul se dă tuturor şi începe să lucreze. Însă simţirea adumbririi harice nu se dă tuturor de îndată, ci mai de multe ori, după destule osteneli asupra noastră înşine. Fericit este sufletul care simte bunăvoinţa Tatălui, stropirea curăţitoare cu Sângele Fiului şi adierea cea făcătoare de viaţă a Duhului. Binevoiţi a le contempla pe toate acestea, în chip nedespărţit şi că spre binele suprem să năzuim la acest lucru; prin rugăciune va veni, va da Dumnezeu şi simţirea stării harice". (pag. 389 - 390). "Aş fi vrut să ajung până la înţelegerea adâncurilor inimii şi cu atenţie să-i urmăresc fiecare latură a ei". O vrere bună şi prea bună ! Trebuie să te aşezi cu atenţie în inimă şi să stai fără de ieşire în faţa Domnului. Eu v-am scris despre acest lucru nu numai o dată. Atunci veţi observa orice firicel de praf. Rugaţi-vă, va da Dumnezeu" : (pag. 390).

"Rugăciunea lui Iisus, ziceţi, începe să murmure ca un pârâiaş". Slavă lui Dumnezeu ! Însă stăruiţi-vă să menţineţi simţămintele corespunzătoare. Şi în curând va da Dumnezeu, se va aprinde şi focul cel mic din inimă". (Ibidem).

"Ce trebuie pentru viaţa cea de duh ? Cum v-aţi îndreptat viaţa, aşa şi mergeţi, şi veţi ajunge şi la ţara vieţii celei duhovniceşti. Numai să nu curmaţi mersul. De înainte nu poţi hotărî nimic, zicând în sine : voi face cutare sau cutare, sau mă voi osteni aşa şi aşa - şi va veni oarecare mişcare duhovnicească. Totul e de la Dumnezeu şi de la harul Lui, iar el (harul) vine fără de veste. Osteniţi-vă, răbdaţi, rugaţi-vă, lăsându-vă în voia lui Dumnezeu, fără a ghici ce va fi, ori pe dinafară, ori lăuntric. Dumnezeu nu obişnuieşte, El nu vă va ocoli; când va veni vremea, vă va dărui cu ceva". (pag.39 ).

"Începeţi să căpătaţi gustul îndeletnicirilor Dv. duhovniceşti şi petreceţi însingurată; vă simţiţi fericită şi vă miraţi. Bine, bine ! Numai să nu vă închipuiţi ceva despre mine şi să nu vă gătiţi de a zbura spre cer. Mulţumiţi lui Dumnezeu şi adânciţi-vă în cugetările şi simţămintele smerite despre sine". (Ibidem).

"Mult vă sâcâie din pricină că vă împărtăşiţi des. Nu vă tulburaţi. Toţi ar trebui să facă astfel, însă n-a prins obiceiul acesta la noi. În Răsărit, creştinii se împărtăşesc des, nu numai în posturile cele mari, ci şi în afară de ele. Iar de la început, în Biserica lui Hristos, se împărtăşeau toţi la fiecare liturghie. Pe timpul Sfântului Vasile cel Mare, îl întrebau dacă se poate împărtăşi des, şi cât de des ? El a răspuns, că nu numai se poate, ci şi trebuie; iar în ce priveşte cât de des, a zis : noi ne împărtăşim de patru ori pe săptămână - miercuri, vineri, sâmbătă şi duminică. Noi - se înţeleg toţi cesarienii. Căci întrebarea îi privea nu pe cei ce liturghisesc, ci pe mireni. La fiecare liturghie, slujitorul celor sfinte cheamă : cu frica lui Dumnezeu şi cu credinţă să vă apropiaţi. Prin urmare, te poţi apropia la fiecare liturghie. La noi spun unii că e păcat să te împărtăşeşti des; alţii - că nu te poţi împărtăşi decât după şase săptămâni. Nu ţineţi socoteală de vorbele acestea şi împărtăşiţi-vă atât de des cât simţiţi nevoia, nimic îndoindu-vă. Stăruiţi-vă însă în fel şi chip să vă pregătiţi cum se cuvine şi să vă apropiaţi cu frică şi cu cutremur, cu credinţă, cu zdrobire şi cu simţăminte de pocăinţă. Iar celor ce vă plictisesc cu vorba despre acest lucru, răspundeţi-le : doar eu nu sar pe aiurea către Sfânta Împărtăşire, căci de fiecare dată am dezlegare de la părintele meu cel duhovnicesc. Şi ajunge. Iar cât e de bine acest lucru pentru Dv., e mai bine să nu vorbim. Să cunoaşteţi acest lucru numai pentru Dv. şi mulţumiţi Domnului". (pag. 391 - 392).

"D-voastră întrebaţi : "Să vorbesc cu alţii despre viaţa cea duhovnicească ? Vorbiţi; însă despre cea a Dv. să nu spuneţi, ci vorbiţi în genere, ţinând însă seamă de starea celor ce întreabă. Se întâmplă că unii încep despre acest lucru, numai ca să vorbească. Şi aceasta e mai bine, decât să vorbeşti despre cele lumeşti, sau cele deşarte. Când vorbiţi, feriţi-vă mai mult decât orice ca să nu tulburaţi pe altul prin vreo supărare (mânie), sau prin vreun fel de vorbire împotriva lui, cu o dorinţă vădită de a triumfa asupra lui. Vrăjmaşul te îndeamnă la acest lucru, ca să se înceapă cearta, iar de la ceartă să ducă la despărţire. Nu mai puţin să vă feriţi a vorbi de cele duhovniceşti, ca să nu vă arătaţi în această privinţă, înţelepciunea Dv. Şi aceasta este un îndemn al vrăjmaşului, pe care dacă îl veţi urma neapărat veţi cădea sub batjocura oamenilor şi lipsa de bunăvoinţă din partea lui Dumnezeu". (pag. 393).

    În scrisoarea sa următoare, Episcopul Teofan scrie fiicei sale duhovniceşti despre feluritele uneltiri ale diavolului şi despre mijloacele de luptă cu ele.

    Scrisoarea aceasta a fost prilejuită şi de faptul, că fiica sa duhovnicească care, mai înainte nu da nicio atenţie serioasă vicleşugurilor diavoleşti, a recunoscut în sfârşit, că în această privinţă era greşită. Prea sfinţitul scrie : "În sfârşit, v-aţi înţelepţit şi aţi recunoscut că sunt ispite de ale vrăjmaşului, cu care vrăjmaşul nu ocoleşte pe nimeni, chiar şi de erudiţia Dv. nu se ruşinează. Da, da; el stăruie în jurul fiecăruia şi fiecăreia. Însă acest lucru nu e de temut. Luarea aminte faţă de sine din inimă cu rugăciunea către Domnul risipeşte toate uneltirile lui. Citiţi la Isichie şi vă învăţaţi cum trebuie lucrat aici. Vrăjmaşul nu te îndeamnă deodată la rău.

Cel dintâi mijloc al său este - să-ţi semene gânduri, care par bune şi să te îndemne la fapte, în aparenţă bune, sau la fapte bune, însă nu cu scopuri bune - de a te afişa. Persoanele care sunt lipsite de discernământ în cugete şi în fapte şi care nu se gândesc asupra lor, numai de n-ar fi ele evident rele, sunt prinse de această momeală, şi el (vrăjmaşul) începe să le mâne de la cuget la cuget şi de la faptă la faptă, parcă bune, însă sau nepotrivite, sau ne la timpul lor, sau netrebuincioase, sau lucrate nu după măsura lor. Scopul lui aici, e acela ca să strice gustul duhovnicesc de a dobândi cele într-adevăr bune, de cele aparente; să ne deprindă ca să-i acceptăm îndemnurile lui şi să nască în noi, o părere înaltă despre noi; câte s-au făcut ! Pe când toate acestea nu sunt decât fapte goale şi deşertăciune. Faptele cele păcătoase încă nu se văd, însă păcatele prin cuvânt adesea răbufnesc, iar gânduri necuviincioase încă şi mai multe sunt. Iată cea dintâi înşelare a vrăjmaşului !

Când el va reuşi să încurce în aceasta pe cineva şi cine se va lăsa târât într-o astfel de lucrare, aceluia el începe să-i ofere păcate mici, care par nevinovate. Cine se lasă momit şi de aceasta, apoi pe acela îl duce până la păcate, care deşi nu par vinovate, însă sunt scuzate (justificate) de fel de fel de împrejurări, parcă îngăduite. Cine va ajunge până aici, pe acela îl îndeamnă să greşească cu un păcat oarecare vădit vinovat, căruia şi conştiinţa i se opune - îl îndeamnă însă să păcătuiască prin acest păcat, nu mereu, ci numai o singură dată să păcătuiască. Cine se lasă momit şi de acest lucru, acela a căzut cu desăvârşire în ghiarele vrăjmaşului şi i-a ajuns lui rob, prin robirea sa păcatului. Căci prin acest a păcătui numai o singură dată, el nu mai încetează deja să-l mâne tot mai departe şi mai departe în aceeaşi direcţie.

Această istorioară nu trebuie s-o ştiţi atât cât pe aceea, care se întocmeşte atunci când cineva nu ascultă de vrăjmaş. Şi aici el are apucăturile lui. Le voi arăta pe cele mai de seamă. Când cineva, înţelepţindu-se nu le dă curs cugetelor şi îndemnurilor spre bine, care par bune, ci de îndată, sau din desluşirea proprie, sau din îndrumarea celor mai iscusiţi, le curmă, oricât ar părea ele de frumoase şi lucrează în felul acesta cu atâta hotărâre, că nu se prevede nicio posibilitate să-l prindă pe el cu acest mijloc, atunci vrăjmaşul aruncă această momeală şi începe să lucreze de dinafară - prin oamenii care sunt în mâna lui. Aici vin laude linguşitoare, clevetiri, osândiri, strâmtorări şi tot felul de neplăceri. Iată aceste lucruri trebuie să le ştiţi şi Dv. şi să aşteptaţi şi să vă uitaţi în patru. A le îndepărta pe acestea nu e în puterea noastră, însă e în puterea noastră să-l tragem pe sfoară pe vrăjmaş. Cel mai de seamă lucru e să le rabzi pe toate, fără să strici dragostea şi pacea. Ajutor e Domnul. Pe El să-l rugăm să împace inima noastră şi, dacă binevoieşte, să le întocmească toate şi în afară. Din partea noastră, noi nu trebuie să scăpăm din vedere de unde şi de cine e ridicată furtuna şi duşmănia, în loc de oameni s-o îndreptăm asupra aceluia care, stând în spate, îi asmute şi conduce tot mersul (treburilor). Când şi acest mijloc nu va da roadele aşteptate, atunci vrăjmaşul începe să lucreze singur în persoană tot de dinafară, întocmind fel de fel de ciudăţenii, când înfricoşătoare, când ademenitoare. Când şi aceste şiretlicuri se vor dovedi zadarnice, atunci vrăjmaşul se depărtează în sfârşit, neîndrăznind să se mai apropie. Umblă pe departe şi din depărtare pândeşte, dacă nu cumva se va comite vreo greşeală şi nu i se va deschide astfel, posibilitatea să tăbărască din nou, cu alt prilej. Însă cu desăvârşire el nu se depărtează de la nimeni până la moarte. Chiar şi după moarte, încearcă să pună piedici, la trecerea prin vămile văzduhului.

Citind aceste lucruri, să nu vă gândiţi : iată ce grozăvii ! Însă n-ai de ce te îngrozi aici deloc, căci vrăjmaşul n-are nicio putere să ne împingă spre rău împotriva voinţei. El întrebuinţează numai diferite momeli ca noi, înşelându-ne, să facem răul, crezând că facem cele bune. Luarea aminte şi rugăciunea, după cum am spus, fac ca toate uneltirile lui să rămână fără urmări. Domnul, niciodată, nu-i părăseşte pe ai Săi - şi îngerul-păzitor e aproape, care de îndată ce vede că cel momit nu se învoieşte cu sminteala şi i se împotriveşte ei, de îndată îl izgoneşte pe vrăjmaş fără de milă". (pag. 393 - 396).

"Aveţi lacrimi. E bine. Iată harul lui Dumnezeu : Dv. nu le potoliţi, ci să le sprijiniţi. De la lacrimi, sufletul devine mai moale, cum devine pământul mai puhav după ploaie. Citiţi cuvântul Sfântului Scărar despre plâns. Acolo e lămurit de câte feluri sunt lacrimile şi cum trebuie să te porţi cu lacrimile cele adevărate, unde veţi găsi poveţe şi pentru Dv. (pag. 396).

"Era vorba la Dv. de o stareţă despre ostenelile lucrătoare. Amândouă sunteţi de acord că trebuie de ostenit după o rânduială statornicită fără nicio cruţare. Însă vă voi duce vorba Dv. până la sfârşit; nu se poate să te mărgineşti cu o viaţă lucrătoare; trebuie să te îndeletniceşti şi cu ocupaţii speculative ca, prin ele să ţii fără de slăbire, în bună rânduială şi întocmirea lăuntrică. Trebuie neapărat unită speculaţia (gândirea) cu lucrarea şi lucrarea cu speculaţia (gândirea). Fiind legate una cu alta, ele mişcă repede sufletul înainte, curăţindu-l de cele rele şi întărindu-l în cele bune. Uitaţi-vă în povestirile cele vrednice de pomenire - la Avva Ioan Golov şi la Avva Pimen". (pag. 401).

"Vă ocărâţi pe sine, pentru nepăsare, uitare; lenevie, nerăbdare, nestatornicie. Bine că aţi început a observa aceste lucruri. Ochiul Dv. cel lăuntric devine mai ager. Priviţi mai cu pătrundere şi veţi vedea multe altele, pe care nu le vedeţi acum. Iată-vă şi începuturile cunoaşterii de sine, despre care că vă rugaserăţi Dv. Adevărata cunoaştere de sine este o vedere limpede a tuturor neajunsurilor şi slăbiciunilor, în aşa măsură că de ele e plin totul. Şi puneţi-vă un semn, că cu cât mai mult vă vedeţi neisprăvită şi vrednică de orice ocară, cu atât mai mult vă mişcaţi înainte. Deci, binecuvântau pe Domnul, că EI v-a dat să vă vedeţi pe Dv. astfel". (pag. 402).

"Mă întrebaţi : cum trebuie să te adânceşti în privirea lăuntricului tău, acest lucru pentru ce ? Staţi cu luare aminte în inimă şi priviţi - nu eul Dv., ci pe Domnul, cu evlavie şi cu zdrobire. Şi asta-i totul. Cu acestea, uşor veţi vedea toate cele rele şi deşarte, ce ies din inimă şi intră în ea. Stăruiţi-vă mai degrabă, să le izgoniţi pe acelea şi să restabiliţi curăţia vederii lui Dumnezeu, cea din minte. Şi mai mult nu se cere nimic. După un timp, singur de la sine, va veni şi cunoaşterea prin încercare a tuturor neajunsurilor şi neputinţelor sale, care nu vă va îngădui să vă prea uitaţi la cele bune din Dv". (pag. 403).

Că v-aţi schimbat puţin pravila voastră de acasă - e nimic. Se poate modifica şi mai des pentru ce printr-o noutate oarecare din ea, să-ţi menţii în putere şi luarea aminte şi simţirea Pentru că obişnuinţa, pe de o parte, fără să pretindă o atenţie mai mare, slăbeşte adunarea gândurilor, iar pe de alta, micşorează consimţirea, părăsindu-te gustul faţă de unul şi acelaşi lucru; şi în sfârşit; transformă într-o lege imutabilă, ceea ce nu poate purta acest titlu". (pag. 404).

"Vă îndeletniciţi ca să deprindeţi rugăciunea neîncetată. Bine ! Însă băgaţi de seamă, nu obişnuiţi numai limba la repetarea unei rugăciuni scurte. Aceasta va fi numai o repetare mecanică a rugăciunii fără de rugăciune. Odată cu aceasta, obişnuiţi-vă să vă ţineţi în frică şi evlavie, cu zdrobire şi cu smerenie. Şi fiţi aşa ca şi cum aţi sta în faţa Domnului, Care e gata să rostească, pentru dumneata, sentinţa cea de pe urmă". (pag. 406).

" Întrebaţi, cum să vă însuşiţi mai tare tainele credinţei noastre sfinte. Trebuie mutate din minte şi din memorie, în inimă şi atunci vor fi tari; căci atunci ele vor pătrunde în adâncul vieţii Dv. duhovniceşti şi se vor uni cu ea, sau vor ajunge un singur lucru cu ea. Şi de aici va fi un astfel de rod, că nicio obiecţiune, împotriva obiectelor de credinţă, nu vă va clinti sau tulbura. Cât timp aveţi credinţa numai în minte, obiecţiunile celor necredincioşi, pătrunzând în minte, îi clatină temeiurile ei, şi ea simţind terenul de sub picioare clătinându-se, se tulbură. Iar când dogmele sunt acceptate de inimă, atunci obiectează cât vrei, aceste obiecţiuni, rămânând numai în cap, nu pot clătina temeliile credinţei din inimă, şi mintea simţind că stă pe o temelie tare, rămâne liniştită cu desăvârşire". (pag. 406 - 407).

"Întrebaţi : "va trece râvna pentru rugăciune ?" - Va trece, dacă veţi râvni numai ca să citiţi rugăciunile după tipic, dar nu va trece, dacă veţi încălzi rugăciunea dinlăuntru; ci dimpotrivă, mereu se va aprinde. Când rugăciunea lăuntrică va prinde putere, atunci ea începe să diriguiască rugăciunea cea de dinafară şi chiar s-o înghită. De aici râvna de rugăciune se va prinde, căci atunci raiul va fi în suflet. Însă rămânând numai cu rugăciunea cea de dinafară, vă puteţi răci faţă de osteneala rugăciunii; chiar de aţi săvârşi-o cu luare aminte şi cu înţelegere, mai cu seamă simţămintele cele de rugăciune ale inimii". (pag. 408).

"Gândurile, ziceţi, s-au potolit". Care gânduri !? Vrăjmaşul are o tactică, că atunci când cineva nu îngăduie cugetele cele păcătoase, ci de îndată le taie, apoi el trece de la ele la semănarea gândurilor deşarte şi zadarnice, ca să abată de la gândurile cele duhovniceşti, dătătoare de viaţă şi totodată pândeşte, dacă nu e chip să te tragă pe sfoară şi să te momească spre cugetele cele pătimaşe. Deci, poate la Dv. cugetele cele rele s-au potolit, iar cele deşarte încă tot colcăie. În acest caz nu e decât lucrul pe jumătate. Trebuie să ne zbatem până la sfârşit, ca şi cugetele cele deşarte să nu se nască în cap". (Ibidem).

"În ce priveşte rugăciunea minţii, ţineţi seama de un singur lucru : că aducându-vă necurmat aminte de Dumnezeu, să nu uitaţi să încălziţi şi frica cea plină de evlavie - şi îndemnul de a cădea în pulbere în faţa lui Dumnezeu, Părintele cel Preamilostiv, dar totodată şi judecător înfricoşat. Deasa aducere aminte de Dumnezeu fără evlavie; toceşte simţul fricii de Dumnezeu şi prin aceasta, ne lipseşte de acea lucrare mântuitoare a ei, care îi aparţine în cercul mişcărilor duhovniceşti şi pe care n-o poate produce nimic, afară de ea (adică de frica de Dumnezeu) ". (pag. 412).

Cu prilejul unei noi pierderi a căldurii celei dinlăuntru, prea Sfinţitul Teofan scrie fiicei sale duhovniceşti :

   "V-aţi acordat o înlesnire, îngăduindu-vă să vă distraţi puţin şi nu v-aţi păzit : n-aţi păzit nici ochii, nici limba, nici gândurile. De aceea căldura a plecat şi aţi rămas goală (deşartă). Acest lucru nu-i bun de nimic. Grăbiţi-vă să vă statorniciţi întocmirea lăuntrică cea cuvenită, sau să o cereţi : încuiaţi-vă şi vă rugaţi numai şi citiţi despre rugăciune, până când luarea aminte se va uni cu Dumnezeu în inimă şi se va sălăşlui acolo duhul zdrobirii şi al a pătrund, cu care trebuie să ne măsurăm, dacă suntem în bună rânduială sau am ieşit din ea. Se pare, că Dv. judecaţi despre luare aminte ca despre o rigoare de prisos, ea însă dimpotrivă este rădăcina vieţii lăuntrice duhovniceşti : De aceea vrăjmaşul ce se şi înarmează împotriva ei mai mult decât împotriva a orice şi din răsputeri făureşte înaintea ochilor sufletului năluciri ademenitoare şi ne bagă gânduri despre înlesniri şi distracţii. Iată că v-a înşelat şi pe Dv. Recunoaşteţi că răceala şi orânduiala lăuntrică; le suferiţi după fapte, ca o pedeapsă. Căldura cea duhovnicească, Dumnezeu o dă pentru ostenelile luării aminte faţă de sine, înaintea Lui. Ce reiese că aţi făcut Dv. ? Aţi luat un dar atât de scump al lui Dumnezeu şi l-aţi aruncat afară peste geam. Să dea Domnul să vă uniţi cât mai curând cu El şi după aceea să rămâneţi pururea nedespărţită de El,    şi şezând şi umblând, şi în biserică şi acasă, şi lucrând şi odihnindu-vă de lucru. Care lucru este mai mult vrednic de o atenţie necurmată şi de o privire cu mintea, decât Domnul ? Şi binevoiţi a-I da Lui această cuvenită precădere şi încetul cu încetul vine libertatea; nu vă lăsaţi pe gânduri, de cele mai multe ori despre nimicuri, ci tindeţi ca, mai de aproape; mai adânc şi mai atent să priviţi în faţa Domnului, Celui ce vede toate şi se află pretutindeni, zicând în sine : căutat-te-a faţa mea pe Tine, Doamne, faţa ta voi căuta. Frica de Dumnezeu, să nu se depărteze de inimă". (pag. 413 - 414).

"Întrebaţi de unde vine înşelarea din timpul lucrării rugăciunii lui Iisus ? - Ea vine nu de la rugăciune, ci de la felul cum se lucrează ea, adică de acela (fel) care e arătat în Filocalie. Acest fel trebuie lucrat cu un povăţuitor, care cunoaşte acea lucrare şi în ochii lui. Iar cine se apucă singur de acest lucru, numai după descrierea lui, acela nu va scăpa de înşelare. Acolo e descris numai felul de a lucra cel de pe dinafară, iar cele ce se adaugă de către povăţuitor, pentru completarea întocmirii lăuntrice, acelea nu se văd. Cel ce petrece o astfel de lucrare fără povăţuitor, fireşte că rămâne numai cu lucrarea cea de dinafară, împlinind cu asprime cele poruncite pentru poziţia trupului, respiraţiei şi privirii în inimă. Fiindcă mijloacele de acest fel, fireşte că nu pot duce la o măsură oarecare a concentrării atenţiei şi căldurii, apoi el neavând pe lângă sine un povăţuitor credincios care i-ar fi spus lui care e valoarea schimbării ce se petrece în el, vine la gândul că acest lucru şi este ceea ce caută el, adică că l-a adumbrit harul, pe când el (harul) încă nu e şi începe să i se pară că are harul, fără să-l aibă. Aceasta şi este înşelarea, care pe urmă, schimonoseşte tot mersul vieţii lui duhovniceşti de după aceea. Iată de ce şi acum, la stareţi, vedem că ei ne sfătuiesc, deloc să nu ne apucăm de aceste mijloace, din pricina primejdiei ce vine de la ele. Ele înşile nu pot da nimic haric de la sine, căci harul nu e legat de niciun lucru de dinafară, ci coboară spre întocmirea lăuntrică. Întocmirea lăuntrică cea cuvenită şi fără de ele atrage lucrarea harului. Această întocmire este, ca să umbli, în timpul rugăciunii Lui Iisus, în prezenţa lui Dumnezeu, să încălzeşti simţămintele de evlavie şi de frica de Dumnezeu, să nu-ţi faci niciun fel de înlesniri, totdeauna şi întru toate să asculţi conştiinţa ta şi s-o păzeşti nepătată şi împăcată, şi întreaga ta viaţă - şi cea lăuntrică şi cea de dinafară - să o dai în mâinile lui Dumnezeu. Din aceste stihii duhovniceşti, harul lui Dumnezeu, venind la vremea sa, unindu-le laolaltă, aprinde focul cel duhovnicesc din inimă, care e şi dovada prezenţei harului în inimă. Pe această cale e greu să cazi în părerea de sine. Dar şi aici e mai bine cu un povăţuitor de faţă, care ţi-ar vedea faţa şi ţi-ar mai auzi glasul. Căci aceste două lucruri (faţa şi glasul) descopăr ceea ce se află înlăuntru". (pag : 415 - 416).

"Încă nu vi s-a restituit ceea ce aţi pierdut (căldura din inimă). Îmi pare şi mie rău de acest lucru, ca şi Dv. Însă nu vă descurajaţi. Domnul e milostiv. Va fi dat îndărăt, dacă-l veţi căuta cu smerenie, fără să cârtiţi, că nu vi se dă degrab şi nu pierdeţi nădejdea : Iar nădejdea s-o ai spre mila lui Dumnezeu, iar nu spre ostenelile tale. Trebuie de ostenit până când nu mai poţi, iar nădejdea s-o pui totuşi numai în mila lui Dumnezeu. Chiar de te sprijini cu nădejdea pe ceva al tău, măcar cât e de gros un firicel de păr, apoi acest lucru este deja o abatere de la calea cea dreaptă şi totodată şi o piedică şi o oprelişte spre căpătarea celor căutate. Dacă v-aţi însingurat cu gândul, că iată mă voi apuca de mătănii, de citire, de statul în picioare noaptea - şi toate se vor întoarce - apoi Domnul înadins mai mult timp nu-ţi dă cele cerute, până când nu va dispare nădejdea întru ostenelile tale, ca prin încercare să ne înveţe că darurile lui Dumnezeu nu depind de ostenelile noastre, deşi şi fără de ele nu veţi primi nimic, ci cu cât mai mult şi mai stăruitor vă veţi osteni, cu atât mai curând vor fi restituite cele dorite - pierdute.

Vedeţi acum ce floricică gingaşă e căldura cea duhovnicească dinlăuntru. Iată într-adevăr - nu te atinge de mine. Văzând acest lucru luaţi hotărârea să o păziţi mai departe, cu toată trezvia, atunci când va binevoi Domnul să v-o întoarcă. Acum acest lucru e greu, iar dacă veţi aluneca încă o dată, va fi şi mai greu. Privegheaţi cât de rău umblaţi". (pag. 419 - 420).

"Eu, mi se pare, v-am scris deja şi încă vă mai repet că îndepărtarea harului ce o suferiţi, nu este o pedeapsă, ci o povaţă. În pedeapsă, harul se depărtează cu totul; iar la povaţă el numai se ascunde, deşi e lângă noi : nu ne lipseşte de ajutorul necesar, ci numai ne ia sau nu ne dă mângâierile. Iată ce este la Dv. Pentru Dv. a socotit Domnul că trebuie făcut acest lucru. Însă se va îndura şi iarăşi va începe cu milostivire să vă dea mângâierile. Mângâierile nu sunt neapărat trebuincioase. De neapărată trebuinţă e ajutorul, iar El, în chip evident, e lângă Dv. Mai răbdaţi puţin şi se va întoarce şi mângâierea. E greu, ziceţi. Dar altfel cum vreţi ? Noi trebuie să ne altoim la Crucea Domnului. Dar cum să te altoieşti la Cruce ? Tot prin Cruce sau printr-un necaz greu ca şi Crucea Lui. Ostenelile Dv. sunt tot necazuri. Dar fiindcă mai înainte mângâierile harului le luau din greutatea şi durerea lor, simţirea căror lucruri e necesară pentru a ne altoi la Crucea Domnului, apoi acum vi se dă să simţiţi acest lucru prin îndreptarea harului. Crucea şi mai înainte era asupra Dv., însă Dv. n-o simţeaţi, parcă ea ar fi fost dusă de mâinile altora. Iar acum e lăsată să apese asupra Dv. cu toată greutatea sa, e aruncată numai în spatele Dv. Şi iată că trebuie să oftezi. De oftat oftează, dar totuşi s-o duci cu voie bună. Domnul este aproape şi ajută. Încă puţintel. El vă va întoarce şi mângâierea". (pag.421).

"Vreţi să aflaţi de ce lucrarea ridicării durează aşa de mult. Iată eu v-am spus : pentru că acest lucru e trebuincios pentru povăţuirea Dv. duhovnicească. Însă căutaţi, poate încă mai găsiţi ceva care v-ar smeri. Nu vi s-a părut cândva : iată am găsit drumul - simt braţele Părinteşti - în acest timp atribuind multe ostenelilor şi lipsurilor Dv. Poate, când v-aţi risipit, aţi gândit : ei, mă voi mângâia   puţin, îmi voi da voie, iar pe urmă iarăşi mă voi apuca de treabă; că eu, doar numai să mă apuc, căci totul va merge bine, cu toate bucuriile unei vieţi întru Domnul. Dacă veţi recunoaşte după Dv. ceva din cele spuse, pocăiţi-vă şi hotărâţi-vă, pentru mai departe, deloc să nu vă îngăduiţi să gândiţi astfel. Lăsa-ţi-vă, cu totul, în seama Domnului, dovedind că sunteţi gata cu bună voie şi cu bucurie să primiţi tot ce va binevoi El să vă trimită şi pe dinafară şi pe dinlăuntru". (pag. 422).

"Pravila Dv. cea de acasă e bună, mai, ales prin faptul că vă lasă loc liber pentru rugăciunea proprie, cea din minte şi din inimă, către Domnul şi către sfinţii Lui. Cu cât mai multă e aceasta în pravila cea de acasă, cu atât e mai bine. În biserică de nevoie sunt rânduite rugăciuni care se citesc, însă şi acolo e loc şi îndrumare pentru rugăciunea personală. O astfel de însemnătate o au ostenelile. Şi totuşi, în biserică sunt mai multe rugăciuni citite decât proprii. Iar în rugăciunea cea de acasă e potrivit să fie mai multe rugăciuni proprii, cereri făcute cu mintea din inimă. La Dv. aşa şi este. Şi e bine. Puteţi înmulţi numărul rugăciunilor proprii şi scurta numărul rugăciunilor citite, sau măcar din când în când să faceţi aşa. Însă şi rugăciunea cea citită, dacă se înalţă cu gândire şi simţire; e ca şi cea proprie. Băgaţi de seamă însă, că nu trebuie să fiţi legată de pravilele de rugăciune, ci să vă purtaţi cu ele cu o deplin; libertate. E mai bine să le schimbaţi în parte, sau să alcătuieşti altele din nou, ca nu cumva rugăciunea să se prefacă numai într-o formă" (pag. 423 - 424).

"Scrieţi, că uneori, în timpul rugăciunii, singur de la sine, vă vin dezlegări la problemele de viaţă duhovnicească, care vă preocupă sufletul. Aceasta e bine ! Eu mi se pare că v-am scris deja despre acest lucru. Aceasta este adevărata învăţătură creştină a adevărului lui Dumnezeu. Aici se împlineşte făgăduinţa : toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu. Aşa se şi petrece acest lucru. Adevărurile se scriu în inimă, de degetul lui Dumnezeu şi rămân acolo neşterse şi nu sunt supuse la niciun fel de clătinare. Binevoiţi a nu lăsa fără luare aminte astfel de însăilări ale adevărului lui Dumnezeu, ci să le scrieţi". (pag. 424).

    Cea din urmă scrisoare, cea de încheiere, a Episcopului Teofan către fiica sa duhovnicească, pare că ar fi un bilanţ al tuturor scrisorilor anterioare şi totodată şi a întregii ei lucrări duhovniceşti, a întregii ei lucrări de rugăciune, sub îndrumarea prea Sfinţitului.

   Lucrarea aceasta a început prin lămurirea noţiunii despre rugăciunea lui Iisus şi despre obligativitatea rugăciunii lui Iisus, nu numai pentru monahi, ci şi pentru mireni. Într-un şir de scrisori, Episcopul Teofan, cu atenţie, urmăreşte starea duhovnicească a fiicei sale duhovniceşti, o învaţă cum să-şi facă pravila de rugăciune, cea de acasă, cum să ia seama de trăirile sale lăuntrice, să se orienteze în cugete şi să ducă lupta cu ele. El îi arată schimbarea ce se petrece în ea, de la o înălţare duhovnicească până la o decădere duhovnicească şi explică pricinile acestei schimbări. El îi arată însemnătatea harului lui Dumnezeu în opera mântuirii, care se lucrează nu prin eforturile noastre, ci prin ajutorul harului lui Dumnezeu, cu condiţia ca noi să ne lăsăm în voia lui Dumnezeu. În sfârşit, el arată şi câştigarea iscusinţei duhovniceşti şi creşterea ei duhovnicească, care se petrece în ea. În scrisoarea sa cea de pe urmă, el se bucură de starea harică a sufletului ei şi-i dă ultimele sale sfaturi; "Întreaga Dv. scrisoare, scrie el, mărturiseşte despre o stare de bucurie a sufletului Dv. Vă bucuraţi de mila lui Dumnezeu faţă de Dv., dar totodată vă şi înfricoşaţi. Reiese, că din încercare aţi învăţat adevărul, că a sluji lui Dumnezeu se cuvine cu frică şi a ne bucura Lui cu cutremur. Trebuie ţinută şi una şi alta şi nedespărţit, ca nu cumva din bucurie să-ţi îngădui nepăsare (să umbli cu mânecile nesuflecate - stă în text), la fel şi din pricina fricii, să ajungi până la înăbuşirea oricărei mângâieri. Trebuie să ne ţinem în cea mai mare evlavie înaintea lui Dumnezeu, ca înaintea unui Părinte mult milostiv şi mult îngrijitor pentru noi, dar totodată şi aspru, fără de niciun pic de îngăduinţă. Frica, ca nu cumva să pierzi din nou totul, acum la Dv. e la ordinea de zi. În urma lucrării ei, Dv. vă arătaţi doritoare şi gata spre orice mijloace numai ca să le păstraţi. Dar nu socotiţi cumva că sunteţi în stare singură să faceţi acest lucru. Numai pentru un singur gând de acest fel, vi se poate lua totul. Stăruiţi-vă în fel şi chip să le păstraţi, iar paza însăşi lăsaţi-o în mâinile Domnului. Nu vă veţi osteni - Domnul va păzi în locul Dv. Vă veţi răzima cu nădejdea în silinţele şi ostenelile Dv. - Domnul se va depărta, pentru că l-aţi socotit de prisos şi iarăşi vă va lovi aceeaşi nenorocire. Osteniţi-vă până nu veţi mai putea, încordaţi-vă puterile până la ultimul grad, însă, însăşi lucrarea pazei, totuşi s-o aşteptaţi numai de la Domnul. Nu trebuie slăbită niciuna nici alta, nici osteneala, nici silinţa, nici nădejdea spre unul Dumnezeu. Una să o întărească pe alta - şi din amândouă se va întocmi o rugăciune tare. Domnul pururea vrea să ne dea nouă toate lucrurile cele mai mântuitoare şi e gata să ni le dea în orice timp, aşteaptă numai ca să fim gata, sau în stare să le primim. De aceea întrebarea : cum să facem ca să le păzim, se transformă într-o altă întrebare, cum să facem ca mereu să fim gata să primim puterea cea de pază de la Domnul, ce e gata să intre în noi ? Şi acest lucru cum să-l facem ? Să te socoţi pe tine gol, să încununezi acest lucru cu încredinţarea, că numai Domnul poate face aceasta şi nu numai că poate, dar şi vrea, şi ştie cum, şi pe urmă stând cu mintea în inimă, să strigi : cu judecăţile pe care le ştii, bine întocmeşte-mă, Doamne, cu o neclintită nădejde că şi vă va întocmi bine şi nu va da întru tulburare picioarele : Dv. sunteţi entuziasmată de întoarcerea bunei întocmiri celei pline de mângâiere. Acest lucru e firesc să fie. Însă feriţi-vă, să vă faceţi iluzii. A, iat-o ! Iat-o în ce constă şi cum şi eu nici nu ştiam ! Acesta este un gând al vrăjmaşului, care lasă după sine un gol, sau te duce spre el : Mereu trebuie să spui : Slavă Ţie Doamne ! adăugând, Dumnezeule, milostiv fii mie ! Dacă vă veţi opri asupra acestui gând, apoi cu el îndată se vor uni amintirile, cum v-aţi ostenit şi v-aţi abătut, ce aţi făcut şi de ce v-aţi îndepărtat, în ce fel de împrejurări buna întocmire se va arăta şi se va depărta, când rămânea şi se statornicea; şi pe urmă va veni hotărârea : deci, totdeauna aşa voi face. Şi veţi cădea într-o părere de sine visătoare că în sfârşit aţi descoperit secretul unei bune întocmiri duhovniceşti, şi el se află în mâinile Dv. Şi chiar în rugăciunea următoare, se va vădi toată falsitatea unor asemenea visări - rugăciunea va fi goală, slabă şi cu puţină mângâiere. Mângâierea va veni numai de la amintirea stării de veghe anterioară, iar nu de la posedarea ei. Şi va trebui să oftezi şi să te osteneşti. Iar dacă sufletul nu se va pricepe să facă acest lucru, apoi aşezarea falsă va dăinui şi harul iarăşi se va depărta. Căci o astfel de întocmire visătoare, arată că sufletul iarăşi s-a sprijinit pe ostenelile sale şi nu pe mila lui Dumnezeu. Harul totdeauna este har şi nu e legat de nicio osteneală. Cine o leagă de osteneală, acela chiar pentru acest lucru se poate lipsi de el. Să ţineţi minte bine acest lucru. Îndepărtările harului cele educative sunt îndreptate numai spre acest lucru, ca să vă ajute să învăţaţi cât mai bine lecţia cea mântuitoare". (pag. 425 - 427).

    Tabloul general al vieţii lăuntrice duhovniceşti de rugăciune al unui lucrător al rugăciunii lui Iisus, descris mai sus, îl vom completa cu amănunte răzleţe din scrisorile Episcopului Teofan către alte persoane.

   "E bine să te osteneşti cu rugăciunea lui Iisus", scrie Episcopul Teofan unui monah, "însă nu trebuie uitat că lucrarea nu se cuprinde în cuvinte şi nici în cantitatea rugăciunilor lui Iisus, ci în deprinderea de a fi totdeauna în aducerea aminte de Domnul. E bine să păzeşti şi cantitatea, ca să nu te leneveşti, însă principalul e ca gândurile şi simţămintele, în acest timp să fie sfinte. Rodul rugăciunii - cel mai de seamă - nu e căldura şi dulceaţa, ci frica de Dumnezeu şi sfărâmarea. Ele mereu trebuie încălzite, cu ele trebuie să trăim şi prin ele să respirăm".

"Păziţi aducerea aminte de Dumnezeu şi aducerea aminte de moarte. De la frica de Dumnezeu va petrece în putere. De la frica de Dumnezeu va veni luarea aminte faţă de sine şi de toate faptele, gândurile şi simţămintele tale. De aici, o viaţă plină de trezvie şi de evlavie. De la aceasta vine înăbuşirea patimilor. De la aceasta - curăţia. De la curăţie vine petrecerea cu Dumnezeu nu numai cu gândul, ci şi cu simţirea".

"Rugăciunea cea duhovnicească nu depinde de vreo încordare oarecare trupească, ca de exemplu de vreo apărare a atenţiei asupra inimii, sau de la comprimarea respiraţiei şi celor asemănătoare. Ca să o începi, trebuie să te aşezi în prezenţa Domnului şi pe urmă, lăsându-te în voia lui Dumnezeu şi umplându-te de credinţă şi de nădejde, să-I adresezi Lui rugăciunea simplu, ca un copil. Să te mulţumeşti cu simţămintele pe care ţi le va trimite Dumnezeu. Lucrarea duhovnicească nu se cuprinde în entuziasme : cea mai bună manifestare a ei este "duhul umilit, inima înfrântă şi smerită". Trebuie să deosebim numai simţămintele, care au intrat în obişnuinţă şi simţămintele trecătoare - du-te şi vino. Atât timp cât nu sunt omorâte patimile cu desăvârşire, nu se vor curma gândurile cele rele, simţămintele, mişcările şi punerile la cale. Ele se micşorează pe măsura micşorării patimilor. Izvorul lor este jumătatea noastră cea pătimaşă. Iată aici trebuie îndreptată toată atenţia noastră. Există numai un mijloc educativ. Aducerea aminte neîncetată de Domnul cu rugăciunea către El. Stareţii lui Dumnezeu puteau să izgonească prin acest mijloc, toate cele rele şi să se menţină în rânduiala cea bună. Deprinderea rugăciunii lui Iisus este partea de dinafară a acestei arme. În fond însă, acest lucru e la fel cu şederea acasă. Să fii cu conştiinţa în inimă cu Domnul, a Cărui chemare alungă tot ce este netrebnic. Citiţi pe Isichie - despre trezvie. Osteneala şi statornicia, în aceeaşi nevoinţă, biruieşte totul". (Sbornicul, despre rugăciunea lui Iisus Q 251).

"Rugăciunea lui Iisus, lucrată cu credinţă în simplitatea (curăţia) inimii, e mântuitoare de suflet totdeauna. Vătămătoare poate fi numai meşteşugirea (adică mijloacele meşteşugite), care este unită cu ea De acest lucru trebuie să ne ferim. Se poate ca să nu insişti prea mult asupra acestei rugăciuni, ci. fiecare să se obişnuiască a se ruga din inimă, cu rugăciunile cele rânduite şi cu rugăciunile cele din biserică. Pe urmă, când va începe să se adâncească în rugăciune, i se poate propune ca să facă rugăciunea lui Iisus neîncetat şi totodată să păstrezi aducerea aminte de Dumnezeu cu frică şi cu evlavie, însă să adăugaţi, căci casa de rugăciune este o inimă curată şi o conştiinţă împăcată şi râvna pentru orice virtute şi însămânţarea lor în inimă".

"Ceea ce trebuie căutat în rugăciune, este înrădăcinarea în inimă, fără de ieşire, a unui simţământ liniştit, însă cald, către Dumnezeu; dar să nu căutăm bucurii şi anumite mişcări, iar când Dumnezeu va trimite anumite simţăminte de rugăciune, să mulţumim pentru ele, însă să nu ni le atribuim şi să nu ne pară rău când vor pleca; ca de o pagubă oarecare mare şi de la ele totdeauna, să te cobori cu smerenie la un simţământ liniştit pentru Domnul !"

"D-voastră socotiţi că în zadar v-aţi ostenit cu rugăciunea lui Iisus. Nu cumva Dv. gândiţi că întreaga ei putere e în cuvinte ? Cuvintele sunt numai un ajutor pentru mintea cea neputincioasă, care n-are plăcere să stea într-un loc şi asupra unui lucru. Iar miezul întregii lucrări este : să stai cu mintea în faţa Domnului, cu frică şi cu cutremur, neîncetat şi fără de ieşire, cu o căldură în inimă, care adună laolaltă toate gândurile şi simţămintele şi stările lăuntrice; îmbrăcaţi această stare în forma de cuvânt şi va fi : Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul (păcătoasa)!"

"Cei începători trebuie să ţină minte, că rugăciunea fără de o strigare (întoarcere) a minţii din inimă către Dumnezeu - nu este rugăciune. Rugăciunea însă trebuie de la început să se facă după cartea de rugăciuni, cu rugăciuni de-a gata, ca să ne însuşim gândurile şi simţămintele şi cuvintele rugăciunii. Când povăţuitorul va vedea că ei (începătorii) în această privinţă au sporit în deajuns, apoi să le arate cum să se roage cu cuvintele lor, nu cu ale altora, cum să-ţi înalţi nevoile tale duhovniceşti, în rugăciunea către Dumnezeu. şi să-L rogi să fie îndurat faţă de ei şi să le ajute. În acelaşi timp, se poate propune o pravilă alcătuită din vreuna din cele 24 de rugăciuni scurte ale Sfântului Ioan Gură de Aur, sau din psalmi şi din alte rugăciuni bisericeşti. În sfârşit, pot fi învăţaţi să facă şi rugăciunea lui Iisus, însă fără să fie însoţită de mijloacele cele de dinafară, şi îndemnându-i numai la un singur lucru - să scoată această rugăciune din inimă".

Dacă întoarcerea minţii şi a inimii către Dumnezeu este rugăciune, apoi rugăciunea întocmeşte (alcătuieşte) sufletul vieţii celei lucrătoare în ordinea şi direcţia cuvenită Însă rugăciunea are şi partea sa anumită din viaţă, unde stăpâneşte numai ea, care îi aparţine numai ei. Aceasta este nevoinţa rugăciunii. Ea începe cu însuşirea rugăciunilor străine, lăsate nouă de Părinţii cei înţelepţiţi de Dumnezeu : când astfel ni se cultivă duhul de rugăciune, rugăciunea începe să se ridice la treapta de rugăciune proprie, personală; unde ea trece prin alte trepte noi, dintre care cea dintâi este rugăciunea minţii, a doua - a minţii din inimă, a treia - duhovnicească sau văzătoare. Viaţa cea întru Dumnezeu e o viaţă întreagă, ea şi este miezul rugăciunii. Prin urmare, drumul cel drept, al suirii pe drumul rugăciunii este drumul cel drept al suirii spre comuniunea cu Dumnezeu, sau. ceea ce este tot una, misticismul cel adevărat. Abaterea de la o dreaptă ridicare a rugăciunii spre desăvârşire este totodată şi o abatere spre un misticism fals. Nu e greu să observi locul de unde începe această abatere, sau primul punct de plecare spre abatere; aceasta este trecerea de la rugăciunea cea grăită, la rugăciunea cea personală, sau altfel trecerea de la rugăciunea cea de dinafară la cea lăuntrică, cea a minţii. A îndepărta rătăcirea de la acest punct, va însemna să îndepărtezi abaterea spre un misticism fals. Abaterea spre misticismul cel fals, la părinţi, nevoitori ai trezviei, se numeşte abatere în înşelare. Noi am văzut aceste abateri de la adevăr, pe calea mişcării de dinafară spre lăuntru (Cele trei chipuri de luare aminte şi de rugăciune ale Sf. Simeon Noul Teolog). Unii se opresc la imaginaţie, alţii la lucrarea minţii din cap. Pasul adevărat îl fac aceia, care trecând peste aceste popasuri, ajung până la inimă şi se ascund în ea. Însă şi aici e cu putinţă rătăcirea, pentru că partea de rugăciune cea cu mintea din inimă este lucrată de noi înşine, ostenitoare; iar unde suntem noi, acolo totdeauna este posibilitatea căderii în înşelare, precum şi în păcat. Primejdia trece când se întăreşte în inimă rugăciunea cea curată şi nerisipită, care este un semn că inima este umbrită de un har sfinţit, căci aci se formează simţăminte obişnuite de a se desluşi binele de rău. Şi aşa, chiar de la început, de dinafară spre înăuntru până la acest fericit moment e cu putinţă o abatere spre un misticism fals. Cum să scăpăm de această nenorocire ? Pentru acest lucru Părinţii arată un singur mijloc : nu rămânea singur, ci să ai un sfătuitor şi povăţuitor încercat. Dacă nu-l găseşti, adunaţi-vă doi trei şi îndrumaţi-vă unul pe altul, în lumina scrierilor patristice. Altă cale spre a scăpa de misticism eu nu cunosc, afară doar de îndrumarea specială harică, de care s-au învrednicit foarte puţini aleşi ai lui Dumnezeu". (Scrisori despre viaţa cea duhovnicească, Episcopul Teofan, pag. 232 şi altele).

"Luarea aminte la ceea ce este în inimă şi la ceea ce iese dintr-însa este un lucru de căpetenie într-o viaţă dreaptă de creştin. Prin aceasta se pune orânduirea cuvenită în cele dinăuntru, cât şi în cele de dinafară. Dar luarea aminte trebuie să fie însoţită totdeauna şi de socotinţă, ca să putem cerceta cum se cuvine şi cele ce se petrec înlăuntru şi cele ce ni se cer de dinafară. Fără socotinţă, nici luarea aminte nu e bună de nimic". (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 57).

"E nevoie, ca la orice lucru, să venim cu o inimă plină de frica de Dumnezeu. Dar, ca inima să fie în această stare; plină de frica de Dumnezeu, trebuie s-o adumbrească neîncetat gândul la Dumnezeu. Cugetarea de Dumnezeu va fi uşa prin care va intra sufletul în viaţa cea lucrătoare. Toată osteneala trebuie să fie acum îndreptată numai spre ţinta aceasta, ca să cugetăm neîncetat despre Dumnezeu, sau ca să fim în prezenţa lui Dumnezeu. Dumnezeu este pretutindenea; fă ca şi gândul tău să fie peste tot cu Dumnezeu. Dar cum trebuie să săvârşim aceasta ? Gândurile se îmbulzesc, precum ţânţarii în stufişurile lor, iar asupra gândurilor dau năvală încă şi simţirile inimii. Pentru ca gândul să se lipească numai la un singur lucru, stareţii aveau obiceiul să-şi agonisească o anumită deprindere neîntreruptă, din rostirea unei scurte şi mici rugăciuni : prin deprindere şi repetare, această mică rugăciune se lega atât de puternic de limbă, încât ea însăşi o zicea mereu de la sine. Cugetul prin această repetare se lipea şi el de rugăciune, iar printr-însa şi de gândirea neîncetată despre Dumnezeu. Prin agonisirea acestei deprinderi, rugăciunea se lega de pomenirea de Dumnezeu, iar pomenirea de Dumnezeu se lega de rugăciune şi aşa ele se sprijineau una pe alta. Iată deci şi umblarea în faţa lui Dumnezeu. Rugăciunea minţii se face atunci când cineva întărindu-se cu atenţie în inimă, înalţă de acolo rugăciunea către Dumnezeu. Iar lucrarea minţii este atunci când cineva, stând cu atenţia în inimă, cu pomenirea lui Dumnezeu, înlătură oricare alt gând, care încearcă să pătrundă în inimă". (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 58).

"Mare este puterea rugăciunii lui Iisus, după descrierea Sfinţilor Părinţi şi cu toate acestea vedem din practică, că nu toţi cei care au deprins-o sunt părtaşi la această putere, nu toţi gustă din rodurile ei. Pentru ce se petrece acest lucru ? Pentru că ei singuri vor să ia în stăpânirea lor ceea ce aparţine numai darului lui Dumnezeu şi ceea ce este o lucrare a harului lui Dumnezeu. Ca să începem a repeta această rugăciune dimineaţa, seara, când mergem, sau când ne-am aşezat, când stăm culcaţi, în timpul lucrului, sau în timpul liber - asta este lucrarea noastră. Pentru aceasta nu se cere un anumit ajutor din partea lui Dumnezeu. După aceasta poate urma o oarecare împăcare a gândurilor şi chiar în felul ei o căldură a inimii, dar toate acestea pot fi lucrarea şi rodul silinţelor noastre. Vei socoti că ai scos ceea ce deloc nu ai. Acest lucru li se întâmplă celor ce nu-şi dau seama în ce anume constă fiinţa rugăciunii. Cela ce însă va descoperi această conştiinţă, acela văzând că oricât s-ar strădui el să. lucreze după îndrumările bătrânilor tot nu se dau pe faţă roadele aşteptate, îşi taie orice aşteptare de roade de la propria lui stăruinţă şi-şi pune toată nădejdea în Dumnezeu. Când se va alcătui acest lucru, abia atunci se va da putinţă darului să lucreze; darul vine el, în clipa pe care numai el o cunoaşte şi altoieşte această rugăciune în inimă. Atunci, după cum spun stareţii, în ce priveşte ordinea de dinafară va rămâne aceeaşi, dar nu va rămâne acelaşi lucru în ce priveşte puterea lăuntrică". (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 67).

"Semnul caracteristic ce vădeşte starea aceasta, când se deschide împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul nostru, sau ceea ce este tot una, se aprinde focul cel duhovnicesc în inimă fără de ieşire, din faţa lui Dumnezeu, este petrecerea cea dinlăuntru. Conştiinţa se adună pe sine întreagă în inimă şi stă în faţa lui Dumnezeu, revărsându-şi înaintea Lui simţămintele sale, iar mai mult decât orice, căzând cu durere în smerite simţăminte de pocăinţă, gata să-şi închine întreaga viaţă numai în slujba Lui. O astfel de întocmire sufletească se statorniceşte zilnic, în clipa când te trezeşti din somn, se păstrează toată ziua, în vremea tuturor ostenelilor şi îndeletnicirilor şi nu pleacă până ce somnul nu va închide ochii. Odată cu statornicirea acestei întocmiri, se curmă toată neorânduiala care bântuie înlăuntru până în acel moment, în perioada căutării. Frământarea gândurilor, neînfrânată până acum, se curmă; atmosfera sufletului devine curată şi fără de niciun nor; rămâne numai aducerea aminte şi gândul despre Domnul. De aici se statorniceşte o lumină în toate cele dinlăuntru. Totul acolo este limpede, fiecare mişcare e observată şi preţuită după vrednicie, prin lumina minţii, cea care purcede (provine) de la faţa Domnului contemplat. Din pricina aceasta, orice gând rău şi simţământ rău, care se lipesc de inimă, chiar în starea lor de încolţire, întâmpină o împotrivire şi sunt alungate. Dar chiar de va străbate ceva potrivnic împotriva voii, omul îndată cu smerenie se mărturiseşte Domnului şi se curăţă prin pocăinţă lăuntrică, sau prin mărturisirea de dinafară, astfel că conştiinţa mereu e păzită curată în faţa Domnului. Ca răsplată pentru o astfel de osteneală lăuntrică, se dă în rugăciune o îndrăzneală către Dumnezeu care şi licăreşte neîncetat în inimă. Căldura neîncetată a rugăciunii este duhul acestei vieţi, aşa că odată cu încetarea acestei licăriri încetează şi mişcarea vieţii celei duhovniceşti, după cum odată cu încetarea respiraţiei încetează viaţa trupului". (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 68).

"Toate cele spuse sunt numai un început pentru o nouă treaptă sau pentru o nouă perioadă de viaţă creştină. De aici va începe transfigurarea sufletului şi trupului după duhul vieţii celei întru Hristos Iisus, sau înduhovnicirea lor. Punând stăpânire pe sine însuşi, omul va începe să introducă aievea întru dânsul tot ce este adevărul, tot ce este sfinţenie şi tot ce este puritate şi să izgonească tot ce este minciună, tot ce e păcătos şi trupesc. Şi până acum se ostenea el asupra aceluiaşi lucru, însă în fiecare clipă era furat. Iar acum e cu totul altfel. Omul s-a aşezat slobod cu piciorul şi fără să se clatine în faţa potrivnicilor, îşi duce chibzuit zidirea de sine. El primeşte, după cuvintele lui Varsanufie, focul pe care Domnul a venit să-l arunce pe pământ - şi în acest foc încep a se mistui toate puterile firii celei omeneşti. Dacă printr-o frecare îndelungată puteţi trezi focul şi-l puneţi în lemne - lemnele se vor aprinde şi, arzând, vor scoate trosnete şi fum, până când se vor mistui. Iar cele mistuite se văd pătrunse de foc, răspândind o lumină plăcută, fără fum şi fără trosnet. La fel se petrece şi în cele dinlăuntrul nostru. Focul a fost primit, începe mântuirea. Cât fum şi trosnet au loc în acest timp, ştiu cei ce au încercat lucrarea. Însă când se va mistui totul - fumul şi trosnetul încetează şi înlăuntru se vede numai lumină. Această stare este o stare de curăţie; până la ea e o cale lungă. Dar Domnul e mult milostiv şi atotputernic. Este vădit că celui care a primit focul unei legături simţite cu Domnul, nu îi stă înainte odihna, ci osteneala multă, însă o osteneală rodnică şi dulce; pe când, până acum ea era amară şi puţin rodnică, dacă nu chiar fără de rod". (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus Q 69).

"Căldura inimii sau arderea duhului, de care s-a vorbit mai înainte, vin tocmai prin lucrarea neîncetată a rugăciunii lui Iisus. Cu cât mai stăruitor te vei osteni, cu atât mai mult această rugăciune se va altoi în inimă. Cu cât mai se înrădăcinează în inimă rugăciunea lui Iisus, cu atât mai mult se încălzeşte inima şi cu atât mai mişcătoare de sine devine rugăciunea, astfel că focul vieţii celei duhovniceşti se aprinde în inimă şi arderea ei (vieţii celei duhovniceşti - n. tr.) devine necurmată, pe când rugăciunea lui Iisus va cuprinde toată inima şi va ajunge să se mişte neîncetat. De aceea, cei care au primit naşterea unei vieţi lăuntrice desăvârşite, se roagă aproape numai cu această rugăciune, hotărându-şi printr-însa pravila lor de rugăciune". (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 70).

"Semnul cel adevărat al nevoinţei şi totodată condiţia unei propăşiri ce se obţine printr-însa este îndurerarea (lucru despre care s-a vorbit într-una din convorbirile anterioare). Cel ce umblă fără îndurerare nu va căpăta rod. Îndurarea inimii şi osteneala trupului, scot la iveală darul Sfântului Duh, ceea ce dă fiecărui credincios, în taina Sf. Botez care, prin nepăsarea noastră în ce priveşte împlinirea poruncilor e îngropat în patimi, iar după negrăita milă a lui Dumnezeu e înviat din nou prin pocăinţă. Deci, nu da îndărăt în faţa ostenelilor din pricina îndurerării lor, ca să nu fii osândit pentru nerodire şi să nu auzi : luaţi de la el talantul. Oricare nevoinţă trupească sau sufletească, care nu e însoţită de îndurerare şi nu cere osteneală nu aduce rod : "Împărăţia lui Dumnezeu se ia cu sila şi numai cei silitori o răpesc pe ea". (Mat.11,12). Mulţi s-au ostenit mulţi ani fără de durere, însă din pricina acestei lipse de durere au fost şi sunt străini de curăţie şi n-au ajuns părtaşi Sfântului Duh, ca unii care au înlăturat cruzimea durerilor. Cei ce lucrează în nepăsare şi slăbănogire, se ostenesc parcă şi mult, însă nu culeg niciun rod, din pricina lipsei de dureri. Dacă, după prooroc, nu se vor zdrobi coapsele noastre, slăbind din pricina ostenelilor postului şi dacă noi nu vom sădi în inima noastră simţămintele dureroase ale zdrobirii şi nu ne vom îndurera ca o femeie ce naşte, apoi nu vom putea da naştere unui duh de mântuire pe pământul inimii noastre". (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 73).

"Să nu uitaţi că nu trebuie să ne mărginim numai la o repetare mecanică a cuvintelor rugăciunii lui Iisus. Acest lucru nu ne va duce la niciun rezultat, afară de o deprindere mecanică de a repeta această rugăciune cu limba, chiar fără să ne gândim la ea. Şi acest lucru, fără îndoială, nu e rău. Dar alcătuieşte cel mai depărtat hotar de afară al acestei lucrări. Miezul lucrării este să stai conştient în faţa Domnului, cu frică, cu credinţă şi cu dragoste. Această stare sufletească e cu putinţă să se împlinească în noi şi fără de cuvinte. Este chiar de trebuinţă s-o statornicim din nou mereu în inimă, mai înainte de orice. Cuvintele vor veni mai târziu, după aceasta, ca să ţintuiască luarea aminte numai asupra acestei stări şi să adâncească acele simţăminte şi stări sufleteşti". (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 73).

"Aducerea aminte de Dumnezeu - înştiinţarea cea de-a pururea a stării harice. Aducerea aminte de Dumnezeu nu este deşartă ci te duce neapărat la contemplarea desăvârşirilor şi lucrărilor lui Dumnezeu, cum sunt : bunătatea, dreptatea, creaţia, providenţa, răscumpărarea, judecata şi răsplata. Toate, acestea adunate într-un tot formează lumea lui Dumnezeu, sau latura lui duhovnicească. Cel ce râvneşte, petrece în această latură fără de ieşire. Astfel e însuşirea râvnei. De aici şi invers : petrecerea în această latură, sprijineşte şi dă viaţă râvnei. Doriţi să păziţi râvnă ? Ţineţi întreagă starea prescrisă. Şi totul va merge bine. Din întrunirea laolaltă a unor astfel de mişcări duhovniceşti, iese frica de Dumnezeu, starea evlavioasă din inimă în faţa lui Dumnezeu. Aceasta este străjerul şi paza stării harice". (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 88).

"Îndeplinind cu osârdie pravila, păstraţi trezvia minţii şi căldura inimii. Pe cea din urmă, când va începe a se micşora, grăbiţi-vă s-o încălziţi, ştiind bine că de îndată ce ea va lipsi, asta înseamnă că aţi trecut mai mult de jumătatea căii care vă depărtează de Dumnezeu. Frica de Dumnezeu este păzitorul şi generatorul căldurii celei lăuntrice. Însă e nevoie şi de smerenie şi de răbdare şi de o pravilă împlinită cu credincioşie şi mai mult decât orice, de trezvie. Luaţi aminte la voi înşivă, pentru Domnul. Îngrijiţi-vă în fel şi chip ca să nu adormiţi, sau adormind, ca să vă treziţi". (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 89).

"Cum îşi încălzeau în sine duhul de rugăciune şi cum se întăreau în rugăciune nevoitorii, părinţii şi învăţătorii noştri ? Lucrul cel mai de seamă, pe care ei îl căutau sta în aceea ca inima să ardă neîncetat numai pentru Domnul singur. Dumnezeu cere inima pentru că în ea este izvorul vieţii. Unde este inima, acolo este conştiinţa, atenţia şi mintea, acolo e sufletul întreg. Când inima e în Dumnezeu, atunci şi sufletul întreg e în Dumnezeu şi omul stă în faţa Lui într-o neîncetată închinare în duh şi în adevăr. Acest lucru de căpetenie, unii îl dobândesc repede şi uşor. La alţii însă, întreaga lucrare merge mult mai molatec. Fie că e astfel întocmirea lor firească, fie că Dumnezeu are alte gânduri faţă de ei, fapt este că inima lor nu se încălzeşte repede. S-ar părea că ei s-au deprins cu toate lucrurile unei bune cinste şi viaţa lor merge după dreptate şi totuşi în inimă nu este ce ar trebui să fie. Astfel se întâmplă nu numai cu mirenii, ci şi cu cei ce petrec în mănăstiri şi chiar cu pustnicii". (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 95).

"Din experienţele vieţii duhovniceşti, se poate trage o concluzie foarte îndreptăţită, că pe cel care are osârdie ca să se roage, nu mai trebuie să-l înveţi cum să se desăvârşească în rugăciune. Însăşi osteneala rugăciunii, lucrată cu răbdare, îl va duce pe el şi până la cele mai înalte trepte de rugăciune. Dar ce trebuie să facă cei neputincioşi, molateci, şi mai ales, cei ce înainte de a ajunge la înţelegerea felului cum trebuie să fie rugăciunea, au izbutit să se întărească în formalismul de dinafară şi au îngheţat în deprinderile tuturor regulilor, cuprinse în. tipicul rugăciunilor rostite tare prin cuvânt ? Lor le mai rămâne încă o scăpare - lucrarea rugăciunii mintale către Domnul, în chip meşteşugit. Şi oare nu chiar pentru ei s-a născocit această lucrare meşteşugită, sau cu alte cuvinte, altoirea meşteşugită a rugăciunii lui Iisus celei cu mintea în inimă ?" (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 96).

"Dincolo de rugăciunea minţii lucrătoare, nimeni nu poate scăpa de înrâurirea patimilor şi de urzirea gândurilor celor viclene, pentru care oamenii vor fi cercetaţi în ceasul morţii şi vor da răspuns la judecata cea înfricoşată". (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 97).

De unde vine răceala în rugăciune ? "Răceala se petrece iată cum : începe prin uitare. Se uită binefacerile lui Dumnezeu şi însuşi Dumnezeu şi mântuirea noastră cea întru El; primejdia de a fi fără de Dumnezeu, iar amintirea morţii pleacă de la noi - într-un cuvânt, se închide tot câmpul duhovnicesc. Acest lucru vine şi de la vrăjmaş şi de la risipirea gândurilor, prin lucruri, prin griji, prin desele întâlniri cu oamenii. Când toate acestea sunt uitate, inima se răceşte şi simţirea ei pentru cele duhovniceşti, se curmă, iat-o şi nesimţirea. Iar când vine ea, odată cu ea se produc şi mişcări ale nepăsării şi neîngrijirii. Din pricina aceasta, îndeletnicirile duhovniceşti se amână pe un timp, iar mai târziu sunt părăsite cu totul. Şi astfel începe din nou viaţa cea veche şi nepăsătoare şi lipsită de griji, în uitare de Dumnezeu şi numai pentru propriile plăceri. Şi deşi în aceste lucruri nu va fi nimic dezordonat, dar şi pe cele ale lui Dumnezeu să nu le cauţi. O viaţă deşartă ! Dacă nu vreţi să cădeţi în această prăpastie, apoi feriţi-vă de cel dintâi pas de uitare. De aceea, umblaţi totdeauna în aducerea aminte de cele ale lui Dumnezeu, adică de Dumnezeu şi lucrurile lui Dumnezeu. Acest lucru va sprijini simţirea faţă de ele, iar şi de la una şi de la alta, mereu va licări râvna. Şi iată viaţa !" (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 109).

" E de foarte mare însemnătate în viaţa cea duhovnicească să te afli într-o simţire oarecare. Cine o are, acela deja se află înlăuntrul său şi al inimii, fiindcă noi suntem totdeauna cu atenţia în latura noastră lucrătoare şi dacă aceasta este inima, apoi în inimă". (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 14).

"Trebuie de ştiut că suişul spre desăvârşire este nevăzut pentru nevoitori; ei se ostenesc în sudoarea frunţii, însă parcă fără niciun rod - harul îşi săvârşeşte lucrarea sa sub un înveliş. Vederea omului, ochiul, mistuie binele. Omului nu-i rămâne decât un singur lucru de partea lui - vederea netrebniciei sale. Calea spre desăvârşire este calea spre conştiinţă, că eu sunt orb şi sărac şi gol - care este strâns legată de zdrobirea duhului, sau cu durerea şi tristeţea pentru propria necurăţie ce se varsă înaintea lui Dumnezeu, sau, ceea ce este tot una, cu o neîncetată pocăinţă. Simţămintele de pocăinţă sunt semnele caracteristice ale unei adevărate nevoinţe. Cine se abate de la ele, acela s-a abătut din cale. La temelia unui început de viaţă nouă a fost pusă pocăinţa; tot ea trebuie să fie şi în creştere şi să sporească odată cu dânsa (creşterea). Cel ce sporeşte, recunoaşte în conştiinţa lui cât este de stricat şi de păcătos şi se adânceşte în simţăminte de pocăinţă. Lacrimile sunt semnul unei propăşiri, iar lacrimile neîncetate semnul unei grabnice curăţiri". (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 272). "Întrebaţi cum îl putem avea pe Domnul în atenţia noastră atunci când lucrăm ? Astfel : orice lucru, mare sau mic pe care l-aţi face, să ţineţi minte că vă porunceşte să-l faceţi Însuşi Domnul, Cel ce este pretutindenea şi priveşte cum îl faceţi. Purtându-vă astfel, veţi face orice lucru; cu luare aminte şi nu-l veţi uita pe Domnul. Aici se cuprinde întregul secret al unei lucrări reuşite, pentru a ajunge la scopul cel mai de seamă. La D-voastră nu merge lucrul, pentru că vreţi să ţineţi minte pe Domnul, uitând despre lucrurile lumeşti. Însă lucrurile lumeşti pătrund în conştiinţă şi scot de acolo amintirea de Domnul. Iar D-voastră trebuie să faceţi invers : să vă îngrijiţi de lucrurile lumeşti, ca despre nişte lucruri date de Domnul şi făcându-le ca şi în faţa Domnului. Atunci şi una şi alta vor merge bine". (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 282).

"D-voastră vi se spune : are mai mult merit dacă te nevoieşti în zgomotul vieţii, decât să te mântuieşti în singurătate". Şi D-voastră nu negaţi acest lucru. Cei ce se nevoiesc cu adevărat n-au în vedere meritele, ci se îngrijesc numai ca să se cureţe de patimi şi de simţămintele pătimaşe şi de gânduri. Pentru acest scop, viaţa de obşte este mai de folos, pentru că ea înfăţişează experienţe reale de luptă cu patimile şi de înfrângere a lor. Aceste biruinţe lovesc patimile în piept şi în cap, iar repetarea lor repede omoară patimile cu desăvârşire. Pe câtă vreme, în singurătate lupta este numai cea a gândului, care este tot aşa de slabă în lucrarea ei ca şi o lovitură dată de aripa unei muşte. De aceea, omorârea patimilor în singurătate se prelungeşte mai mult timp. Şi acest lucru încă e puţin; aproape totdeauna ea nu este propriu zis o omorâre, ci o amorţire, o amorţire pentru un timp, până la cazul când se va întâlni cu obiectul patimilor. În acest timp se întâmplă că patima se înflăcărează îndată ca un fulger. Şi se întâmplă că unul, care multă vreme s-a bucurat de liniştea patimilor în singurătate, să se prăbuşească deodată. Iar pe cel care ajuns să se odihnească de patimi, prin lupta nu cea de gând ci prin una a faptelor, nu-l va clătina năvălirea lor cea pe neaşteptate. Iată în virtutea cărui temei, bărbaţii cei încercaţi în viaţa duhovnicească ne poruncesc să învingem patimile printr-o luptă a faptelor, într-o viaţă de obşte şi numai după aceasta să ne însingurăm". (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 283).

"Nu-ţi opri luarea de aminte câtuşi de puţin asupra nevoinţelor celor de dinafară. Deşi ele sunt necesare, totuşi sunt numai nişte schele. Clădirea se zideşte prin mijlocirea lor, dar ele nu sunt clădire. Clădirea este în inimă. Îndreaptă-ţi toată luarea aminte spre lucrarea cea din inimă". (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 283).

"Învaţă-te că orice faci, să faci astfel încât inima să se încălzească, iar nu să se răcească; şi să citeşti, şi rugăciunea să-ţi faci, şi să lucrezi şi trebuie să intri în relaţii cu alţii, având în vedere totdeauna un singur scop, ca să nu ajungi până la răcire. Încălzeşte-ţi neîncetat soba cea dinlăuntru printr-o rugăciune scurtă şi păzeşte simţirile, pentru ca să nu iasă prin ele căldura. Impresiile ce vin de dinafară, se împacă foarte greu cu lucrarea cea dinlăuntru". (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 298).

"Să se înveţe fiecare de sine şi să-şi însuşească adevărurile cuvântului lui Hristos, şi El (Cuvântul) se va sălăşlui întru tine. Pentru aceasta, citeşte, cugetă, învaţă, consimte, iubeşte şi mai departe pune-le în practica vieţii. Atâta vreme cât acest lucru nu este, nu se poate spune despre cineva că el s-a învăţat pe sine, chiar dacă ştie cuvântul lui Hristos pe de rost şi judecă bine. Căci atunci se sălăşluieşte în cineva cuvântul lui Hristos, când el va izbuti să se convingă şi să creadă şi să trăiască potrivit cu el. Nu lucrează ca un înţelept acela care, cu osârdie citeşte cuvântul lui Dumnezeu, dar nu-l judecă, nu-l duce până la simţire şi nu-l traduce în viaţă. De aceea, cuvântul se şi scurge de la el ca o apă pe jghiab şi trece prin el fără să se statornicească şi fără să se sălăşluiască printr-însul. Este cu putinţă să ştii pe de rost toată Evanghelia şi tot Apostolul şi totuşi să nu ai cuvântul lui Hristos sălăşluit în tine, din pricină că nu-l înveţi într-un chip înţelept. Nu lucrează ca un înţelept nici acela care îmbogăţeşte numai mintea cu cuvântul lui Hristos, dar rămâne nepăsător când e vorba să-şi potrivească inima şi viaţa cu el. De aceea, cuvântul Domnului rămâne în el ca nisipul, presărat în cap şi în memorie, şi stă acolo mort, iar nu viu. El (cuvântul Domnului) trăieşte numai atunci când trece şi la simţire şi în viaţă, iar aici lipseşte acest lucru : Şi de aceea nu se poate spune, că el sălăşluieşte într-un astfel de om" (care nu-l traduce în practica vieţii). (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 302).

"Nu e nevoie să-ţi mai spun, că arma nebiruită împotriva vrăjmaşilor este smerenia. Smerenia se capătă cu greutate. Este cu putinţă să ne socotim smeriţi, fără să avem măcar o umbră de smerenie. Cu o singură cugetare nu te vei smeri. Calea cea mai bună sau unica adevărată cale spre smerenie este ascultarea şi lepădarea de voia sa proprie". (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 356). Aproape toate poveţele Episcopului Teofan, citate mai sus, sunt luate din "Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus". Voi aduce încă câteva poveţe din Sbornicul egumenului Tihon, duhovnicul Episcopului Teofan : "Un căutător al rugăciunii celei neîncetate".

"Noi toţi ne rugăm, însă este rugăciune care singură se roagă şi-l târăşte după sine pe întregul om lăuntric. Cine le încearcă pe acestea, numai acela cunoaşte ce anume este rugăciunea". (Tâlcuirea psalmului 118, versetul 2).

"Încă pentru cei dintâi ucenici ai Sfântului Antonie a fost rânduit ca pravilă să înveţe pe de rost câţiva psalmi, de îndată ce ei veneau în pustie. Pe urmă erau îndemnaţi : când nu eşti ocupat în chilie, sau mergi undeva, apoi citeşte pe de rost psalmii învăţaţi. Acest lucru se numea învăţătură. În toate cărţile patristice slave, adesea se citeşte porunca : să aibi o învăţătură tainică. Aceasta înseamnă : adună-ţi luarea aminte şi repetă-ţi neîncetat : "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul" ! (Tâlcuirea la psalmul 118, versetul 16).

"Iată, dorit-am poruncile Tale : întru dreptatea Ta viază-mă. Îmi închipui totul ce se cere de la mine, îl doresc şi caut cu tot sufletul meu; dar dăruieşte-mi şi Tu Doamne, ce depinde de harul Tău - viază-mă. Sau, prin judecăţile pe care le ştii, mântuieşte-mă ! Doresc, caut, însă a mă via, numai Tu eşti în stare Doamne, prin dreptatea Ta. În încercările obişnuite ale unei vieţi de bună cinstire, acest lucru până la evidenţă se îndreptăţeşte asupra deprinderii rugăciunii lui Iisus. Puţine cuvinte sunt în ea, însă ele cuprind totul. S-a recunoscut din vechime, că deprinzându-te a te ruga cu această rugăciune poţi înlocui prin ea, toate celelalte rugăciuni". (Tâlcuirea la psalmul 118, versetul 40). "Trebuie să aprinzi un necaz în jurul tău". Lăuntricul tău trebuie rănit şi necăjit, ca să nu adormi. Ce înseamnă să aprinzi necazul în jurul tău ? Acest lucru e o simţire adâncă a unei primejdii în care te afli şi încă o primejdie peste măsură, de care nu ai altă scăpare decât în Domnul Iisus Hristos. Această simţire ne va mâna pe noi spre Domnul şi ne va sili să strigăm neîncetat; Doamne, miluieşte ! Ajută ! Apără ! Ea (simţirea) a fost la toţi sfinţii şi nu i-a părăsit niciodată". (Scrisori despre viaţa creştină, p. 1, pag. 5, 7, 8).

"Odată cu deprinderea de a umbla înaintea lui Dumnezeu, va începe şi o curăţire a inimii, simţămintelor, dorinţelor, gândurilor, iar până atunci, în suflet e mare tulburare. Aţi avut vreodată vreo rugăciune caldă, în timpul căreia ar fugi totul din luarea aminte şi ar rămânea numai Domnul şi strigarea către El din inimă ? Dacă aţi avut, apoi această stare este starea necurmată a celor ce umblă înaintea lui Dumnezeu. Cât de bine o să facă mătăniile cum se cuvine, cât e de bine să stai drept fără nicio mişcare, fără a-şi delăsa leneş şi nepăsător mădularele, ţinându-le pe ele, pe toate, într-o încordare oarecare ! Doamne, miluieşte-ne pe noi !" (Scrisori despre viaţa creştină).

"Zic, că monotonia (chiar în rugăciune şi în umblare, de pildă la slujbele lui Dumnezeu) naşte o nepăsare şi răceală. Lumea le mută pe ale sale şi spre cele ce sunt ale lui Dumnezeu. În lucrurile pământeşti, monotonia într-adevăr plictiseşte. Iar faţă de Dumnezeu e cu totul altceva. Întrebaţi de ce Părintele de Sarov şi Părintele Partenie de la Kiev nu s-au plictisit de o astfel de viaţă plictisitoare şi chiar prea plictisitoare ? Biserica şi chilia, Biserica şi chilia. Ba încă şi zăvorârea ! Doamne; miluieşte (deşi sensul ar fi mai degrabă Doamne, păzeşte !). Cum te poli omorî astfel ? Iar ei nici nu se gândeau să se necăjească, ci dimpotrivă, erau fericiţi.". Nădejdea liniştită, în rugăciune, atrage mila lui Dumnezeu. Doar cu sila nu vei smulge nimic din mâna lui Dumnezeu, iar cu lacrimi totul se poate : "Dă, Doamne ! Dă, Doamne ! De năzuit trebuie să năzuim, iar dreptul nu-l avem, căci totul e milă".

Osteniţi-vă (în rugăciune), însă să nu vă gândiţi că singur puteţi face ceva; ci cu zdrobire, strigaţi : Doamne, ajută ! Doamne, aprinde ! Un bătrân doi ani a rugat pe Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi ea i-a dăruit lui focul şi a început să fie, zice, totul bine. Şi Dv. osteniţi-vă şi vă rugaţi, adică, căutaţi să vă aşezaţi cum se cuvine în inimă. Şi Domnul, văzându-vă osteneala şi faptul că D- voastră, sincer doriţi acest lucru, vă va dărui harul arderii din inimă. Acest lucru doar înseamnă, să staţi în inimă. Maica lui Dumnezeu să vă fie într-ajutor. Părintele Serafim vă va învăţa; ţineţi minte, cum odată, în timpul sfintei Liturghii, el a fost cuprins de focul cel din inimă ! "Căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide vouă".

"Lucrul de căpetenie e ca să stai cu mintea în inimă înaintea lui Dumnezeu şi să stai înaintea Lui fără de ieşire şi zi şi noapte, până la sfârşitul vieţii. Osteneşte-te puţin cu o stăruinţă fără de slăbire. Poate că va fi şi o bănuială faţă de cel ce te sfătuieşte (faţă de povăţuitor) şi chiar o lipsă de bună voinţă faţă de rugăciune, hulă împotriva ei, neputinţă, dorinţa de a o părăsi, anume pentru că acest lucru e greu. E primejdios ! Nu asculta ! Ţine-te de lucrare. Vrăjmaşul, mai mult decât orice, seamănă hula împotriva acestei rugăciuni (a lui Iisus din minte). Căci atunci, focul îl arde şi îl izgoneşte : el nu se poate apropia de persoana în inima căreia este înrădăcinată rugăciunea lui Iisus. Preadulcele nume al Domnului, care şi răsună şi se vorbeşte neîncetat în inimă, îl va lovi pe vrăjmaş, chiar fără să ştii tu. Căci se întâmplă şi aşa, ca sufletul din nepăsare şi din nepricepere, uită de sine    şi    începe    să    viseze     (să-şi    facă    iluzii). Însă,    venindu-şi în fire şi dându-şi    seama, află    că în

inimă se cântă una şi aceeaşi : "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul".

"Întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre". Odată ce lucrarea e începută (rugăciunea lui Iisus), e foarte primejdios să dai înapoi : nu te tulbura din pricină că nu sporeşti. Treaba noastră e să ne ostenim, să căutăm şi să alergăm; iar când va veni lucrarea, numai Domnul singur ştie. Un bătrân athonit doi ani a plictisit pe Maica lui Dumnezeu ca să-i dăruiască focul în inimă şi a fost auzit. Nu pune nici tu soroace, ci lucrează şi cere, ca Cel ce dă rugăciune celui ce se roagă, să ţi-o dăruiască şi ţie. Căutaţi şi veţi afla. (Scrisori despre viaţa creştină, p.1).

"Iată, dragă părinte, care sunt poveţele Episcopului Teofan despre rugăciunea lui Iisus. D-voastră vedeţi cât sunt de simple, limpezi şi potrivite pentru toţi. Însă la temelia lor stă o cerinţă atât de grea pentru omul contemporan - să ai o credinţă sinceră, în faptul că stai în faţa lui Dumnezeu, Care este pretutindeni şi cunoaşte totul şi Care îţi vede inima. Acest lucru e greu, pentru că omul contemporan, cult, s-a obişnuit să vieţuiască în domeniul noţiunilor abstracte - ştiinţifice, filosofice, teologice ş.a.m.d. - sau în domeniul lucrurilor materiale şi intereselor lumeşti. El s-a dezvăţat a-L simţi pe Dumnezeul cel nevăzut cu inima, ca pe o Fiinţă vie şi apropiată. Pe când anume acest lucru se şi cere, ca o condiţie necesară pentru orice rugăciune şi cu atât mai mult pentru rugăciunea lui Iisus. Să-L simţi pe Dumnezeu ca pe o fiinţă vie, reală, căreia te poţi adresa cu rugăciunile şi nevoile tale - aceasta înseamnă să simţi în inima ta acel foc mic al unei credinţe vii, despre care aşa de des vorbeşte Episcopul Teofan. În aceasta se cuprinde înviorarea, învierea inimii noastre, care a îngheţat în noţiunile formale ale raţiunii. Numai atunci când inima va simţi în sine credinţa vie într-un Dumnezeu viu, din ea poate să se reverse o rugăciune sinceră, fierbinte. Şi atunci, chiar această credinţă şi este rugăciune. Cuvintele în care îmbrăcăm noi rugăciunea noastră lăuntrică sunt numai forma de dinafară a unei adevărate rugăciuni din inimă. Şi miezul rugăciunii se cuprinde nu în cuvinte; ci în acel simţământ de rugăciune, în acel simţământ de credinţă, care dictează aceste cuvinte şi prin care e vie inima voastră. Anume acolo, în adâncul inimii, se săvârşeşte rugăciunea noastră cea adevărată. Dacă acest lucru este în om, atunci el va găsi şi dorinţă şi răbdare şi stăruinţa de a lucra neîncetat rugăciunea lui Iisus. Spre această lucrare îl vor îndemna focul de rugăciune şi credinţa inimii lui. Însă pe de altă parte, nu putem să nu recunoaştem, că însăşi osteneala rugăciunii, săvârşită întru nădejdea învierii inimii noastre, care a ajuns nepăsătoare faţă de Dumnezeu, săvârşită insistent şi fără întrerupere, aduce la urma urmelor roadă bună, apropiind harul lui Dumnezeu de inimă şi aprinzând în ea focul credinţei şi al unei adevărate rugăciuni fierbinţi. Toate poveţele Episcopului Teofan pot fi exprimate pe scurt aşa : "Adună-ţi luarea aminte, stai cu luarea aminte în inimă şi ţine minte (şi aceasta e cel mai de seamă lucru) că stai în faţa lui Dumnezeu, Celui ce este pretutindenea şi este atotputernic şi, cu frică de Dumnezeu, înalţă rugăciunea lui Iisus din adâncul inimii. Lucrând astfel, aşteaptă cu răbdare şi cu smerenie, întru zdrobirea inimii, cu un simţământ de pocăinţă, când va veni şi se va atinge de inima ta harul lui Dumnezeu şi va trezi în ea rugăciunea neîncetată cea de sine mişcătoare, care murmură neîncetat ca un pârâiaş şi care va fi pentru tine ca un paznic, ce străjuieşte inima ta de orice necurăţie şi primejdie. Dar fiindcă, după cuvântul lui Dumnezeu, din inimă ies izvoarele vieţii, apoi şi toată viaţa ta, pe măsură ce este hotărâtă de inimă, va deveni curată şi luminoasă".

P R E O T U L : . Ca o completare la cele ce mi-aţi spus, aş vrea să adaug; că împuţinarea credinţei celei vii din inimă în Dumnezeu, la oamenii contemporani vine încă şi de la faptul, că oamenii contemporani s-au dezvăţat cu totul să-L mai întrezărească pe Dumnezeu în lume, în acţiunile providenţei Lui şi prin aceasta au pierdut orice sprijin vital de sub picioarele lor. Lumea li se pare lor ca o existenţă oarecare întâmplătoare, haotică, fără scop, parcă n-ar fi cârmuită de nimeni, parcă n-ar avea niciun centru de îndrumare, ca un pustiu oarecare fără de margini, în care nu se ştie de ce şi pentru ce se învârtesc miliarde (zeci de mii) de lumi, ca nişte firicele de nisip în pustiul Africii. La fel, ei nu văd niciun sens raţional sau plan şi niciun scop în existenţa neamului omenesc şi în istoria lui. Acele căi ale lui Dumnezeu în istoria omenirii, pe care ni le descoperă Biblia - pregătirea omenirii după căderea în păcat pentru venirea Mântuitorului lumii, opera răscumpărătoare a Fiului lui Dumnezeu, existenţa Bisericii lui Dumnezeu în omenire ca o deţinătoare harică a învăţăturii creştine şi a vieţii creştine, viitoarea înviere cea de obşte a morţilor şi Judecata obştească - pe toate acestea, cu desăvârşire, le scapă luarea aminte şi conştiinţa oamenilor contemporani, lăsând în ei un vid plin de dezaprobare şi fără de nicio ieşire. De aici, pierd încrederea liniştită într-un sens ai vieţii şi pe cea lăuntrică din inimă. De aici se naşte simţământul unei singurătăţi permanente, unei stări de orfan şi chiar al unei nostalgii (al unui dor). N-ai de cine să te lipeşti, n-ai la cine să cauţi ajutor, îmbărbătare, întărire, apărare, toate acelea de care are nevoie fiecare om, lucruri pe care le poate atinge numai o inimă care crede. O astfel de stare a oamenilor contemporani, care s-au rătăcit şi sau zăpăcit în pustiul lumii acesteia, la urma urmelor, devine într-adevăr îngrozitoare şi de nesuferit.

M O N A H U L : . E absolut adevărat. Însă ceea ce spuneţi Dv. este numai o dezvoltare şi o lămurire a celor spuse de mine. A-L vedea pe Dumnezeu după lucrările Proniei Sale în lume şi în istoria omenirii - aceasta înseamnă - să simţi existenţa unui Dumnezeu viu şi să-L cunoşti nu din manualele de religie şi nu din teologia abstractă şcolară, ca un adevăr oarecare teoretic, fără de viaţă, ci printr-o încercare nemijlocită şi prin priceperea din realitatea ce ne înconjoară. Rugăciunea lui Iisus, când e întrebuinţată drept, ne ajută să ajungem la acest lucru.

P R E O T U L : . Eu vreau să vă cer lămurire încă pentru o întrebare ce mi s-a ivit. Oare toţi cei ce au deprins rugăciunea lui Iisus trec, sau trebuie să treacă această cale a deprinderii acestei rugăciuni, pe care o arată Episcopul Teofan ? Sau mai sunt cu putinţă şi alte căi ? Mie mi s-a întâmplat să citesc în : "Mărturisirile sincere ale unui pelerin", cum a deprins el rugăciunea lui Iisus de la povăţuitorul său, într-un mic număr de zile, rostind-o zilnic de la trei până la douăsprezece mii de ori pe zi. Despre un alt mijloc al deprinderii rugăciunii lui Iisus, iarăşi original, am citit în cartea "În munţii Caucazului". Acolo, un pustnic povesteşte despre sine că, vieţuind încă în mănăstire şi trecând ascultările mănăstireşti obişnuite, el timp de cincisprezece ani s-a îndeletnicit numai cu rostirea rugăciunii lui Iisus grăite. În timpul acestei îndeletniciri, el nu da deloc atenţie minţii şi inimii. După cincisprezece ani, rugăciunea grăită, singură de la sine, a trecut la cea a minţii, adică mintea a început să se ţină în cuvintele rugăciunii. Fiind până atunci risipită şi revărsată asupra obiectelor şi lucrărilor lumii acesteia, ea se adună în sine şi ţinându-se în cuvintele rugăciunii, petrece în ea ca şi la sine acasă, străină de orice gânduri care îndeobşte atât de chinuitor tiranizează sufletul oricărui om care nu e înnoit de acest har al rugăciunii. Neavând în sine punct de reazim - pe Hristos - mintea noastră e învăluită şi tulburată de fel de fel de mişcări ale gândurilor. Aşa povesteşte pustnicul. Iar după aceasta, s-a descoperit în el şi rugăciunea inimii (spre părere de rău nu se ştie cât de degrabă), fiinţa (miezul) căreia, după cuvintele lui, este "cea mai strânsă unire a inimii noastre, nu, mai bine zis, amestecare (contopire) a întregii noastre fiinţe duhovniceşti cu Domnul Iisus Hristos". Atunci, zice el, se descopere puterea lucrătoare a rugăciunii lui Iisus, adică puterea ei lăuntrică şi simţirea ei în inima noastră; care se cuprinde în faptul că ea devine în om un principiu activ, ocupă o situaţie dominantă şi precumpănitoare, supunându-şi ca şi un împărat toate celelalte înclinări şi stări ale inimii.

Din toate exemplele acestea, eu văd că mijloacele de deprindere a rugăciunii lui Iisus, la feluriţi nevoitori; sunt felurite. Se prea poate, că în afară de cazurile citate de mine, un om cunoscător poate să ne povestească încă şi multe alte încercări. Cum să facem ? Să socotim toate aceste mijloace de aceeaşi valoare ? Sau pe unele mult mai drepte, iar pe altele mai puţin ? Eu aş vrea să capăt de la D- voastră lămurirea acestei chestiuni.

M O N A H U L : . Eu, deja, nu o dată v-am arătat că lucrarea rugăciunii lui Iisus, este "ştiinţa ştiinţelor şi meşteşugul dintre meşteşuguri"; având aceeaşi rânduială de temelie neschimbată, acest meşteşug în cazuri răzleţe speciale, nu poate să nu se acomodeze cu particularităţile unuia sau altui lucrător al rugăciunii, în legătură cu legăturile lui personale, cu măsurile vârstei lui duhovniceşti şi cu condiţiile lui de viaţă. De aceea este neapărată trebuinţă, în timpul îndeletnicirii cu rugăciunea lui Iisus, să ai un povăţuitor încercat care, în sfaturile şi poveţele sale, ar fi în stare să se adapteze la însuşirile individuale ale ucenicului său. Episcopul Teofan ne arată numai calea sigură, comună pentru lucrarea rugăciunii lui Iisus; şi el, fireşte nu poate intra în cercetarea cazurilor separate, individuale, din care pricină el şi arată mereu, că e nevoie să ai un povăţuitor pentru o îndrumare de mai de aproape în această lucrare şi pentru dezlegarea greutăţilor ce se ivesc. Toate acestea nu micşorează deloc valoarea, dreptatea îndrumărilor Prea Sfinţitului însuşi, ci explică de ce sunt posibile tot felul de osebiri individuale, în lucrarea rugăciunii lui Iisus. V-aţi lămurit acum ?

P R E O T U L : . Da, mulţumesc; D-voastră mi-aţi lămurit pe deplin nedumerirea mea.

Episcopul Ignatie (Breanceaninov)

M O N A H U L : . Acum să mergem mai departe. De la Episcopul Teofan să trecem la Episcopul Ignatie (Breanceaninov), care foarte mult a scris despre rugăciunea lui Iisus. Ideile lui, într-un mod original, subliniază şi completează poveţele Episcopului Teofan, pe lângă că la Episcopul Ignatie exprimarea sistematică a învăţăturii despre rugăciunea lui Iisus predomină asupra îndrumării practice.

Cele mai de seamă opere ale Episcopului Ignatie, despre rugăciunea lui Iisus, sunt următoarele : în vol. 1 al operelor articolul "Despre rugăciunea lui Iisus, convorbirea unui stareţ cu ucenicul"; în al II-lea volum - "Cuvintele" : despre rugăciunea grăită şi glăsuită; despre rugăciunea cea din minte, din inimă şi cea sufletească; despre rugăciunea lui Iisus şi altele; în vol. V : Despre rugăciunea lui Iisus, despre îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus; despre rugăciunea lui Iisus cea grăită din minte şi din inimă şi altele. Să încercăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, să scoatem din toate aceste scrieri ale lui, cele mai cu miez. Pe lângă aceasta, să ţinem seama că, în scrierile sale Episcopul Ignatie are în vedere, mai cu seamă pe monahi, deşi acest lucru nu le face pe ele de neaplicat şi de către mireni, care pricep însemnătatea rugăciunii lui Iisus şi doresc să se îndeletnicească cu ea.

"Ferirea minţii, paza minţii, trezvia, luarea aminte, lucrarea minţii, rugăciunea minţii - toate acestea, scrie Episcopul Ignatie, sunt feluritele denumiri ale uneia şi aceleiaşi nevoinţe a sufletului, în feluritele ei transformări. Această nevoinţă sufletească sau duhovnicească, părinţii o definesc astfel : "Luarea aminte este liniştirea neîncetată din inimă, care mereu şi necurmat cheamă pe Hristos Iisus, Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu, care respiră prin El, care se luptă împreună cu El împotriva vrăjmaşilor cu bărbăţie, care i se mărturiseşte lui Unuia Celui ce are putere a ierta păcatele". (Isichie Ierusalimleanul). Mai simplu spus - lucrarea lăuntrică, lucrarea minţii, trezvie, pază şi ferire a minţii, luare aminte se numeşte unul şi acelaşi lucru : îndeletnicirea evlavioasă cu rugăciunea lui Iisus. Fericitul Nichifor Athonitul a asemănat aceste denumiri cu o felie de pâine tăiată, care poate fi numită şi bucată şi hrincă şi sfărâmătură (Opere, vol.1, pag. 205).

Despre această lucrare a minţii ne învaţă Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, ca despre cel mai de seamă lucru al vieţii duhovniceşti. "Cu toată paza, păzeşte inima ta, căci din aceasta sunt izvoarele vieţii". (Pilde, 4, 23). "Ia aminte la tine însuţi, ca să nu fie în inima ta vreun cuvânt ascuns al fărădelegii". (Deuter.15, 9). În Noul Testament, Domnul învaţă : "Curăţeşte mai întâi cele din lăuntru ale paharului şi ale blidului, ca să fie cele de dinafară ale lor curate". (Mat, 23, 26). Părinţii zic : Sfântul Varsanufie cel Mare - "dacă lucrarea lăuntrică cu Dumnezeu, adică cea adumbrită de harul cel dumnezeiesc, nu va ajuta omului, apoi în zadar se nevoieşte el cu cele de dinafară, adică cu nevoinţa trupească"; şi Sfântul Isichie zice : E cu neputinţă să-ţi cureţi inima şi să izgoneşti din ea duhurile cele vrăjmaşe, fără chemarea deasă a lui Iisus Hristos". (Ibidem, pag. 206). Domnul Iisus Hristos ne arată neapărata trebuinţă a unei rugăciuni neîncetate şi stăruitoare : Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide (Mat. 7, 7). Dumnezeu oare nu va face izbândirea aleşilor săi, care strigă către Dânsul zi şi noapte ? Zic vouă, că va face izbândirea lor în curând. (Luca 18, 7 - 8). Şi Apostolul, repetând învăţătura Domnului zice : neîncetat vă rugaţi (l, Tes. 5,17).

Această neîncetată aducere aminte lăuntrică de rugăciune, despre Domnul Iisus Hristos - în afară, se exprimă prin cuvintele rugăciunii lui Iisus.

"Rugăciunea lui Iisus, rosteşte astfel : Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul; la început ea se rostea fără adăugarea cuvântului păcătosul; cuvântul acesta s-a adăugat la celelalte cuvinte ale rugăciunii ulterior. Acest cuvânt care cuprinde în sine conştiinţa şi mărturisirea căderii, observă Cuviosul Nil Sorschy, ni se potriveşte, e bine primit de Dumnezeu, Care ne-a poruncit să înălţăm rugăciunile din conştiinţa şi mărturisirea păcătoşeniei noastre. Pentru cei începători, pogorându-se la neputinţa lor, Părinţii îngăduie ca rugăciunea să fie împărţită în două jumătăţi, uneori să zică : "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul", iar alteori : "Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". Însă acest lucru este numai o îngăduinţă şi un pogorământ şi deloc nu e poruncă sau aşezământ, care trebuie îndeplinit neapărat. E mult mai bine să faci rugăciunea mereu în acelaşi chip, întreagă, fără să mai împovărezi şi să distragi mintea, prin schimbare şi prin grija despre schimbări". (Vol. II, pag. 234).

"Rugăciunea lui Iisus se împarte în două feluri : grăită şi făcută în minte. Nevoitorul trece de la rugăciunea cea grăită spre cea a minţii, singur de la sine, cu condiţia : când rugăciunea grăită, e făcută cu luare aminte. Mai întâi trebuie deprinsă rugăciunea lui Iisus cea grăită. Cele mai de seamă osebiri ale acestei rugăciuni trebuie să fie : luarea aminte, închiderea minţii în cuvintele rugăciunii; să fie rostite fără nicio grăbire şi cu zdrobirea duhului. Deşi aceste condiţii sunt necesare pentru orice rugăciune, însă mai lesne se păstrează şi mai mult se cer în timpul lucrării rugăciunii lui Iisus. La cântarea de psalmi, felurimea gândurilor în care e îmbrăcată rugăciunea fără voie atrage luarea aminte la sine şi-i procură o distracţie oarecare. Însă în timpul rugăciunii lui Iisus mintea se concentrează numai asupra unui singur gând despre miluirea celui păcătos de către Iisus. E o lucrare, care pe dinafară, pare că e cea mai uscată, însă în realitate e din cele cu mai multe roduri". (Vol. V, pag.107).

"Nimeni din cei ce doresc să sporească în rugăciune să nu îndrăznească să gândească cu uşurinţă şi să judece despre rugăciunea rostită cu gura şi cu glasul cu toată atenţia minţii, ca despre o lucrare de mică însemnătate, care n-ar merita niciun respect. Dacă Sfinţii Părinţi vorbesc despre o nerodire a rugăciunii grăite şi glăsuite, care nu e însoţită de o luare aminte, apoi de aici trebuie să tragem concluzia că ei respingeau sau dispreţuiau şi însăşi rugăciunea cea grăită. Nu ! Ei cer numai ca ea să fie însoţită de luarea aminte. Rugăciunea grăită şi glăsuită, cea cu luare aminte, este totodată şi rugăciunea minţii. Să ne deprindem dintâi să ne rugăm cu luare aminte cu rugăciunea cea grăită şi glăsuită şi atunci uşor ne vom deprinde a ne ruga şi numai cu mintea în liniştea cămării dinlăuntru". (Vol. 2, pag. l83).

"Vrednicia rugăciunii se cuprinde numai în calitate, dar nu şi în cantitate; cantitatea e de laudă numai atunci când ea duce la calitate când cel care se roagă, se roagă stăruitor". (Vol. 2, pag.163). "Calitatea unei adevărate rugăciuni petrece în luare aminte, iar inima consimte minţii". (Ibidem). "Deşi cineva s-ar afla la înălţimea virtuţilor, însă dacă el nu se roagă ca un păcătos, rugăciunea lui e respinsă de Dumnezeu". (Isaac Sirul). "Deşi noi ne-am îndeletnici cu nevoinţele cele mai înalte, a zis Sfântul Ioan Scărarul, ele nu sunt adevărate şi rămân fără de rod, dacă pe lângă ele nu avem şi simţământul dureros al. pocăinţei". (Vol. 2, pag.162).

"Simţământul de pocăinţă îl păzeşte pe omul cel care se roagă de toate uneltirile diavolului; diavolul fuge de la nevoitorii plini de mirosul cel bun al smereniei, care se naşte în inima celor care se căiesc". (Grigorie Sinaitul).

"Adă Domnului, în rugăciunile tale, gânguritul unui prunc, gândul simplu de prunc - nu vorbărie frumoasă, nu pricepere. Dacă nu vă veţi întoarce - din complexitatea şi duplicitatea voastră - şi nu veţi fi ca pruncii, a zis Domnul, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor". (Vol. 2, pag. 163).

"Pentru cei începători sunt mai de folos rugăciunile scurte şi dese, decât cele lungi, depărtate una de alta, printr-un interval lung de timp". (Vol. 2, pag.167).

"Ca să ajungi într-o stare de rugăciune neîncetată, trebuie să te deprinzi cu rugăciunea deasă, la vremea sa, singură de la sine va trece într-o rugăciune neîncetată". Episcopul Ignatie statorniceşte următoarea rânduială, pentru deprinderea casnică a rugăciunii lui Iisus.

"De la început hotărăşte-te să rosteşti o sută de rugăciuni de ale lui Iisus cu luare aminte şi fără de grăbire. Mai târziu, dacă vei vedea că poţi spune mai multe; mai adaugă altă sută. Cu timpul, după nevoie poţi să mai înmulţeşti numărul rugăciunilor spuse. Pentru a rosti fără de grăbire şi cu luare aminte o sută de rugăciuni, se cere timp cam treizeci de minute sau aproape o jumătate de oră; unii dintre nevoitori au nevoie de mai mult timp. Nu rosti rugăciunile cu grăbire una îndată după alta; fă după fiecare rugăciune o mică pauză şi prin aceasta ajuţi mintea ca să se adune. O rostire fără de oprire a rugăciunilor risipeşte mintea. Respiraţia fă-o cu băgare de seamă : respiră liniştit şi încet; acest mijloc păzeşte de risipire. Isprăvind pravila cu rugăciunea lui Iisus, nu te lăsa târât în gânduri şi năluciri deşarte; ademenitoare şi înşelătoare, ci petrece-ţi timpul, până când vei adormi, în direcţia căpătată în nevoinţa de rugăciune. Când te cuprinde somnul, repetă rugăciunea, adormi cu ea. Deprinde-te astfel ca, sculându-te din somn, cel dintâi cuvânt şi cea dintâi faptă să fie rugăciunea lui Iisus. În timpul slujbelor bisericeşti, e de folos să te îndeletniceşti cu rugăciunea lui Iisus, ea oprind mintea de la risipire, o ajută să ia aminte la cântarea şi citirea din biserică. Străduieşte-te să deprinzi rugăciunea 1ui Iisus într-atât, încât ea sa devină rugăciunea ta cea neîncetată, pentru care lucru ea e foarte potrivită, din pricina scurtimii ei şi pentru care nu sunt potrivite rugăciunile lungi". (Vol. 5, pag.110 -11 1).

Ca şi toţi povăţuitorii rugăciunii lui Iisus, Episcopul Ignatie vede în ea unul din cele mai de seamă mijloace ale mântuirii noastre, a sădirii unei pomeniri vii de rugăciune a Domnului nostru Iisus Hristos în inima noastră, a curăţirii şi sfinţirii inimii, ca un templu al lui Dumnezeu şi altar al unei rugăciuni, ce se aduce neîncetat în ea, care ne fereşte pe noi de orice necurăţie şi care întăreşte în sufletul nostru pacea, bucuria şi puterea duhovnicească, şi spre întărirea celor spuse, citează mărturia întregii Biserici, care recomandă îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus, tuturor creştinilor - nu numai monahilor ci şi mirenilor. "Cercetează întreaga Sfânta Scriptură : vei vedea că în ea, pretutindeni, e preamărit şi proslăvit numele Domnului, e preaînălţată puterea lui cea mântuitoare pentru oameni. Cercetează scrierile Părinţilor : vei vedea că ei toţi, fără de excepţie, sfătuiesc şi poruncesc îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus, o numesc armă mai tare decât care nu este nimic nici în cer, nici pe pământ (Scărarul); o numesc moştenire de Dumnezeu dată, neluată, una din cele mai de pe urmă şi mai înaltă dintre poruncile Dumnezeu-Omului, mângâiere plină de dragoste şi preadulce, arvună sigură (Calist şi Ignatie). În sfârşit, întoarce-te către legislaţia Bisericii Ortodoxe Răsăritene : vei vedea că ea pentru toţi fiii săi cei neştiutori de carte, monahi şi mireni, a rânduit să înlocuiască psalmii şi rugăciunile de la pravila din chilie, cu rugăciunea lui Iisus". (Vol.1, pag. 218). La indiciul că : de la îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus, totdeauna sau aproape totdeauna, urmează înşelare, Episcopul Ignatie răspunde : "În însuşirea unui astfel de gând şi în oprirea de a se îndeletnici cu rugăciunea lui Iisus, se cuprinde o hulă grozavă împotriva lui Dumnezeu, se cuprinde o înşelare vrednică de compătimire. Domnul nostru Iisus Hristos este unicul izvor al mântuirii noastre; numele lui omenesc a împrumutat de la Dumnezeirea Lui o putere nemărginită, întru tot sfântă, de a ne mântui; deci cum această putere care lucrează spre mântuire se poate transforma şi lucra spre pierzare ? Acest lucru e absurd. E un absurd plin de amărăciune, hulitor de Dumnezeu; pierzător de suflete. Celor ce opresc a se îndeletnici cu rugăciunea lui Iisus, li se poate răspunde prin cuvintele Apostolilor Petru şi Ioan, la o astfel de oprire făcută de Sinedrionul iudaic : judecaţi, oare e drept înaintea lui Dumnezeu să vă ascultăm pe voi mai mult decât pe Dumnezeu ?" (Vol. I, pag. 215).

La observaţia că şi Sf. Părinţi feresc de înşelare pe cei ce se îndeletnicesc cu rugăciunea lui Iisus, Episcopul Ignatie zice : "Da, ne feresc. Ei feresc de înşelare şi pe cei ce se află sub ascultare, şi pe cei ce se liniştesc, şi pe cei ce postesc - ca să spunem printr-un cuvânt, pe oricine care se îndeletniceşte cu orice fel de virtute. Mi s-a întâmplat să văd bătrâni care se îndeletniceau numai cu nevoinţa trupului, şi care din această pricină, au ajuns la cea mai mare părere de sine, la cea mai mare înşelare de sine. Patimile lor sufleteşti, mânia, trufia, viclenia, nesupunerea, au căpătat o dezvoltare neobişnuită : Prevenirile Părinţilor sunt întemeiate ! Trebuie să fim cu foarte mare băgare de seamă, ca să ne păzim de amăgire de sine şi de înşelare. În timpurile noastre, când cu desăvârşire s-au împuţinat povăţuitorii insuflaţi de Dumnezeu, trebuie pază deosebită şi o anumită veghe asupra noastră înşine. Vieţuiţi cu frică, ne îndeamnă Apostolul. În îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus, este începutul său, continuitatea sa şi sfârşitul său cel fără de margini. Îndeletnicirea trebuie luată de la început, iar nu dela mijloc şi nici de la sfârşit. În chinoviile lui Pahomie cel Mare, care au dat pe cei mai ridicaţi lucrători ai rugăciunii minţii, pe fiecare nou începător h supuneau la nevoinţe trupeşti, sub îndrumarea unui bătrân, timp de trei ani. Prin ostenelile trupului, prin poveţele dese ale bătrânului, prin. mărturisirea activităţii de dinafară şi dinlăuntru de fiecare zi, prin tăierea voii, se înfrânau patimile cu tărie şi repede, se procura minţii şi inimii o însemnată curăţie. Pe lângă îndeletnicirea cu ostenelile, celui începător i se da şi o lucrare de rugăciune potrivită cu întocmirea lui. După trei ani de zile se cerea de le cei începători să ştie pe de rost toată Evanghelia şi Psaltirea, iar de la cei mai capabili şi întreaga Sfânta Scriptură, fapt care în chip neobişnuit dezvoltă rugăciunea grăită cea cu luare aminte. Şi numai după aceasta începea învăţătura cea de taină despre rugăciunea minţii, care era lămurită din belşug şi de Noul şi de Vechiul Testament. Astfel cei care se nevoiau erau introduşi într-o înţelegere dreaptă a rugăciunii minţii şi într-o îndeletnicire cu ea, fără de greşeli. De la trăinicia acestei temelii şi de la dreapta îndeletnicire cu ea, le veneau celor minunaţi sporirea". (Vol. 1, pag. 225).

O anumită pază în îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus e necesară mai ales oamenilor, care petrec în mediul lumesc, în tumultul vieţii. Lămurind aceasta, Episcopul Ignatie aduce mărturia lui Paisie Velicicovschi care, în scrisoarea către Stareţul Teodosie, zice : că nu toate scrierile Părinţilor despre rugăciune, potrivite pentru monahi, sunt potrivite şi pentru mireni; "Cărţile Părinţilor, mai ales acelea din ele care ne învaţă la o adevărată ascultare, trezvirea minţii şi liniştire, luarea aminte şi rugăciunea minţii, adică aceea care se face cu mintea în inimă, se potrivesc numai cinului monahal, dar nu celorlalţi creştini ortodocşi îndeobşte. De Dumnezeu purtătorii Părinţi, expunând învăţătura despre această rugăciune, afirmă că începutul ei şi temelia cea neclintită este ascultarea cea adevărată, din care se naşte adevărata smerenie, iar smerenia păzeşte pe cel ce se nevoieşte în rugăciune de toate înşelările care le vin celor cu rânduiala de la sine. O adevărată ascultare monahală şi o tăiere desăvârşită întru toate a voii şi priceperii sale nu poate fi deloc agonisită de oameni lumeni. Cum e cu putinţă ca oamenii lumeni, fără de ascultare, cu rânduială de la sine căreia îi urmează înşelarea, să fie îndemnaţi spre un astfel de lucru înfricoşat şi îngrozitor, adică spre o astfel de rugăciune, fără de nicio povăţuire ? Cum să scape de înşelările cele de multe feluri şi multe chipuri care vin asupra acestei rugăciuni şi asupra lucrătorilor ei, cu o viclenie peste măsură ? Atât de înfricoşat este acest lucru, adică rugăciunea nu cea simplă a minţii (din minte), ci cea lucrată meşteşugit cu mintea în inimă, că şi adevăraţii ascultători (cei ce se află sub ascultare) nu numai care şi-au tăiat, ci cu desăvârşire şi-au omorât voia şi judecata lor în faţa părinţilor lor, povăţuitori adevăraţi şi prea iscusiţi în lucrarea acestei rugăciuni, totdeauna se află în frică şi cutremur, temându-se şi tremurând ca să nu sufere vreo înşelare oarecare în această rugăciune, deşi Dumnezeu îi păzeşte mereu, pentru smerenia lor cea adevărată, pe care au câştigat-o ei prin harul lui Dumnezeu prin mijlocirea ascultării lor celei adevărate. Cu atât mai mult pentru oamenii lumeni, care vieţuiesc fără de ascultare, dacă ei vor fi îndemnaţi la rugăciunea numai din citirea cărţilor, e primejdie să cadă în vreo înşelare oarecare, din cele ce li se întâmplă celor ce încep nevoinţa acestei rugăciuni cu rânduială de la sine. Această rugăciune este numită de către sfinţi, meşteşugul meşteşugurilor (arta artelor): deci cine o poate deprinde fără meşter, adică fără un povăţuitor iscusit ?" (Vol. 2, pag. 260). Despre faptul că rugăciunea lucrată meşteşugit în inimă, adică cu ajutorul mijloacelor lucrate de Părinţi, cere un povăţuitor şi fără de el poate duce la înşelare, scrie şi Episcopul Teofan, lucru despre care am vorbit deja tot în convorbirea aceasta : "Acel fel de rugăciune, care e rânduit în Filocalie, trebuie lucrat cu un povăţuitor, care cunoaşte această lucrare şi sub ochii lui. Iar cine se apucă singur de această lucrare numai după o simplă descriere a ei, acela nu va scăpa de înşelare. Acolo e descrisă numai forma lucrării de dinafară, iar cele ce se adaugă de povăţuitor pe lângă aceasta pentru împlinirea lăuntrică, acelea nu se văd. Cel ce săvârşeşte o astfel de lucrare fără de un povăţuitor, care să fie de faţă, fireşte că rămâne numai cu lucrarea de dinafară, îndeplineşte cu rigoare toate cele poruncite pentru poziţia trupului, respiraţia şi privirea în inimă. Fiindcă astfel de mijloace, fireşte pot duce la un grad oarecare de concentrare a atenţiei şi căldurii, apoi el neavând pe lângă sine un povăţuitor sigur, care i-ar fi spus lui care e preţul schimbării ce se produce în el. - ajunge la gândul că acest lucru şi este ceea ce caută el - adică, că l-ar umbri harul, care nici nu este şi începe să se creadă că are har, fără să-l aibă. Aceasta şi este înşelarea, care pe urmă va schimonosi tot cursul vieţii lui duhovniceşti de mai departe. Iată de ce vedem acum la stareţi că ei nu sfătuiesc deloc să se apuce cineva de aceste mijloace din pricina primejdiei lor. Ele singure de la sine nu pot da nimic haric : căci harul nu e legat de nimic din cele de dinafară, ci se coboară numai spre întocmirea lăuntrică. Întocmirea cuvenită dinlăuntru şi fără de ele, va atrage lucrarea harului.

Această întocmire este ca în timpul rugăciunii lui Iisus să umbli în prezenţa lui Dumnezeu, să încălzeşti simţămintele de evlavie şi frica de Dumnezeu şi să nu-ţi îngădui niciun pogorământ faţă de tine; totdeauna şi în toate să asculţi de conştiinţa ta şi să o păzeşti neîntinată şi în pace şi toată viaţa ta, şi cea lăuntrică şi cea dinafară s-o laşi în mâinile lui Dumnezeu. Din aceste stihii duhovniceşti, harul lui Dumnezeu venind la vremea sa şi unindu-se laolaltă aprinde focul cel duhovnicesc din inimă; care e şi dovada prezenţei harului în inimă. Pe această cale, e greu să cazi în părere de sine. Însă şi aci e mai bine cu un povăţuitor de faţă, care le-ar vedea faţa şi ţi-ar asculta glasul. Căci aceste două (faţa şi glasul) descopăr ceea ce este înlăuntru". (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 378).

"Toate cele expuse mai sus se aduc aici nu pentru ca mirenii să fie îndepărtaţi de la lucrarea rugăciunii lui Iisus, ci pentru ca să li se arate lor rânduiala cea dreaptă a acestei lucrări.

Episcopul Ignatie, ca şi Episcopul Teofan şi alţi povăţuitori şi rugăciunii lui Iisus, subliniază cele două trepte dintâi ale rugăciunii lui Iisus, care fiind lucrate într-o riguroasă continuitate, mai ales cea dintâi dintre ele, sunt potrivite nu numai monahilor, ci şi mirenilor. Pe cea dintâi dintre aceste trepte, predomină eforturile proprii, ostenelile şi nevoinţele celui ce lucrează rugăciunea, cu ajutorul harului lui Dumnezeu. Iar pe a doua treaptă precumpăneşte lucrarea harului lui Dumnezeu şi rugăciunea ajunge de sine lucrătoare în inimă.

Episcopul Ignatie scrie despre acest lucru astfel : "Îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus are două din cele mai mari subîmpărţirii sau perioade, care se termină cu rugăciunea cea curată, ce este încununată de nepătimire sau de desăvârşirea creştină în acei nevoitori cărora Dumnezeu a binevoit să le-o dea. În perioada cea dintâi, cel care se roagă e lăsat să se roage numai cu puterile lui proprii; harul lui Dumnezeu fără de îndoială că îl ajută pe cel care se roagă, însă el nu-şi descoperă prezenţa sa. În acest timp, patimile ascunse în inimă se pun în mişcare şi-l suie pe lucrătorul rugăciunii la nevoinţa muceniciei, unde înfrângerile şi biruinţele, neîncetat se înlocuiesc una pe alta, unde voinţa liberă a omului şi slăbiciunea lui se arată cu toată limpezimea. În a doua perioadă, harul lui Dumnezeu îşi arată simţit prezenţa şi lucrarea sa, unind mintea cu inima, dând posibilitatea de a face rugăciunea fără de risipire, sau ceea ce este tot una, fără răspândire, cu un plâns şi o căldură din inimă; în acest timp gândurile cele păcătoase îşi pierd puterea lor cea cu silnicie, asupra minţii. Ca să se ajungă la această stare a doua, e neapărat nevoie să se treacă prin cea dintâi, e neapărat nevoie să se arate şi să se dovedească temeinicia voinţei şi să se aducă rod întru răbdare". (Vol 1, pag. 269). A doua rugăciune vine de la cea dintâi. Atenţia minţii, din timpul rugăciunii atrage inima spre învoire (consimţire); când se întăreşte atenţia, învoirea inimii se transformă într-o unire a inimii cu mintea; în sfârşit, în timpul atenţiei, care s-a unit cu rugăciunea, mintea se coboară în inimă pentru cea mai adâncă slujire sfinţită (Liturghisire) a rugăciunii". (Vol. 2, pag. 263).

Cu cea mai mare asprime Episcopul Ignatie opreşte pe începători să tindă din capul lor, ca să ajungă la a doua treaptă. "Toate acestea se fac sub îndrumarea harului lui Dumnezeu, după bunăvoinţa şi iconomia Lui. Năzuinţa spre cea de a doua, înainte de a agonisi pe cea dintâi, nu numai că e fără de niciun folos şi poate fi şi o pricină de cea mai mare vătămare". (Vol. 2, pag. 264): "Încetul cu încetul, se zideşte curăţia inimii, curăţiei treptat şi duhovniceşte i se arată Dumnezeu. Treptat ! Pentru că şi patimile se micşorează şi virtuţile cresc nu deodată : şi pentru una pentru alta se cere un timp însemnat". (Vol. 2, pag. 272).

"Arătând caracterul dublu al rugăciunii lui Iisus, Episcopul Ignatie trece la expunerea învăţăturii Sfinţilor Părinţi, modul îndeletnicirii cu rugăciunea lui Iisus şi despre faptul care fel de rugăciune a minţii şi a inimii se potriveşte tuturor creştinilor fără de excepţie şi monahilor celor începători şi care fel de rugăciune e potrivită celor desăvârşiţi. "În afară de orice îndoială scrie el, locul cel dintâi dintre toate mijloacele trebuie dat mijlocului recomandat de Sfântul Ioan Scărarul, care în mod deosebit, e lesnicios, pe de-a întregul fără primejdie, trebuincios, chiar necesar pentru eficacitatea rugăciunii şi e potrivit tuturor creştinilor celor ce vieţuiesc cu bună cinstire şi caută mântuirea şi mireni şi monahi. Marele povăţuitor al monahilor de două ori vorbeşte despre acest mijloc în Scara sa, care ridică de la pământ la cer : în cuvântul despre ascultare şi în cuvântul despre rugăciune. Deja faptul că el îşi dă în vileag mijlocul său în expunerea învăţăturii despre ascultarea monahilor celor din chinovii (din viaţa de obşte) ne arată limpede că acest mijloc e hotărât şi pentru monahii cei începători. Înfăţişarea acestui mijloc se repetă şi separat în extinsa învăţătură despre rugăciune, după povăţuirea celor ce se liniştesc, prin urmare, se repetă şi pentru monahii cei înaintaţi; acest lucru arată, cu limpezime, că mijlocul e bun şi pentru cei ce se liniştesc şi pentru monahii înaintaţi. Repetăm, cel mai mare merit al acestui mijloc se cuprinde în faptul că el, cu toată eficacitatea sa, e cu desăvârşire fără de primejdie. În cuvântul despre rugăciune, lămurind felul de rugăciune, Sfântul Ioan Scărarul zice : "Nevoieşte-te să întorci, mai precis, să închizi gândul în cuvintele rugăciunii. Dacă el (gândul) din pricina prunciei va slăbi şi se va abate, iarăşi închide-l. Mintea are însuşirea să fie nestatornică. O poate statornici numai Acela, Care statorniceşte toate. Dacă vei agonisi această lucrare şi te vei ţinea mereu de ea, apoi va veni Cel ce hotărăşte marginile mării tale din tine şi-i va zice ei, în timpul rugăciunii tale : până aici vei merge şi nu vei trece (Iov. 35,11). Este cu neputinţă să legi duhul, însă unde este de faţă Ziditorul acestui duh acolo toate i se supun Lui". (Cuv. 28; cap. 17). Astfel, o continuă întoarcere a atenţiei minţii la cuvintele rugăciunii este o condiţie necesară pentru a deprinde rugăciunea. "Începutul rugăciunii este când cugetele sunt izgonite de rugăciune chiar de la începutul lor. Mijlocul - când mintea petrece numai în cuvinte, rostite cu glas sau cu mintea; sfârşitul - răpirea minţii către Dumnezeu". (Ibidem, Cap.19). În cuvântul despre ascultare, Sfântul Ioan zice : "Luptă-te neîncetat cu gândul, întorcându-l spre tine înapoi, când zboară; Dumnezeu nu cere de la cei de sub ascultare rugăciune neîncetată. Nu te întrista, fiind furat, ci îndrăzneşte mereu, întorcându-ţi mintea în tine însuţi". (Cuv. 4, cap. 93). În aceste cuvinte ne este dat mijlocul de a ne ruga cu luare aminte, de a ne ruga şi cu glas şi numai cu mintea. În rugăciunea cea cu luare aminte, nu poate să nu ia parte şi inima, după cum a zis Cuviosul Marcu. "Mintea care se roagă fără răspândire strâmtorează inima". (Despre cei care socot că se vor îndrepta prin fapte, cap. 34). Astfel, cine se va ruga după felul înfăţişat de Sfântul Ioan Scărarul, acela se poate ruga şi cu gura, şi cu mintea, şi cu inima; acela, sporind în rugăciune; va agonisi rugăciunea cea a minţii şi cea a inimii, va atrage în sine harul cel dumnezeiesc, după cum se vede din cuvintele cele citate ale marelui povăţuitor de monahi. Pe lângă o astfel de îndeletnicire cu rugăciune, ce fel de înşelare mai poate fi ? Numai singură alunecarea în răspândire : greşeală cu totul evidentă, la cei începători inevitabilă, în stare să fie vindecată de îndată prin întoarcerea minţii la cuvinte, nimicită de mila şi ajutorul lui Dumnezeu la vremea sa pe lângă o nevoinţă continuă.

Vor întreba : oare, într-adevăr, un astfel de mare părinte, care a vieţuit în timpul când înflorea lucrarea minţii, nu vorbeşte nimic despre rugăciunea lucrată cu mintea în inimă ? (Adică despre treapta cea mai înaltă a rugăciunii). Vorbeşte însă aşa de acoperit, că numai cei care cunosc din încercare lucrarea rugăciunii, pot pricepe despre ce se vorbeşte. Astfel a făcut sfântul fiind îndrumat de o înţelepciune duhovnicească, de care e pătrunsă întreaga lui carte. Expunând cea mai sigură şi mai satisfăcătoare învăţătură, care îl poate sui pe lucrător la starea harică, Scărarul s-a exprimat sub forma unei pilde şi despre ceea ce se petrece după adumbrirea nevoinţei de rugăciune de către har. "Una este", zice el; "să te întorci adesea către inimă şi cu totul altceva este să fii după minte (cu mintea) episcop al inimii, domnitor şi arhiereu, care aduce lui Hristos jertfe cuvântătoare" (Cuv. 28; cap. 51). Printre monahii din Rait, pentru care a fost scrisă de fericitul Ioan "Scara"; înflorea rugăciunea minţii sub îndrumarea unei povăţuiri duhovniceşti încercate. Despre acest lucru, autorul sfânt iarăşi se exprimă în pildă şi acoperit în cuvântul către Păstor : "mai înainte de toate, o, cinstite Părinte, ne trebuie puterea cea duhovnicească ca să putem slobozi de noianul gândurilor, luându-i de mână ca pe nişte copii pe acei pe care i-am dorit să-i introducem în Sfânta Sfintelor, cărora neam hotărât să arătăm pe Hristos, Cel ce odihneşte pe masa lor cea tainică şi ascunsă - mai ales până când ei se află înaintea acesteia şi când vedem că-i strâmtorează şi-i asupreşte poporul, cu scopul de a le împiedica această intrare. Iar dacă pruncii sunt peste măsură de goi şi de neputincioşi, apoi e neapărată nevoie să-i ridicăm pe umeri şi să-i suim pe umeri până când vom trece prin uşa de intrare, ştiu precis; de obicei acolo e mare strâmtoare şi înghesuială. De aceea a şi zis cineva despre această strâmtoare; aceasta este osteneala de dinaintea mea până ce voi intra întru cele sfinte ale lui Dumnezeu (Ps. 72, 16, 17) şi osteneala ţine numai până la intrare" (Cap.14). Cel ce doreşte să vadă pe Domnul înlăuntrul său, se sileşte să-şi cureţe inima printr-o neîncetată aducere aminte de Dumnezeu. Ţara cea de gând a celui curat cu sufletul e înlăuntrul lui. Soarele care străluceşte în ea e lumina Sfintei Treimi. Aerul pe care îl respiră toţi vieţuitorii ei e Prea Sfântul Duh. Viaţa, veselia şi bucuria acestei ţări e Hristos, Lumina cea din Lumină - din Tatăl. Acesta este Ierusalimul şi Împărăţia Domnului. Această ţară e norul slavei lui Dumnezeu : cei curaţi cu inima vor intra în ea, ca să vadă faţa Stăpânului lor şi ca minţile lor să fie strălucite de raza luminii Lui". (Isaac Sirul, Cuv. 8). Străduieşte-te să intri în cămara cea dinlăuntrul tău (inima) şi vei vedea cămara cea cerească. Şi una şi alta sunt aceIaşi lucru, printr-o singură uşă intri prin amândouă. Scara spre Împărăţia cea cerească e înlăuntrul tău; ea e întocmită tainic, ca să scapi de păcat şi acolo vei găsi trepte, pe care te vei sui până la cer". (Isaac Sirul, Cuv. 2).

La fel vorbeşte ucenicilor săi Cuviosul Varsanufie, care a ajuns la cea mai înaltă treaptă de sporire duhovnicească. Se recomandă cea mai mare evlavie faţă de lucrarea sfinţită a rugăciunii din inimă, prin descrierea măreaţă făcută de Părinţi. Această evlavie şi chiar prudenţa, cer de la noi, să ne lepădăm de efortul cel înainte de vreme, cu rânduială de sine, plin de trufie şi fără de socotinţă de a intra în templul tainic. Şi evlavia şi prudenţa ne învaţă să petrecem cu o rugăciune atentă, cu o rugăciune de pocăinţă, lângă uşile templului. Luarea aminte şi zdrobirea duhului, iată cămara care e dată spre adăpost celor ce se pocăiesc. Ea este tinda templului. Să ne ascundem şi să ne închidem în ea de păcat. Să se adune în această Betezdă toţi cei ce şchioapătă moralmente, toţi leneşii, toţi cei orbi şi uscaţi, cu un cuvânt, toţi cei ce bolesc de păcat, aşteptând mişcarea apei, lucrarea milei şi harului lui Dumnezeu. Numai singur Domnul, la vremea cunoscută Lui, dăruieşte vindecare şi intrare în templu, numai din bunăvoinţa Sa cea nepătrunsă de noi. "Eu îi cunosc pe ce i-am ales, zice Mântuitorul. Nu voi M-aţi ales pe mine, zice El aleşilor Săi, ci eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit, ca voi să mergeţi şi rod să aduceţi, pe care, dacă-l veţi cere de la Tatăl Meu, vi-l va da vouă (Ioan, 15-16) ". (Vol. 2, pag. 264 - 266).

"E foarte bun mijlocul de a deprinde rugăciunea lui Iisus, propus de Sfinţitul între monahi Dorotei, nevoitor şi scriitor ascetic rus. "Cine se roagă cu gura", zice sfinţitul monah, "şi de suflet nu grijeşte şi inima nu-şi păzeşte, un astfel de om se roagă văzduhului, dar nu lui Dumnezeu şi se osteneşte în zadar : pentru că Dumnezeu ia aminte la minte şi la râvnă, dar nu la vorbă multă. A ne ruga se cuvine, din toată râvna noastră; din sufletul, din mintea şi inima noastră, cu frică de Dumnezeu, din toată tăria noastră. Rugăciunea minţii nu îngăduie ca să pătrundă în cămara cea dinlăuntru nici risipirea, nici cugetele cele întinate. Vrei să deprinzi lucrarea rugăciunii minţii, sau acelei din inimă ? Eu te voi învăţa. Ia aminte cu stăruinţă şi cu pricepere. De la început trebuie să faci rugăciunea lui Iisus cu glasul, adică cu gura, cu limba şi cu vorba, singur în auz. Când se vor sătura gura, limba şi simţirile; de rugăciunea cea rostită cu glas, atunci rugăciunea cea făcută cu glasul încetează şi ea începe să fie rostită pe şoptite". (Vol. 2, pag. 266).

"Rugăciunea cea glăsuită singur de la sine, se transformă în cea a minţii, iar de la rugăciunea minţii vine şi cea a inimii. Mai ales e foarte folositor să facem rugăciunea lui Iisus cu glas, când ne aflăm sub o anumită înrâurire a răspândirii, întristării, trândăviei, leneviei; în timpul rugăciunii lui Iisus glăsuite, sufletul, încetul cu încetul, se trezeşte din greul somn moral în care de obicei este aruncat de întristare şi trândăvie. E foarte folositor să faci rugăciunea lui Iisus cu glas, când năvălesc puternic cugetele şi nălucirile poftei trupeşti şi ale mâniei, când de lucrarea lor se va înfierbânta şi va colcăi sângele, se vor răpi pacea şi liniştea din inimă, mintea se va clătina, va slăbi, parcă se va doborî şi se va lega de o mulţime de cugete netrebnice şi de năluciri; căpeteniile răutăţii din văzduh, prezenţa cărora nu e descoperită de ochii trupului, ci e cunoscută de suflet, după lucrarea produsă de ele asupra lui, auzind înfricoşatul glas, pentru ele numai, al Dumnezeului Iisus, vin întru nedumerire şi încurcătură, se înspăimântă şi nu întârzie să se depărteze de suflet. Mijlocul propus de sfinţitul monah este foarte simplu şi lesnicios. El trebuie unit cu mecanismul Sfântului Ioan Scărarul, adică de rostit rugăciunea lui Iisus cu glas, fără de grăbire şi închizând mintea în cuvintele rugăciunii (Grădina de flori, Omilia 32). (Vol.1, pag. 261).

Fericitul stareţ, Ieromonahul Serafim de Sarov, porunceşte celui începător, după obiceiul general, care exista şi mai înainte în Sihăstria de la Sarov, să facă neîncetat rugăciunea : "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". "În timpul rugăciunii, ne povăţuieşte stareţul, ia aminte la tine, adică adună-ţi mintea şi uneşte-o cu sufletul. De la început, o zi, două şi mai mult, fă această rugăciune nu numai cu mintea, răspicat, luând aminte la fiecare cuvânt în parte. Când Domnul va încălzi inima ta cu căldura harului său şi te va uni pe tine într-un duh, atunci această rugăciune va curge în tine neîncetat şi ea va fi pururea cu tine, îndulcindu-te şi hrănindu-te. Anume, acest lucru îl înseamnă cuvintele zise de Isaia proorocul : roua cea de la tine, vindecare lor le este. Iar când tu vei păstra în tine această hrană sufletească, adică convorbirea cu Domnul, apoi de ce să mai mergi prin chiliile fraţilor, deşi ai fi chemat de către cineva ? Adevărul îţi spun ţie, că vorbirea deşartă este iubirea deşertăciunii. Dacă nu te înţelegi pe tine, apoi mai poţi discuta despre ceva şi învăţa şi pe alţii ? Taci, neîncetat taci; ţine minte mereu prezenţa lui Dumnezeu şi numele lui. Nu intra în vorbă cu nimeni, dar totodată fereşte-te să osândeşti pe cei care vorbesc şi râd. Fii în acest caz, surd şi mut. Orice ar vorbi despre tine, lasă să treacă pe alături de urechi. Spre pildă poţi să ţi-l iei pe Ştefan cel Nou a cărui rugăciune era neîncetată, purtarea blândă, gura tăcută, inima smerită, duhul umilit, trupul şi sufletul curat, fecioria neprihănită, sărăcia adevărată şi neagonisirea pustnicească, ascultarea lui era fără de cârtire, lucrarea plină de răbdare, osteneala stăruitoare. Şezând la masă, nu privi şi nu osândi care cât mănâncă, ci ia aminte la tine; hrănindu-ţi sufletul cu rugăciunea". (Povăţuirea 32). Stareţul dând o astfel de povaţă unui monah începător, care-şi petrece viaţa lucrătoare cu rugăciunea potrivită vieţuirii lucrătoare, opreşte năzuinţa cea înainte de vreme şi fără de socotinţă spre o vieţuire contemplativă şi spre o rugăciune corespunzătoare acestei vieţuiri. "Fiecăruia - zice el - care doreşte să petreacă o viaţă duhovnicească, îi trebuie să înceapă de la viaţa cea lucrătoare, iar după aceea să treacă la cea contemplativă. Viaţa lucrătoare are menirea să ne cureţe pe noi de patimile cele păcătoase şi ne introduce pe treapta unei desăvârşiri lucrătoare şi, prin aceasta ne croieşte drum spre viaţa cea contemplativă. De aceasta se pot apropia numai cei care s-au curăţit de patimi şi şi-au agonisit deplină deprindere în viaţa cea lucrătoare, după cum se poate vedea acest lucru din cuvintele Sfintelor Scripturi; fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu, şi din cuvintele Sfântului Grigorie Teologul : de contemplare se pot apropia numai cei desăvârşiţi prin încercarea lor (în viaţa cea lucrătoare). De viaţa cea contemplativă trebuie să te apropii cu frică şi cu cutremur, cu zdrobirea inimii şi cu smerenie, cu cercetare multă a Sfintelor Scripturi şi sub îndrumarea unui stareţ iscusit, dacă un astfel poate fi găsit, dar nu cu îndrăzneala (obrăznicia) şi cu rânduiala de sine. "Cel îndrăzneţ şi dispreţuitor", după cuvintele Sfântului Grigorie Sinaitul, "căutând nu după vrednicia sa (stările duhovniceşti înalte) cu îngâmfare se sileşte să o atingă înainte de vreme". Şi iarăşi : "dacă cineva visează, după părerea sa, să ajungă la stările înalte şi şi-a agonisit o dorinţă satanică, dar nu una adevărată, pe acela diavolul îl prinde în mrejele sale ca pe o slugă a sa". (Povăţuirea 29). Ferind astfel de năzuinţa trufaşă spre stările înalte ale rugăciunii, stareţul insistă se poate spune, asupra necesităţii pentru toţi monahii îndeobşte, fără a-i exclude chiar şi pe începătorii cei de sub ascultare, a unei vieţi cu luare aminte şi a unei rugăciuni neîncetate. S-a observat, că în majoritatea cazurilor direcţia primită la intrarea în mănăstire rămâne predominantă într-un monah pentru toată viaţa lui. "Dăruirile harice", afirmă Serafim (Sfântul) "le primesc numai aceia care au lucrarea lăuntrică şi veghează pentru sufletele lor. Cei ce, într-adevăr, s-au hotărât să slujească lui Dumnezeu trebuie să se îndeletnicească cu pomenirea (aducerea aminte) lui Dumnezeu şi cu rugăciunea cea neîncetată către Domnul Iisus Hristos, zicând cu mintea : Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul. Printr-o astfel de îndeletnicire, prin paza de răspândire şi prin paza păcii din conştiinţă, se poate apropia de Dumnezeu şi uni cu El. Altfel, decât prin rugăciunea cea neîncetată, după cuvintele Sfântului Isaac Sirul, nu ne putem apropia de Dumnezeu. (Povăţuirea 11). Cel începător, cu o uşurinţă deosebită, se deprinde cu rugăciunea lui Iisus, în timpul slujbelor lungi mănăstireşti. Stând de faţă, de ce să rătăceşti fără niciun rost şi vătămător cu gândurile pe oriunde ? Iar de acest lucru e cu neputinţă să scapi, dacă mintea nu va fi legată de ceva. Ocupă-te de rugăciunea lui Iisus : se va opri mintea de la vagabondaj, tu vei ajunge mai concentrat, mai adânc; mai bine vei lua aminte la citirea şi la cântarea din biserică şi, totodată, pe nesimţite şi treptat te vei deprinde cu rugăciunea minţii. Pe cel care doreşte să ducă o viaţă cu luare aminte, Serafim (Sfântul) îl îndeamnă să nu ia aminte la zvonurile de dinafară, de la care, capul se umple de toate gândurile fără de rosturi şi deşarte şi de aduceri aminte; ne îndeamnă să nu dăm nicio atenţie faptelor străine; să nu ne gândim, să nu judecăm şi nici să nu vorbim despre ele; ne îndeamnă să ne ferim de a sta de vorbă cu alţii". (Vol. 2, pag. 269).

"E clar, că mijloacele propuse de monahul sfinţit Dorotei şi de stareţul Serafim sunt identice cu mijlocul propus de Sfântul Ioan Scărarul. Însă Sfântul Ioan a expus mijlocul său cu o deosebită limpezime şi precizie. Experienţa ne arată, că întrebuinţând acest mijloc, mai ales de la început, trebuie rostite cuvintele fără nicio grăbire, ca mintea să poată pătrunde în cuvinte ca în nişte forme; lucru care nu poate fi înfăptuit în timpul unei citiri grăbite. Mijlocul Sfântului Ioan e foarte potrivit şi pentru îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus şi la citirea Sfintelor Scripturi şi a cărţii patristice, ca să-l deprinzi cum se cuvine, trebuie să citeşti parc-ai silabisi, cu atâta negrăbire". (Vol. 2, pag. 270). "Învăţătorul rugăciunii este Dumnezeu; adevărata rugăciune e un dar al lui Dumnezeu. Celui care se roagă întru zdrobirea duhului, mereu, cu frica de Dumnezeu, cu luare aminte, Însuşi Dumnezeu îi dăruieşte o sporire treptată în rugăciune. De la rugăciunea cea cu luare aminte şi cu smerenie apare lucrarea cea duhovnicească şi căldura cea duhovnicească de la care se înviorează inima. Inima înviorată atrage către sine mintea, care devine templul rugăciunii harice şi vistieria darurilor celor duhovniceşti, care i se cuvin ei (rugăciunii) potrivit cu firea ei. "Osteneşte-te, zic unii nevoitori şi învăţători ai rugăciunii, cu îndurare de inimă, ca să-ţi agoniseşti căldura şi rugăciunea şi Dumnezeu ţi le va dărui să le aibi pururea. Uitarea le izgoneşte şi ea însăşi se naşte din nepăsare". (Sfântul Varsanufie).

După ce ne-a făcut cunoştinţă cu povăţuirile citate mai sus, Episcopul Ignatie mai ales ne recomandă operele lui Paisie Velicicovschi şi a prietenului său Schimonahul Vasile, precum şi cartea Cuviosului Nil Sorschy. Operelor lui Paisie şi ale lui Vasile, noi le-am închinat o convorbire anumită, iar despre cartea cuviosului Nil, vom spune acum. "Mică este această carte - zice Episcopul Ignatie - însă capacitatea ei duhovnicească e de o mărime neobişnuită. E foarte greu vreo problemă în legătură cu lucrarea minţii care n-ar, fi fost rezolvată în ea. Totul este expus cu o simplitate neobişnuită, cu limpezime şi satisfăcător. Aşa este expus şi mijlocul îndeletnicirii cu rugăciunea lui Iisus. Însă mijlocul (metoda) cât şi cartea întreagă sunt destinate pentru monahi, apţi deja pentru liniştire. Cuvisul Nil îndeamnă la facerea cea de gând, neîngăduind a gândi nu numai la cele păcătoase şi deşarte, ci şi la cele folositoare, după cât se vede şi la cele duhovniceşti. În locul oricărui gând, el porunceşte să privim, neîncetat" în adâncul inimii şi să zicem : "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". A te ruga se poate şi stând şi şezând şi culcat; cei tari la sănătate şi puteri se roagă stând şi şezând; cei neputincioşi se roagă şi culcaţi, pentru că, în această rugăciune, precumpăneşte nu nevoinţa trupului ci nevoinţa duhului. Trupului trebuie dată o poziţie, care i-ar reda duhului toată libertatea pentru lucrarea ce i se cuvine.

Trebuie ţinut minte că aici se vorbeşte despre o lucrare a monahilor, care printr-o nevoinţă trupească suficientă au adus la rânduiala cuvenită toate năzuinţele trupului şi, pricina sporirii lor, au trecut de la nevoinţa trupului la cea a sufletului. Cuviosul Nil porunceşte să zăvorâm mintea în inimă şi să reţinem, după putinţă, respiraţia ca să nu respirăm des. Aceasta înseamnă : trebuie respirat foarte liniştit. În genere, toate mişcările sângelui trebuie oprite şi să menţinem sufletul şi trupul într-o poziţie liniştită, într-o poziţie a tăcerii, evlaviei şi a fricii de Dumnezeu. Fără acest lucru, lucrarea cea duhovnicească nu poate să se ivească întru noi : ea se iveşte atunci când se vor potoli toate mişcările şi răbufnirile sângelui. Încercarea degrabă te va învăţa că reţinerea respiraţiei ajută lucrarea (procesul); foarte mult ajută ca să ajungem la o stare de liniştire şi la aducerea minţii din vagabondare. Multe lucrări pline de virtuţi sunt, zice Sfântul Nil, însă ele toate sunt parţiale : iar rugăciunea inimii este izvorul tuturor bunătăţilor, ea adapă sufletul ca pe nişte grădini. Această lucrare, care se cuprinde în paza minţii din inimă, în afară de orice gânduri, pentru cei care nu s-au obişnuit cu ea, e foarte grea; e grea nu numai pentru cei începători, ci şi pentru lucrătorii ce s-au ostenit timp îndelungat, care încă n-au primit şi n-au reţinut înlăuntrul inimii dulceaţa de rugăciune, ce vine de la lucrarea harului. Din încercare se ştie că pentru cei neputincioşi, această lucrare e foarte grea şi anevoioasă. Când va câştiga cineva harul, acela se roagă fără de osteneală şi cu dragoste, fiind mângâiat de har. Când vine lucrarea rugăciunii, atunci ea atrage mintea la sine, o veseleşte şi o scapă de risipire". (Predanie către ucenici - Cuv. 2). Ca să se deprindă metoda propusă de Cuviosul Nil Sorschy, e foarte bine s-o unim cu metoda Sfântului Ioan Scărarul, rugându-ne fără nicio grăbire. În expunerea metodei sale, Cuviosul Nil Sorschy se bizuie pe o mulţime de Părinţi ai Bisericii orientale şi ecumenice, mai ales pe Sfântul Grigorie Sinaitul, (Vol. 2, pag. 180) în învăţătura căruia despre rugăciune se observă această osebire că el "rânduieşte să concentrăm mintea în inimă. Aceasta şi este acea lucrare, pe care Părinţii o numesc lucrarea meşteşugită a rugăciunii, de la care îi opresc pe monahii cei începători şi pe mireni, pentru care trebuie o anumită învăţătură pregătitoare şi de care, chiar monahii cei pregătiţi, trebuie să se apropie cu cea mai mare evlavie, cu frica de Dumnezeu şi cu pază". (Vol. 2, pag. 284).

La Episcopul Teofan noi găsim o completare la aceste cuvinte. "Cum încălzeau în sine duhul de rugăciune şi cum se întăreau în rugăciune nevoitorii, părinţii şi învăţătorii noştri ? Cel mai de seamă lucru pe care îl căutau ei, se cuprindea în faptul ca inima să ardă neîncetat numai pentru Domnul singur. Dumnezeu cere inima pentru că în ea este izvorul vieţii. Unde este inima, acolo este conştiinţa, atenţia şi mintea, acolo e sufletul întreg. Când inima e în Dumnezeu, atunci şi omul stă în faţa lui într-o neîncetată închinare în duh şi adevăr. Acest lucru, cel mai de seamă, unii îl dobândeau repede şi uşor. O, milostivire a lui Dumnezeu ! Cât de adânc îi zguduie frica de Dumnezeu, cât de repede prindea viaţă conştiinţa în toată puterea ei, cât de grabnic se aprindea în ea râvna de a se ţine curată şi fără de prihană înaintea Domnului; cât de repede osteneala de a fi pe placul lui Dumnezeu sufla şi acest foc mic şi-l prefăcea în vâlvătaie ! Acestea sunt suflete serafice, înflăcărate, repede mişcate, mult lucrătoare. La alţii însă, totul merge molatec. Fie că astfel este întocmirea lor firească, fie că Dumnezeu are altfel de gânduri faţă de ei, fapt este că inima lor nu se încălzeşte repede. S-ar părea că ei s-au deprins cu toate lucrurile ce ţin de o bună cinstire şi viaţa lor merge după dreptate; dar nu - în inimă e cu totul altceva decât ar trebui să fie. Astfel se întâmplă nu numai cu mirenii, ci şi cu cei ce petrec în mănăstire şi chiar cu cei ce petrec în pustietate. Dumnezeu i-a înţelepţit şi ostenitorii trezviei au orânduit un anumit mijloc de a altoi în inimă o necurmată rugăciune către Domnul, care să încălzească inima. Noi am amintit despre acest lucru de mai multe ori. Experienţa a îndreptăţit această metodă prin izbândă şi ea a ajuns aproape generală şi toţi care o lucrează aşa cum trebuie, izbutesc". (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 95).

Din experienţele vieţii celei duhovniceşti se poate trage o foarte îndreptăţită concluzie, că dacă cineva are râvnă să se roage, apoi acela nu trebuie învăţat cum să se desăvârşească în rugăciune. Însăşi osteneala rugăciunii, ţinută răbdare, îl va duce şi până la treptele cele mai înalte ale rugăciunii. Dar ce trebuie să facă cei neputincioşi, cei lâncezi şi mai ales, cei ce înainte de a ajunge la înţelegerea felului cum trebuie să fie rugăciunea, au izbutit să se întărească în formalismul de dinafară şi au îngheţat în deprinderile tuturor regulilor cuprinse în tipicul rugăciunilor rostite tare prin cuvânt ? Lor le mai rămâne o scăpare : săvârşirea rugăciunii mintale către Domnul în chip meşteşugit. Şi oare, nu pentru ei mai cu seamă, a şi fost născocită această lucrare meşteşugită, sau altfel, altoirea meşteşugită a rugăciunii lui Iisus în inimă ?" (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 96).

Lucrarea rugăciunii lui Iisus, după cuvintele Episcopului Ignatie, nu poate fi cu spor dacă ea nu e însoţită de împlinirea poruncilor Evangheliei. "Să se depărteze de la fărădelege tot cel ce cheamă numele Domnului" ne îndeamnă Apostolul. Acest îndemn, privind pe toţi creştinii, îi priveşte mai ales pe cei ce s-au hotărât să se îndeletnicească cu rugăciunea neîncetată, chemând numele lui Iisus. Preacuratul nume al lui Iisus, nu suferă să petreacă în necurăţie; el cere (numele) ca din vasul sufletului să fie aruncat şi să se arunce tot ce este necurat; pătrunzând în acest vas pe măsura curăţiei lui, el singur (numele) începe să lucreze în el şi să săvârşească curăţirea de mai departe, pentru care, eforturile proprii ale omului nu sunt deajuns şi care se cere, pentru ca vasul să devină o încăpere vrednică pentru comoara cea duhovnicească, pentru sfinţenia întru cea tot sfântă. Condiţia neapărat trebuincioasă esenţială pentru a spori în rugăciunea lui Iisus, este trecerea întru poruncile Domnului Iisus. Rămâneţi întru dragostea mea, a zis El ucenicilor Săi. Ce înseamnă a rămâne întru dragostea către Domnul ? Înseamnă, neîncetat, să-ţi aduci aminte de El, neîncetat să rămâi în unire cu El după Duh. Cea dintâi - fără cea de pe urmă, e moartă şi chiar nici nu se poate realiza. De veţi păzi poruncile Mele, veţi rămâne întru dragostea Mea; dacă mereu vom păzi poruncile Domnului, apoi cu duhul nostru ne vom uni cu El. Dacă ne vom uni cu El cu duhul, apoi ne vom arunca spre El cu toată fiinţa noastră, neîncetat ne vom aduce aminte de El. Îndreaptă-ţi faptele tale, toată purtarea ta, după poruncile Domnului Iisus Hristos, îndreaptă-ţi după ele cuvintele tale, îndreaptă-ţi după ele gândurile tale şi simţămintele tale - şi vei cunoaşte însuşirile lui Iisus. Simţind în tine aceste însuşiri, prin lucrarea harului dumnezeiesc şi agonisind din această simţire cunoaşterea lor prin încercare, tu te vei îndulci cu dulceaţa cea nestricăcioasă, care nu aparţine lumii şi veacului acestuia, cu o dulceaţă lină, însă puternică care nimiceşte alipirea inimii faţă de plăcerile de pe pământ. Îndulcindu-te din însuşirile lui Iisus, tu Îl vei iubi şi Îl vei dori, ca El, pe deplin, să se sălăşluiască întru tine; fără de El tu te vei socoti că ai să te pierzi şi chiar pierdut. Atunci vei striga neîncetat, vei striga dintr-o convingere deplină, din tot sufletul "Doamne, Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul". Rugăciunea lui Iisus va înlocui, pentru tine, toate celelalte rugăciuni. Şi ele toate, ce gând mai cuprinzător pot încăpea şi expune decât gândul despre iertarea păcătoşilor de către Iisus ? Hotărăşte-ţi ca singurul scop al vieţii să fie împlinirea voii lui Iisus, în orice împrejurare, cât de însemnată sau cât de măruntă ar fi ea în aparenţă; străduieşte-te să faci faptele numai cele bine plăcute lui Iisus, şi toate faptele tale, la fel vor fi vrednice de cer. Iubeşte voia lui Iisus mai mult decât poftele trupului tău, mai mult decât liniştea şi comoditatea ta, mai mult decât viaţa, mai mult decât sufletul tău. Citeşte Evanghelia cât se poate de des, învaţă din ea voia Domnului şi Mântuitorului tău; nu lăsa fără de atenţie nici cea mai mică trăsătură din Evanghelie, nici cea mai neînsemnată, în aparenţă, poruncă. Înfrânează-ţi şi omoară-ţi toate mişcările tale proprii, nu numai cele păcătoase ci, după cât se vede şi pe cele bune, care aparţin firii omeneşti celei căzute. Să tacă în tine tot ce este vechi al tău. Să lucreze în tine numai unul Iisus cu sfintele Sale porunci, cu gândurile şi simţămintele care decurg din aceste porunci. Dacă vei vieţui astfel, apoi rugăciunea lui Iisus, neapărat va înflori întru tine, independent de faptul dacă tu petreci într-o pustie adâncă, sau în mijlocul tumultului dintr-o viaţă de obşte, pentru că locul sălăşluiţii şi odihna acestei rugăciuni sunt mintea şi inima, înnoite prin cunoştinţă, prin gustarea şi împlinirea voii lui Dumnezeu, celei plăcute şi desăvârşite. Vieţuirea după poruncile Evangheliei este singurul şi adevăratul izvor al sporirii duhovniceşti la îndemâna fiecăruia, care sincer doreşte să sporească, ori în ce poziţie de dinafară ar fi pus de Pronia lui Dumnezeu cea nepătrunsă". (Vol. 2, pag. 309). "Îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus, după însăşi firea acestei îndeletniciri, cere o necurmată veghe asupra noastră înşine. "Pază plină de evlavie, zice Stareţul Serafim, se cere aici din pricină că marea aceasta, adică inima, cu cugetele şi dorinţele sale, care trebuie curăţită cu ajutorul luării aminte, e mare şi largă; acolo sunt orătănii, cărora nu este număr (Pag. 103, 25), adică multe cugete deşarte, nedrepte şi necurate, prăsile de ale duhurilor celor rele". Trebuie neîncetat să ne supraveghem pe noi înşine, ca mintea şi inima să petreacă în voia lui Iisus şi să urmeze poruncilor Lui celor sfinte A pune altă temelie pentru rugăciune, afară de cea pusă, e cu neputinţă; ea este însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, Care într-un chip de nepătruns, a acoperit firea cea nemărginită a lui Dumnezeu prin firea cea mărginită a omului şi din firea mărginită a omului arată lucrările lui Dumnezeu celui nemărginit.

După pruncia noastră, Sfinţii Părinţi predau anumite mijloace de dinafară, pentru ca să ne deprindem cât mai lesnicios cu rugăciunea lui Iisus. Aceste mijloace nu cuprind în sine nimic deosebit. Asupra lor nu trebuie să ne oprim cu o atenţie prea mare. Nici nu trebuie să le atribuim însemnătate prea mare. Toată puterea şi toată lucrarea rugăciunii lui Iisus provine din închinatul şi atotputernicul nume Iisus, nume unic sub cer, întru care trebuie să ne mântuim. Ca să ajungem în stare de a se descoperi în noi această lucrare, noi trebuie să fim prelucraţi de poruncile Evangheliei, după cum şi Domnul a zis : nu tot cel ce-Mi zice Mie Doamne, Doamne, va intra Împărăţia Cerurilor şi în aceea care ne aşteaptă după sfârşitul fericit, în aceea care se descoperă în noi în timpul vieţii noastre pământeşti, ci cel ce face voia Tatălui Meu, Carele este în Ceruri : Pentru cei înaintaţi nu e nevoie de niciun fel de ajutoare din afară; în mijlocul mulţimii zgomotoase ei petrec în liniştire. Toate piedicile către sporirea duhovnicească sunt în noi, numai în noi ! Iar dacă ceva din afară lucrează ca o piedică, apoi acest lucru e dovada voinţei noastre neputincioase, a îndoielilor din sufletul nostru, stricăciunii noastre provenită din păcat Vieţuirea noastră e slăbănogită, voinţa se clatină, e de nimic : de aceea noi şi avem nevoie de ajutoarele de dinafară, ca şi cei bolnavi de picioare, de cârji şi de toiege. Părinţii cei milostivi, văzând că şi eu doresc să mă îndeletnicesc cu rugăciunea lui Iisus, şi totodată văzând că eu sunt în întregime viu pentru lume, că ea acţionează încă puternic asupra mea, prin simţurile mele, mă sfătuiesc ca pentru rugăciune să intru într-o chilie însingurată, întunecoasă, ca simţurile mele, astfel să vină întru nelucrare, ca să nu fie întreruptă comuniunea mea cu lumea, ca să-mi fie uşurată adâncirea mea în sine. Ei povăţuiesc să şezi în timpul îndeletnicirii cu rugăciunea lui Iisus, pe un scaun jos, ca eu după trup, să am poziţia unui cerşetor care cere milostenie şi mai bine să simt goliciunea sufletului meu. Când eu asist la slujbele bisericeşti şi în acest timp mă îndeletnicesc cu rugăciunea lui Iisus, Părinţii mă sfătuiesc să închid ochii, ca să mă feresc de răspândire, pentru că privirea mea e vie pentru materie şi de îndată ce voi deschide ochii încep să se întipărească în mintea mea lucrurile văzute de mine şi mă abat de la rugăciune. Sunt multe ajutoare de dinafară, aflate de lucrătorii rugăciunii pentru ajutorarea materială, la nevoinţa cea duhovnicească - aceste ajutoare pot fi întrebuinţate cu folos. Însă întrebuinţarea lor trebuie potrivită cu însuşirile sufleteşti ale fiecăruia : o oarecare metodă mecanică, care foarte bine se potriveşte pentru un nevoitor, pentru altul poate fi fără de folos şi chiar vătămătoare. Cei înaintaţi resping ajutoarele materiale, după cum ologul vindecat aruncă cârjele, după cum pruncul crescut scapă de scutece, după cum de la o casă terminată cu zidirea, se iau schelele cu ajutorul cărora s-a zidit.

Pentru toţi şi pentru fiecare, după cum s-a spus la început, e de foarte folos ca să înceapă deprinderea rugăciunii cu numele lui Iisus cu gura, închizând mintea cu cuvintele rugăciunii. Să lăsăm ca Domnul Însuşi să transforme rugăciunea noastră cea grăită cu luare aminte într-o rugăciune a minţii, a inimii şi a sufletului. El neapărat va săvârşi acest lucru, când se va vedea măcar ceva curăţiţi, crescuţi, învăţaţi, pregătiţi prin lucrarea poruncilor Evangheliei. Un părinte (tată) cu bună chibzuinţă nu va da unui prunc, fiului său, o sabie ascuţită. Pruncul nu e în stare să întrebuinţeze sabia împotriva vrăjmaşului; el se va juca cu sabia înspăimântătoare şi degrabă şi uşor se va străpunge. Un prunc după vârsta duhovnicească nu e în stare să aibă daruri duhovniceşti, el le va întrebuinţa nu spre slava lui Dumnezeu, nu spre folosul său şi al celor de aproape, nu pentru doborârea nevăzuţilor vrăjmaşi, ci le va întrebuinţa pentru a se doborî pe sine, făcându-şi închipuiri despre sine, umplându-se de o înălţare pierzătoare, de un dispreţ pierzător faţă de aproapele. Chiar străini de darurile cele duhovniceşti, plini de patimi împuţite, noi ne trufim şi ne mărim, noi nu încetăm a osândi şi a defăima pe aproapele, care în toate privinţele e mai bun decât noi ! Ce ar fi fost dacă mi s-ar fi încredinţat vreo bogăţie oarecare duhovnicească, vreun dar oarecare duhovnicesc, care l-ar despărţi pe posesorul acestuia de fraţii lui, care ar mărturisi despre el, că el este un ales al lui Dumnezeu ? N-ar fi fost acest lucru pentru noi pricină de înfricoşată nenorocire sufletească ? Să ne stăruim, să ne desăvârşim întru smerenie, care constă într-o anumită stare a inimii şi se iveşte în inimă de la împlinirea poruncilor evanghelice. Smerenia este acel unic altar, pe care ne este îngăduit de legea duhului să aducem jertfa de rugăciune, pe care jertfa de rugăciune adusă se suie la Dumnezeu, e arătată feţei Lui. Smerenia este acel unic vas în care sunt aşezate de degetul lui Dumnezeu darurile harice". (Vol. 2, pag. 312).

"Viaţa din mânăstire, mai ales în cea de obşte, ajută celui începător la o spornică şi temeinică deprindere a rugăciunii prin smerenie, care se naşte din ascultare. "Smerenia e din ascultare" au spus Părinţii. Smerenia se naşte din ascultare şi e sprijinită de ascultare, după cum e sprijinită arderea unei candele prin untdelemnul ce se toarnă. Prin smerenie intră în suflet. pacea iui Dumnezeu, cerul duhovnicesc; oamenii, care au pătruns în acest cer, se fac asemenea îngerilor şi asemenea îngerilor neîncetat cântă în inimile lor cântarea cea duhovnicească lui Dumnezeu, adică îi aduc curata şi sfânta rugăciune care, în cei înaintaţi, este cântare într-adevăr şi cântarea cântărilor. Din pricina aceasta, ascultarea, prin care ni se procură comoara cea fără de preţ a smereniei, e recunoscută unanim de Părinţi drept uşa care te introduce în chip legiuit şi fără greş în rugăciunea minţii şi a inimii, sau ceea ce este tot una, în adevărata şi sfinţita liniştire. Ascultarea este cauza primară care nimiceşte răspândirea din pricina căreia rugăciunea rămâne stearpă; fiind pricină a smereniei, ascultarea nimiceşte împietrirea, în timpul căreia rugăciunea e moartă; alungă tulburarea când iarăşi e nevoie de rugăciune; unge inima cu umilinţă de la care rugăciunea prinde viaţă, se înaripează şi zboară către Dumnezeu. Dacă monahul se va purta în mănăstire asemenea unui călător, fără a face prietenii în afară de înlăuntrul mănăstirii, fără să umble în chiliile fraţilor, fără a-şi înghesui în chilie cele ce-i sunt de prisos, fără să-şi împlinească dorinţele sale, ostenindu-se în ascultările mănăstireşti, cu smerenie şi cu toată conştiinciozitatea, recurgând adesea la mărturisirea păcatelor, supunându-se proistosului şi tuturor celor mai mari din mănăstire, fără cârtire, în simplitatea inimii, apoi, fără de îndoială, va spori în rugăciunea lui Iisus, adică va căpăta darul de a se îndeletnici cu ea cu luare aminte şi a vărsa în timpul ei, lacrimi de pocăinţă". (Vol.1, pag. 273 - 274).

"Să se îndeletnicească cu rugăciunea lui Iisus, dezinteresat cu simplitatea şi sinceritatea gândului, cu scop de pocăinţă, cu credinţă în Dumnezeu, cu o lăsare desăvârşită în voia lui Dumnezeu, cu o nădejde în înţelepciunea, bunătatea, atotputernicia acestei voinţe sfinte. La alegerea mijloacelor mecanice, ne vom stărui să lucrăm cu toată băgarea de seamă şi cu toată prudenţa, fără să ne lăsăm târâţi de curiozitatea deşartă, de râvna cea fără de socotinţă care, celor neîncercaţi li se pare virtute, iar de către Sfinţii Părinţi e numită îndrăzneală plină de trufie, înfierbântare fără minte. Să ne folosim deci, mai cu seamă, de mijloacele cele mai simple şi mai smerite, ca cele ce sunt mai cu fără primejdie. Repetăm : toate mijloacele mecanice trebuie socotite nu altceva decât numai ajutoare, care au ajuns folositoare pentru noi din pricina neputinţei noastre. Să nu ne punem nădejdea noastră nici în ele, nici în cantitatea lucrării noastre, ca să nu ne fie răpită pe calea furtului nădejdea în Domnul, ca în fond să nu ne aflăm nădăjduindu-se în noi înşine, sau în ceva materialnic şi deşert. Să nu căutăm nicio desfătare, nici vedenii; noi suntem nişte păcătoşi nevrednici de desfătări duhovniceşti şi de vedenii, nici nu suntem apţi de ele, din pricina vechimii noastre (omului celui vechi din noi). Cu o rugăciune plină de luare aminte, să căutăm a ne întoarce ochii minţii spre noi înşine, ca să descoperim în noi înşine păcătoşenia noastră. Când o vom descoperi, să ne ridicăm cu gândul înaintea Domnului nostru Iisus Hristos, în ceata celor leproşi, orbi, şchiopi, surzi, slăbănogi, îndrăciţi; să începem înaintea Lui din sărăcia duhului nostru, din inima zdrobită de îndurerare pentru păcătoşenia noastră, strigătul cel cu plâns de rugăciune. Acest strigăt să fie nemărginit de îmbelşugat : orice vorbărie multă şi orice fel de meşteşugire de cuvinte să nu mai fie în stare de a-l exprima. Fiind prea îmbelşugat şi cu anevoie de a fi spus, să fie el (strigătul) îmbrăcat neîncetat, să fie îmbrăcat într-o rugăciune mică ca şi cuvinte, însă de însemnătate mare : "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul" Amin" (Vol. 2, pag. 313).

Cu astfel de cuvinte îşi încheie Episcopul Ignatie povăţuirile sale despre rugăciunea lui Iisus. Iar dacă Dv. voiţi să le cunoaşteţi mai amănunţit, apoi ar trebui să cercetaţi colecţia operelor lui.

De la stareţii episcopi vom trece acum la stareţii ieroschimonahi, care s-au nevoit sub umbra Sihăstriei de la Optina.

   Trecând, mai înainte de toate la scrisorile stareţului ieroschimonah Macarie, vom sublinia trăsăturile lor caracteristice, care-l osebesc pe acest stareţ şi care atrag asupra sa luarea aminte când citeşti scrierile lui. Cea dintâi trăsătură este că stareţul aspru osândeşte o astfel de studiere a Cuvântului lui Dumnezeu şi a cărţilor Sfinţilor Părinţi, care are ca scop numai câştigarea cunoştinţelor teoretice şi îmbogăţirea memoriei. După cuvintele lui, o astfel de studiere nu aduce un folos adevărat şi poate hrăni numai slava cea deşartă. O adevărată studiere a Cuvântului lui Dumnezeu şi a cărţilor Sfinţilor Părinţi este aceea care se face prin împlinirea în practică a celor citite, prin nevoinţele vieţii şi spre acest lucru, el îi cheamă pe ucenicii săi. A doua trăsătură a stareţului Macarie se cuprinde în faptul că el, cu o anumită insistenţă, cere de la fii săi duhovniceşti smerenie, socotind această virtute drept temelia unei adevărate vieţi creştine, iar lipsa ei - izvorul tuturor greşelilor din viaţa cea duhovnicească a unui creştin. Ţinând minte aceste două trăsături ale stareţului Macarie, putem înţelege drept înfăţişarea lui duhovnicească şi caracterul scrisorilor lui şi a povăţuitorilor. Trec deci, la citatele din scrisorile lui.

"Primind scrisoarea, doresc să vă răspund la aceasta, însă nu nădăjduiesc să vă scriu satisfăcător la nedumerirea Dv., eu însumi fiind o nimică toată şi necunoscând nimic din ale iscusinţei. Doar că vă voi spune ceva ca să vă feresc, după cum poruncesc Sfinţii Părinţi, ca să ne ferim de a socoti drept ceva mare oarecare lucrări simţite şi lacrimile. Noi suntem încă departe de rugăciunea cea văzătoare; deci cum să mai socotim că i-aş fi aflat şi roadele aceleia ? Noi de am şti măcar puţin numele rugăciunii celei lucrătoare, cum să alungăm, prin aceea, cu smerenie, cugetele cele pătimaşe de tot felul ce se ridică asupra noastră, căzând către Domnul cu frică multă. Despre acest lucru vă sfătuiţi să citiţi cartea Cuviosului Nil Sorschy, iar dacă acolo este ceva despre roadele rugăciunii, sau a lucrării minţii, apoi acest lucru se referă la oamenii care au ajuns la măsuri înalte. Cuviosul Nil scrie în Cuvântul 2, ca să nu căutăm înainte de vreme cele care cer timp şi altele. Această lucrare a minţii şi trezvie cere mult timp, nevoinţă şi osteneală, cu multă luare aminte şi smerenie; iar cine "vrea fără ruşinare şi cu încredere în sine să se suie la Dumnezeu şi în curăţie să vorbească cu El şi se sileşte să-L aibe pe El în sine, acela uşor e omorât de draci; zic, dacă va fi îngăduit acest lucru; căci e îndrăzneţ şi lucru plin de nebunie, căutând cu trufie, ceea ce e mai presus de vrednicia noastră, să năzuieşti să-l şi stingi". Citiţi în Sfântul Isaac, în al doilea cuvânt : "dacă înainte de nevoinţa cea lucrătoare, vom trece la vedere (contemplare), apoi vine peste noi mânia lui Dumnezeu; ale lui Dumnezeu vin singure de la sine, neobservate de tine, însă numai dacă locul e curat, iar nu întinat". Despre lacrimi, citiţi în Sfântul Scărar şi veţi vedea care din ele sunt de bună nădejde. În genere, trebuie totdeauna, să ne vedem neputinţa noastră şi să ne smerim, având o luptă cu dracii cei puternici şi mândri; cei îndrăzneţi, degrabă sunt doborâţi fără de smerenie. Citiţi capetele Sfântului Grigorie Sinaitul, despre înşelare. Îndeletniciţi-vă şi în învăţăturile despre acestea ale celorlalţi Sfinţi Părinţi". (Scrisori către monahi, Vol. I, Scrisoarea 113, pag.167).

"Stăruiţi-vă să treceţi cu virtutea cea lucrătoare prin poruncile lui Dumnezeu, iar de cea văzătoare încă să nu vă atingeţi, căci aceea, după curăţia patimilor de către cea lucrătoare, singură îşi va arăta calea în spre sine. Oricare lucrare înaltă duhovnicească am trece, fără de îndurerarea inimii, după cuvântul Sf. Părinţi, aceea ne va aduce puţin folos". (Ibidem, Scrisoarea 115, pag.173).

"Din scrisoarea ta văd, că tu te-ai apucat să lucrezi rugăciunea minţii şi te sileşti să n-ai niciun fel de cugete, dar fiindcă nu poţi să le izgoneşti, te tulburi şi ajungi la întunecarea minţii : Pe mine mă îngrozeşte acest lucru, că tu, aşa de tânără şi pătimaşă (plină de patimi) ai îndrăznit să te apropii cu rânduiala de la sine; spre un lucru atât de mare, ca lucrarea minţii şi paza minţii, care e potrivită numai celor ce se află într-o întocmire înaltă : iar tu, numai din citire, fără să mai întrebi pe cineva, ai îndrăznit să porneşti spre o astfel de înălţime ! Pentru acest lucru vine mânia lui Dumnezeu; nu numai că se întunecă la minte, dar şi cu totul îşi iese din minte şi sunt batjocoriţi de draci. Ba ei chiar îşi bat joc de tine, înşelându-te cum că faci un lucru mare; îţi vorbesc ţie : "Lasă rugăciunea, eu nu mă lupt cu tine". Vezi ce fel de amăgire a vrăjmaşului ca să te aducă la trufie, cum că eşti o nevoitoare în rugăciune. Tu vezi-ţi viaţa ta, cum ai trăit şi cum trăieşti : ca o tânără şi cu rânduială de la sine, pe de-a întregul în patimi, n-ai ascultare şi supunere faţă de cei mai mari decât tine; cu maica te cerţi şi îi vorbeşti împotrivă, astfel că ajung lucrurile şi până la răutate; şi în loc ca prin smerenia ce se naşte din ascultare să doboare patimile, tu fiind târâtă de mândrie, încă mai mult te cufunzi în patimi şi abia că n-ai căzut în cea mai adâncă groapă - iubirea de plăceri. Şi acest lucru arată mândria ta. Deci cum de îndrăzneşti să te sui pe înălţimea lucrării minţii, pe când te afli într-o întocmire atât de jalnică ? Şi acei care păşesc pe calea adevăratei ascultări, lepădării de sine, şi se silesc să îndeplinească poruncile lui Dumnezeu, se smeresc, se socot pe sine mai răi decât toţi, ba încă au şi povăţuitori ai harului, şi aceia făcând rugăciunea minţii, se află în necaz pentru multele înşelări, că, li se întâmplă şi curse ale vrăjmaşului, care se arată sub forma unor lucrări harice adevărate. Iar tu nici idee n-ai despre aceasta şi ai îndrăznit să te apropii de o lucrare atât de înaltă, care e mai înaltă decât priceperea şi întocmirea ta. Deci îţi propun şi cu străşnicie te opresc să-ţi părăseşti lucrul pe calea ascultării, tăindu-ţi voia şi priceperea ta, împotriveşte-te patimilor : la năvălirea acelora; descoperă-te (mărturiseşte-te) celor ce te pot vindeca. Dacă te-ai fi descoperit mai înainte, apoi n-ai fi suferit ceea ce ai suferit. Şi de toate acelea smereşte-te şi te socoate mai rea decât toţi şi Domnul te va milui pe tine. Maica N. îţi vorbeşte drept, că nu-ţi poate da binecuvântare să lucrezi rugăciunea minţii, eu îţi confirm acest lucru. Mergi pe calea cea smerită şi vei căpăta mântuire. Roagă-te lui Dumnezeu, în simplitatea inimii, cugetele care năvălesc aruncă-le prin smerenie şi să nu socoţi că le poţi alunga singură şi rugăciunea ta nu este adevărată; tulburarea se îndepărtează numai în smerenie şi tu te poţi odihni, socotindu-te mai întinată decât toţi; de la silinţa de a te împotrivi cugetelor, se întunecă mintea şi se măreşte turburarea. Sfântul Ioan Scărarul scrie : "Dumnezeu nu cere de la începătorii cei de sub ascultare rugăciunea fără de risipire. De aceea nu te întrista, fiind furată de gânduri, ci îndrăzneşte, ridică-ţi mintea spre luare aminte; pentru că numai îngerilor li se potriveşte să fie nerisipiţi cu gândurile". Priveşte în mintea celor neiscusiţi de sub ascultare şi vei afla un gând de rătăcire, adică, căutarea virtuţilor înalte şi printre ele şi căutarea rugăciunii nerisipite de gânduri. Ei, fără nicio chibzuinţă, sar peste treptele cele mai de jos, fiind înşelaţi de vrăjmaş, cu gândul ca, căutând această desăvârşire înainte de vreme, să nu o capete nici la vremea sa". Deci, te sfătuiesc să te laşi de citit Filocalia şi pe Nil Sorschy, unde sunt multe lucruri de folos şi te sileşte înainte de vreme spre cele înalte iar ele sunt mai presus de măsurile tale; dar citeşte pe Sfântul Ioan Scărarul, Avva Dorotei şi cuvintele lucrătoare ale celorlalţi Părinţi şi sileşte-te, după putere, să biruieşti patimile, iar de cele înalte nu te apuca. Sfântul Isaac Sirul zice : "Amar şi cumplit este să dai cele înalte unui începător". (Scrisori, vol. 2, Scrisoarea 56, pag.140).

"Eu ţi-am amintit că nu poţi rămâne mereu pe Tabor, trebuie şi Golgotă; căci nu ne este de folos să avem numai desfătări duhovniceşti - fără de amărăciuni - această cale e primejdioasă ! Pomeneşti despre nerodirea şi sterpiciunea vieţii - acest gând nu e un fleac, ci e venit tot de la trufie. Spune-mi ce ai vrea să vezi întru tine ? Oarecare daruri ale harului ? Mângâieri duhovniceşti ? Lacrimi ? Bucurii ? Răpiri de ale minţii ? Însă tu nici n-ai dovedit bine să intri în mănăstire şi te caţări la cer; iar pe unii ca aceştia, poruncesc Părinţii să-i arunci jos. Vezi, cât suntem noi de trufaşi, mereu vrem să vedem că noi suntem "Eu", iar nu o nimica toată. Cât de mică îţi este înţelegerea în a pricepe cele duhovniceşti; tu lucrează şi nu căuta daruri, dar mai ales vezi-ţi păcatele tale, care sunt ca nisipul mării şi îndurerează-te pentru ele. Oare e treaba noastră să căutăm în noi roade nu la vremea lor ? Aceasta este un semn al mândriei şi chiar în timpul când te simţi părăsit şi în amărăciunea sufletului, trebuie coborât în adâncul smereniei, dar să nu zici : "dar unde să caut mântuire ?" Aici e tot răul, că noi tot vrem să vedem în noi sfinţenia, dar nu smerenia" (Scrisori, vol. 2, Scrisoarea 106, pag. 222).

"Tu, citindu-l pe stareţul Paisie despre rugăciune, o şi visezi; dar ia priveşte-te - cu duhul tulburat ce fel de rugăciune va fi ? Nu rugăciune, ci o mască a rugăciunii, după cuvântul Sfântului Macarie. Iar Sfântul Simeon, Noul Teolog, în al treilea chip, de rugăciune, cum ne porunceşte să ne apropiem de ea ? Să ne păzim conştiinţa în ce priveşte pe Dumnezeu, pe aproapele şi lucrurile". Iar noi, pe cât ne este cu putinţă, să ne stăruim cu simţământul vameşului, să chemăm pe Dumnezeu cu orice rugăciune, şi cu cea a lui Iisus, însă să nu ne închipuim că ajungem la oarecare daruri harice, la care ajunge, prin împlinirea poruncilor şi rugăciunea smerită "Unul dintr-o mie". Harul lui Dumnezeu îi atinge pe toţi, însă nu în aceeaşi măsură şi pe măsura smereniei noastre ne umple de daruri. Nu căuta de cele înalte, ci ţine-te de cele smerite". (Scrisori, vol. 2, scrisoarea 174, pag, 306).

"Filocalia citeşte-o, dar nevoieşte-te pentru partea lucrătoare spre împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, înălţimea şi curăţia cărora, fără să vreau, ne silesc să rostim cugetarea noastră, dar mai ales văzând patimile războindu-se în noi : şi când citirea te va duce spre ocărâre de sine şi smerenie, apoi va aduce rod bun; dar când vei citi numai pentru ca să ştii şi să-ţi asculţi mintea prin ştiinţă, apoi în loc de folos poate fi vătămare". (Scrisori, vol. 2, scrisoarea 235; pag. 452).

"V-am scris că e primejdios să pătrundeţi în cele duhovniceşti înainte de vreme, adică să discutaţi despre lucrurile înalte ale contemplaţiei celei duhovniceşti şi altele, ci trebuie să-ţi vezi păcatele tale şi să te sileşti să învingi şi să dezrădăcinezi patimile; aceasta e ţinta hotărârii noastre; căci după curăţirea de patimi, singur de la sine, se va descoperi simţirea cea duhovnicească, iar dragostea faţă de Dumnezeu se arată în împlinirea poruncilor lui Dumnezeu : "cel ce Mă iubeşte, păzeşte poruncile Mele". (Ioan 14, 21). (Scrisoarea 253, pag. 434).

"Despre aducerea aminte de Iisus tu scrii că nu o ai pe aceasta, totdeauna să nu ai simţămintele pe care le aveai înainte; despre aceasta ţi-am scris mai sus; iar rugăciunea lui Iisus, când va fi făcută cu smerenie; apoi se va înrădăcina, iar abia de va luneca mintea în părere, apoi sau cade din ea, sau se înşeală. În timpul rugăciunii, nevoieşte-te cu poruncile, dar nu căuta căldură; aceasta înalţă, iar poruncile smeresc. E primejdios să cauţi înainte de vreme cele înalte". (Scrisori, vol. 2, Scrisoarea 258, pag. 449).

"Despre rugăciunea lui Iisus, eu v-am scris ca să o lucraţi cu smerenie, să nu alunecaţi în părere şi să vă nevoiţi cu poruncile lui Dumnezeu; Domnul să vă păzească de înşelarea vrăjmaşului şi să vă dăruiască să cunoaşteţi calea cea adevărată. Citiţi cărţi, însă nu pentru ca să vă hrăniţi mintea cu ştiinţă, ci îngrăşaţi sufletul cu smerită cugetare şi cu fapte bune". (Scrisori, vol. 2, scrisoarea 250, pag. 454).

"Tu nu te mira că în timpul rugăciunii lui Iisus îţi vin gânduri ruşinoase : e clar că te-ai rugat cu părere, dar nu cu smerenie. Şi unde să ne mai căţărăm noi spre înălţime ? Măcar puţin dacă am vedea noi cărăruia acestei lucrări înalte ! Iar întocmirea Dv. e cea de toate zilele tulburată, învinuiţi pe alţii, osândiţi şi altele; de aceea şi mintea nu se mai poate ruga curat. În tot cazul, aducându-ţi aminte de toate alunecările, smereşte-ţi cugetul şi cu o rugăciune smerită, cereţi de la Domnul iertare, iar nu sporire întru darurile cele duhovniceşti" (Scrisori, vol. 2, scrisoarea 273, pag. 483). "Gândeşte-te, se potriveşte viaţa noastră oare cu a celor ce vor să lucreze rugăciunea ? Ea este mai presus de toate lucrările, "căci dragostea lui Dumnezeu este şi cine încearcă să ajungă la ea cu îndrăzneală şi rânduială de sine, e lăsat să cadă în mâinile vrăjmaşilor şi e omorât de ei", scrie Sfântul Gheorghe Sinaitul. Şi Sfântul Isaac, în al doilea Cuvânt : "Mânia lui Dumnezeu vine asupra unora ca aceştia şi vor fi aruncaţi afară, asemenea celui ce a intrat în cămară în haine întinate". Rugăciunea cere mai mult decât orice smerenie care se câştigă prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, când îţi vezi neputinţa ta. Dracii se înarmează cu tărie asupra celor ce lucrează rugăciunea şi numai această armă le stă împotrivă şi-i doboară. Roagă-te simplu şi Domnul, Care dă rugăciunea celui ce se roagă (1, Imp : 2, 9), va da şi rugăciunea minţii, după cuvântul Sfântului Petru Damaschin. Deci nu slăbi cu duhul pentru acest lucru, ci aibi smerită cugetare şi vei afla mântuire". (Scrisori, vol. 2, scrisoarea 285, pag : 511).

"Tu mă întrebi despre convorbirea cu Dumnezeu şi despre omniprezenţa Lui, despre judecăţile Lui şi altele : numai cu acestea simţi mângâierea şi îţi este îngăduit acest simţământ ? Totul, ce ne aduce spre dragostea de Dumnezeu şi spre smerenie, este îngăduit; însă trebuie să ne ştim măsurile şi să nu tindem spre înălţime, mai ales cu întocmirea noastră pătimaşă. Socot că tu ţii minte, cum un frate zicea stareţului, că totdeauna îl vede pe Dumnezeu, iar stareţul i-a răspuns : fericit este cine-şi vede păcatele sale; şi la Pimen cel Mare, venind un frate, când îl întreba despre lucrurile mari, dumnezeieşti, şi despre materii, acesta tăcea şi nimic nu răspundea, iar când fratele a fost înţelepţit şi a început a întreba despre neputinţe şi patimi, apoi şi el şi-a deschis gura sa şi harul lui Dumnezeu s-a revărsat; totuşi nu ne putem lepăda cu desăvârşire de convorbirea aceasta, însă să nu ne lăsăm momiţi de mângâieri. Doar noi şi citim şi cântăm, dar totuşi ne învăţăm întru Dumnezeu, Pronia Lui şi poruncile Lui. Pretutindeni e nevoie de smerenie !" (Scrisori, vol. 3, scrisoarea 40, pag. 86).

"Dorind a vă deprinde cu rugăciunea lui Iisus, după pruncia D-voastră, v-am scris s-o lucraţi astfel, ca să o deprindeţi; însă D-voastră să nu vă tulburaţi dacă somnul v-o răpeşte; ci mai, cu seamă smeriţi-vă, căci şi rugăciunea însăşi trebuie să fie de o smerenie foarte mare, căci noi, păcătoşii, cerem să fim miluiţi; iar prin D-voastră se vede că trece un gând ascuns al îngâmfării şi părerii, că suntem ceva. Nu căutaţi lucrări înalte în rugăciune şi nu vă deznădăjduiţi de mila lui Dumnezeu. El nu va lăsa pe cei ce strigă către El, ca să fie miluiţi". (Scrisori, vol. 3, scrisoarea 54, pag.128). "Sfinţia ta, doreşti să ajungi la treptele cele mai înalte. Doreşti să le vezi pe cele ce le atingi, iar acest lucru anume şi este o lucrare a trufiei. Sfinţii Părinţi, ajungând chiar la treptele cele mai înalte ale desăvârşirii, se socoteau că n-au ajuns la nimic şi se priveau pe sine ca pe ceva mai prejos de toată zidirea". (Scrisori, vol. 4, scrisoarea 174, pag. 264).

"Tu vrei, degrabă, să ajungi la o viaţă duhovnicească înaltă, fiind îndemnată la acest lucru de mândria şi slava cea deşartă. Tu eşti plină de patimi - de trufie şi slavă deşartă şi vrei să te sui în cămara cea cerească, îmbrăcată în veşmintele întinate ale patimilor şi nu te temi că vei fi aruncată afară. Sfinţii Părinţi au ajuns la înălţimea vieţii duhovniceşti prin smerenie, ocară de sine şi nu se gândeau deloc că ei ajung la o viaţă înaltă, ci socotindu-se că sunt mai răi decât toţi şi sub toată zidirea. Împlineşte porunca lui Dumnezeu, iubeşte nu numai pe cel de aproape, ci chiar şi pe vrăjmaşi şi primeşte ocările de la toţi, ca una ce eşti vrednică de ele, căci altfel tu de abia ai făcut ceva şi deja îţi şi închipui despre tine". (Scrisori, vol. 4, scrisoarea 177, pag. 288).

"Eu socot vătămătoare pentru D-voastră aceste lucrări : cercetarea sensurilor ascunse şi necunoscute de noi ale Scripturilor; căci a le cunoaşte înainte de vreme ne este vătămător şi mai înainte de a le lucra pe cele dintâi, nu ne este de folos să le cunoaştem pe cele de a doua, iar prin osteneli şi prin împlinirea poruncilor lesne înţelese de noi, Dumnezeu ne va descoperi pe celelalte, neînţelese de noi. Iar dacă vom cunoaşte înainte de vreme toată înţelepciunea Scripturilor, apoi îngâmfându-te, mintea va nesocoti lucrarea şi va pierde totul. Ce se câştigă degrabă şi fără osteneală, aceea degrabă se pierde şi dispare". (Scrisori, vol. 4, scrisoarea 1, pag.117).

"Priceperea cea lucrătoare e preferată unei înţelegeri simple şi priceperi a Scripturilor, de aceea e şi spus : priceperea îngâmfă, iar dragostea zideşte (1 Cor., 8,1). Nu trebuie să ne adâncim prea departe în pricepere; cele ce nu le pricepeţi uneori, lăsaţi-le aşa, mintea încă nu e curată, nu le poate cuprinde pe toate; fiţi mulţumiţi cu cele ce le pricepeţi şi stăruiţi-vă să le împliniţi pe acelea şi numai atunci se vor descoperi şi celelalte. Sfântul Isaac scrie : "E amar să predai cele înalte unui începător" şi în alt loc : "nu le foloseşte priceperea Scripturilor celor care petrec în patimi" (Scrisori, vol. 4, scrisoarea 3, pag. 25).

    Eu am citit un şir întreg de poveţe de ale lui Macarie stareţul despre rugăciunea lui Iisus, din scrisorile lui către monahi. Să trec acum la scrisorile ucenicului şi urmaşul său stareţul Ieroschimonah Ambrozie.

   "Scrii că în timpul rugăciunii îţi vin mişcări de ale trupului şi gânduri spurcate de hulă. Se vede că, în timpul rugăciunii, tu ţii atenţia minţii înlăuntru prea jos. Inima omului se află sub sânul stâng şi dacă omul care se roagă, ţine atenţia minţii mai jos, atunci se petrece şi mişcarea trupului. Fă mai mult rugăciune grăită şi atunci te vei izbăvi de asemenea mişcări; de la rugăciunea cea grăită cu gura, nimeni n-a căzut în înşelare, iar pe cea a minţii, a inimii, e primejdios să o lucrezi fără de povăţuire. O astfel de rugăciune cere povăţuire, nemâniere, tăcere, smerită ocară de sine, la orice întâmplare neplăcută. De aceea e mai fără de primejdie să te ţii totdeauna de rugăciunea grăită cu gura, fiindcă noi suntem săraci în răbdare, smerenie şi nemâniere; de aceea se şi cere să ne rugăm mai ales şi pentru noi înşine şi pentru cei ce ne-au batjocorit : "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi păcătoşii". Ţine-te de smerenie şi de ocara de sine şi Domnul te va ajuta". (Colecţia de scrisori a stareţului Ambrozie, pag. 74).

Întrebarea - ce e mai bine : să faci pravila cea obişnuită sau să lucrezi rugăciunea lui Iisus. Răspunsul : e mai bine să împlineşti şi una şi alta; pentru că sub pravilă au trăit şi n-au părăsit-o bărbaţii mari, cum au fost Antonie cel Mare şi Cuviosul Zosima, care a văzut pe Maria Egipteanca. Stând în biserică, trebuie să asculţi, cu luare aminte, cântarea şi citirea bisericească şi, cine poate, nu trebuie să părăsească în acest timp şi rugăciunea lui Iisus, mai ales când citirea bisericească nu e auzită destul de bine şi de clar. Rugăciunea lui Iisus, după învăţătura Sfinţilor Părinţi, e potrivită când omul merge, sau şade, sau e culcat, sau bea, mănâncă, vorbeşte, sau se îndeletniceşte cu o rocodelie oarecare (lucru manual). Cine poate să rostească, în acest timp rugăciunea lui Iisus cu smerenie, acela nu trebuie s-o părăsească pe ea; iar pentru părăsire să se ocărască pe sine şi să se căiască cu smerenie, însă să nu se tulbure; pentru că tulburarea, oricare ar fi ea, este semnul unei trufii ascunse şi dovedeşte neîncercarea şi neiscusinţa omului în a-şi trece lucrarea sa. Când cineva îşi lucrează pravila în chilie şi la mijlocul ei, va simţi o anumită stare a duhului către rugăciunea lui Iisus, sau spre învăţarea unei expresii oarecare din Scriptură, atunci poate părăsi pe un timp, pravila de chilie şi să se îndeletnicească cu una sau alta din cele spuse. Astfel ne învaţă pe noi Părinţii cei încercat : (Scrisorile Ieroschimonahului Ambrozie, Stareţul de la Optina, Vol. I, pag. 83).

"Aseară, am primit scrisoarea de la N., care, din însărcinarea ta, scrise ca să te dezleg de a-ţi părăsi pravila ta cea obişnuită, pe tot timpul călătoriei în N. Dumnezeu să te binecuvânteze să-ţi laşi pravila cea obişnuită şi să te ţii mereu de rugăciunea lui Iisus, care poate linişti sufletul mai mult decât lucrarea unei pravile mari de chilie. Din stareţii cei încercaţi de mai înainte, unul cu numele de Vasile, lămurea acest lucru astfel : Cel ce se ţine de o pravilă mare de chilie, când o îndeplineşte pe aceasta, apoi e asmuţit de slava cea deşartă şi de înălţare. Iar când, dintr-o pricină oarecare, nu-şi poate îndeplini pravila aceasta, apoi se tulbură. Iar cel ce se ţine mereu de rugăciunea lui Iisus, petrece mereu într-o smerită stare de duh, ca şi cum n-ar face nimic şi nici n-are cu ce se înălţa. În Filocalie este însemnată rânduiala nevoitorilor înţelepţi care, zilnic, îşi făceau o pravilă mică obişnuită de chilie, iar celălalt timp din zi şi din noapte îl întrebuinţau pentru rugăciunea lui Iisus. Însă tu, din pricina obişnuinţei, nu poţi trece deodată la aceasta; în tot cazul, nu te tulbura, când nu-ţi poţi face toată pravila şi mai ales nu te afli să reciteşti una şi aceeaşi, atunci când vrăjmaşul îţi trimite uitare". (Ibidem, Vol. 1, pag.177).

"Mai înainte de rugăciunea inimii, străduieşte-te să aibi rugăciunea minţii, ţinând luarea aminte în piept şi închizând mintea chiar în cuvintele rugăciunii. O astfel de rugăciune e mai simplă şi mai uşoară; şi dacă vei avea spor în această rugăciune, apoi, după mărturisirea unora ea trece în cea a inimii". (Ibidem, Vol. 2, pag.115).

"Când ai fost tunsă în călugărie, ţi s-a spus : Iată-ţi, soro, sabia duhului, zi pururea în minte, cu gura şi cu gândul în inimă : "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătoasa". Ţine-te şi tu de această poruncă şi, pe cât îţi este cu putinţă, aşa şi rosteşte această rugăciune, uneori cu mintea, alteori cu gura, iar când eşti liberă şi în inimă, dacă-ţi va ajuta Dumnezeu". (Ibidem, Vol. 2, pag.121).

"Scrii, că faci rugăciunea lui Iisus grăită şi cea din minte, iar despre cea din inimă nici n-ai idee. Rugăciunea cea din inimă cere povăţuitor. Totuşi, cine lucrează de la început drept rugăciunea cea grăită, închizând mintea în cuvintele rugăciunii : "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", iar mai pe urmă va lucra drept şi rugăciunea minţii, cu smerenie, ţinând atenţia minţii în piept, apoi după un timp, la unii rugăciunea minţii singură trece în cea din minte. Rugăciunea cea grăită cu gura, oricine ar face-o, n-au fost cazuri ca să cadă cineva în amăgirea vrăjmaşului. Iar cei ce lucrează rugăciunea minţii şi a inimii în chip greşit, adesea cad în înşelarea vrăjmaşului. Şi de aceea, mai întâi de toate, trebuie să ne ţinem mai tare de rugăciunea cea făcută cu gura, iar pe urmă de cea a minţii, făcută cu smerenie, iar pe urmă, cui îi vine uşor şi faţă de cine voieşte Domnul, să treacă la cea a inimii, după îndrumarea Sfinţilor Părinţi, care prin încercare le-au trecut pe toate acestea". (Ibidem, Vol. 2, pag.126).

Ispita descrisă de tine vine de la pizma diavolului. În Filocalie - capitolele lui Marcu Ascetul - despre cei ce socot a se îndrepta prin fapte, în capitolul 88, se spune : "Când va vedea diavolul că mintea s-a rugat din inimă, atunci vine cu ispite mari şi grele". A spune simplu : - vrăjmaşul, din pricina rugăciunii inimii, s-a ridicat împotriva ta şi vrea să te abată de la ea, însă tu nu i te supune lui. Ispita aceasta, cu mila şi cu ajutorul lui Dumnezeu va trece, numai că tu să nu aduci dovezi împotriva cugetelor ce vin de la vrăjmaş, pentru că, după cuvântul Scărarului, vrăjmaşii sunt şireţi rău de tot şi pot din partea lor să-ţi aducă o mulţime de obiecţiuni; dar pur şi simplu tu să continui să te rogi, stăruindu-te să nu iei aminte la cugetele ce vin de la vrăjmaş şi să le dispreţuieşti, repetând preadulcele nume al Domnului nostru Iisus Hristos. Sfântul Scărar zice : "Cu numele lui Iisus loveşte pe oştean; căci nu este armă mai puternică nici pe pământ, nici în cer". Nu te aşeza împotriva vrăjmaşului, ci gândeşte singură în tine, că Prea Sfântul Fiu al lui Dumnezeu, în timpul vieţii Sale pământeşti, a mâncat şi a băut cu păcătoşii şi nu e refuzat să cineze în casa lui Simon Leprosul şi a îngăduit unei desfrânate, cunoscută în tot oraşul, să se stingă şi să-I sărute prea curatele lui picioare. Pe scurt spus, să nu răspunzi nimic vrăjmaşilor tăi, ci numai roagă-te şi roagă-te, chemând întru ajutor şi spre îndurare prea dulcele nume al Domnului nostru Iisus Hristos, Care a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoşi. Iar stâlciturile cele fără de rost ale vrăjmaşului, n-ai încotro, rabdă-le şi le suportă;. prin aceasta se agoniseşte iscusinţa cea duhovnicească". (Scrisori, vol. 2, pag :136).

De la scrisorile stareţului Ambrozie, trecem la Scrisorile stareţului Ieroschimonah Anatolie, care, după blagoslovenia stareţului Ambrozie, a fost duhovnicul surorilor de la Samordino. Scrisorile lui au acea deosebire că el, cu o anumită dragoste şi insistenţă îi atrage pe fii săi duhovniceşti spre lucrarea rugăciunii lui Iisus; el îi îndeamnă să se ţină mai întâi de toate de rugăciunea lui Iisus cea făcută cu gura, cele de mai departe lăsându-le în voia lui Dumnezeu şi ferindu-i pe ei de rânduiala cea de la sine.

"Scrii, nu fără îndurerare, că şezi în chilie ca o deţinută, pe când altele merg la biserică. Prin urmare, tu maică uiţi despre dorinţa mea şi amintirea ca tu cât mai des să faci rugăciunea cea grăită a lui Iisus. Şi mai ales când rămâi singură. Aceasta este cel mai preţios timp pentru a o înrădăcina în memorie, iar tu, înseamnă că rătăceşti cu mintea şi iată că te plictiseşti. Iar rugăciunea lui Iisus veseleşte inima". (Scrisori, pag. 7).

"Ţin minte că îmi scriai, că rugăciunea lui Iisus se ţine mai uşor. Dacă e aşa, slavă Ţie, Doamne ! Mai bună vreme decât aceasta nu vei afla niciodată. Când se va sparge târgul, atunci dă din mâini cât vei vrea, va fi târziu. Numai ţine minte cuvântul cel mai de demult : fii gata să întâmpini necazuri. Căci pe toţi, cui îi place rugăciunea lui Iisus, vrăjmaşul niciodată nu-i va lăsa fără de răzbunare, ci neapărat îi va învăţa sau pe cei mari sau pe cei mici, însă necazuri numaidecât vă va face". (Scrisori, Pag. 9)..

"Rugăciunea se poate face în minte şi din pricina boalei, şi din neputinţă, şi din pricina poporului mult şi la slujbă. Numai că din pricina acestui lucru, te doare capul, dar ce să faci ? Dar încaltea vei îndrăgi-o. De o mie de ori vei îndrăgi-o. Tu sileşte-te să ţii gândul cel cu Iisus, nu propriu-zis în cap, ci îndreptându-l puţin pe piept; atunci, desigur pieptul va durea, însă fără acest lucru nu se poate. Şi unde nu e curat - acolo şi doare. O astfel de durere se trimite pentru nevrednicie, însă cu timpul va trece". (Scrisori, pag.12).

"Dacă doreşti să ai pacea, apoi, să-L ai pe Iisus, dacă nu în inimă, apoi măcar pe buze, după cum ţi- am poruncit eu, personal". (Ibidem).

"Dacă vrei să fii mulţumitoare, apoi răsplăteşte cu cinci cuvinte : 1- Doamne, 2 - Iisuse, 3 - Hristoase, 4 - Fiul, 5 - lui Dumnezeu, şi la ele mai adaugi - miluieşte-mă pe mine păcătoasa". Repetă mereu astfel. Prin aceasta şi lui Dumnezeu vei plăcea, şi pe mine mă vei mulţumi, şi pe tine te vei mântui". (Ibidem, pag 14).

"Cuvioasă Maică T. ! Tu într-adevăr m-ai mângâiat, când ai scris că rugăciunea pentru tine deja nu e aşa de grea, cum era mai înainte. Vorbesc despre rugăciunea lui Iisus. Şi slavă Ţie, Doamne; care Te cobori până la neputinţele noastre : Încă nu se poate s-o faci mereu. Căci până când nu va gusta omul (că bun este Domnul), e greu să-L ai neîncetat în inimă pe Iisus, dar şi pentru ceea ce este, slavă lui Iisus Dumnezeu ! Prin urmare, până când ţi se ţine rugăciunea, nu o părăsi. Dar mai cu seamă, în timpul rugăciunii ticăloşeşte-te pe tine, ca pe o nevrednică să rosteşti numele, neîncetat şi slavoslovit în cer şi pe pământ de Îngeri şi de oameni. Iar necazurile le adună ca pe o comoară, căci acest lucru ajută mult rugăciunii lui Iisus. Şi de aceea, vrăjmaşul îi îndeamnă şi-i asmuţe pe toţi care ar putea să te necăjească pe tine. Nu te-am prevenit de demult, că orice creştin, cu cât mai mult se ţine de această rugăciune, cu atât mai mult îl întărâtă pe diavol, care nu suferă numele lui Iisus şi-i îndreaptă asupra unui astfel de om pe toţi oamenii, chiar şi pe cei de aproape. Eu am văzut o fată, pe care tatăl ei bun, aşa de tare a urât-o, că vrea s-o omoare. Numai că aceasta făcea rugăciunea minţii, lucru care ţie nu-ţi este îngăduit". (Ibidem, pag. 20).

"Îţi răspund la nedumeririle tale : rugăciunea lui Iisus, nu numai că nu împiedică, ci chiar ajută să asculţi citirea şi cântarea rugăciunii celei obişnuite bisericeşti şi de chilie şi îndulceşte, foarte îndulceşte inima şi împacă duhul şi dă un gând luminos. Iar tu crezi greşit; căci tu eşti o fetiţă neîncercată, ba încă şi încăpăţânată. Însă străduieşte-te să te smereşti şi rugăciunea degrabă se va prinde de tine. Numai nu te grăbi, ci aşteaptă ajutorul lui Dumnezeu". (Ibidem, pag. 48).

"Fă mai des rugăciunea lui Iisus şi se va înveseli inima. Numai străduieşte-te să socoteşti tot putregaiul din inimă, adică nu te lăsa târât în cugetele cele necurate". (Ib. pag. 52).

"I-am vorbit Părintelui (Ambrozie) de rugăciunea ta, care începe în biserică şi trece în inimă. El zice că pentru cei tineri nu se potriveşte. Ci trebuie de îndată s-o faci cu gura. Mântuieşte-te ! Smereşte-te" (Ibidem, pag. 53).

"Mângâierea ta de la rugăciune nu e o noutate; eu nu o dată ci, de o sută de ori ţi-am repetat - osteneşte-te, rabdă, iar încolo - Însuşi Dumnezeu te va mângâia. Nu, lasă-mă M. acasă, ba la S., ba la Ierusalim. Iar eu zic : ţine-te de rugăciune, nu numai Roma şi Ierusalimul, ci însuşi Cel răstignit pentru noi va veni cu Prea curata sa Maică. Iată-ţi lămurirea ! Domnul îi atrage la Sine pe cei îndărătnici şi puţini la duh, anume astfel. Căci altfel, ei îndată ar cârti împotriva lui Dumnezeu şi păzitorului său (duhovnicesc) şi împotriva tuturor celor de aproape, pentru că ei au pierit. Iar acum, tu, singură, vezi că nu te-ai ostenit în zadar şi eu nu te-am amăgit. Aceasta e partea cea dintâi. Iar a doua va urma după aceasta. Această mângâiere te-a încredinţat că este Dumnezeu şi este răsplată; pe urmă ea va pleca de la tine şi Domnul se va uita la tine, dacă îi eşti slugă credincioasă sau o slugă vicleană, iubitoare de plăceri, cumpărată (plătită - n. tr.), care-şi iubeşte pe Domnul său numai când El o mângâie. Iată atunci îi şi arată tu dragostea unei mirese a Lui neprecupeţite. Însă aceasta iarăşi va trece. Şi iarăşi va străluci o rază de mângâiere. Şi astfel, Domnul îşi învaţă pe prea iubiţii Săi. Însă vai de tine, dacă te vei înălţa ca o bogătaşă, fiind săracă ! Diavolul vede ce faci tu şi de unde primeşti şi iată se sileşte să te abată de la păstor, ca pe o oiţă tânără, neiscusită. Ţine-te. Pace ţie şi mântuire. Iar, mai cu seamă, smereşte-te. De îndată ce vei pierde smerenia şi ocărârea de sine - atunci s-a dus totul (în text este "adio") ". (Scrisori, pag. 61).

"Scrisoarea ta am citit-o şi nu mai puteam de mirare : cum de o fetiţă, mi s-a părut cuminte, atentă, să îndruge astfel de prostii ! Ea crede gândurilor, că a face rugăciunea lui Iisus e ceva foarte important. Prostuţo tu, prea prostuţă ! Doar eu ţi-am spus că pe această rugăciune, ca pe una care nu cere nici cărţi, nici metanii, nici alte nevoinţe grele, o dau babelor, bolnavilor şi celor cu inima împietrită. Desigur, că cine iubeşte grozav să umble la biserică va veni înaintea tuturora, nu va scăpa niciun cuvânt din biserică; va veni acasă - va plânge cu lacrimi, văzându-şi sărăcia şi nevrednicia sa; unuia ca acesta, desigur, că nu i-ar impune rugăciunea lui Iisus. Iar tu, prostuţă, vinovată cu toate, nu poţi nici să te rogi, nici să te smereşti, nici să iubeşti pe cei ce te batjocoresc, nici să asculţi cuvântul lui Dumnezeu, nimic ce ar semăna cu acestea - dar vrei să te mântuieşti ! Ce ne-a rămas să facem cu tine ? Iată, ţi-am dat ţie o rugăciune uşoară, foarte uşoară - numai cinci cuvinte de toate. Iar tu şi aici ai recurs la şiretlicuri ca să găseşti ceva foarte mare, care te-ar osebi pe tine de alţii, adică : ceea ce ar fi trebuit, mai ales să te smerească, tu, în nebunia ta, socoţi să te mântuieşti încă cu acest lucru. Vrăjmaşul, desigur, se teme că o astfel de fetişcană, care nu e bună de nimic, de îndată se va mântui, de aceea, în tot felul te prinde şi-ţi bagă în cap astfel de gânduri proaste şi mincinoase, cum că tu ar trebui să te mântuieşti anume prin ceea ce ar fi trebuit să te smereşti. Deci, lasă toate prostiile, aleargă la Iisus, iar nu la diavol. Iisus a murit pentru tine, deci, te iubeşte. Iar diavolul n-a murit, ci vrea mai degrabă să te omoare pe tine. Deci, să nu-l asculţi. Eu lam întrebat şi pe Părintele Ambrozie despre tine; el la fel a zis : "Lasă să continue, iar pe diavol să nu-l asculte. Iar gâtul şi pieptul te dor pentru nevrednicie". Căci şi oricare, dar mai ales această rugăciune băbească, rânduită numai pentru cei bolnavi şi netrebnici, dintre care cel mai rău sunt eu, cel mai netrebnic, cere să-ţi recunoşti neputinţa ta şi smerenia. Iar tu, din prostie te-ai gândit să te înalţi încă. Prostuţo tu, prea prostuţo ! Iar că bucuria se revarsă în inimă, apoi acest lucru mi se pare că ţi-am vorbit - se întâmplă. Uneori Domnul vrea să-l mângâie pe nevoitor, văzând că el nu mai poate deja, iar uneori, dintr-o încordare puternică pentru această rugăciune. S-a spus : "Dumnezeu, adică Iisus, este un foc Care arde (păcatele şi neputinţele) ". Şi de aceea, chemat des Preadulcele Iisus nu poate să nu veselească inima. Decât numai vreun ticălos oarecare prea mare, ca mine, îndobitocit, acela nu poate simţi multă bucurie. Iar adevăraţii nevoitori în rugăciune, peste câteva zile simt bucurie şi dulceaţă, care se revarsă din inimă asupra întregului om. Numai că e primejdios să o primeşti fără de desluşire, căci şi Satana se preface în înger de lumină. Şi de aceea, ca una ce eşti neîncercată în viaţa cea duhovnicească, fii cu pază, şi fereşte-te să primeşti, şi fereşte-te să respingi : Citeşte la Marcu Ascetul cuvântul al doilea, cap. 28. Mai citeşte în acelaşi al doilea cuvânt, capitolul 13. Iar dacă vei părăsi rugăciunea, apoi unde te mai aciuiezi ? Rabdă. Acestea degrabă vor trece şi vei îndrăgi-o. Rugăciunea se curmă de obicei de vorbire deşartă, de îmbuibare, de osândire şi mai cu seamă de mândrie. Dar fiindcă eşti prea mândră, apoi ţine-te, în mod deosebit, de această rugăciune. Iar pentru ca să nu se curme niciodată apoi, pentru acest lucru, ţie, tinerică, să-ţi lungească Dumnezeu boala până s-o coace poama (în text e un alt proverb : şezi la ţărmul mării şi aşteaptă vremea bună). Gândurile, de asemenea, tu nu le poţi îndepărta, dar ţie îţi ajunge, dacă vei răbda şi vei chema pe Iisus. Iar când nu vezi după tine păcate, apoi să ştii că eşti într-o întocmire diavolească. El, la fel, nu-şi vede păcatele sale şi, necăindu-se niciodată şi neînvinuindu-se, socoate că Dumnezeu e părtinitor faţă de om, căci îl iubeşte; iar Dumnezeu de aceea îl şi iubeşte pe om, pentru că el se căieşte şi se smereşte. Şi tu căieşte-te şi te smereşte şi Dumnezeu te va mântui". (Scrisori, pag. 70).

"Am primit-o scrisoarea ta şi mă grăbesc să te liniştesc. Mai întâi nu m-ai ascultat. Eu te-am prevenit nu o dată, ci de multe ori, că atunci când se întăreşte rugăciunea, să nu îngădui deloc ca atenţia să coboare în jos. Altfel te va chinui patima desfrâului. Şi aceasta nu este înşelare, ci lucrarea firii, care vine de la o lucrare greşită a minţii. Ei, dacă această dulceaţă ai primi-o drept har, apoi atunci ar fi înşelare. Iar acum lucrurile încă se pot îndrepta. Mai ales că tu singură recunoşti încurcătura. Iar îndreptarea începe-o de acolo, ca să nu laşi atenţia în jos, ci ţine mintea înlăuntrul (la mijlocul) inimii. Iar (dacă nu poţi) las-o un timp şi te îndeletniceşte cu citirea. Ar fi bine, dacă ţi-ai procura cartea lui Paisie Velicicovschi. Trebuie s-o citeşti. Ţine-te de această pravilă şi nu vei pieri. Iar rugăciunea n-o părăsi. Astfel de zbateri se întâmplă cu mulţi. Pace ţie şi mântuire !" (Scrisori, pag. 73).

"Eu am avut cazuri, ca oameni învăţaţi şi chiar foarte învăţaţi după cărţi, în realitate nici cât un firicel de păr să nu priceapă lucrarea cea duhovnicească. Pentru că această cale se dă nu prin carte ci prin sânge. Dă sânge, şi primeşte duh" (Ibidem).

"Citindu-ţi scrisoarea, eu îndată m-am dus la Părintele Ambrozie şi am desluşit-o împreună. Noi nam găsit greşeli în rugăciune. Numai că astfel de lucruri, ca mirosurile bune, nu trebuie primite. Despre aceasta scrie Sfântul Simeon Noul Teolog, în cel dintâi chip al rugăciunii. Locul inimii nu trebuie căutat cu încordare; când va creşte rugăciunea, ea singură va găsi acel loc. Stăruinţa noastră e să închidem mintea în cuvintele : "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". Sfântul Dimitrie învaţă : "unde e mintea, acolo e şi inima". Că rugăciunea se întrerupe, acest lucru altfel nici nu poate fi. Iar dacă persistă mereu, apoi Sfinţii Părinţi ne învaţă : "Teme-te, aceasta e o cale de lup". Dar cum să vorbim ? Ce vedem în aer ? Ba ploaie, ba soare, ba zăpadă, ba vânt, ba căldură, ba frig. Astfel e şi în întocmirea noastră : o singură stare nu poate fi şi nici nu trebuie. Iar când încetează rugăciunea minţii, apucă-te de cea grăită sau de citire. Iar când şi acest lucru nu merge, apucă-te de rucodelie, iar a-ţi schimba povăţuitorul la jumătate de cale, e primejdie. Domnul te va binecuvânta să continui lucrul început, fără nicio frică şi fără nicio îndoială. Dumnezeu ne este ajutor. Cei cu rânduială de la sine, într-adevăr trebuie să se teamă. Iar cine-şi recunoaşte neputinţa sa şi întreabă pe alţii, acela e de bună nădejde. Numai ocărăşte-te şi smereşte-te totdeauna". (Scrisori, pag. 75).

"Rugăciunea a încetat sau din părere de sine, sau din osândire. Iar cel mai de seamă lucru e ca să fie smeriţi". (Scrisori, pag. 77).

"Dacă rugăciunea cea grăită cu gura trece, singur de la sine, în cea a minţii, apoi nu trebuie curmată. Numai ocărăşte-te pe tine şi nu te tulbura. M-ai mângâiat foarte mult, că doreşti să deprinzi rugăciunea lui Iisus; începe de la cea grăită. Iar mai înainte de aceasta, în loc de temelie, pune-ţi să rabzi necazurile. Atunci, ea se va altoi degrabă". (Scrisori, pag.121).

"Respiraţia cea prin nări o vom lămuri mai pe urmă. Dar până atunci, iată puţin : prin ce respiri ? Prin ureche ? Doar prin nări. Deci iată totul ! Prin urmare, uneşte rugăciunea cu respiraţia, după cum învaţă Scărarul şi iată-o respiraţia prin nări. Iar ce trebuie să fie mai departe, ţi se va arăta mai departe, iar acum îţi este de ajuns acest lucru". (Scrisori, pag. 146).

"Lucrul cel de căpetenie e să te ţii de rugăciunea lui Iisus, uneori cu gura, alteori cu mintea". (Scrisori, pag.146).

Şi cu aceasta încheiem cunoştinţele cu povăţuirile stareţilor de la Optina şi trecem la Valaam.

P R E O T U L : . Eu am auzit, Părinte, că între Sihăstria Optina şi Valaam există oarecare legătură duhovnicească. Cineva dintre stareţii de la Optina s-a nevoit de la început la Valaam, iar pe urmă a trecut la Optina.

M O N A H U L : . Da, legătura într-adevăr există şi nu numai între aceste două mănăstiri, ci şi între ele şi Sihăstria cea de. la Sarov. Ele toate, în creşterea lor duhovnicească, sunt împletite cu rădăcinile sale. Şi sihăstria Optina şi Mănăstirea Valaam (aceasta de pe urmă mai ales) îşi trag obârşia din vremuri străvechi, însă începutul înfloririi lor duhovniceşti e cam pe la sfârşitul veacului al 18-lea şi e legat, la Valaam, de sihăstria Sarov, iar la Valaam şi Optina împreună, cu marele stareţ Moldovean schiarhimandritul Mănăstirii Neamţul, Paisie Velicicovschi. Şi Optina şi Valaam, chemate la viaţă duhovnicească de doi renumiţi arhipăstori, contemporani şi colaboratori : Optina - de Mitropolitul Moscovei - Platon; Valaamul - de Mitropolitul Petersburgului - Gavril; care, amândoi, erau în legături directe de corespondenţă cu stareţul Paisie. Pentru regenerarea şi întocmirea Sihăstriei Optina, a fost trimis Avraamie din Mănăstirea Peşnoş, unde era ca stareţ arhimandritul Macarie, care ducea o corespondenţă personală cu stareţul Paisie; iar pentru restaurarea şi regenerarea Valaamului, aproape în aceiaşi ani, a fost chemat de la Sarov stareţul Nazarie. Şi după cum Avramie a pus la Sihăstria Optina o temelie trainică pentru propăşirea ei pe mai departe, aşa şi Nazarie a dat Mănăstirii Valaam o temeinică îndrumare duhovnicească. la începutul secolului al 19- lea, în Valaam s-au aşezat ucenicii stareţului Paisie - Cleopa şi Teodor - cu ucenicul său Leonida. De la ei a început "Stăreţia" şi lucrarea duhovnicească în Valaam, după aşezămintele stareţului Paisie, prin ucenicii lor Eftimie şi alţii, iar Leonida mutându-se la Optina, a pus acolo începutul "Stăreţiei" de la Optina. Iată cum s-a împletit, timp de mai bine de o sută de ani, firele duhovniceşti, care leagă trei mănăstiri renumite - Sarovul, Valaamul şi Optina.

Înrâurirea duhovnicească a unui fiu al Mănăstirii de la Sarov, precum şi natura nordică şi aspră a Valaamului, poziţia lui insulară şi izolarea de restul lumii, au ajutat mult dezvoltarea ascetismului aspru din Valaam şi nu în zadar era şi este numit Athosul rus. Pe insulele lui a înflorit toate felurile de viaţă monahală - şi nevoinţa grea a vieţuirii în pustie şi sihăstrie printre pădurile şi stâncile insulelor răzleţe cu suportarea celor mai grele şi mai aspre forme ale ascetismului, postului şi liniştirii (isihasmului) şi altele, şi calea cea mijloc a vieţii de schit, sub umbra unor bisericuţe mici de lemn şi a templelor măreţe de piatră, ridicate în diferite locuri ale Arhipelagului Valaam şi în sfârşit, o frăţime colosală cu viaţa de obşte, pe insula cea mare.

Trebuie însă spus, că la Valaam, cu toată asprimea nevoinţelor de dinafară, care i-au creat faimă în lumea ortodoxă, n-a fost lăsată fără atenţie şi lucrarea cea duhovnicească cea lăuntrică, a cărei temelie trainică a fost pusă de stareţul Nazarie. Ucenicii stareţului Paisie, care au trăit în Valaam, Schitul cel Mare, cu toate că au petrecut puţin timp în mănăstire, iarăşi au lăsat o urmă şi au avut ucenici. Lucrarea rugăciunii lui Iisus, studiul scrierilor ascetice ale Sfinţilor Părinţi, extrasele de chilie din operele lor, niciodată n-au încetat la Valaam. În uriaşa bibliotecă a Mănăstirii Valaam este o mare secţiune de manuscrise, care e alcătuită din jurnale şi extrase de chilie, din cărţile patristice rămase după moartea monahilor de la Valaam.

    Acest material încă nu e studiat îndeajuns. Din nevoitorii de la Valaam, lucrători ai rugăciunii lui Iisus şi stareţi, eu vreau să vă opresc atenţia numai asupra stareţului - orb - schimonahul Agapie, pentru că despre el am mai multe date scrise, decât despre alţii.

   În jurul lui s-a grupat un cerc de lucrători ai rugăciunii lui Iisus. Între ei, episcopul Teofan Zăvorâtul şi duhovnicul schitului de Ghetsimania, de pe lângă Lavra Sfântul Serghie, cu hramul Sfintei Treimi, iar mai târziu egumenul sihăstriei Sfântul Zosima Gherman; se purta o corespondenţă foarte înviorată, despre lucrarea rugăciunii lui Iisus. Trăsăturile caracteristice ale poveţelor lui, sunt simplitatea şi umilinţa inimii. Mai întâi voi arăta o notă întocmită de el şi de colaboratorii săi : "Despre rugăciunea lui Iisus, lucrată grăit, cu mintea şi în inimă", revăzută şi îndreptată de Episcopul Teofan, lucru care-i dă o însemnătate deosebită. Iată această notă :

1. "Despre cea grăită. Într-o formă scurtă ea se zice aşa : "Doamne miluieşte; Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul"; iar în cea completă - aşa : "Doamne, Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". La început, ea se rosteşte în cea mai mare parte în chip silit şi fără plăcere, dar pe măsura îndeletnicirilor şi silinţei pentru ea, numai dacă este o hotărâre fermă ca prin rugăciune, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, să împuţinezi patimile cele de tot felul, apoi ea, din îndeletnicirea cât mai deasă, pe măsura împuţinării patimilor, din vreme în vreme, va deveni mai uşoară, mai plăcută şi mai dorită. La rugăciunea grăită, cu toată puterea să ţinem mintea în cuvintele rugăciunii, s-o rostim fără de grăbire, toată atenţia s-o concentrăm în gândurile exprimate prin cuvinte, iar când mintea va aluneca spre gânduri străine, fără tulburare, s-o închidem din nou în cuvintele rugăciunii (Scara, Cuv. 28, Cap.17): Nerăspândirea minţii nu se dă degrabă şi nu atunci când vrem noi, ci când ne smerim şi când binevoieşte Dumnezeu. Acest dar al lui Dumnezeu nu se hotărăşte de timp, nici de cantitatea rugăciunilor, ci de smerenia din inimă şi de harul lui Hristos şi de silinţa noastră cea de totdeauna pentru ea. De la rugăciunea grăită cea cu luare aminte, se face trecerea spre rugăciunea minţii; care se numeşte astfel atunci când tindem numai cu mintea spre Dumnezeu sau îl vedem pe Dumnezeu.

2. Despre rugăciunea minţii. În timpul rugăciunii din minte trebuie să ţinem atenţia în inimă, în faţa Domnului. Pe măsura stăruinţei noastre şi silinţei noastre smerite în rugăciune, Dumnezeu dăruieşte cel dintâi dar minţii noastre - adunarea şi concentrarea în rugăciune. Când luarea aminte către Domnul rămâne fără de ieşire, atunci ea este o luare aminte harică, iar luarea aminte a noastră proprie totdeauna e silită. De la o astfel de rugăciune a minţii, se face trecerea la rugăciunea cea lăuntrică a minţii, numai dacă este un povăţuitor iscusit, foarte uşor şi liber. Când suntem cu simţămintele inimii cu Dumnezeu, iar dragostea de Dumnezeu umple inima, atunci o astfel de rugăciune poartă numele de cea a inimii.

3. Despre rugăciunea lăuntrică cea din inimă. În Evanghelie s-a spus : Cine vrea să-mi urmeze Mie, să se lepede de sine şi să-şi ia crucea sa. Dacă vom aplica aceste cuvinte la lucrarea rugăciunii, apoi ele vor însemna următoarele : cine vrea să se nevoiască în chip legiuit cu nevoinţa rugăciunii, mai înainte de toate să se lepede de voia sa şi de priceperea sa, iar după aceea să-şi ducă crucea, adică acea osteneală trupească şi sufletească care este de neînlăturat în această nevoinţă. Lăsându-ne pe noi înşine în întregime în grija cea neadormită a lui Dumnezeu, să suportăm această osteneală cu smerenie şi cu voie bună, pentru adevăratul bine, care se dăruieşte unui nevoitor râvnitor de rugăciune de la Dumnezeu, la vremea sa, când Dumnezeu cu harul său va pune hotar minţii noastre şi o va aşeza să stea nemişcată în inimă, împreună cu aducerea aminte de Dumnezeu. Când o astfel de stare a minţii va deveni ceva firesc şi permanent, ea poartă la Părinţi denumirea de unire a minţii cu inima; într-o astfel de întocmire, mintea nu mai are dorinţa de a fi în afară de inimă; dimpotrivă, dacă din oarecare împrejurări ea va fi reţinută în afară de luarea aminte din inimă, apoi ea are o dorinţă de neînfrânt de a se întoarce înlăuntrul său cu oarecare sete duhovnicească şi cu o nouă râvnă să se apuce din nou, de zidirea casei sale lăuntrice. La o astfel de întocmire din inima omului, tot ce este în capul lui, trece în inimă şi atunci, ca o lumină oarecare înţelegătoare; luminează tot lăuntricul lui şi orice ar face, ar vorbi, ar gândi, face totul cu o conştiinţă deplină şi cu luare aminte. El poate limpede să vadă atunci, ce fel de gânduri îi vin, ce fel de intenţii şi dorinţe şi cu plăcere sileşte mintea, inima şi voinţa spre ascultarea lui Dumnezeu Hristos şi spre împlinirea oricărei porunci a lui Dumnezeu, sau a Părinţilor; iar orice abatere de la ele e ştearsă de simţământul pocăinţei şi zdrobirii de inimă, cu o părere de rău neprefăcută şi cu o cădere smerită şi plină de îndurerare către Dumnezeu, cerând şi aşteptând de sus ajutor pentru neputinţa sa. Şi Dumnezeu, văzând o astfel de smerenie a lui, nu-l lipseşte de harul Său. (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, pag. 340).

    Aduc citate din scrisorile Părintelui Agapie, către Părintele Ieromonah Gherman, despre lucrarea rugăciunii, scrise cu o simplitate extraordinară şi cu o căldură a inimii.

   "Mila lui Dumnezeu să fie cu D-voastră, prea iubitorule de Dumnezeu fătucule, Părinte Gherman ! Noi toţi prietenii Dv. cei duhovniceşti, cu osârdie, cu mintea în inimă, de departe ne închinăm D-voastră şi cu închinăciune până la pământ, cu smerenie cerem binecuvântarea D-voastră Părintească şi sfintele rugăciuni şi cu ajutorul lui Dumnezeu, cel pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, vă dorim D-voastră de la Domnul Dumnezeu bunătăţile cele vremelnice şi cele veşnice, cele ce sunt spre viaţă şi bună cinstire şi sporirea desăvârşirii creştine. Despre manuscrisul stareţului D-voastră, n-avem să vă comunicăm nimic deosebit. În el (manuscris) nu e nimic vătămător şi primejdios, ci totul e expus din încercare şi simplitate. Numai în ce priveşte pravila de chilie, el învaţă nu potrivit înţelegerii Sfinţilor Părinţi, ci zice : "De ce să se dea pravilă ? căci scris este : "privegheaţi şi vă rugaţi" şi încă "rugaţi-vă neîncetat". Iar Sfinţii Părinţi ai noştri zic aşa : numai cei desăvârşiţi în viaţa duhovnicească n-au nevoie de pravilă, iar ceilalţi neapărat trebuie să aibă pravilă, numai ca ea să fie potrivită cu puterile sufleteşti şi trupeşti, după puterea minţii fiecăruia, cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe fiecare, după cum şi El însuşi a lămurit în Sfânta Evanghelie : unuia i-a dat un talant, altuia - doi, iar altuia - cinci, fiecăruia după puterea lui, iar a îngropa talantul în pământ prin nepăsare şi nesimţire, n-a poruncit nimănui şi pentru aceasta chiar pedepseşte aspru. Noi nu vă hotărâm D-voastră pravilă părinte, iar Dv singur rânduiţi-vă una cu toată băgarea de seamă. Miezul lucrării nu e în cantitatea pravilei, ci în calitatea ei, iar pe unii îi aduce şi cantitatea spre calitate, iar la cei înaintaţi, cantitatea vine mai mult de la calitate. Noi nu cunoaştem bine întocmirea D-voastră; Dv. mai bine vă puteţi rândui lucrul, numai să faceţi totul după înţelegerea lui Dumnezeu şi după voia lui Dumnezeu şi spre slava lui Dumnezeu şi iar spre a Sa; şi în fel şi chip fugiţi de trândăvie, vorbire multă şi dormit mult. Aceştia sunt cei mai răi vrăjmaşi ai propăşirii în rugăciune. Când Domnul vă va da o rugăciune liniştită şi cu luare aminte, apoi să vă ţineţi mai mult de ea : Rugăciunea nu se cuprinde în cuvinte şi nu în numărul cuvintelor, ci în luare aminte şi smerenia cea din inimă, în simţământul pocăinţei, credinţei, fricii de Dumnezeu, dragostea de Dumnezeu şi aproapele. Pe dragostea cea duhovnicească a lui Dumnezeu, atât faţă de Dumnezeu cât şi faţă de aproapele e întemeiată toată mântuirea noastră. Toată legea şi proorocii sunt cuprinse în aceste două porunci. Ioan Hrisostom astfel scrie : "Ce facem noi fără de dragoste faţă de Dumnezeu şi aproapele, apoi acolo n-are Hristos unde să-şi plece capul, iar dragostea se cunoaşte din împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Acela zice, Mă iubeşte pe Mine care păzeşte cuvântul, Meu, iar cine nu Mă iubeşte, acela nici cuvintele Mele nu le păzeşte. D-voastră scrieţi despre apărarea şi durerea din piept. D-voastră băgaţi de seamă în ce priveşte acest lucru, din toate punctele de vedere, n-aveţi cumva o râvnă necumpătată şi o fierbinţeală, ca să dezvolţi mai degrabă rugăciunea minţii din inimă. Acest lucru, părinte, e foarte vătămător, dar se cuvine, în timpul rugăciunii pe treptele şi cele începătoare să unim mintea cu inima, cu ajutorul atenţiei rugăciunii, fără fierbinţeală proprie, cu o tăcere şi cu o linişte a duhului, fără o anumită încordare a trupului sau a sângelui. E cu neputinţă să câştigi o rugăciune adevărat duhovnicească, printr-o simţire sufletească sau trupească silită. Ea se dăruieşte de Dumnezeu la vremea sa, nu pentru o râvnă a trupului, ci pentru simţământul duhovnicesc al smereniei, iar de la necumpătare şi de la fierbinţeala sângelui, mulţi s-au vătămat şi se vatămă". "Mila lui Dumnezeu fie cu D-voastră, prea iubitorule de Dumnezeu tătucul nostru, părinte Gherman. Din tot sufletul vă dorim orice milă a lui Dumnezeu şi sporire duhovnicească întru toate.

Şi de departe, cu o dragoste în inimă, ne închinăm D-voastră şi cu mintea cădem la picioarele D-voastră băgaţi de seamă în ce priveşte acest lucru, din toate punctele de vedere, n-aveţi cumva o râvnă necumpătată şi o înfierbinţeală, ca să dezvolţi mai degrabă rugăciunea minţii din inimă. Acest Iucru, părinte, e voastră şi cu o credinţă vie, cerem blagoslovenia D-voastră părintească şi sfinte rugăciuni.

Scrisoarea de la Dv. am primit-o, pentru care lucru vă mulţumim foarte mult; nu cunoaştem din ce pricină nu ne-aţi răspuns nimic la cele ce v-am rugat să ne lămuriţi pentru folosul nostru duhovnicesc, despre atenţia cea din minte şi asupra lucrurilor de aducere aminte duhovnicească din timpul rugăciunii, însă noi vom aştepta cu răbdare şi totuşi vă cerem lămuriri : şi fă dragoste în ce priveşte acest lucru şi descrie-ne ceva : noi şi de la început am avut de gând să ne zidim duhovniceşte unul pe altul, iar de la cele rele să ne depărtăm. Şi noi nu ne ruşinăm de sărăcia minţii noastre; pentru noi ea e foarte potrivită (sărăcia minţii) şi după învăţătură şi după viaţa noastră morală, şi noi tătucule, Părinte Gherman, sufleteşte suntem dispuşi mai mult să ne învăţăm decât să învăţăm, iar dragostea cea adevărată, altoită de harul lui Dumnezeu, nu caută ale sale, ci tinde spre folosul cel obştesc. Noi dorim numai să vă lămurim întrucâtva despre aducerea aminte şi despre lucruri pentru verificarea noastră duhovnicească şi vă scriem nu atât din încercare proprie cât din auzul buzelor adevărate şi nemincinoase. În timpul rugăciunii curate din minte, dar mai ales când mintea se va învrednici de nerisipire şi cu luare aminte se va lipi în rugăciune de inimă, printr-o petrecere fără de ieşire, atunci în aducerea aminte cea curată, străină de orice nălucire, iată cu ce e preocupată aducerea minte : 1) cu nimicirea sa în faţa lui Dumnezeu şi vederea păcătoşeniei sale necurate, în simţământul unei pocăinţe neîncetate şi întru o continuă aşteptare a morţii şi a unei cercetări aspre după moarte, din partea viclenilor draci, şi a hotărârii necunoscute pentru veşnicie, a venirii a doua a lui Hristos, celei înfricoşate şi ale hotărârii nemitarnice şi veşnice din partea lui Dumnezeu pentru oricare fiinţă înţelegătoare; 2) Cu aducerea aminte de prea curatele patimi ale lui Hristos şi de întreaga lui viaţă pământească, scrisă în Vechiul şi Noul Testament, lămurită de Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi, în ce priveşte mântuirea noastră şi despre purtarea Lui de grijă cea dumnezeiască, cea pentru noi; 3) Despre însuşirile dumnezeieşti : cea dintâi despre atotştiinţa lui Dumnezeu, despre atotputernicia şi înţelepciunea Lui, despre stăpânirea Lui atotcuprinzătoare, bunătatea şi iubirea de oameni, dreapta judecată şi îndelunga răbdare. Iată, taică, Părinte Gherman, toate aceste lucruri dumnezeieşti şi duhovniceşti atât de strâns se leagă de aducerea aminte în lucrarea rugăciunii minţii celei din inimă şi ele nu se împiedică într-o convorbire curată cu Dumnezeu, ci încă mai mult ne stârnesc râvna duhovnicească, cea după Dumnezeu.

Rugăciunea cea curată se şi numeşte convorbire cu Dumnezeu, iar aducerea aminte şi cugetarea despre lucrurile duhovniceşti şi dumnezeieşti, care singur de la sine se ivesc într-o minte şi o inimă curată, se numesc cugetare despre Dumnezeu; ele pot fi pricepute limpede numai din propria experienţă, iar mai înainte de experienţă trebuie să ne folosim de credinţa cea vie şi duhovnicească care vine de la îndeletnicirea necurmată cu lucrarea minţii şi îndeplinirea poruncilor lui Dumnezeu. Numai taică vă mai adăugăm : lucrurile cele duhovniceşti arătate mai sus lucrează asupra sufletului, trupului şi duhului nostru, pe măsura lucrării minţii celei din urmă şi adevărate şi îndeletnicirii noastre necurmate cu ea şi lucrează asupra inimii şi minţii noastre nu toate deodată, ci schimbându-se neîncetat : uneori mai mult lucrează aducerea aminte de moarte, alte ori mai mult lucrează judecata lui Dumnezeu şi hotărârea veşnică cea necunoscută; uneori aducerea aminte despre Împărăţia cerurilor, iar alteori despre chinurile veşnice ale iadului; uneori, foarte puternic, lucrează patimile Domnului şi viaţa cea pământească a Mântuitorului nostru, Răstignirea lui şi moartea cea pentru mântuirea noastră, Învierea şi Înălţarea la ceruri şi a doua venire a lui cea înfricoşată; alteori, puternic lucrează asupra noastră aducerea aminte de nevoitorii cei adevăraţi ai lui Hristos, care au răbdat totul până la sfârşitul lor pentru dragostea lui Hristos; alteori, lucrează asupra întregii noastre fiinţe păcătoase, într-un chip de nelămurit prin cuvinte, frica de Dumnezeu din credinţa cea vie în prezenţa Lui de lângă noi, dacă numai vom înrădăcina în mintea şi în inima noastră, că noi stăm, umblăm, lucrăm, şedem, mâncăm, bem, vorbim, privim, auzim, totul ca în faţa ochilor lui Dumnezeu, lângă atotfiinţa, atotputernicia, puterea cea atotstăpânitoare, înţelepciunea şi bunătatea Lui. Iată că aducerea aminte despre acestea din urmă, înrădăcinată în minte şi în inimă, mai mult decât orice, ne poate aduce la adevărata lucrare a rugăciunii curate celei cu mintea din inimă şi la propăşirea duhovnicească cea desăvârşită, dar nu numai cuvintele noastre cele de rugăciune ne pot produce o rugăciune adevărată şi neîncetată. Şi acest lucru să vă fie cunoscut taică Părinte Gherman; în timpul rugăciunii minţii, celei adunate şi nerisipite, lucrările duhovniceşti cele amintite mai sus, sunt în memorie, fără imagini, nevăzute, fără cantitate, ci numai în memoria pură, fără niciun fel de imagini, lucrează în memoria noastră împreună cu aducerea aminte de Dumnezeu. Iar alături de rugăciunea minţii, se poate îndeletnici şi cu cugetarea despre Dumnezeu şi cu o cugetare subţire parţială, despre toate judecăţile dumnezeieşti şi despre însuşirile Lui cele dumnezeieşti, în măsura în care harul lui Dumnezeu va lumina mintea şi inima noastră, în ce priveşte adevărurile dumnezeieşti. Iată taică Părinte Gherman, noi pe măsura minţii noastre celei sărace şi din buna dispoziţie a sufletului nostru, faţă de dragostea cea duhovnicească, v-am bucurat în parte, despre aducerea aminte şi despre lucrurile cele duhovniceşti care se nasc de la rugăciunea cea neîncetată şi aducerea aminte de Dumnezeu; iar dacă ceva n-am scris aşa după cum se cuvine, pentru Dumnezeu vă cerem îndreptare : noi credem că Dv. ne puteţi îndrepta, iar de greşeli, pentru Dumnezeu iertaţi-ne.

Încă mai adăugăm, din prisosinţa dragostei noastre celei duhovniceşti, faţă de Dv. şi spre propăşirea Dv. şi a noastră, că cele scrise mai sus despre lucrurile cele duhovniceşti şi însuşirile cele dumnezeieşti, nu lucrează asupra tuturor cu aceeaşi simţire; asupra unuia lucrează mai mult aducerea aminte de moarte, asupra altora judecata lui Dumnezeu şi hotărârea veşnică, necunoscută, asupra unuia împărăţia cerurilor, asupra altuia, chinurile cele veşnice ale iadului, asupra unuia patimile cele mântuitoare ale lui Hristos, asupra altuia, frica de Dumnezeu şi aducerea aminte neîncetată despre prezenţa lui Dumnezeu, atotvederea, atotputernicia Lui, iar asupra altuia puternic, lucrează binefacerea şi îndelungata răbdare a lui Dumnezeu. Şi iată ce trebuieşte de observat aici cu atenţia minţii noastre şi cu simţirea sufletului : care anume lucru, din cele arătate de noi, lucrează mai des şi mai puternic asupra cuiva, spre aprinderea duhului nostru şi râvnei spre bună credinţă, acela şi trebuieşte să ni-l însuşim mai mult şi să-l întărim mai temeinic în toate simţirile noastre cele sufleteşti. Numai simţirea duhovnicească, care gravitează în mintea şi simţirea noastră şi în aducerea aminte a noastră cea neuitată, sunt îndeajuns ca să ne mişte spre o râvnă duhovnicească şi să trezească simţirile noastre cele duhovniceşti din dormitarea cea sufletească şi nepăsarea noastră şi să ne ducă în memorie şi celelalte lucruri duhovniceşti. Numai că pentru aceasta se cere, taică, lepădarea de priceperea sa şi de voinţa sa şi să iei crucea, adică omorârea a tot ce este pătimaş şi iubitor de plăceri şi să mergi pe calea poruncilor lui Dumnezeu şi cu o credinţă vie fără de îndoială şi încredere în sine, cu ajutorul harului lui Dumnezeu din noi, până la suflarea noastră cea mai de pe urmă. Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui. Binecuvântează-ne pe noi, Părinte Sfinte, şi roagă-te pentru noi şi ne iartă pe noi".

În biografia Stareţului Agapie (Ediţia Mănăstirii Valaam, S. Petersburg, 1910) sunt unele poveţe de ale lui despre rugăciunea lui Iisus.

"Lucrarea lăuntrică cea din inimă este ştiinţa dintre ştiinţe şi meşteşugul meşteşugurilor şi cei încercaţi în această lucrare, totdeauna petrec în frică şi cutremur din. pricina căii strâmte şi foarte întunecoase, care poate fi aflată numai cu ajutorul unor povăţuitori iscusiţi". (pag. 39).

Minţii îi trebuie dată cea mai mare luare aminte, inimii - trezvie, voinţei - priveghere, ca ea să nu fie nevoită de nimic afară de rugăciune, iar dacă din neputinţă va fi momită, apoi trebuie ca, îmbărbătându-te, din nou să iei aminte la rugăciune. Fără aceste trei : luare aminte, trezvie şi priveghere nu poate fi rostită o rugăciune curată şi adevărată; această lucrare a rugăciunii trebuie păzită fără nicio delăsare, până la cele de pe urmă clipe ale vieţii, în orice dăruire de rugăciune, după porunca Domnului : "privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită". (pag. 40).

"Lucrarea rugăciunii lui Iisus trebuie făcută sub îndrumarea oamenilor încercaţi. Căci din lipsa de sfat duhovnicesc şi din încrederea în părerea sa, judecata sa, simţămintele sufleteşti şi trupeşti, în nevoitorii rugăciunii cei neîncercaţi, se naşte o bucurie sufletească falsă, sau dimpotrivă - o plictiseală puţină la duh şi o împietrire a inimii". (pag. 41).

Părintele Agapie sfătuia foarte mult ca lucrarea rugăciunii lui Iisus să fie făcută în taină : "Stăruiţi-vă, cu o sârguinţă smerită, să ascundeţi de la toţi lucrarea voastră smerită. Când lucrurile cele ascunse se pun cu nebăgare de seamă lângă cale, apoi ele lesne sunt răpite de tâlhari, iar cele păzite în cămările întărite şi cu lacăt bun, se păstrează fără să fie primejdie de cineva". (pag. 42). "Cine într-adevăr se îndeletniceşte cu rugăciunea lui Iisus, acela mereu e însetat, cu toată tăierea priceperii şi voinţei sale, dacă numai va găsi un om încercat; cu inima simplă şi cu dragoste să se folosească de sfatul lui duhovnicesc şi în toate să-şi câştige o dreaptă socoteală". (Ibidem).

La întrebarea unor persoane cum se poate ţine rugăciunea lui Iisus în inimă, Părintele Agapie răspundea : "Aceasta e un lucru foarte secret. Noi de ne-am stărui chiar foarte mult ca să ţinem mintea fără de ieşire în inimă, fără dăruirea Sfântului Duh, acest lucru e cu neputinţă şi nu se întâmplă; însă să nu vă tulbure acest lucru, că nu puteţi ţine mintea mereu în inimă; osteniţi-vă cu osârdie şi cereţi mila lui Dumnezeu, ca El să vă dea acest dar; după cum îi place Lui iar eu vă opresc să doriţi acest lucru înainte de vreme. Iar în timp de neputinţă, de lenevie, de slăbiciune a minţii, mereu să aveţi în inimă o răbdare chibzuită şi plină de mulţumire, cu evlavie lăsaţi-vă în voia lui Dumnezeu, într-o simţire smerită de pocăinţă şi prin vederea păcătoşeniei sale, strigând către Dumnezeu : Miluieşte-mă, Doamne, că neputincios sunt. Nu se cuvine, în acest timp a te tulbura şi a cădea în întristare, ci cu bună voie şi cu răbdare să aştepţi o schimbare în bine". (pag. 42).

Pe ucenicii săi, Părintele Agapie îi îndemna : "ca ei să iubească nu numai cuvântul gol, şi să-l ducă. până la simţirea inimii şi, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, să se silească pe sine spre împlinirea exactă a oricărei fapte bune, ţinând minte că numai cei silitori răpesc împărăţia lui Dumnezeu, iar pentru cei negrijulii şi vicleni, ea nu-i accesibilă şi că firea noastră cea căzută, are nevoie de un îndemn necurmat spre bine, dar mai ales spre un astfel de bine, care se face cu o smerenie adevărată". (pag. 85).

Pentru cei tineri şi începăţori, Părintele Agapie avea o grijă deosebită "că nu cumva vrăjmaşul mântuirii noastre, sub chipul (forma) binelui, să-i înşele spre pricina cea veşnică. Tinereţea, zicea el, şi din firea sa şi din deprinderile cele rele, e foarte nestatornică şi de aceea, povăţuitorul, cu bărbăţie trebuie să-i păzească pe monahii cei tineri şi începători, amintindu-le cuvintele Sfintei Scripturi : Întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre, adică, că numai aceia câştigă mântuirea, care vor răbda până la sfârşitul vieţii, în lupta cu patimile şi vor păzi conştiinţa neîntinată.

Osteneala de rugăciune, cea dinlăuntru, a Părintelui Agapie, foarte bine se lămureşte din scrisorile către el ale episcopului Teofan, căruia Părintele Agapie i se adresa după sfaturi. Astfel de scrisori se află în tipar. Voi aduce câteva citate din ele. Episcopul Teofan scrie Părintelui Agapie.

"Afară de cele ce vedeţi în cartea pomenită de Dv. despre rugăciunea lui Iisus, eu nu vă pot adăuga nimic. Iar dacă acest lucru e puţin pentru D-voastră, apoi osteniţi-vă de vedeţi acest lucru în cărticica pe care o indică această cărticică. Iar cele ce vi se vor părea şi după aceasta că nu sunt deajuns, întrebaţi la ai săi, la povăţuitorii ce vă sunt daţi de la Dumnezeu, de la stareţul mănăstirii, de la părintele D-voastră duhovnicesc, de la naşul (cel de călugărie) şi de la fraţii cei de acelaşi gând.

"Hotărâţi-vă să trăiţi în aducerea aminte de Dumnezeu şi să umblaţi în prezenţa lui Dumnezeu - şi numai acest lucru vă va aduce la un sfârşit bun. Însă totul e de la harul lui Dumnezeu. Fără de harul lui Dumnezeu, nici într-un chip oarecare altul, nu se poate câştiga nimic din cele duhovniceşti. Când va picura harul în inimă, atunci totul va merge aşa cum trebuie să fie".

"De starea în care vă simţeaţi în timpul sfântului Post, nu se poate să nu ne bucurăm; Domnul să vă binecuvânteze şi să rămâneţi pururea astfel ! Primiţi acest lucru şi cu smerenie să nu vă atribuiţi nimic, să vă vedeţi numai cusururile, greşelile şi delăsările şi să strigaţi cu durere din inimă : "Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului şi harul lui Dumnezeu niciodată nu va îndepărta de la D-voastră băgaţi de seamă în ce priveşte acest lucru, din toate punctele de vedere, n-aveţi cumva o râvnă necumpătată şi o înfierbinţeală, ca să dezvolţi mai degrabă rugăciunea minţii din inimă. Acest Iucru, părinte, e voastră adumbrirea şi acoperământul său. Amin !"

"Ascultarea, pusă asupra D-voastră, trebuie dusă. Cu aceasta vrăjmaşul vă tulbură. Şi toate învinuirile D-voastră sunt lucrarea lui. E ruşinos să fii într-o mănăstire fără de ascultare. Şi D-voastră băgaţi de seamă în ce priveşte acest lucru, din toate punctele de vedere, n-aveţi cumva o râvnă necumpătată şi o înfierbinţeală, ca să dezvolţi mai degrabă rugăciunea minţii din inimă. Acest Iucru, părinte, e voastră v-a fost dată ascultarea, ca să scăpaţi de această ruşine şi încă una care vă e la îndemână mai mult decât alta oarecare. D-voastră o îndepliniţi şezând, numai cu cuvântul. Ce e mai uşor decât cuvântul ? Şi cât bine vine de la el ! D-voastră ziceţi : Nu sunt în stare !" Despre acest lucru n-aveţi dreptul să judecaţi D-voastră, ci părintele egumen. Vi s-a poruncit să faceţi şi faceţi fără discuţie. "Nici minte, nici viaţă n-am, care s-ar potrivi cu o astfel de ascultare", ziceţi D-voastră. Dacă toate acestea n-ar fi fost la D-voastră într-o măsură oarecare, părintele egumen desigur că nu v-ar fi atins. Au doară, el este un duşman al fraţilor, pe care i-a dat pe seama D-voastră ? "Ucenicii sunt o piedică pentru rugăciune". Nicio faptă bună nu poate fi piedică pentru rugăciune; faptele bune şi rugăciunea sunt două surori şi-şi dau mâna alteia. "Stăreţia e grea acum". Dar când a fost ea slobodă de greutăţi ? Ea e foarte grea după însăşi firea ei. Însă ea a fost totdeauna însoţită de ajutorul de sus. "Stăreţia e puţin rodnică". Acest lucru nu-i adevărat. Niciun cuvânt nu va rămânea fără rod. Numai că rodul nu se arată de îndată. Dacă vi s-ar fi poruncit, să-i faceţi pe toţi sfinţi, e alt lucru. Iar D-voastră băgaţi de seamă în ce priveşte acest lucru, din toate punctele de vedere, n-aveţi cumva o râvnă necumpătată şi o înfierbinţeală, ca să dezvolţi mai degrabă rugăciunea minţii din inimă. Acest Iucru, părinte, e voastră vi s-a spus numai : "vor veni fraţi, spune-le ce-ţi va trimite Dumnezeu". "Răspunde pentru ei". Dacă nu veţi vorbi ce trebuie, veţi răspunde, dar de îndată ce vorbiţi cu dragoste tot ce se cuvine, v-aţi îndeplinit lucrarea şi n-aveţi pentru ce să răspundeţi. "Intră în mănăstire nu pentru mântuire". De îndată ce a venit cineva la mănăstire, înseamnă că el are o râvnă duhovnicească. Însă la început ea e dublă. D-voastră trebuie s-o dezvoltaţi şi s-o întăriţi. Şi osteniţi-vă. Osteneala, cu ajutorul lui Dumnezeu, va învinge totul. Rugaţi-vă pentru toţi cei ce vă sunt încredinţaţi, D-voastră cu lacrimi cerând fiecăruia cele de bună trebuinţă. Iar D-voastră cereţi-vă înţelepciunea. Şi pe urmă nu vă grijiţi nici de ce aţi spus, nici de ce ar trebui să spuneţi, nici de ce a ieşit din aceasta".

"Mi-ar plăcea să stau de vorbă cu D-voastră, scrie episcopul Teofan, în nădejdea că voi învăţa de la D-voastră lucrarea cea duhovnicească. D-voastră aţi găsit un mărgăritar de mare preţ : Slavă lui Dumnezeu ! Acum ţineţi-l - şi din greşeală să nu-l vindeţi, sau să-l schimbaţi pentru nişte găinuşe de lut. Rămâneţi în cele ce sunt, cu durere căzând către Domnul, ca El să păzească în D-voastră acest dar, ca să nu se piardă. Eu n-am ce să vă spun şi vă scriu ca să adaug o rugăminte - rugaţi-vă, ca mult înduratul Dumnezeu să-mi dăruiască şi mie acest mărgăritar. Iar, mai înainte de aceasta, să-mi dăruiască un duh de pocăinţă şi să mă întărească în el : căci fără de acest lucru niciun dar nu se dă şi roade nu aduce. D-voastră aţi amintit ceva despre rânduielile din mănăstire. Ce treabă avem noi cu acele rânduieli ? Ele nu ne stau după capul nostru. Lasă-l să ofteze pe acela, cui îi sunt încredinţate".

"D-voastră tot întrebaţi şi doriţi să auziţi despre cele duhovniceşti, iar eu, în această privinţă, sunt un prost. Aducerea aminte de Dumnezeu, aducerea aminte de moarte, inima zdrobită şi o cădere îndurerată către Dumnezeu : "Doamne, mântuieşte ! O, Doamne, sporeşte !" Iată drumul cel drept ! Însă acest cuvânt nu e al său, ci al tuturor bătrânilor care privesc lucrurile drept. Cine va da peste acestea, acela n-are de ce să ofteze ! Vă trimit cărticelele : "Războiul nevăzut". Doresc, ca în această cărticică să găsiţi tot ce vă trebuieşte".

Sunt foarte bucuros să stau iarăşi de vorbă cu D-voastră. E foarte mângâietor să vezi că râvna D-voastră băgaţi de seamă în ce priveşte acest lucru, din toate punctele de vedere, n-aveţi cumva o râvnă necumpătată şi o înfierbinţeală, ca să dezvolţi mai degrabă rugăciunea minţii din inimă. Acest Iucru, părinte, e voastră, pentru lucrarea cea lăuntrică, rămâne în Dv. în putere şi preocupă atenţia D-voastră. Nedumeririle D-voastră şi întrebările : "Se poate sta cu luare aminte în inimă, când ne rugăm Maicii lui Dumnezeu şi Sfinţilor ?" - Se poate. Orice rugăciune trebuie să iasă din inimă. Prin urmare, acolo trebuie să fie şi luarea aminte.

"Este oare vreo deosebire să te rogi cu luare aminte înlăuntrul inimii, sau cu gura luând aminte în cuvintele rugăciunii, cu un simţământ de smerenie şi pocăinţă, aducându-i aminte, fără de ieşire, de Dumnezeu, Cel ce este pretutindeni şi vede toate, cu frică şi cu evlavie ?" Aceste din urmă cuvinte, pe care eu le-am subliniat, alcătuiesc duhul rugăciunii. Cine le are pe acestea, acela stă în inimă; nare când să nu gândească nici la cuvinte, nici la gură şi nici prin minte nu-i trece acest lucru. Aceste cuvinte : "Cu gura luând aminte" sunt o născocire nouă, care nu se întâlneşte nicăieri la Sfinţii Părinţi. Cuvintele D-voastră subliniate alcătuiesc fiinţa rugăciunii. Toate celelalte - plecarea capului, strâmtorarea respiraţiei, şederea pe scăunel; introducerea cuvintelor de rugăciune cu respiraţie prin nări - şi aceste pe vârful limbii şi buzele - fie ori nu fie, e un simplu mobilier, care nu conţine nimic esenţial. Mediul, în care se face osteneală de rugăciune e un lucru neesenţial. Şi în acest mediu, vine o căldură oarecare în inimă : însă aceasta e a noastră ostenită, dar nu harică. A o socoti şi pe aceasta harică este o înşelare."

"Se poate spune : Doamne, Iisuse Hristoase, pentru Născătoarea de Dumnezeu miluieşte-ne pe noi ?" - Se poate. Dar de unde s-a luat întrebarea ? Nu strigăm noi în biserică : "Sfânt, Sfânt, Sfânt, eşti Dumnezeule, pentru Născătoarea de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi !?"

Se poate, în locul cuvântului "Miluieşte-mă", să zicem "miluieşte-ne" ?" - Se poate. Când rugăciunea e pentru sine : "miluieşte-mă", iar când e pentru toţi - "miluieşte-ne".

Gândul despre tăcere şi însingurare e un gând bun. Ori, D-voastră şi aşa şedeţi singur : Ori uneori, cât e de bine să vorbeşti cu frate de acelaşi gând. Deci, eu socot, iată cum s-ar putea pentru D-voastră băgaţi de seamă în ce priveşte acest lucru, din toate punctele de vedere, n-aveţi cumva o râvnă necumpătată şi o înfierbinţeală, ca să dezvolţi mai degrabă rugăciunea minţii din inimă. Acest Iucru, părinte, e voastră : biserica şi chilia - lege, fără să o călcaţi; fără neapărată nevoie să nu ieşiţi nicăieri. Singur să nu căutaţi convorbire, iar dacă cineva va începe vorba din nevoie duhovnicească, apoi trebuie să vorbiţi cu el frumos. Când, în timpul umilinţei vin lucrările singur de la sine, să le laşi să vină; iar când nu vin, e deajuns şi umilinţa inimii. Puteţi să vă întărâtaţi spre lacrimi şi să plângeţi; însă nu trebuie socotit acest lucru drept ceva, deşi lacrimile totdeauna, înmoaie inima".

"Ei, iată-i bine ! Domnul să vă binecuvinteze să fiţi aşa după cum aţi scris. Şi uitaţi cu desăvârşire şi vârful nasului şi buzele D-voastră cele sfinte. Însă să fiţi un împlinitor al pravilei rostite de Filotei Sinaitul : "Stai de dimineaţă lângă inimă şi-i loveşte pe oşteni cu numele lui Iisus". În rugăciune, de ce să vă îngrijiţi mult despre cuvinte şi rostirea lor ? Totul trebuie să fie înghiţit de simţirea către Dumnezeu, sau de zdrobire, sau de mulţumire, sau de cererea celor trebuincioase pentru suflet şi corp şi pentru starea cea de dinafară cu credinţă şi cu nădejde. Astfel de simţăminte şi altele asemănătoare lor să nască un strigăt către Dumnezeu şi acest strigăt va fi o adevărată rugăciune. - şi voi spune unică, adevărată. Înainte de a începe rugăciunea, aceste simţăminte trebuie înviorate de cugetare, de încordare lăuntrică şi de rugăciune pentru ele : iar pe urmă şi ziua întreagă să o petreci împreună cu ele. Şi aceasta va fi rugăciunea neîncetată Nu căutaţi plăcere duhovnicească, ci să staţi cu frică şi cu cutremur în faţa Domnului, dându-i o închinare dumnezeiască".

"Vorbind despre starea rugăciunii D-voastră, la locul al treilea, aşezaţi o stare rea, pe care o descrieţi astfel : "E aşa de greu, că nici mintea, nici inima nu pot rosti cuvintele de rugăciune, ci parcă ar fi chinuite şi omorâte, într-o stare de nemişcare înlăuntru, într-o simţire a nimicniciei şi pocăinţei sale". Nu pot pricepe, de ce D-voastră o astfel de stare o numiţi rea ?

"A sta înlăuntru, fără de mişcare şi desigur înaintea Domnului, este o stare bună. Dacă în acest timp mai e şi simţirea nimicniciei şi pocăinţei tale, apoi mai bine nici n-ai ce dori. Şi staţi aşa, fără să vă depărtaţi de Domnul, chiar toată ziua".

Alătur răspunsurile la întrebările D-voastră :

1) La liturghie, în biserică, e deajuns să fi la una (la o liturghie) şi cealaltă, ca şi pravila de seară poate fi înlocuită prin rugăciunea de chilie. Însă, pentru acest lucru mi se pare, ar trebui să cereţi dezlegare de la cel mai mare. Ba chiar şi pentru cel dintâi, dacă la Dv. e rânduit ca persoane asemenea D-voastră trebuie să asiste la orice slujbă.

2) E mai bine să faci rugăciunea mai grăbit, sau fără grăbire ? Problema aceasta, la D-voastră e rezolvată. D-voastră spuneţi : "Mă stăruiesc, oricare cuvânt al rugăciunii să-l duc până la simţire şi simt din acest lucru mare folos". Siliţi-vă să faceţi totdeauna aşa - şi întrebarea - mai curând sau mai târziu - nu se va mai naşte deloc.

3) "Îmi place să citesc, însă mă îndoiesc să părăsesc rugăciunea pentru citit". Rugăciunea e mai presus de citire şi de aceea e păcat să laşi rugăciunea pentru citire. Ca aceste lucruri duhovniceşti să nu împiedice una pe alta, trebuie hotărât exact pravila de chilie cu măsură şi cu număr şi totdeauna s-o împlineşti în adevăratul duh de rugăciune fără a lăsa, fără a micşora şi fără a grăbi împlinirea ei pentru nimic în lume. Încă, dacă în timpul rugăciunii, sau în timpul altei oarecare lucrări, va veni duhul de rugăciune, apoi trebuie părăsit orice lucru şi să te rogi. Acest lucru se poate face şi şezând, sau umblând, însă e mai bine să stai la locul obişnuit şi să faci mătănii, până când sufletul se va sătura. Cel mai de seamă lucru al nostru e să te apropii de Dumnezeu, care se petrece. mai ales în timpul rugăciunii : De aceea trebuie părăsite toate pentru rugăciune.

4) "Ce e rugăciunea cea fără de cuvinte ? Este o petrecere, fără de mişcare, în simţămintele de rugăciune faţă de Dumnezeu, fără să rosteşti vreun cuvânt cu mintea sau cu gura. Aceasta este cea mai înaltă treaptă a rugăciunii. Rugăciune neîncetată poate fi numită numai o astfel de rugăciune. Ceea ce aţi numit D-voastră o stare rea de rugăciune, se apropie foarte mult de aceasta".

"Întrebaţi cum trebuie privite bolile ? - Priviţi-le la fel cum priviţi orbirea, adică după cum vă bucuraţi de orbire, aşa să vă bucuraţi şi de celelalte boale şi să mulţumiţi sincer lui Dumnezeu ! Căci totul e de la Dumnezeu şi totul e spre binele nostru".

"Să ne lecuim ? - De ce să nu ne lecuim ? Şi pe doctor şi pe doctorie, Dumnezeu le-a făcut. Oare El le-a făcut de prisos ? Nu. Ci pentru ca ei să tămăduiască boalele. Îndepărtarea de doctori şi de leacuri - e un ponos lui Dumnezeu".

"Se poate să nu vă lecuiţi, hotărându-vă pentru răbdare, însă trebuie de temut, ca nu cumva să se furişeze încrederea în sine : "Lasă să se lecuiască cei slabi, iar noi suntem puternici". Dacă gândim astfel despre noi, apoi pentru aceasta vine cârtirea. E mai bine aşa : a venit boala, să te lecuieşti; trece boala de pe urma leacului, slavă lui Dumnezeu; nu trece, să răbdăm şi să mulţumim lui Dumnezeu".

"Nu pot, ziceţi, să mă trezesc şi să priveghez". Dacă acest lucru, după cum scrieţi, vine şi pleacă, apoi nu-i nimic. Iar dacă ţine lung, apoi trebuie să ne întărim cu cugetarea despre Dumnezeu sau cu contemplarea tainei credinţei noastre, mai ales - a morţii, judecăţii, raiului şi iadului. Frica de Dumnezeu trebuie încălzită, căci în ea e o mare putere de înviorare. Din pricina slăbirii ei, vine lenevia, nepăsarea şi somnolenţa. Singur spuneţi că rugăciunea cea lăuntrică ajută, deci sprijiniţi-vă pe ea. - Dar aceasta ce mai este ? Neînfrânarea în mâncare şi lăcomie ? Socot, că clevetiţi asupra D-voastră băgaţi de seamă în ce priveşte acest lucru, din toate punctele de vedere, n-aveţi cumva o râvnă necumpătată şi o înfierbinţeală, ca să dezvolţi mai degrabă rugăciunea minţii din inimă. Acest Iucru, părinte, e voastră : ce fel de lăcomie poate fi la D-voastră ? Ciorbă şi hrişcă fiartă, sau pâine cu apă. Iar despre felul cum faceţi faţă neputinţelor sufleteşti şi gândurilor, mai bine decât acest lucru, nici că se poate născoci ceva. Domnul să vă binecuvinteze, ca să fiţi totdeauna într-o astfel de întocmire".

"Cum să facem în biserică să ne rugăm înlăuntru cu o rugăciune proprie, sau să ascultăm ce se citeşte şi se cântă ? Încălziţi rugăciunea cea dinlăuntru şi făcând-o pe ea, ascultaţi. Rugăciunea cea dinlăuntru e soba, iar ascultarea e să arunc lemne în sobă. Dar dacă ascultarea strică rugăciunea cea dinlăuntru, apoi e mai bine să rămâi numai cu rugăciunea ta; însă în timpul Liturghiei şi cu gândurile şi cu simţurile trebuie să urmărim slujba. Iacă încă ce mai trebuie ţinut minte : în biserică ne adunăm pentru o rugăciune obştească, ca şi gândirea şi simţirea şi cuvântul să fie la toţi una, altfel nu vom căpăta ceea ce a făgăduit Domnul, când se roagă doi sau trei".

"Toate neputinţele, despre care aţi scris D-voastră, sunt şi la mine. Eu le văd şi mă silesc să le înving şi să le tămăduiesc. Uneori reuşesc, iar pe urmă merge ca şi mai înainte. Totuşi, voi spune ce fac eu. Cea mai mare grijă, la mine e ca şi la D-voastră, pentru trezvie şi rugăciunea minţii; ele merg împreună şi una nu rămâne fără alta. Rugăciunea minţii ca formă e foarte simplă şi, ni se pare la îndemână. Iată : coborând cu mintea în inimă şi aşezându-te acolo cu faţa în inimă, strigă pentru ceea ce cauţi : "Doamne, dăruieşte-mi rugăciune !" De cauţi trezvie, strigă : "Doamne, dăruieşte-mi trezvie !" De cauţi răbdare, strigă : "Doamne, dăruieşte-mi răbdare !" şi celelalte şi totul la fel".

Din toate strigătele, cel mai bun este : "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul !" Faceţi astfel şi veţi avea rugăciunea minţii. Însă, tot necazul nostru este, că gândurile se risipesc, iar după ele pleacă şi luarea aminte şi mintea începe să vagabondeze pe dinafară şi nu ştie unde să se ducă. Şi rugăciunea se curmă, deşi stăm la rugăciune. Ce e de făcut ? Nu văd nicăieri nicio îndrumare; toţi spun una : când îţi vei veni în fire, întoarce-te iarăşi în inimă şi începe a striga iarăşi din inimă, roagă-te ca mintea să nu fugă afară. Va fugi mintea iarăşi; iarăşi întoarce-o şi iarăşi apucă-te să strigi - şi tot aşa. Ce va ieşi ? Această fugă va avea vreun sfârşit ? Trebuie să fie el undeva, însă la noi cu D-voastră încă nu merge. Mi se pare că, dacă am adăuga la această luptă ocărârea de sine şi cererea trezviei de la Dumnezeu, apoi Domnul văzând căutarea noastră cu răbdare şi dorinţa sinceră după trezvie, ne va da după mila Sa. Trezvia este un dar al harului şi singur nu-l putem ajunge; ci trebuie să ne ostenim să-l căutăm şi să rugăm pe Domnul pentru acest lucru, cu nădejdea că Dumnezeu ne va cerceta. Cum să căutăm ? Nu observaţi, că atunci când simţirea este în inimă, atunci luarea aminte nu pleacă de la inimă ? De aici trag concluzia; că dacă am face aşa ca să nu ne apropiem de rugăciunea minţii altfel decât atârnând mai înainte în inimă o simţire sfântă oarecare, apoi luarea aminte nu va pleca de la inimă, iar împreună cu luarea aminte va fi şi mintea acolo şi, deci şi rugăciunea minţii. Încercaţi astfel, poate că lucrul va merge bine. Ce fel de simţire ? Oricare sfântă evlavie, mulţumire, zdrobire, frică de Dumnezeu, defăimarea de sine şi altele. După ce te-ai rugat astfel, şezi şi citeşte ceva duhovnicesc, mai bine decât orice, despre trezvie şi rugăciune. Pe urmă umblaţi şi gândiţi-vă, ba puteţi şi vorbi cu cineva, dar tot despre acelaşi lucru".

"Dar cu vagabondarea gândurilor cum e ? Când va fi simţirea în inimă, ele nu vor rătăci. Când robinetul de la cişmea e deschis, apa curge neîncetat, iar dacă-l răsuceşti, apa se opreşte; la fel şi cu gândurile; mereu curg şi curg, dar întoarce robinetul şi se vor opri. Această răsucire (închidere) a robinetului este stârnirea simţirii sfinte din inimă şi menţinerea ei".

"Încă vă plângeţi de lipsa de răbdare, răbdarea nu se va statornici în D-voastră, dacă nu veţi avea simţirea adâncă, că tot ce vi se întâmplă, se întâmplă după voia lui Dumnezeu. Tot aici va veni şi smerenia şi sărăcia cea duhovnicească şi toate grijile D-voastră se vor curma."

"Citirea în grabă a rugăciunilor învăţate desigur că nu e bine, ori acest lucru se află în stăpânirea Dv. Când veţi observa acest lucru, încetaţi şi începeţi a citi fără de grăbire. Ca măsură pentru citirea rugăciunilor, după carte sau pe de rost, să aveţi înţelegerea şi pătrunderea celor citite, astfel citiţi ca să vă daţi seama de tot ce citiţi. Prin aceasta se apreciază şi graba. Vă aduceţi aminte de cele douăzeci şi patru de rugăciuni ale Sfântului Ioan Gură de Aur ? Citiţi-le cât mai des, adăugaţi la ele altele din Psalmi, sau cântările bisericeşti şi la fel, ziceţi-le şi, le citiţi cu gânduri şi simţiri corespunzătoare. Prin ele poţi înlocui şi toată pravila de rugăciune, însă D-voastră n-aveţi nevoie de acest lucru".

"Vă apucaţi de citit cărţuliile mele. Mă voi mira dacă veţi găsi la mine ceva bun pentru D-voastră. D-voastră sunteţi deja o poamă coaptă, iar scrierile mele sunt pentru începători."

"E mare milă pentru D-voastră, că rugăciunea D-voastră se face nerisipit. Însă spuneţi, că vi se întâmplă să suferiţi de răceală. De unde poate fi la D-voastră răceala ? Ea vine, când vei mânca ceva de prisos, vei dormi ceva mai mult, îţi vei lăsa simţurile în destrăbălare, vei privi prea multe, vei asculta şi mai ales când vei vorbi mult. Toate acestea, eu socot, că nu le aveţi. Dar atunci de unde vă vine răceala ? Înseamnă, că e ceva rău înlăuntru. Acest lucru se petrece şi de la mulţumirea de sine. Sufletul e mulţumit de sine şi nu-i trebuie mai mult nimic, de aceea şi se roagă rece. Când îţi dai seama de nevoile tale duhovniceşti, apoi se naşte simţirea sărăciei celei duhovniceşti şi atunci, sufletul fără să vrea, strigă către Domnul : Doamne ajută - Doamne; înţelepţeşte-mă, Doamne, mângâie-mă. Eu socot că şi acest lucru îl aveţi - adică sărăcia cea duhovnicească.

Deci, la D-voastră, răceala trebuie să fie din pricină că sufletul care o zi, două trei, cinci, zece s-a ostenit bine în rugăciune, citire şi cugetare de Dumnezeu, tot cu luare aminte şi cu simţire - cere în sfârşit odihnă, întreruperea unei activităţi încordate. În acest caz, cu sufletul nu vei face nimic; rămâne numai să rabzi, să obişnuieşti să faci după tipic, iar răceala să o rabzi, rugând pe Dumnezeu să se milostivească şi să-ţi întoarcă simţirea cuvenită - şi va trece. Căci această stare e trecătoare. Doar D-voastră umblaţi la biserică !? Dacă umbli la biserică, cu răbdare şi cu luare aminte, sufletul se dezmorţeşte.

O răceală permanentă se întâmplă numai în timpul unei necurmate iubiri de păcat şi lucrări ale păcatului, iar fără aceasta ea totdeauna e trecătoare. La Sfinţii Părinţi, se pomeneşte despre răceală şi toţi dau poveţe ce trebuie să facem în acest caz. Învăţaţi-vă de la ei".

    Protoiereul Iustin Olşevschi, mai târziu Silvestru Arhiepiscop de Omsk şi Semipalatinsc, care a publicat scrisorile episcopului Teofan, de mai sus, către Schimonahul Agapie, scrie în cuvântul său de încheiere :

    "În scrisori, la fel, te izbesc smerenia şi adâncimea priceperii mişcărilor celor mai înalte şi celor mai ascunse ale duhului, la unul. - înălţimea duhului împreună cu simplitatea de copil, la celălalt". Această caracterizare justă dă o preţuire dreaptă a întocmirii duhului de rugăciune şi la episcopul Teofan şi la stareţul Schimonah Agapie.

Vreau să vă mai reţin încă atenţia D-voastră asupra unei cărţi, despre care am pomenit deja : asupra cărţii egumenului Tihon, duhovnicul episcopului Teofan, care poartă denumirea "Un căutător al rugăciunii celei neîncetate, sau sbornicul (culegerea) spuselor şi pildelor despre rugăciunea cea neîncetată". Pentru a completa expunerea noastră, vreau să aduc câteva poveţe despre rugăciunea lui Iisus şi din această carte.

Schimonahul Marcu de Sarov - contemporanul cuviosului Serafim - învaţă despre rugăciunea lui Iisus : Fă totdeauna şi în orice loc rugăciunea lui Iisus". ("Un căutător al rugăciunii neîncetate") (pag19).

La nevoitorul Teodor de Sanacear, din acelaşi secol, (al 18-lea), în mănăstirea lui era ca pravilă : "seara, după otpustul pravilei din biserică, să se facă în chilie : trei sute de rugăciuni de ale lui Iisus şi pe lângă ele o sută cincizeci de mătănii - sau zece rugăciuni de ale lui Iisus simple, şi zece cu mătănii". (Ibidem).

Stareţul Nazarie, egumenul de Valaam, învăţa : "Să ne rugăm cu duhul, să ne rugăm şi cu mintea". Pătrundeţi în cuvintele Apostolului Pavel : "Vreau să spun cinci cuvinte cu mintea decât o mie cu limba". Nu pot să descriu cât suntem de fericiţi, că ne-am învrednicit să spunem aceste cinci cuvinte : "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă" ! Ce bucurie !"

Tot el învăţa : "În chilie nu pierde din gândul tău, rugăciunea lui Iisus şi sileşte-te să-ţi agoniseşti umilinţa sufletească a inimii, în liniştirea şi tăcerea adâncă a minţii tale. Adună-ţi mintea şi toate gândurile tale, stai la rugăciune, aţinteşte-ţi mintea şi inima ta în Dumnezeu şi te roagă. Sileşte-te ca gândurile tale să nu se risipească prin alte părţi şi să nu se ocupe cu nimic din lumea aceasta; într-o astfel de liniştire şi tăcere adâncă a minţii tale, aşează-te, pleacă-ţi capul, adună-ţi mâinile la piept, adună picioarele la un loc, închide ochii şi adună-ţi mintea şi inima laolaltă, roagă-te cu rugăciunea lui Iisus".

Tot el : "Dacă atunci când stai în biserică, nu poţi înţelege ascultând cântarea şi citirea bisericească, apoi cu evlavie fă rugăciunea lui Iisus în taină, în felul următor : "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". Sileşte-te să adânceşti această rugăciune în inima ta. Fă-o pe aceasta cu mintea şi cu gândul, nu o lăsa să se depărteze de la gura ta, pe un timp chiar cât de scurt, uneşte-o pe aceasta, pe cât se poate, cu respiraţia ta şi, din răsputeri, străduieşte-te să te sileşti spre zdrobirea inimii, ca să nu te căieşti, fără de lacrimi, pentru păcatele tale. Iar dacă-ţi lipsesc lacrimile, apoi să fie măcar zdrobirea şi suspinările inimii". (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, pag. 343).

Întemeietorul Sarovului stareţul Pahomie, contemporanul Sfântului Tihon Zadinaci şi al Sfântului Serafim de Sarov, învăţa : "Cel ce se linişteşte, să fie stăruitor în a-şi cerceta conştiinţa sa, în ocărârea de sine, smerenie şi rugăciune neîncetată către Hristos Dumnezeu şi în cugetarea de Dumnezeu cea cu luare aminte, aducându-şi aminte în fiecare zi de moartea sa, de judecata lui Hristos, de împărăţia cerurilor şi chinurile cele veşnice". (Un căutător..., pag. 21).

Stareţul Ieroschimonahul Partenie de la Kiev zicea : "Oricine care doreşte să se mântuiască trebuie să caute cu toată inima pe Domnul, iar de căutat pe El se poate numai. cu o rugăciune stăruitoare şi insistentă. Tu - numai roagă-te, cere din tot sufletul de la Domnul ca El să nu te părăsească, ci să te înţelepţească, să te povăţuiască şi să te apere de păcat, căci tu singur de la sine nu vei face nimic : "Fără Dumnezeu n-ajungi nici la pragul uşii" (un proverb rus). (Un căutător... pag. 24).

Câştigarea unui adevărat duh de rugăciune era nevoinţa cea de căpetenie a fericitului Părinte Partenie şi el şi-a câştigat acest duh al harului în gradul cel mai înalt. Rugăciunea, după cuvintele lui, s-a transformat pentru el în necesitate, ca mâncarea sau băutura, sau că a devenit pentru el, după spusele lui, parcă o rană crescută în inimă. Ea singură, de la sine, cu toate distracţiile cele de dinafară şi chiar în somn lucra cu el. El singur a văzut odată, într-o stare de reverie (vedenie într-o stare de dormitare) inima sa cuprinsă de flăcări. Aceasta e simbolul unei rugăciuni neîncetate când mintea lui, neîncetat se înalţă către Dumnezeu. (Ibidem).

Tot el zice : "Ca să câştigi o adevărată rugăciune, e nespus de greu; din pricina acestei nevoinţe, sufletul, nu o dată se apropie de porţile morţii. Doar cine s-a învrednicit să şi-o agonisească, la acela ea se înfige ca un ghimpe în inimă, se uneşte cu ea şi nimic n-o scoate de acolo". (Ibidem, pag. 27). Tot el : "Adevărata rugăciune este aceea care s-a înfipt în suflet şi se săvârşeşte cu duhul. Pentru câştigarea ei se cere o mare nevoinţă mintală şi trupească". (Ibidem).

Ilarion, duhovnicul mănăstirii Simon din Moscova, zicea : "Eu sunt neiscusit şi puţin încercat în rugăciunea cea lăuntrică. Dar dacă ai râvnă să te înveţi, apoi Sfinţii Părinţi ne învaţă în felul următor : străduieşte-te cât se poate mai mult, sau chiar neîncetat, iar toate îndeletnicirile tale să faci cu rugăciunea lui Iisus, rostind încet : "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul" ! Când va obosi gura, rosteşte-o cu mintea şi sileşte-te să alungi gândurile şi să iei aminte ce rosteşti. După un timp, Dumnezeu îţi va ajuta să ajungi şi acolo, că inima ta singură va face rugăciunea, mişcată de sine, după scriptură : "Inima mea veghează". (Un căutător... pag. 28).

În Mănăstirea Simon se nevoia un stareţ Pavel, ucenicul Arhimandritului Paisie Velicicovschi. Din pricina unei boale de picioare, el mai mult de şapte ani a stat în pat şi, cu mulţumire îşi ducea crucea sa. Când cereau de la el povăţuire, apoi el zicea : "Pe cât se poate stăruieşte în tine dragostea către aproapele şi să ai ochiul curat. Spre acest lucru ne duce însingurarea şi luarea aminte de sine, unită cu rugăciunea lui Iisus, care este încununarea (culmea) tuturor". (Ibidem, pag. 30).

Ieroschimonahul Iona de la Simon, povestea despre stareţul său Adrian, cu care a sihăstrit în pădurile de la Breansc că "Dulceaţa lăuntrică a rugăciunii din inimă nu-i îngăduia să simtă durerile cele de din afară".

Acelaşi Ieroschimonah Iona, petrecând în Mănăstirea Simon, îşi îndeplinea toată pravila sa de chilie, îndeletnicindu-se cu rugăciunea cea lăuntrică, ţinând în mână nişte mătănii de lână şi repetând neîncetat rugăciunea lui Iisus, cu inima şi cu gura. Iar când era întrebat : Ce faci, părinte ? El răspundea : "Număr nodurile pe mătănii" (Ibidem).

Ucenicul stareţului Serafim de Sarov, protoiereul din Arzamas, Avraamie Necrasov învaţă despre rugăciunea lui Iisus : "Mântuitorul zice : fără de Mine nu puteţi face nimic". De aceea, după cuvântul Apostolului, neîncetat vă rugali, trebuie şi tu să te îndeletniceşti cu rugăciunea inimii, chiar în timpul îndeletnicirilor obişnuite, în adâncul sufletului tău, rostind cu frică şi cu credinţă : "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul !"

"Vrei să te mântuieşti ? Roagă-te neîncetat şi rabdă totul şi până la sfârşit, căci numai cel ce va răbda până la sfârşit se va mântui".

"Loveşte neîncetat cu numele lui Iisus şi iată că vei fi un bun ostaş al lui Hristos".

"Obişnuieşte-te să te rogi neîncetat şi să te smereşti cu adevărat, fiindcă fără de rugăciune niciun dar nu se câştigă, iar dacă n-ai smerenie, apoi chiar poţi pleca din mănăstire".

"De lume să nu-ţi pară rău (adică de cea pe care ai părăsit-o), iar pentru pacea cea din inimă să tremuri neîncetat". (Adică, ca să n-o pierzi).

"Să nu fii fără de rugăciunea lui Iisus, nicio clipă. Şi sculându-te şi şezând şi umblând şi la masă şi la orice îndeletnicire a ta, chiar în gloată mare, să nu părăseşti deloc această scurtă rugăciune din minte : "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul".

"O rostire deasă şi cu râvnă, cu credinţă şi cu dragoste, a acestei rugăciuni, va feri mintea ta de răspândire şi de cugetele cele rele şi inima ta de poftele cele viclene".

"Ca să câştigi comoara rugăciunii celei neîncetate, se cere o nevoinţă căci împărăţia lui Dumnezeu se sileşte şi numai silitorii o răpesc pe ea, iar a se nevoi pentru tine, nimeni nu poate afară de tine însuţi".

"Mă nevoiesc, dar nu sporesc ! Înseamnă că încă e slabă luarea aminte, te nevoieşti puţin. Aibi o atenţie de două ori mai mare, măreşte-ţi nevoinţa, şi cu ajutorul lui Dumnezeu vei spori întru nevoinţa ta" atât, încât rugăciunea lui Iisus va deveni pentru tine firească, ca şi răsuflarea ta, fără de care nu poţi exista".

"Dacă sufletul tău va fi totdeauna rănit de ghimpele zdrobirii şi de frica judecăţii celei viitoare, apoi străduieşte-te printr-o îndeletnicire sârguincioasă cu cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciunea minţii încă mai mult să înmulţeşti acest dar al lui Dumnezeu din tine".

"Împotriva plictiselii şi întristării e un mijloc : prin rugăciunea lui Iisus, cea făcută cu mintea în inimă, străduieşte-te să fii pururea în Dumnezeu, Care este un izvor de bucurie şi mângâiere. Să nu scapi din inima ta pe preadulcele şi întru tot înduratul Iisus, nici cât ai clipi din ochi : Fără de El e foarte amar de trăit".

"Nu-ţi lua privirea minţii, a inimii şi a ochilor minţii, de la Acela cu Care te-ai învrednicit să te uneşti aşa de strâns (în taina Împărtăşirii). Priveghează şi te roagă".

"Fără trezvie şi curăţie nu poţi petrece în curăţie şi dreptate. Chiar în trezvie şi rugăciune păzeşte-te să nu cazi în părere de sine şi amăgire de sine. Iubeşte smerenia şi ocărârea de sine. Un singur lucru ne trebuie nouă păcătoşilor - smerenia. Fără acest dar ceresc nu poţi aduce nicio pocăinţă adevărată, nici să-ţi câştigi vreo virtute oarecare".

"Ia aminte la tine însuţi cu străşnicie. Cu numele lui Iisus smulge gândurile cele rele, ca pe o sămânţă a diavolului, chiar de la început".

"Vezi că ţi-e lene să-ţi faci rugăciunea ? Sileşte-te, ameninţă-te, înfricoşează-te, încurajează-te cu răsplată pentru osteneli; judecă mai des ce este rugăciunea ? Şi cu încetul vei începe să te îndulceşti cu rugăciunea. Dacă nu vrei să te rogi, înseamnă că nu vrei să fii cu Dumnezeu".

"Deprinde-te a te ruga atât de des, cât de des şi respiri. Eu înţeleg rugăciunea cea lăuntrică care, totdeauna şi în tot locul, poate fi făcută cu aceeaşi uşurinţă cu care bate inima în noi".

"Continuă-ţi lucrarea ta lăuntrică fără slăbire, cheamă neîncetat, cu credinţă şi cu dragoste, vrednicul de închinare nume al Domnului Iisus".

"Rugăciunea lui Iisus să fie respiraţia sufletului tău ! Preadulcele Iisus să nu iasă din mintea şi din inima ta".

"Cu dulcele Iisus totul va fi pentru tine dulce ! Chiar neajunsurile ţi se vor părea o mană cerească. Ţine-te cu mintea şi cu inima ta de preadulcele Iisus : El va lucra totul în tine, în omul cel dinlăuntru. Deprinde-te cu smerenia şi cu răbdarea. Întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre. Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui".

"Roagă-te cu mintea ta neîncetat şi smereşte-te cu inima şi Domnul, cel ce lucrează în noi şi cele de a voi şi cele de a face, va face şi cu tine un rod al său, plin de har la vremea sa".

"Însingurează-te cât de des în tine, în cămara inimii tale şi vorbeşte acolo cu Dumnezeu, prin rugăciunea minţii care va umple sufletul tău cu o astfel de bucurie şi dulceaţă, că nu vei mai vrea să-ţi cauţi mângâiere întru nimic din cele de pe pământ".

"În templul cel dinlăuntru al sufletului, săvârşeşte pururea slujba cuvântătoare, prin rugăciunea lui Iisus cea cu mintea şi cu inima, pe care nimeni şi nimic nu te poate împiedica să o rosteşti (desigur dacă vei râvni singur la acest lucru) ".

"Ţine-te mai mult decât orice de rugăciunea lui Iisus şi pe lângă ea să ai şi o riguroasă luare aminte faţă de tine însuţi, întru frica de Dumnezeu".

"Virtuţile curăţiei şi ale smereniei au nevoie de rugăciune şi de rugăciunea neîncetată. Cine din Sfinţii Părinţi l-a agonisit pe Hristos fără de rugăciune ? Nimeni ! Rugăciunea este sămânţa, care îl odrăsleşte pe Hristos în noi; rugăciunea este puterea, care face ca să rodească în sufletul nostru viaţa lui Hristos."

"Străduieşte-te să fii totdeauna cu Domnul. Iar a fi cu Domnul e raiul pe pământ şi împărăţia lui Dumnezeu."

"Nu da voie ochilor, limbii şi urechilor : închide ochii, zăvorăşte gura, astupă urechile. Mai mult decât orice în timpul rugăciunii lui Iisus ţine-te de smerita cugetare, care este cea mai sigură şi mai tare îngrădire a sufletului".

"Dacă nu poţi posti mult şi sta la rugăciune (cu trupul), apoi îndeletniceşte-te mai mult cu rugăciunea minţii şi a inimii. Mai mult decât de orice, păzeşte-ţi gura de vorbire deşartă şi de mândrie, căci nimic nu pune atâta piedică atenţiei din inimă şi căldurii din inimă, ca vorbirea deşartă (flecăreala) ".

Toate poveţele de mai sus, despre rugăciunea lui Iisus, ale Părintelui Avraamie Necrasov sunt luate din cartea lui : "Scrisori către fiii cei duhovniceşti".

"Un stareţ, care a fost sporit în rugăciunea minţii, a întrebat pe un alt monah care, de asemenea, se îndeletnicea cu ea : Cine te-a învăţat a te ruga ? Monahul a răspuns : "dracii". Stareţul a zâmbit şi a zis : Ce sminteală ai spus tu pentru cei care nu cunosc lucrarea ! Totuşi, spune, cum te-au învăţat dracii să te rogi ? Monahul a răspuns : pe mine mă învingea o luptă grea şi îndelungată din partea gândurilor, nălucirilor şi simţirilor, care nu-mi dădeau pace nici zi nici noapte. Apărat de năvălirea duhurilor, eu am început să zic rugăciunea lui Iisus şi astfel m-am deprins cu ea". (Un căutător... pag. 49).

Cunoscutul Zăvorât din Zadonsc - Gheorghe Alexeevici - zicea despre rugăciunea lui Iisus : "Numai chemarea preadulcelui nume al lui Iisus poate îndulci o inimă amărâtă şi să aducă sufletul la entuziasmul unei bucurii cereşti. Liniştea cea plină de pace poate fi găsită chiar în inimă; prin numele lui Hristos"., (Scrisori, vol.1, pag.128).

Sfântul Tihon din Zadonsc, în cea mai adâncă simţire a zdrobirii şi umilinţei, striga uneori : "Doamne, cruţă-mă ! Sprijinitorul meu, miluieşte-mă ! Rabdă, Cel ce eşti bunătatea noastră păcatele noastre ! Auzi Doamne, şi nu ne pierde pe noi cu fărădelegile noastre !" Şi lovea cu capul de pământ. Tot el învăţa despre rugăciunea lui Iisus : "De ispite nu vei fugi nicăieri; când vrăjmaşul nu poate face singur nimic, atunci el ne aduce batjocuri prin oamenii cei răi. Pretutindeni trebuie să rabzi şi să fii cu voie bună; să nu te uiţi la ceea ce fac oamenii, ci să iei aminte ceea ce te învaţă cuvântul lui Dumnezeu; să ştii de chilie şi de biserică şi totdeauna să fii ocupat cu ceva : ba să citeşti, ba să te rogi, ba să lucrezi ceva cuviincios şi astfel să continui aşa, schimbându-le; să mănânci puţin, să bei puţin şi neîncetat să ai în inima ta rugăciunea lui Iisus; "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul !" (Un căutător... pag. 55).

    În încheierea acestei convorbiri voi cita câteva locuri din jurnalul marelui nostru păstor-nevoitor al rugăciunii, Părintele Ioan Sergheev (de Cronstadt).

   "Două puteri cu totul potrivnice una alteia înrâuresc asupra mea : o putere bună şi putere rea, o putere a vieţii şi o putere a morţii. Ca puteri duhovniceşti, ele amândouă sunt nevăzute. Puterea binelui, în urma rugăciunii mele libere şi sincere, totdeauna izgoneşte puterea răului şi puterea răului e puternică numai prin răul ce se ascunde în mine. Ca să nu sufăr de năvălirile cele necurmate ale duhului celui rău, trebuie mereu să avem în inimă rugăciunea lui Iisus : "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă". Împotriva diavolului celui nevăzut e Dumnezeul cel nevăzut, împotriva celui tare - Cel Atotputernic". (Viaţa mea cea întru Hristos, partea I-a, pag. 70). "Având pe Hristos în inimă, teme-te, ca nu cumva să-L pierzi, iar cu El să pierzi şi pacea din inimă; e amar să începi din nou; eforturile pentru a te lipi din nou de El vor fi mult mai grele şj pe mulţi îi vor costa lacrimi amare. Ţine-te din răsputeri de Hristos, câştigă-L şi să nu pierzi îndrăzneala cea sfântă înaintea Lui". (Ibidem, pag.13).

"Hristos, care a intrat în inimă, şade în ea prin pace şi bucurie. Nu în zadar se vorbeşte de Dumnezeu : că aflat este şi întru cele sfinte te odihneşti". (Ibidem, pag.19).

"Toate necazurile mele se petrec îţi mintea mea cea nevăzută şi în inima mea cea nevăzută; de aceea îmi trebuie şi un Mântuitor nevăzut, care cunoaşte inimile noastre. O, tăria mea, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu ! O, lumina minţii mele ! Pacea; bucuria, lărgimea inimii mele - slavă Ţie ! Slavă Ţie, izbăvitorule de vrăjmaşii mei cei nevăzuţi, care se oştesc împotriva minţii şi inimii mele şi care, mă omoară pe mine chiar la izvorul (rădăcina) vieţii mele, în locul cel mai sensibil din mine". (Ibidem, pag. 25).

"Cu ochii inimii mele văd cum eu Îl inspir în chip gânditor pe Hristos în inima mea, cum El intră în ea şi îndată o linişteşte şi îndulceşte. O, ca să nu rămân eu singur fără de tine, Dătătorul meu de viaţă ! Mi-e rău fără de Tine". (Ibidem, pag. 27).

În timpul rugăciunii, ţine-te de regula că e mai bine să zici cinci cuvinte din inimă decât zeci de mii de cuvinte cu limba. Când vezi că inima ta e rece şi se roagă fără de plăcere - opreşte-te, încălzeşte-ţi inima printr-o închipuire oarecare vie, de pildă a ticăloşiei tale, a sărăciei tale duhovniceşti, a goliciunii şi orbirii, sau printr-o închipuire a marilor binefaceri ale lui Dumnezeu, cele din fiecare clipă faţă de tine şi de întreg neamul omenesc, dar mai ales faţă de creştini şi de aceea, roagă-te fără de grăbire, cu o simţire caldă; chiar dacă nu vei putea să citeşti toate rugăciunile la timp, nu e mare nevoie, dar folos de la o rugăciune caldă şi fără de grăbire vei căpăta mult mai mare, decât dacă ai fi citit toate rugăciunile, însă cu grăbire şi fără simţire. Vreau să spun cu mintea mea cinci cuvinte, decât zece mii de cuvinte cu limba. Însă ar fi foarte bine, bineînţeles, dacă noi am putea zice la rugăciune cu cuvenită simţire şi zeci de mii de cuvinte. Domnul nu-i părăseşte pe cei ce se ostenesc pentru El şi care stau timp îndelungat în faţa Lui; cu care măsură măsoară ei cu aceeaşi măsură va măsura şi El şi potrivit cu belşugul cuvintelor adevărate, din rugăciune, trimite în sufletul lor belşug de lumină, de căldură duhovnicească, de pace şi de bucurie. E bine să te rogi timp mai îndelungat şi chiar neîncetat, însă nu toţi pot cuprinde cuvântul acesta, ci numai cui îi este dat : cel ce poate să cuprindă, să cuprindă. Iar pentru cei care nu pot cuprinde o rugăciune îndelungată, e mai bine să facă rugăciuni scurte, însă cu un suflet fierbinte". (Ibidem, pag.167).

"Şi peste Sfinţii lui Dumnezeu punea, uneori, stăpânire deznădejdea şi trândăvia diavolească. Dar cu noi păcătoşii ce poate fi ? O, pe noi vrăjmaşul ne răneşte adesea printr-o înrăire a inimii, prin defăimare şi trândăvie cumplită ! Trebuie, în fiecare clipă să ne întoarcem spre Dumnezeu, ca să nu ne cuprindă pe noi răutatea şi trândăvia vrăjmaşului. Mai este încă un mijloc de a scăpa de trândăvia ce vine de la vrăjmaş - calea cea largă a lumii, plăcerile lumeşti. Însă Dumnezeu să ferească pe fiecare creştin de un astfel de mijloc de a scăpa de trândăvia diavolească. E mai bine să mergi pe calea cea strâmtă, să suferi tristele şi să cauţi des ajutor şi izbăvire la Domnul Iisus Hristos Cel ce veseleşte pe cei ce se ostenesc pentru EI asupra mântuirii lor, decât să alunece pe calea cea largă şi netedă a lumii şi acolo, prin plăcerile trupului, să-şi cumpere libertate de duhul tristeţii : Vrăjmaşul, prin duhul de tristele, pe mulţi i-a abătut de la calea cea strâmtă şi mântuitoare, spre calea cea largă şi lunecoasă, însă pierzătoare". (Ibidem. pag.169).

"Când te rogi, ia aminte la tine însuţi, ca să se roage omul lăuntric, iar nu numai cel de dinafară. Deşi fără de măsură eşti păcătos, dar totuşi roagă-te. La aţâţarea, viclenia şi deznădejdea diavolului nu te uita, ci învinge-l şi biruieşte-i şi uneltirile lui. Adu-ţi aminte de adâncul iubirii de oameni şi al îndurării Mântuitorului. Diavolul îţi va închipui faţa Domnului îngrozitoare şi neîndurată, care respinge rugăciunea şi pocăinţa ta, dar tu adu-ţi aminte de cuvintele Mântuitorului, pline pentru noi de toată nădejdea şi îndrăzneala : pe cel ce vine la Mine, nu-l voi scoate afară şi veniţi la Mine toii cei osteniţi şi împovăraţi de păcate şi de fărădelegi şi de uneltiri şi de calomnii diavoleşti şi Eu vă voi odihni pe voi". (Ibidem, pag. 218).

"Iubitorule de oameni, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu ! Mulţumescu-ţi din toată inima mea, că ai auzit rugăciunea mea despre iubirea aproapelui şi dispreţuirea celor pământeşti şi ai turnat în inima mea o dragoste paşnică, înţeleaptă şi dulce. Întăreşte, Dumnezeule, acest lucru întru mine, pentru rugăciunile Preacuratei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare, ca să fiu cu Fiul Tău, Doamne şi Fiul ei cel prea adevărat". (Ibidem, pag. 373).

"În timpul rugăciunii fii ca un copil care gângureşte, unindu-te laolaltă într-un duh cu duhul rugăciunii rostite. Socoate-te drept o nimica; rugăciunile (pe care le faci) drept un mare dar al lui Dumnezeu. De mintea ta cea trupească, leapădă-te cu toate şi nu lua aminte de ea, căci înţelepciunea cea trupească îngâmfă, se îndoieşte, visează, huleşte. Dacă în timpul rugăciunii sau în afară de ea, vrăjmaşul va cuprinde sufletul tău, prin oricare hule şi urâciuni, nu te întrista din această pricină, ci spune cu tărie în inima ta : pentru curăţirea de acestea şi de alte păcate asemenea lor a şi venit pe pământ Domnul nostru Iisus Hristos; El cel iubit milostiv a şi venit ca să ne ajute în aceasta şi în alte neputinţe asemănătoare acestora ale duhului; şi când vei spune aceste lucruri cu credinţă, inima ta îndată se va linişti; căci Domnul va curăţi inima ta. În genere nu trebuie să ne întristăm de niciun păcat, ca şi de o nălucire, ci să nădăjduim în Mântuitorul. O, nemăsurată milostivire a lui Dumnezeu ! O, slujirea cea mai mare a Dumnezeu-Omului pentru noi păcătoşii ! Şi până acum El ne slujeşte cu iubire de oameni, curăţindu-ne şi mântuindu-ne pe noi. Deci, ruşinată să fie toată stăpânirea vrăjmaşului !" (Ibidem, pag. 376).

"Diavolul se sălăşluieşte de obicei întru noi, printr-un cuget sau gând mincinos şi pofta cea păcătoasă şi pe urmă, lucrează întru noi şi ne necăjeşte : e aşa de prost. Oare nu mai vârtos se sălăşluieşte Domnul Dumnezeul duhurilor, întru noi, printr-un singur gând şi printr-o dragoste adevărată şi sfântă şi petrec cu noi, şi lucrează cu noi, şi lucrează în noi şi se face orice pentru noi ? Deci, roagă-te fără îndoială, simplu, adică în simplitatea inimii, după cum gândim uşor, aşa de uşor trebuie să ne fie şi a ne ruga". (Ibidem, pag. 399).

"Tu nu poţi birui nicio patimă, niciun păcat, fără un ajutor plin de har, deci cere totdeauna ajutor de la Hristos Mântuitorul tău. El de asta a venit în lume, de asta a pătimit, a murit şi a înviat, ca să ne ajute întru toate, ca să ne scape de păcat şi de năvala patimilor, ca să cureţe păcatele noastre, ca să ne dea nouă, întru Duhul Sfânt, putere spre lucrarea faptelor celor bune, ca să ne lumineze şi să ne întărească, să ne împăciuiască. Zici : cum să te mântuieşti, dacă păcatul stă la fiecare pas şi greşeşti la fiecare clipă ? Răspunsul la această întrebare e simplu : la fiecare pas şi în fiecare clipă cheamă pe Mântuitorul, adu-ţi aminte de Mântuitorul şi te vei mântui şi pe alţii îi vei mântui". (Viaţa mea cea întru Hristos, partea 2-a, pag. 49).

"E luminos şi cald şi mi-e bine, când eu în întregime mă întorc cu sufletul meu către Soarele cel înţelegător, Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul meu. Şi se topeşte gheaţa inimii mele, se îndepărtează necurăţia şi putregaiul ei (inimii), piere întunericul, fuge moartea cea duhovnicească, ne împărăţeşte viaţa cea cerească, nimic pământesc nu mă mai preocupă". (Ibidem, pag. 99).

"În timpul rugăciunii când eşti puternic ispitit de diavol, aruncă toată grija ta spre Domnul, căci El se grijeşte de tine. În timpul rugăciunii, să crezi numai în Domnul, că El este de-a dreapta ta şi toate-ţi vor fi ţie cu putinţă". (Ibidem, pag.136).

"Când tu te rogi lui Dumnezeu, apoi să nu-ţi închipui altfel apropierea Lui, decât aşa, că tu în fiecare clipă respiri prin El, te mişti, te luminezi, te odihneşti, te mângâi şi te întăreşti - cu un cuvânt trăieşti, prin El, după Scriptură : prin El vieţuim şi ne mişcăm şi suntem. Cel ce dă tuturor viaţă şi suflare şi totul. Aproape de tine este Domnul (Cuvântul), în gura ta şi în inima ta. Căci dacă vei mărturisi cu buzele tale pe Iisus Domn şi vei crede în El întru inima ta, apoi te vei mântui". (Ibidem, pag.171).

"Rugăciunea este respiraţia sufletului, după cum aerul este respiraţia firească a trupului. Respirăm prin Duhul Sfânt. Rugându-te, vorbeşte gură către gură cu Domnul şi dacă ai deschis prin credinţă şi dragoste gura inimii, în acelaşi timp parcă ai sorbi din El, prin Duhul Sfânt, bunătăţile duhovniceşti cele cerute". (Ibidem, pag. l96).

"Mântuitorul a binevoit să se întrupeze nu numai ca să ne mântuiască pe noi, atunci când păcatele, patimile noastre ne-au învins, când noi am fost încătuşaţi de ele, ci şi pentru ca să ne mântuiască pe noi, după rugăciunea noastră, atunci când păcatul şi patima se silesc să pătrundă în noi, când se luptă cu noi. Nu trebuie să dormim şi să lăsăm mâinile în jos, când ne luptăm cu patimile, ci în acest timp anume trebuie să fim treji, să privegheaţi şi să ne rugăm lui Hristos ca să nu ne îngăduie să ajungem până la păcat. Nu atunci trebuie să scăpăm casa de foc, când focul a cuprins-o din toate părţile, ci e mult mai bine atunci când se iveşte flacăra. La fel şi cu sufletul. Sufletul e casa, patimile - focul. Nu daţi loc diavolului". (Efes, 4, 27) (Ibidem, pag. 202).

"Când eşti prea tânăr sau când duci viaţa lumii celei păcătoase, atunci Îl cunoşti şi pe Hristos Mântuitorul şi pe vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al oamenilor, pe satana cel prea rău, numai după nume şi socoti că Hristos e departe de tine - în cer, iar diavolul o fi el undeva numai nu aproape de tine şi nu lângă tine şi deşi auzi că el este rău, însă socoţi că răutatea lui nu te priveşte pe tine; însă când vei fi în vârstă şi vei păşi spre o viaţă plină de nevoinţe, când vei sluji lui Dumnezeu cu o conştiinţă curată, atunci vei încerca, în inimă şi jugul cel bun al Mântuitorului şi jugul cel greu de nesuferit al lui satan, care fără nicio cruţare îşi bate joc de noi". (Ibidem, pag. 300).

"Sileşte-te să ajungi până la simplitatea de prunc în legătură cu oamenii şi în rugăciune către Dumnezeu. Simplitatea e cel mai mare bine şi cea mai mare vrednicie a omului. Dumnezeu e simplu cu desăvârşire, pentru că El e duhovnicesc cu desăvârşire, e bun cu desăvârşire. Şi sufletul tău să nu se împartă în două şi spre bine şi spre rău" (Ibidem partea 2-a, pag. 301).

"Învăţaţi-vă să vă rugaţi, îndemnaţi-vă spre rugăciune : de la început va fi greu, iar mai târziu, cu cât vă veţi sili mai mult, cu atât va fi mai uşor; însă de la început, totdeauna, trebuie să te sileşti". (partea 2-a, pag. 348).

"Când te rogi, atunci închipuie-ţi, că numai singur Dumnezeu e înaintea ta, Cel întreit în fele şi afară de El n-ar fi nimeni. Închipuie-ţi că Dumnezeu e în lume, după cum e sufletul în trup, deşi e infinit mai presus de ea şi nu se mărgineşte cu ea; trupul tău e mic şi sufletul tău mic îl pătrunde pe de-a întregul. Însă lumea e mare. Dumnezeu e infinit de mare şi prin toată zidirea, Dumnezeu umple totul - cel ce este pretutindeni şi pe toate le împlineşte. (Ibidem, pag. 362).

"Când te rogi lui Dumnezeu, priveşte cu ochii inimii înlăuntrul tău, spre sufletul tău : Domnul e acolo, în gândurile tale şi în mişcările cele drepte ale inimii tale, precum şi în afară de tine şi în orice loc. Aproape de tine este El, în gura ta, dar nu numai în cer şi în adânc". (Ibidem, pag. 394).

"Inima noastră, în fiecare zi, moare de o moarte duhovnicească. O rugăciune caldă cu lacrimi este înviorarea ei, respiraţia ei, ce începe. Dacă nu ne vom ruga zilnic cu o căldură duhovnicească, apoi e foarte lesne să mori în grabă, duhovniceşte". (Ibidem, pag. 419).

"Nesimţirea adevărului, din cuvintele rugăciunii cu inima, vine de la necredinţa inimii şi de la nesimţirea păcătoşeniei, iar acest lucru la rândul său vine dintr-un simţământ ascuns de trufie. După măsura simţurilor sale în rugăciune, omul va cunoaşte : e mândru sau e smerit cu cât rugăciunea lui e mai simţită, mai înflăcărată, cu atât el e mai smerit, cu cât e mai nesimţită cu atât e mai mândru". (Ibidem, pag. 419).

"Fii cumpătat în toate treburile tale religioase, căci şi virtutea cu măsură, potrivit cu puterile tale, cu împrejurări, timp, loc, şi cu ostenelile premergătoare, este o bună pricepere. E bine, de pildă, să te rogi din inimă curată, dar de îndată ce nu e o potriveală a rugăciunii cu puterile (energia), diferitele împrejurări, cu locul şi cu timpul şi cu osteneala ce premerge, apoi ea (rugăciunea) nu va mai fi socotită virtute. De aceea, Sfântul Petru zice : arătaţi-mi întru fapta cea bună pricepere (adică nu vă luaţi numai după inimă), iar în pricepere - înfrânare, iar la înfrânare - răbdare". (Ibidem, pag. 421).

"Cine nu adună cu Mine, zice Domnul, acela risipeşte. Trebuie să ne mişcăm tot înainte în viaţa cea duhovnicească, să ne suim tot mai sus şi mai sus; să mărim tot mai mult şi mai mult rezerva faptelor celor bune, iar dacă ne oprim la un punct al desăvârşirii morale, pe o treaptă a scării de suire creştină, apoi e ca şi cum am merge îndărăt, dacă nu adunăm, apoi e ca şi cum am risipi". (Ibidem, pag. 421).

"Când te va acoperi pe tine ticălosul, întunericul, îndoiala, tristeţea, deznădejdea, tulburarea, atunci cheamă, numai cu toată inima, prea dulcele nume al lui Iisus Hristos şi în El vei găsi totul : şi lumină, şi întărire, şi nădejde, şi mângâiere, şi odihnă, vei găsi în El bunătatea însăşi, mila, îndurări, toate acestea le vei găsi într-un singur nume, ca într-o vistierie oarecare bogată". (Ibidem, pag. 424). Gândurile omului au foarte mare înrâurire asupra stării şi aşezării (întocmirii) inimii lui şi lucrărilor; de acum, ca inima să fie curată, bună, liniştită, iar aşezarea voii - bună şi evlavioasă, trebuie curăţite gândurile prin rugăciune, prin citirea Sfintelor Scripturi şi a operelor Sfinţilor Părinţi, prin cugetarea la stricăciune, zădărnicia şi pieirea desfătărilor de pe pământ". (Ibidem, pag. 203). Cât de aproape este de tine gândul tău, cât este de aproape credinţa de inima ta, cu atât e mai aproape de tine Dumnezeu şi cu cât e mai viu şi mai tare gândul de Dumnezeu, cu atât e mai vie credinţa şi cunoaşterea neputinţei şi nimicniciei tale, şi simţirea nevoii de Dumnezeu cu atât e mai aproape. Sau cât e de aproape aerul de trup, aşa e de aproape şi Dumnezeu de suflet. Căci Dumnezeu, aşa sar spune, e aerul cel înţelegător (de gând) prin care rezistă toţi îngerii, sufletul sfinţilor şi sufletele oamenilor care încă vieţuiesc, mai ales a celor bine-cinstitori. Tu nu poţi trăi fără de Dumnezeu, nicio clipă, şi într-adevăr, fiecare clipă o trăieşti prin El : căci prin El vieţuim şi ne mişcăm şi suntem". Aici, între altele, noi putem aduce gândurile (ideile) asemănătoare ale lui Inochentie, arhiepiscopul Chersonului : "Omul nu este aşa de strâns unit cu niciun lucru, cum este cu Dumnezeu; el vieţuieşte şi se mişcă prin puterea Lui. Însă această unire rămâne pentru noi (pătimaşii) întunecoasă, pentru că noi nu putem s-o pătrundem. Pe când ea totuşi e foarte apropiată de noi şi sigură; ea constituie temelie tuturor noţiunilor tainice sau ideilor minţii." "Aceste simţiri vagi (nelămurite) ale divinităţii pot fi văzute clar în inimă, ca într-o putere de bază a spiritului nostru, în care simţirea şi mintea nu este altceva decât o dezvoltare a ei, din amândouă părţile. Existenţa lui Dumnezeu se socoate de inimă : ca să umple uneori de astfel de simţiri care n-au avut nicio legătură cu vreun lucru de dinafară, care ar fi putut proveni numai de la comuniunea cu sufletul unei oarecare fiinţe misterioase".

Terminând convorbirea noastră de astăzi, cu poveţele Părintelui Ioan de Cronstadt, vă rog să ţineţi bine minte, că nevoinţa lucrării rugăciunii lui Iisus şi în genere a lucrării lăuntrice duhovniceşti, după cum se vede acest lucru, din convorbirile anterioare, a existat totdeauna şi totdeauna a fost respectată în Biserica Ortodoxă şi, în special în Biserica rusă, ca cel mai însemnat şi cel mai eficace mijloc de unire lăuntrică prin inimă cu Domnul Iisus Hristos, care (unire) e cea mai de seamă şi mai necesară condiţie a unei vieţi creştine adevărate şi rodnice din fiecare om. Noi am adus o mulţime de mărturii, din scrierile nevoitorilor vechi şi noi, care confirmă cele spuse. Dacă ar fi fost nevoie, am fi putut aduce mărturii de acestea încă şi mai multe. Însă şi cele spuse sunt de ajuns pentru scopul nostru - să arătăm importanţa şi necesitatea lucrării rugăciunii lui Iisus, pentru viaţa noastră duhovnicească, pentru mântuirea noastră.

Dacă D-voastră mai aveţi oarecare întrebări, sau nedumeriri, spuneţi-le înainte de a încheia această convorbire a noastră.

    Răspunsul la întrebarea. Dacă este atât de greu sa se apropie cineva de lucrarea lăuntrică este oare mai bine să nu se apuce de această lucrare ?

 

P R E O T U L : . Eu personal n-am. Însă socot că mirenii mei îmi pot spune mie - din toate cele spuse în convorbirile acestea, se vede că lucrarea rugăciunii lui Iisus cuprinde în sine un şir întreg de trepte, care treptat îl ridică pe lucrătorul rugăciunii de la pământ la cer şi că treptele cele mai înalte ale acestei lucrări sunt cu desăvârşire inaccesibile marii majorităţi a lucrătorilor rugăciunii, aşa că abia se află unul dintr-o mie care ajunge la rugăciunea cea curată, iar acea rugăciune, care e mai sus, dincolo de hotarele rugăciunii celei curate, o ajung doar unul dintr-o generaţie întreagă. Marea majoritate a lucrătorilor rugăciunii nu se ridică mai sus de cea dintâi treaptă, lucrătoare sau ostenitoare, a rugăciunii lui Iisus şi numai puţini se învrednicesc să ajungă la treapta a doua - la rugăciunea de sine mişcătoare, harică. Ţinând seama de toate acestea, precum şi de greutatea lucrării însăşi, de lipsa de povăţuitori, de posibilitatea greşelilor şi chiar de primejdia căderii în înşelare, oare nu poate slăbi la cei mai mulţi râvna pentru această rugăciune ? La reuşită mare de la îndeletnicirea cu ea nu te poţi aştepta, dar greutăţi multe, primejdii multe. Nu e oare mai bine, va zice cineva, să nu te apuci deloc de un astfel de lucru peste măsura puterilor şi să te mărgineşti modest, după măsura puterilor, cu o evlavioasă îndeplinire a îndatoririlor creştineşti obişnuite - frecventarea slujbelor bisericeşti, îndeplinirea pravilei casnice de rugăciune şi lucrarea, pe cât este cu putinţă, a faptelor celor bune ?

Ce să răspund la o astfel de întrebare, dacă-mi vor pune-o ?

M O N A H U L : Răspundeţi astfel : D-voastră, cu deplină dreptate, arătaţi greutăţile şi primejdiile nevoinţei de rugăciune. Dar oare acestea sunt unite numai de lucrarea lăuntrică şi de rugăciunea lui Iisus şi nu şi de întreaga viaţă creştină, despre care, la Sfântul Apostol Pavel a spus - prin multe necazuri ni se cuvine nouă să intrăm întru împărăţia lui Dumnezeu (Fapt.14, 22). Iar Domnul Iisus Hristos a spus ucenicilor săi - în lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea ?" (Ioan, 16, 33). Multe şi alte cuvinte despre greutăţile şi primejdiile vieţii creştine se pot găsi în evanghelii şi în epistolele Apostolilor. Şi oare nu pe toţi creştinii îi privesc cuvintele Mântuitorului : "Fiţi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru desăvârşit este". Ori, doar şi aceste cuvinte pun înaintea creştinului o problemă nu mai puţin de mare şi de răspundere şi înfricoşată, decât şi lucrarea rugăciunii lui Iisus ? Deci, poţi, rămânând creştin, să te abaţi într-un fel sau altul, de la greutăţile şi primejdiile unei vieţi creştine, care totdeauna este şi va fi, după cuvântul Domnului, o cale a Crucii ? (Mat.16). Şi oare nu-i privesc pe toţi creştinii cuvintele marelui Apostol al neamurilor : "Cei care sunt ai lui Hristos, trupul şi-au răstignit cu patimile şi cu poftele ?" (Gal. 5, 24).

Dar dacă viaţa creştină, în genere, este un drum al crucii şi o nevoinţă, şi e cu putinţă fără de greutăţi şi primejdii, apoi nu e mai drept să privim lucrarea minţii şi rugăciunea lui Iisus, în special, drept un mijloc haric mântuitor, care ne uşurează acest drum al crucii, al unei vieţi creştine în genere ? Căci, într-adevăr, ce se câştigă de la rugăciunea lui Iisus chiar pe prima ei treaptă, ostenitoare ? Se câştigă concentrarea luării aminte asupra cuvintelor de rugăciune, adunarea gândurilor, învingerea rătăcirii gândurilor şi întinăciunii din minte, celei ce vine din cugetele cele năvalnice şi a celei din inimă, ce vine din mişcările cele necurate, se capătă o neîncetată aducere aminte de Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi o împreună petrecere cu El în inimă, prin ce se zideşte şi se creşte simţământul fricii de Dumnezeu şi o veghe asupra stării noastre lăuntrice şi, prin urmare, şi asupra cuvintelor şi faptelor noastre. Printr-un cuvânt, omul se cultivă duhovniceşte şi creşte într-o stare de rugăciune plină de luare aminte înaintea Domnului. Oare toate acestea, enumerate de mine acum, nu sunt o realizare mare pentru fiecare creştin şi un mare succes în viaţa lui de creştin ? Dar dacă toate acestea lipsesc, apoi nici n-am pus începutul, n-am făcut nici cel dintâi pas de viaţă creştină, căci rădăcina şi începutul vieţii de creştin se ivesc mai întâi de toate în inima omului. Din inimă începe viaţa creştină. Dacă noi nu vom pune în inimă temelia unei vieţi creştine, apoi nu vom avea viaţă creştină nici în cele de dinafară, după cuvântul Cuviosului Isichie. Şi predica Mântuitorului despre pocăinţă şi cuvintele despre sărăcia duhovnicească, şi despre plâns, şi despre blândeţe, şi celelalte, toate acestea sunt adresate inimii anume, unde trebuie să se aprindă frica de Dumnezeu, şi credinţa, şi dragostea, şi celelalte simţiri neapărat trebuincioase, pentru a urma. sincer şi liber lui Hristos, şi pentru a împlini porunca Lui. E absolut adevărat, că foarte puţini lucrători ai rugăciunii lui Iisus merg mai departe de treapta cea dintâi lucrătoare. Însă de ce ? Pentru că în această lucrare, ca şi în întreaga viaţă creştină, nu te poţi urca pe treapta a doua, fără să treci prin cea dintâi. Cine a trecut treapta cea dintâi, acela, fireşte, singur de la sine, trece la treapta a doua. Oprire sau piedică pentru o astfel de oprire nu există. Dacă cineva nu trece pe treapta a doua, aceasta înseamnă că el trebuie să rămână pe cea dintâi, că încă n-a crescut pentru a doua. Acelaşi lucru îl vedem şi în creşterea trupului : fără a trece pruncia, nu poţi ajunge la copilărie; fără să treci copilăria nu poli ajunge la adolescenţă, ş.a.m.d.

Urmează de aici, că nu mai trebuie să mai creştem în genere ? Fiecare vârstă îşi are vremea şi locul său, atât în viaţa trupului cât şi în viaţa duhului şi în genere, în orice lucrare omenească şi în orice meşteşug. Săriturile nicăieri nu sunt cu putinţă, dar chiar de ar fi fost cu putinţă, apoi n-ar fi fost de folos. Cea mai dreaptă cale, dar totodată şi cel mai sigur mijloc de a creşte cât mai repede, în viaţa duhovnicească în genere şi în rugăciunea lui Iisus în special, e ca să rămâi cu răbdare în locul tău, cu sârguinţă împlinind tot ce se cere de acest loc. În aceasta se cuprinde dreapta creştere duhovnicească a unui om; pe care el de obicei, nici n-o observă, însă care fără îndoială există şi la vremea sa se descoperă într-o trecere harică spre cealaltă treaptă. Iar dacă această trecere nu se petrece, aceasta arată că lucrătorul încă n-a trecut întreaga treaptă necesară pentru treapta anterioară, de aceea şi rămâne pe ea. Şi fiecare trebuie să petreacă pe treapta sa, cu smerenie şi mulţumire, fără să tindă, din voia sa şi înainte de vreme, spre realizări mai înalte, şi aşteptând cu răbdare, când Însuşi Domnul va veni şi luându-l de mână, îl va ridica pe treapta mai înaltă.

Dar oare e drept să socotim prima treaptă ostenitoare a rugăciunii lui Iisus drept ceva insuficient ? Nu e legată de ea aproape întreaga experienţă de lucrare creştină, accesibilă omului pe pământ ? Nu este ea o însoţitoare de neînlocuit şi o colaboratoare a creştinului, chiar în acel creştinism activ, despre care aţi pomenit şi care constă în frecventarea bisericii, în îndeplinirea pravilei de rugăciune din chilie, în lucrarea faptelor bune ? Oare nu ea dă o putere lăuntrică şi o curăţie, şi o râvnă, chiar pentru această lucrare de dinafară ? De aceea, în cel mai înalt grad, e greşit şi nedrept să se afirme că dacă omul, în cursul întregii vieţi pământeşti, rămâne pe treapta ostenitoare a lucrării minţii, apoi el, prin aceasta, parcă nu-şi agoniseşte nimic pentru viaţa sa cea veşnică. El câştigă tot ce i-a fost îngăduit şi cu putinţă în timpul călătoriei sale pământeşti. Desigur, lucrarea minţii nu poate fi ruptă de faptele cele de dinafară ale vieţii creştine - frecventarea bisericii, îndeplinirea pravilei de rugăciune şi faptele cele bune, însă şi una şi alta, în totalitatea lor trebuie să alcătuiască o nevoinţă de neîmpărţit a unei vieţi pământeşti de creştin. Iar în ce priveşte suişurile spre treptele cele mai înalte ale contemplării, apoi căile lui Dumnezeu sunt de nepătruns : ea nu este cu neputinţă şi în viaţa viitoare, după cum arată acest lucru şi stareţul schimonah Vasile.

Deci, dacă greutăţile şi primejdiile sunt în orice lucrare creştină, iar nu numai în lucrarea rugăciunii lui Iisus şi dacă ajuns la desăvârşirea deplină nu poate în viaţa aceasta, nu numai un lucrător al rugăciunii lui Iisus, ci şi oricare alt creştin, apoi nu e niciun motiv suficient ca să ne înspăimântăm şi să ne ferim de lucrarea lăuntrică a rugăciunii, însemnătatea mare şi mântuitoare a căreia, pentru viaţa noastră cea întru Hristos, e atât de evidentă. Îndoielile şi îngrijorările cu atât mai mult nu pot avea loc, cu cât, în lucrarea rugăciunii lui Iisus, ca şi în întreaga noastră viaţă creştină - reuşita depinde nu de meşteşugul nostru şi nu de eforturile noastre, ci de ajutorul lui Dumnezeu. Osteneala noastră şi stăruinţa noastră, deşi sunt o condiţie neapărat trebuincioasă, însă ele singure de la sine, fără voia lui Dumnezeu, nu ne asigură reuşita.

Reuşita e condiţionată din partea noastră de smerenie, zdrobirea duhului, de lăsarea totală a noastră în mâinile lui Dumnezeu, de hotărârea noastră de a îndeplini totul, ce depinde de noi, iar reuşita ni se dăruieşte de la Domnul, atunci când ne trebuie acest lucru. Dacă noi ţinem minte acest lucru, apoi ne ne vine greu, cu toate primejdiile lucrării duhovniceşti, lăsându-ne cu o deplină linişte în mâinile lui Dumnezeu, să împlinim tot ce depinde de noi, şi cu o încredere de copil să aşteptăm ceea ce ne poate da numai singur Domnul !

Însemnătatea rugăciunii lui Iisus pentru viaţa cea duhovnicească a unui creştin ortodox devine şi mai de înţeles, când ne vom gândi mai adânc în miezul vieţii creştine şi ne vom stărui să pătrundem taina ei lăuntrică, care adesea e acoperită pentru noi, sau prin construcţii abstracte raţionalist-teologice, sau de o comportare formală de dinafară, faţă de îndatoririle religioase. Această "taină a vieţii creştine", cu mare limpezime, e descoperită în articolul lui Ierom. Gurie, pe care, din pricina legăturii lui strânse cu conţinutul convorbirilor noastre, îl reproduc în întregime :

"Cât de mult s-a întărit în veacul nostru tendinţele de a da creştinismului fel de fel de înţelesuri ! Oricine se apucă să scrie programe de viaţă - tinde să atribuie idealurile sale lui Hristos şi să dea născocirile sale drept marea veste bună a Fiului lui Dumnezeu.

Dacă cândva, apoi, în veacul nostru mai ales, se simte nevoia de un criteriu, pentru a determina adevărul unor sentinţe despre religie, de o întoarcere spre acea plinătate a conştiinţei bisericeşti ecumenice, care s-a întipărit viu în scrisorile Sfinţilor Părinţi, tradiţii şi hotărârile sinoadelor. Raţiunea individuală pretinde larg la dreptul său de a pătrunde adevărul din problemele religioase. Libertatea vrea să scape de cătuşele conştiinţei bisericeşti, care-i cere o ascultare chibzuită şi o normare mult mai chibzuită, strict îndreptată spre un anumit scop al vieţii. Raţiunea, mândră de poziţia sa, de talente şi de supremaţie, îngâmfă, iar normarea vieţii ca o normare a luptei lăuntrice, cu toate felurile de împotrivire a trupului şi trufiei duhului, se împotriveşte prea mult unui suflet iubitor de libertate. Sufletul ştie numai ceea ce îl înconjoară şi altceva nu vrea să ştie : Pentru el (sufletul) e scumpă orice aspiraţie pătimaşă, comoditate, comfortul, bucurie furtunoasă a pământului celui păcătos. O pojghiţă din anii copilăriei înfăşoară sufletul şi nu-l lasă să răzbească spre izvoarele unei alte vieţi. Iar când sufletul începe să ajungă la maturitate, el începe să facă nişte suprastructuri în această pojghiţă, trufindu-se, crede numai în sine, şi rupe orice legătură cu conştiinţa bisericii.

Tot mai mult şi mai mult sunt uitate idealurile bisericeşti ecumenice, deşi, despre ele, foarte des vorbesc şi scriu. Mintea simte falsul principial al vieţii obişnuite, vrea înrudire cu Dumnezeu, apropiere de El, ca fiecare pas al vieţii să fie făcut, dându-şi seama de Dumnezeu, simţindu-L pe el, având o simţire faţă de El şi înaintea Lui, însă fiind mărginit, nestatornic şi adesea mincinos, el ia ideea sfântă numai în parte şi nu o poate cuprinde pe ea în toată plinătatea. El nu-i poate da ei (ideii) explicarea (lumina) cuvenită şi cu atât mai mult nu poate arăta mijloacele reale pentru a o transpune în viaţă : De ideea sfântă s-au atins oamenii care trăiesc într-un fel sau altul, în afară de plinătatea conştiinţei bisericii, oameni cu o raţiune şi autoritate individuală, oameni care nu cunosc taina vieţii bisericeşti ecumenice şi care n-au studiat această viaţă în Sfânta Scriptură şi în acele tradiţii, unde ea s-a reflectat în toată puritatea sa.

Ei cunosc mult şi tratează despre o viaţă creştină din vechime, ca despre o viaţă a unei dragoste frăţeşti, ca despre o viaţă a libertăţii şi egalităţii, ca despre o ordine socială mai bună, însă nu cunosc nimic despre ea ca despre o viaţă de o reală comuniune cu Dumnezeu.

Şi acest lucru e de înţeles pe deplin. Duhul Sfânt locuieşte (sălăşluieşte) în biserica lui Hristos, se descoperă numai aceluia care, pentru ascultarea faţă de credinţă, e setos să trăiască cu toată plinătatea conştiinţei bisericeşti; se sălăşluieşte în inima omului pentru ostenelile şi sudorile unei vieţi de bună cinstire, după o încercare a celui ce se mântuieşte, după ce i s-a călit libertatea lui, în paza sfântă a talantului de har ce i-a fost încredinţat. Creştinismul e profund teistic. Dumnezeul lui (creştinismului) e viu şi iubitor, personal, un Creator-Proniator apropiat de oameni. Sub îndrumarea lui personală şi voroava lui a crescut omul cel dintâi. După căderea omului şi după ce s-a lipsit el de viaţa cea în comuniune cu Dumnezeu, Dumnezeu cel plin de iubire vine la omenirea cea căzută în chip smerit de om. El petrece cu oamenii şi din nou îl ridică pe om, la posibilitatea comuniunii cu Dumnezeu şi asemănării cu Dumnezeu de mai înainte. Prin Mântuitorul, oamenii s-au altoit în Dumnezeu. Prin Duhul Sfânt, viaţa cea de comuniune cu Dumnezeu a început să se zidească şi să se întărească pe pământ, în Biserica lui Dumnezeu.

Taina vieţii creştine este taina comuniunii noi a lui Dumnezeu cu omul, care începe pe pământ şi care se continuă în veşnicie.

Viaţa Bisericii lui Hristos, celei de pe pământ şi celei din cer, este, mai înainte de toate, o viaţă de o reală comuniune cu Dumnezeu, o viaţă a Duhului Sfânt în inimile credincioşilor. "Nu cunoaşteţi că sunteţi Biserica lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt locuieşte întru voi ?". (1 Cor. 3, 16). "Eu sunt buciumul, iar voi mlădiţele; rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi", zice Hristos. "Ca toţi să fie una, precum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi ei una să fie întru noi", se ruga Mântuitorul. Şi creştinii, altoindu-se la Buciumul cel dumnezeiesc, prin Duhul Sfânt, ce locuieşte în ei, se uneau într-un duh, într-un singur om, într-o singură întocmire. "Ei, zice Grigore Teologul, cinstitorii Unuia au ajuns una; cinstitorii Treimii, s-ar zice, s-au unit între ei, au ajuns unanimi (cu un suflet) şi egal cinstiţi". (Vol.1).

În ziua de cincizecime, Duhul Sfânt s-a coborât asupra Apostolilor lor şi în faţa ochilor tuturor a produs în ei o schimbare minunată. Apostolii au căpătat anumite puteri şi însuşiri, pe care până atunci nu le avuseseră; ceva dumnezeiesc a început să sălăşluiască în fiinţa lor, să vieţuiască cu ei, să-i îndrumeze. Pentru cei credincioşi, acest lucru era împlinirea făgăduinţei Mântuitorului despre trimiterea Duhului Sfânt şi o mărturie a faptului, că o viaţă reală lăuntrică de comuniune cu Dumnezeu a început pe pământ.

De atunci, Duhul Sfânt, ca un principiu dumnezeiesc personal, care purcede de la Tatăl, fără schimbare petrece în Biserica lui Hristos şi se comunică creştinilor credincioşi. Apostolul Petru, după predica sa despre Hristos, în ziua coborârii Sfântului Duh, la întrebarea oamenilor ce-l înconjurau : "Ce să facem, bărbaţi fraţi ? a răspuns : "Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi, în numele lui Iisus Hristos, prin pocăinţa de păcatele cele făcute mai înainte; şi prin botez fiecare intră în numărul celor credincioşi, ajunge mădular al Bisericii lui Hristos şi primeşte darul Sfântului Duh. Astfel, creştinul se împărtăşeşte de viaţa cea harică, din inima lui începe să ţâşnească un izvor dumnezeiesc, el chiar în chip simţit trăieşte înnoirea fiinţei sale, sălăşluirea în el a puterii ziditoare celei dumnezeieşti.

Mulţi credincioşi, în timpurile Apostolilor, unindu-se cu Biserica lui Hristos, asemenea Apostolilor, într-un chip văzut de toţi, căpătau viaţa cea dumnezeiască în inimile lor; umplându-se de darurile harice ale Sfântului Duh, într-un mod simţitor, retrăiau starea înaltă a comuniunii cu Dumnezeu. Şi de atunci toţi nevoitorii de credinţă şi bună cinstire, devenind vase ale harului, arătau lumii darurile Sfântului Duh ce locuiau în ei, pe tot parcursul vieţii Bisericii lui Hristos şi până astăzi.

Prin Duhul Sfânt se sfinţeşte întreaga viaţă a unui creştin adevărat. Întregul proces al mântuirii lui se lucrează în lumina comuniunii cu Dumnezeu, când ascunsă, când vădită. De la cele mai mici trepte, ea (comuniunea cu Dumnezeu) duce pe om spre o tot mai mare şi mai mare pătrundere a vieţii celei dumnezeieşti şi se încheie cu desăvârşita sălăşluire a lui Dumnezeu. Puterea lui Dumnezeu, unindu-se cu libertatea omului, îl curăţă pe creştin de orice întinăciune a trupului şi duhului şi pregăteşte, în sufletul lui, un locaş fără de patimi, sfânt, pentru deplina şi fericita sălăşluire a lui Dumnezeu, după cuvântul Mântuitorului : "Vom veni şi loc vom face". (în inima omului). Noi am întrebuinţat doi termeni pentru a caracteriza feluritele perioade ale vieţii dubovniceşti-harice : comuniunea cu Dumnezeu şi sălăşluirea lui Dumnezeu. Exprimându-ne figurat, sub termenul cel dintâi se înţelege, parcă, o unire pe dinafară, necompletă, a Duhului lui Dumnezeu cu duhul omului. Omul simte puterea dumnezeiască, care îl ajută, simte că el e sprijinit numai de această putere dumnezeiască, însă pe de altă parte, de asemenea simte, că în sufletul lui a rămas pătimirea (patimi), care îl împiedică cu desăvârşire să se odihnească în Dumnezeu, că îi lipseşte plinătatea puterii dumnezeieşti, că inima nu e plină, nu e mulţumită, caută, încetează să-L aibă pe Dumnezeu în sine, să-L iubească cu toată plinătatea fiinţei sale, dar cu toate acestea, acest lucru încă lipseşte, căci inima, în parte, iubeşte şi patima.

Iar sălăşluirea lui Dumnezeu este chipul cel mai desăvârşit al comuniunii cu Dumnezeu, când Duhul Sfânt, cu desăvârşire, se încredinţează omului şi se sălăşluieşte în el.

În faţa noastră e o scrisoare a răposatului Ieroschimonah de la Sihăstria Optina. Stareţul, nu cu mult înainte de moarte, astfel scria unui ucenic despre căutările şi rugăciunile sale, ca să primească harul Sfântului Duh.

"Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiule, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi". (În original sunt numai iniţialele acestor cuvinte): "Doamne, binecuvintează-ne şi ne mântuieşte pe noi" !

Prea iubitorule de Dumnezeu taică N.

Să încep de la iubirea de Dumnezeu. Poate după ştiinţa, după aptitudinile minţii D-voastră, cunoaşteţi despre iubirea de Dumnezeu, neasemuit mai mult decât eu sărăcăciosul. Slavă lui Dumnezeu ! Dar dacă Dv. aţi fi fost rănit în inimă de această iubire de Dumnezeu, ea, pe dinafară şi dinlăuntru, v-ar sfinţi, v-ar arde, v-ar topi - apoi, desigur, nici amintiri de plăceri pătimaşe, nici alte umbre oarecare n-ar fi în inima D-voastră şi ea (inima) cu nimic nu s-ar putea îndulci, fără de iubirea de Dumnezeu. Iartă-mă dragul meu, şi să nu socoţi că eu vreau să te ocărăsc pentru ceva. Nu, absolut, nu ! Eu aş fi vrut numai să-ţi explic, ca celui mai apropiat prieten şi frate întru Hristos, simţirea iubirii de Dumnezeu - acea simţire pe care cu atât de mult şi atât de puternic doream s-o primesc şi n-o primeam. Aceste dorinţe ale mele erau chinurile naşterilor mele duhovniceşti şi aceste chinuri au fost foarte îndelungate, aproape treizeci de ani şi ceva. Socot că lupta cu păcatul, pentru bucuria unirii cu Domnul şi Ziditorul, era în mine de două feluri.

Una, a mea firească, alta, a lui Dumnezeu - însă totul era aşa de tainic şi de ascuns după rânduiala de sus, că eu numai mai târziu am putut pricepe ceva. Eu nu puteam în luptă cu mine însumi, cu răbufnirile patimilor trupului meu, însă cu toate acestea, în mine persista o dorinţă mai înaltă şi mai bună decât toate răbufnirile păcatului. Ea (dorinţa aceasta) înaripa duhul meu, eu simţeam că numai ea mă va mulţumi pe mine şi nimic altceva (mai mult nimic) pe lume - această putere veşnic creatoare, pentru care nu moare, dăruită de Creator - iubirea de Dumnezeu.

Eu eram însetat să-L iubesc pe Creator din toată inima. Însă cum să iubeşti ? Ca să iubeşti pe Dumnezeu trebuie să fii vrednic de Dumnezeu; iar eu mă vedeam pe mine nu numai păcătos, ci şi zăbovind în păcatele mele.

Dorinţa de a iubi pe Dumnezeu se întărea, creştea până la ardere, dar cum să iubeşti, ca inima să fie mulţumită în dorinţa sa, eu nu ştiam. Şi ce să fac pentru acest lucru, nu mă puteam pricepe. Am încercat toate mijloacele, pe care mi le arată : adică să faci tot ce e bun, să fii milostiv cu cei de aproape. Eu am epuizat această virtute până la fund. Nu odată am rămas abia acoperit, împărţind totul celor nevoiaşi, răbdam foamea şi frigul, ascunzând acest lucru de la alţii, sufeream batjocurile, nu mă răzbunam pentru ele, mă sileam să-i iubesc pe vrăjmaşi şi-i iubeam, după cum e poruncit acest lucru de Domnul. Însă iubirea însăşi faţă de Dumnezeu eu n-o simţeam în mine, ba şi patimile mele îmi spuneau clar, că eu eram străin de această iubire dumnezeiască. Iar gândul meu nu mă părăsea pe mine şi inima ardea încă cu o dorinţă mai mare de a iubi pe Dumnezeu, însă, în realitate, eu n-ajungeam la acest lucru. Eu simţeam că puterea vieţii e în iubirea de Dumnezeu, putere creatoare, harică; eu socoteam că dacă voi avea în mine această iubire, apoi cătuşele patimilor mele vor cădea de la sine, urmele lor se vor topi şi vor arde de focul iubirii dumnezeieşti. Eu eram atunci convins de acest lucru şi acum te încredinţez, că altfel nici nu poate fi. Acest lucru e acel adevăr, despre care s-a spus de însuşi Mântuitorul nostru Dumnezeu; "Adevărul vă va slobozi pe voi, şi voi veţi fi într-adevăr sloboziţi." Şi iată că nu mai aveam răbdare să aştept mai mult. Eu strigam în fiecare clipă, dar când mă va învrednici Domnul de această iubire faţă de El. Dar El a zis : "Fără de

Mine nu puteţi face nimic". Doamne, vino şi te sălăşluieşte întru noi; învaţă-mă să fac voia Ta, învaţă-mă să Te iubesc pe Tine cum se cuvine să te iubesc. Doar pentru Tine, Cel atotputernic, nu e greu să faci acest lucru pentru mine, Doamne, măcar aşa învredniceşte-mă : sălăşluieşte pentru puţin această iubire întru mine şi petreci întru mine; eu Te voi pricepe, Te voi cunoaşte; apoi depărtează- Te de la mine şi eu pe urmă, din cunoaştere, voi tinde către Tine, voi suferi conştient, ştiind pentru ce sufăr, pentru ce trăiesc.

Şi iată, Domnul meu a binevoit ca să mă îmbolnăvesc, şi eu m-am îmbolnăvit, iar dragostea aceasta încă n-o încercasem în mine; m-am îmbolnăvit şi plângeam tare în timpul bolii mele, că am rămas biruit în păcatele mele de păcat, iar iubire încă tot nu am. Mă grăbesc să mă căiesc, şi nu o dată şi nu de două; ci foarte mult mă căiesc şi capăt o bucurie, căci văd că păcatul începe să-şi piardă puterea asupra mea, fiindcă îndulcirea păcătoasă lipsea din sufletul meu, gândul cel păcătos nu se mai ivea în inimă, iar pocăinţa s-a unit cu o mulţumire faţă de Dumnezeu.

Cu atât mai mult sufeream, cu atât mai uşor mă simţeam. Eu simţeam o mare nevoie să mă împărtăşesc şi pe mine mă împărtăşeau; după împărtăşirea cu Sfintele Taine, duhul meu se înaripa cu o nădejde negrăită de Dumnezeu, iar inima mea se umplea de o mulţumire către Domnul Iisus Hristos. Anume aici mi s-a descoperit, mie, sărăcăciosului, în toată plinătatea ei de necuprins, iubirea lui Dumnezeu pentru lume, în răscumpărarea neamului omenesc. Această dragoste a vorbit parcă întru mine, înlăuntrul fiinţei mele cu atâta putere faţă de Domnul, că eu nu mai simţeam nici suferinţele mele. Eu nu puteam să mă despart nici cu gândurile, nici cu simţirile inimii de iubirea către Domnul. Amintirile despre viaţa Lui pământească, despre toate manifestările şi lucrările de pe pământ, produceau în mine un cutremur plin de bucurie, înnoind lăuntricul sufletului şi inimii mele. Inima mea era plină de nădejdea mântuirii. Nimic nu putea să-mi dea prilej de a mă deznădăjdui de îndurarea lui Dumnezeu. Domnul era aproape, sufletul trăia prin El şi-l simţeam numai dragostea Lui cea nemărginită.

Fiecare pas al vieţii pământeşti a Mântuitorului era chiar întipărit în conştiinţa mea, el fiind săvârşit pentru mântuirea, pentru sfinţirea omului. El a sfinţit totul pentru mine, şi aerul ce mă înconjoară, şi apa pe care am băut-o şi însuşi patul pe care zăceam, şi mormântul, în care mă pregăteam să cobor. Toate acestea erau o arvună a mântuirii mele, învierii mele din moartea trupului şi proslăvirii cu Domnul. Şi eu simţeam că acest lucru se făcea, nu după meritul meu, ci numai pentru nemărginita milostivire a lui Dumnezeu.

Eu mă recunoşteam pe mine foarte păcătos, dar în acelaşi timp, o nădejde fierbinte spre dragostea şi mila lui Dumnezeu cea mântuitoare, necontenit înaripa duhul meu. Lacrimile de umilinţă curgeau din ochii mei, iar ce simţea inima mea în acest timp, eu nici nu pot să descriu. Eu nu simţeam nevoie de mâncare, îmi venea greu când mă vizitau alţii. Eu eram fericit, rănit de dragostea către Domnul, doream să rămân chiar pentru veşnicie singur şi să sufăr - însă numai cu Domnul şi în dragostea faţă de El. Iată ce este iubirea de oameni şi ce face ea cu sufletul omului.

Pentru aceasta, eu v-am numit pe D-voastră prea iubitor de Dumnezeu, căci iubirea de Dumnezeu e necesară pentru toţi şi pentru fiecare în parte. Ea este bogăţia cea nefurată şi este puterea cea atotputernică, ca puterea creatoare, e puterea vieţii celei de veci.

Dacă cineva a înfipt această putere în inimă, acela şi sufletul său îl va înviora prin ea. Cel iubitor de Dumnezeu, nu doreşte dragostea faţă de lumea aceasta, căci a iubi lumea aceasta va fi deja ruperea dragostei fală de Dumnezeu şi o vrăjmăşie faţă de Dumnezeu. Acest cuvânt, multora, nu le va părea just, însă el este dreptatea lui Dumnezeu şi adevărul.

Oare cel ce are o dragoste harică faţă de sine va ucide pe alţii ? Cine iubeşte pe Dumnezeu, oare va pofti lucrul altuia ? Cine iubeşte pe Dumnezeu, oare doreşte sau caută altceva străin, sau va lua sau fura ceva străin ? El şi pe ale sale le are ca pe ale lui Dumnezeu şi cu frica de Dumnezeu iroseşte din cele ce i-a dat Dumnezeu.

Iubirea de Dumnezeu este puterea de viaţă a sufletului şi a inimii omului, zidit după chipul lui Dumnezeu. Prin ea, omul, din nou este aşezat în rai şi vine la el împărăţia lui Dumnezeu întru putere. Trebuie să iubim pe Dumnezeu, să trăim prin El, să inspirăm şi să expirăm prin duhul dragostei de Dumnezeu. "Dacă Domnul n-ar fi fost în noi, nimeni dintre noi n-ar fi putut să învingă; împotriva luptelor vrăjmaşului. Căci cei ce biruiesc, se, înalţă încă de aici (adică de pe acum).

Oare, aţi simţit D-voastră, stimate cititor, în această scrisoare, bătaia (pulsul) unei oarecare vieţi necunoscute, străine de noi, unei vieţi pline de o frumuseţe duhovnicească şi de o putere harică, tainică ? Acesta e glasul sufletului, care a trăit viaţa minunată şi tainică a negrăitei comuniuni cu Dumnezeu. Câte eforturi, câte rugăciuni, ce tărie de duh şi integritate a naturii, care treizeci şi ceva de ani, fără abatere, a tins spre un anumit scop, spre a primi în sine, dragostea cea dumnezeiască - a Sfântului Duh al lui Dumnezeu.

Şi iată, la apusul zilelor, aproape de patul morţii, Duhul Sfânt intră în cămara cea împodobită a unei inimi nevoitoare şi se sălăşluieşte în ea. Aici e deja mai mult decât un ajutor obişnuit dat omului, în lucrarea mântuirii. Aici, Domnul vine în inima omului, Duhul Sfânt îl face viu şi în chipul cel mai strâns, se uneşte cu sufletul omului.

Aceasta e taina vieţii creştine ! Însă ea e uitată de noi şi majoritatea dintre noi nu cunoaşte Duhul. Dacă noi am primi această taină, îndată viaţa noastră ar merge în acord cu plinătatea conştiinţei bisericeşti; spre a urma viaţa tuturor persoanelor proslăvite de Dumnezeu. Toate certurile despre slujirea personală sau obştească, despre tăcere şi zăvorâre sau despre o largă activitate socială, se vor îndepărta, căci ele vor fi luminate dintr-un punct de vedere superior.

Dacă nu se tinde spre acest lucru, viaţa din punct de vedere creştin este fără rost, fără sens şi zadarnică.

Aceasta e viaţa fără Dumnezeu, fără suflet. Însă, ca să agoniseşti pe Duhul Sfânt, ca să agoniseşti pe acest duh de foc, trebuie să suporţi ostenelile şi sudorile inimii, trebuie să-ţi împodobeşti cămara inimii pentru El. Iată că anume această împodobire a cămării proprii din inimă este cel dintâi, cel mai trebuincios şi necesar lucru în creştinism. De aceea, creştinismul pe cât de strict e teistic pe atât de strict e şi individualistic. Se mântuieşte individul, sufletul său. Fiecare creştin, însetat de Duhul Sfânt şi care găteşte în inima sa cămara pentru sălăşluirea Treimii celei Împărăteşti, cu puterea aceluiaşi Duh al lui Dumnezeu, se ridică din putere în putere şi ajunge întru bărbat desăvârşit la plinirea măsurii vârstei lui Hristos. Însă el nu se mântuieşte singur, ci întreaga plinătate bisericească

- pământească şi cerească. El este un inel al corpului Bisericii şi slujeşte lui, iar ea îl hrăneşte pe el, sprijinindu-l şi ajutându-l în tot felul.

Pregătind cămara inimii sale pentru Duhul lui Dumnezeu, creştinul îşi schimbă conţinutul păcătos şi egoist al personalităţii sale în cele pline de dragoste sfinte; el, prin schimbarea propriei sale fiinţe lăuntrice, devine un slujitor plin de dragoste şi ajutător al celor de aproape, iar strălucit de lumina Duhului lui Dumnezeu ce locuieşte în el devine un purtător puternic al puterii lui Dumnezeu celei atotorganizatoare, atotziditoare, puternic prin credinţa care mută munţii, plin de dragoste şi de rugăciune pentru tot ce este viu.

Aici se taie nodul împerecherilor (discuţiilor). Individualismul se uneşte în forma cea mai ideală cu lărgimea dragostei celei atotcuprinzătoare şi cu plinătatea slujirii sociale pentru omenirea neputincioasă, lipsită de puterea vieţii celei purtătoare de duh, căzută.

Schimbarea conţinutului egoistic al vieţii, în cele pline de iubire şi sfinte, nu se poate ajunge fără de o nevoinţă liberă a duhului. Aceasta nu e o umanitate obişnuită, sau filantropie bătătoare la ochi. Nu, aici este un ideal mult mai înalt şi care singur e de preţ.

Inima se zideşte pentru Duhul lui Dumnezeu, se schimbă însăşi natura firii ei. Se vede fiecare firicel de gunoi păcătos, şi el, odată ce e văzut, cere ca de îndată să fie îndepărtat. Nu e îngăduit nici cea mai mică umbră de a te mândri cu eul tău, cel mai fin chip de iubire de sine, e o piedică pentru sălăşluirea Duhului lui Dumnezeu în inima omului; cea mai mică încălcare a personalităţii străine e privită ca un păcat împotriva dragostei; împotriva chipului lui Dumnezeu din om, e potrivnic (chipul iubirii de sine) Duhului şi Îl depărtează de el. De aici curăţia desăvârşită şi plinătatea dragostei ca un ideal al creştinismului şi inevitabilă şi aspră asceză a vieţii ca cel mai trebuincios şi unic mijloc în mâinile libertăţii omeneşti, pentru atingerea acestui ideal. Asceza vieţii se poate manifesta în felurite chipuri şi forme - de la zăvorâre şi nebunie (cea pentru Hristos) până la cea mai largă slujire a dragostei; acest lucru depinde de calităţile individuale ale creştinului ce se mântuieşte, însă ea, (asceza) trebuie să corespundă scopului, să ajute la prelucrarea fiinţei omeneşti până la idealul curăţiei celei desăvârşite, stârneşte gândurile şi simţirile corespunzătoare faţă de Dumnezeu. Creştinismul e strict ascetic, adică el cere o luptă necontenită, plină de chinuri şi suferinţe, cu păcatul ce petrece în om şi-l înconjoară şi pe dinafară, o încununată înfrânare a eului nostru în numele domolirii păcatului şi agonisirii binelui.

Aceasta e participarea libertăţii creştine la opera mântuirii. Cea mai înaltă nevoinţă a ei e să se aducă pe sine jertfă lui Hristos şi să se lepede de vrerea sa, în numele vrerii şi voii lui Hristos. Lăsarea noastră pe de-a întregul în voia şi ajutorul lui Dumnezeu, lipsa desăvârşită de nădejde în puterile noastre personale, aşteptarea vindecării, înnoirii şi luminării de la Duhul lui Dumnezeu, strigătul neîncetat despre acest lucru către Dumnezeu - iată acel punct final, unde libertatea adusă în jertfă se împodobeşte cu cununa de biruinţă şi ei i se încredinţează întregul talant al harului. Duhul Sfânt se uneşte cu ea (libertatea) şi se sălăşluieşte în inima omului. Aceasta este, ni se pare, taina vieţii creştine.

Aceasta este mai întâi o viaţă de comuniune activă cu Dumnezeu, care se încununează cu o tainică sălăşluire a lui Dumnezeu. Aceasta este o viaţă strict individuală şi individualitatea sa e larg iubitoare, ideal-bisericească. Aceasta este o viaţă strict ascetică, integrală fără nicio schimbare, mereu îndreptată spre un anumit scop şi care nimiceşte, în calea sa, tot ce o împiedică pentru a realiza idealul ei cel veşnic.

Să mai căutăm noi confirmarea ideilor expuse în cuvântul lui Dumnezeu şi în scrierile Sfinţilor Părinţi ? Cine, cât de puţin, s-a interesat de viaţa creştină lăuntrică, a citit operele bărbaţilor care au trăit această viaţă harică şi ne-au lăsat indicii, cum ziceau ei în sine, viaţa cea duhovnicească - acela ştie foarte bine schema generală a mântuirii creştine.

Aceasta este curăţirea inimii, ostenelile şi sudorile pentru bucuria comuniunii cu Dumnezeu, pentru o viaţă în Dumnezeu. Aceasta este lupta cu păcatul, osteneala pe cea dintâi jumătate a căii spre mântuire şi odihnirea întru Domnul, fericita sălăşluire a lui Dumnezeu, în cea de a doua şi cea de pe urmă.

Creştinismul e unica religie din lume, care admite posibilitatea unui control în viaţă şi care realizează, pentru om ceea ce-i făgăduieşte. Împărăţia lui Dumnezeu, înlăuntru" pe Duhul Sfânt în inimile credincioşilor şi Împărăţia lui Dumnezeu într-adevăr vine în inima celui ce se sileşte să o ia şi Duhul Sfânt se sălăşluieşte într-un suflet care e pregătit pentru El şi locuieşte în el.

Acest adevăr, al religiei creştine, e accesibil celui mai riguros control şi e confirmat de experienţa unei adunări nenumărate de oameni, care şi-au închinat viaţa lor lui Dumnezeu. -e clar întipărit în tradiţia bisericească verbală şi scrisă şi prin el e vie conştiinţa bisericească ecumenică.

"Cine se sileşte să creadă şi să vină la Domnul, zice Macarie cel Mare, acela trebuie să se roage, ca încă de aici să primească Duhul lui Dumnezeu, pentru că El este viaţa sufletului. şi pentru aceasta a venit Domnul, ca încă de aici să dea sufletului viaţă - pe Duhul Sfânt. Căci scris este : "Până când aveţi lumină, credeţi în lumină". (Ioan, 12, 26). De aceea, dacă cineva n-a căutat aici şi n-a primit viaţa pentru suflet, adică Lumina cea dumnezeiască a Duhului - apoi el, în vremea ieşirii din trup, e lepădat în partea cea de-a stânga a întunericului, fără să intre întru împărăţia cerurilor şi având sfârşitul în gheenă cu diavolul şi cu îngerii lui.

După cum fierul sau plumbul, aurul sau argintul, introduse în foc, îşi pierd însuşirea asprimii, transformându-se în materii moi şi cât rămân în foc, după puterea căldurii focului, se topesc şi îşi schimbă asprimea firească, la fel şi sufletul lepădându-se de lume şi iubind pe Unul Dumnezeu, cu mare răbdare şi căutare din inimă, întru osteneală, întru nevoinţă, aşteptându-L neîncetat cu nădejde şi cu credinţă şi primind în sine acel foc ceresc al Dumnezeirii şi a dragostei Duhului, într-adevăr, se leapădă atunci de toată dragostea cea lumească, se eliberează de orice vătămare a patimii, aruncă totul de la sine, îşi schimbă calitatea nefirească şi asprimea păcatului, toate le socoate de prisos întru unicul Mire Ceresc, pe care L-a primit în sine, se odihneşte cu o dragoste fierbinte şi negrăită faţă de El.

Mintea şi priceperea creştinilor, după comuniunea şi împărtăşirea cu Sfântul Duh, ajung la o statornicire, tărie, netulburare şi odihnă, nu se risipesc şi nu se tulbură de gândurile cele deşarte şi nestatornice; ci petrec în pacea Iui Hristos şi în dragostea Duhului, după cum şi Domnul, vorbind despre unii ca aceştia, a zis că ei au trecut de la moarte la viaţă (Ioan 5, 24).

Făptura cea nouă - creştinul - se deosebeşte de toţi oamenii din lume prin înnoirea minţii, împăcarea gândurilor, prin dragostea şi alipirea cerească de Domnul. Pentru aceasta a şi fost venirea Domnului, ca cei ce, într-adevăr au crezut în Domnul, să se învrednicească de aceste lucruri duhovniceşti.

Domnul cheamă pe om spre odihnă, zicând : "Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi". (Matei 11, 28). Şi pe acele suflete care se supun şi vin, El le odihneşte de gândurile grele, împovărătoare şi de faptele cele necurate. Ei ajung deşertaţi de orice fărădelege, sărbătoresc Sâmbăta cea adevărată plăcută şi sfântă, sărbătoresc praznicul cel duhovnicesc al bucuriei şi veseliei celei negrăite, săvârşesc din inimă curată, o slujbă curată şi bineplăcută lui Dumnezeu.

Şi aceasta e adevărata şi prea luminata Sâmbătă !

De aceea, să rugăm şi noi pe Dumnezeu, ca să intrăm întru odihna aceasta, să ne deşertăm de toate gândurile cele de ruşine, viclene şi deşarte, să ajungem la posibilitatea de a sluji lui Dumnezeu dintr-o inimă curată şi a sărbători praznicul Duhului Sfânt.

"Şi fericit este cel ce va intra întru această odihnă !" (Ierom Gurie. Taina vieţii creştine, Ed. Sihăstriei Optina cu hramul Intrarea Maicii Domnului, don Gozelsc, an.1908).

Cuvintele Ieromonahului Gurie, citate de mine, vorbesc anume despre această "taină a vieţii creştine", care se cuprinde într-o dragoste vie faţă de Dumnezeu, într-o comuniune vie cu Dumnezeu şi o sălăşluire a lui Dumnezeu, care se pot realiza în sânul Sfintei Biserici prin lucrarea harică a Sfântului, întipăririi şi descoperirii căreia, în inima unui creştin credincios, e închinată şi lucrarea rugăciunii lui Iisus cu mintea. Iată de ce am socotit că e potrivit să închei această convorbire anume cu acest articol.

P R E O T U L : . Cuvintele D-voastră mă liniştesc cu desăvârşire. Plecând din mănăstirea D-voastră, eu duc cu mine o idee deplină şi clară despre rugăciunea lui Iisus, despre însemnătatea ei şi despre necesitatea ei în viaţa cea duhovnicească a unui creştin, precum şi despre felul cum trebuie lucrată această rugăciune, după învăţătura şi tradiţia Sfinţilor Părinţi şi nevoitori ai Bisericii Ortodoxe, pentru care lucru vă aduc mulţumirile mele adânci şi sincere, nu numai din partea mea, ci şi din partea fiilor mei duhovniceşti.

1 Macarie Egipteanul, vol. I

CONVORBIRI DE ÎNCHEIERE

P R E O T U L : . Eu m-am pregătit cu totul de plecare, însă am simţit o dorinţă puternică să mai trec pe la D-voastră băgaţi de seamă în ce priveşte acest lucru, din toate punctele de vedere, n-aveţi cumva o râvnă necumpătată şi o înfierbinţeală, ca să dezvolţi mai degrabă rugăciunea minţii din inimă. Acest Iucru, părinte, e voastră, ca să vă mulţumesc pentru poveţele îndrumătoare, care mi-au descoperit mie miezul vieţii duhovniceşti dinlăuntru şi să vă cer să vă rugaţi pentru mine şi să-mi daţi binecuvântarea Dv. pentru plecare şi, poate să mai aud povaţa D-voastră, cea de pe urmă, sfatul şi îndrumarea cum să păzesc eu, cel slab şi neîncercat, în mintea, în inima şi în viaţa mea, învăţăturile ce le-am primit de la D-voastră băgaţi de seamă în ce priveşte acest lucru, din toate punctele de vedere, n-aveţi cumva o râvnă necumpătată şi o înfierbinţeală, ca să dezvolţi mai degrabă rugăciunea minţii din inimă. Acest Iucru, părinte, e voastră. Eu mă tem că în viaţa lumească, complicată şi plină de deşertăciune, e uşor şi degrabă voi pierde totul ce am reuşit să agonisesc aici, la Sf. Dv. Mănăstire.

M O N A H U L : . Îmi pare foarte bine că vă văd încă odată. Nu vă tulburaţi, şi nu slăbiţi cu Duhul. Nădăjduiţi spre Domnul. El nu vă va părăsi şi vă va ajuta, nu numai să păstraţi, ci să şi creşteţi şi să înmulţiţi cele bune, pe care vi le-a dat mănăstirea noastră.

Din partea D-voastră îngrijiţi-vă să păstraţi acel duh de râvnă după Dumnezeu, acea ardere a inimii pe care o simţiţi acum în D-voastră.

P R E O T U L : . Eu aş fi foarte fericit să păstrez în mine această ardere a Duhului după Dumnezeu, însă mă tem că nu voi reuşi. Ce să fac ca să nu o pierd ?

M O N A H U L : . Râvna după Dumnezeu se naşte în noi, în simţământul pocăinţei care e aprins în noi de harul lui Dumnezeu pentru duhul înfrânt şi făgăduinţa de a lucra voia lui Dumnezeu; ea este puterea spre lucrarea poruncilor lui Dumnezeu şi numai ea singură e în stare să ia asupra ei, toată povara aceasta. Duhul de râvnă este unica putere mântuitoare pentru noi. Unde este el, acolo e sârguinţă, griji, stăruinţă, voinţă pentru faptele cele plăcute lui Dumnezeu. Unde nu este el, acolo totul încetează şi cade : n-are duhul viaţă - el se răceşte, moare. Poate fi acolo şi lucrarea faptelor celor bune - însă ele vor fi bune numai după formă, iar nu după putere şi duh. Aceasta este acel foc care a venit să-l arunce pe pământ pe Domnul nostru Iisus Hristos (Luc.12,49). Apostolul porunceşte să nu stingem duhul (1, Tes. 5,18). La Sfinţii Părinţi acest lucru se numeşte felurit : cântare, oferire, osârdie, sârguinţă, căldura duhului şi ardere şi pur şi simplu râvnă 1.

Ca să păstrăm în noi acest duh al râvnei după Dumnezeu, trebuie neapărat să ne întoarcem viaţa cea de dinafară spre cea dinlăuntru, să pătrundem în noi înşine, să ne mutăm conştiinţa din domeniul raţiunii în domeniul duhului, din cap în inimă şi să ne întărim bine acolo. Acesta este punctul de plecare, de început, al trecerii spre o viaţă duhovnicească dreaptă. Pentru a descoperi această lege a vieţii celei duhovniceşti şi a o lămuri din toate punctele de vedere, au şi fost închinate toate convorbirile noastre anterioare2.

Numai pe lângă această petrecere neîncetată înlăuntru se poate păstra în sine o necurmată ardere a duhului şi o râvnă după Dumnezeu. "Râvna, scrie Sfântul Teofan, trebuie păstrată pe aceeaşi cale pe care s-a născut, iar ea s-a născut printr-o schimbare lăuntrică a inimii, sub lucrarea cea nevăzută a harului lui Dumnezeu"3.

Învăţătura despre mutarea conştiinţei, din domeniul minţii în domeniul duhului şi din cap în inimă, e cu totul străină conştiinţei ştiinţifice contemporane. "Oamenii minţii (cei învăţaţi), Scrie Episcopul Teofan într-una din scrisorile sale, trăiesc numai în cap. Trăiesc în cap şi suferă de o neîncetată învolburare, nu lasă atenţia să stea numai într-un loc. Nici mintea, până când ea e în cap, nu poate sta şi într-un singur gând despre Dumnezeu. Până când ea e în cap, tot fuge şi fuge. Pe acest temei, celor ce doresc să se statornicească într-un singur gând despre Dumnezeu, li se porunceşte să părăsească capul şi să se coboare cu mintea lor în inimă şi să stea acolo cu atenţia fără ieşire. Numai atunci când mintea se va uni cu inima, se poate aştepta o reuşită în aducerea aminte de Dumnezeu. Binevoiţi a vă propune drept realizarea acestui lucru şi începeţi a vă mişca spre această ţintă. Să nu socotiţi că acest lucru este peste măsura puterilor, dar nici să nu gândiţi că e aşa de uşor, că e de ajuns numai să vrei şi s-a şi făcut" :

"Mintea, de îndată ce capătă libertatea, începe în aceeaşi clipă să rătăcească şi să vagabondeze prin lume. Trebuie s-o obişnuim să stea acasă, şi nu numai să stea acasă, ci să stea fără de ieşire înaintea lui Dumnezeu. Iată că dacă veţi reuşi acest lucru, apoi aducerea aminte de Dumnezeu se va afla înrădăcinată în mintea şi în inima D-voastră. D-voastră veţi începe a umbla, fără nicio abatere, în prezenţa lui Dumnezeu, cu o evlavie cuvenită - veţi păşi într-o atmosferă duhovnicească, unde vă va fi uşor să şi respiraţi şi să zburaţi. "Iar înainte de a te păzi, ca să stai în inimă, trebuie să te aşezi acolo. D-voastră în cea mai mare parte trăiţi în cap, iar în inimă vă statorniciţi numai atunci când lucrarea din cap va stârni vreo simţire oarecare. Însă trebuie dimpotrivă să fii în inimă fără de ieşire, iar capul să-l părăseşti cu totul; dacă va fi nevoie, în urma cerinţelor vieţii celei duhovniceşti, să lucrezi şi cu mintea, apoi las-o să lucreze, şezând în inimă.

Aşa scrie Episcopul Teofan despre neapărata trebuinţă pentru viaţa cea duhovnicească, ca într-un centru al vieţii duhovniceşti, dar nu numai al celei raţionale. La fel scrie şi Episcopul Ignatie Breanceaninov, după cum se vede acest lucru în convorbirile noastre anterioare. Acelaşi lucru îl spune şi un vechi părinte al Bisericii, Sfântul Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului. Iată cuvintele lui proprii despre petrecerea înlăuntru şi despre legătura dintre minte şi inimă.

"Mintea se numeşte şi activitatea minţii, care constă în gânduri şi înţelesuri; mintea este şi puterea care le produce pe acestea, denumite în Scriptură încă şi inimă. După această putere a minţii, cea mai de seamă dintre puterile noastre, sufletul din noi este cugetător"

Unii zic că mai facem rău, silindu-ne să închidem mintea înlăuntrul trupului; căci zic, e mult mai de trebuinţă şi de folos s-o extindem în fel şi chip în afară de trup : Frate ! Nu auzi ce spune Apostolul, că trupurile noastre sunt Biserica Duhului Sfânt ce locuieşte întru noi (1 Cor. 3,18), după cum şi Domnul zice : mă voi sălăşlui întru ei şi voi umbla şi le voi fi lor Dumnezeu (2 Cor. 6,16)? Poate că cineva din cei ce au minte să socoată necuviincios să-şi sălăşluiască mintea sa în ceea ce s-a învrednicit să fie un locaş al lui Dumnezeu ? După cum şi Dumnezeu a sălăşluit (aşezat) la început mintea în trup ? Au doară şi El a făcut rău ? Astfel de cuvinte. frate se cuvine să le adresăm ereticilor, care zic că trupul e rău şi este o creatură a principiului celui rău. Iar noi socotim că e rău ca mintea să petreacă în cugetări de ale trupului, iar petrecerea ei în trup n-o socotim că e rău, fiindcă trupul nu e rău. Dacă Apostolul numeşte trupul moarte, când zice : Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia (Rom. 724), apoi înţelege aici cugetarea senzuală şi trupească.

Aplicând aceasta din urmă la cele duhovniceşti, el pe bună dreptate, a numit trup şi nu trup simplu, ci moarte a trupului. Deci e rău ceea ce nu e minte, dar această lege, care se află întru mădularele noastre şi luptă împotriva legii minţii, petrece (trăieşte) în trup (Rom. 7,23). De aceea noi, luptând împotriva acestei legi a păcatului; o izgonim din trup şi sălăşluim acolo mintea, ca pe un episcop (care supraveghează şi cârmuieşte toate) şi, prin aceasta rânduim legi pentru fiecare putere a sufletului şi fiecăruia din mădularele trupului cele cuvenite lui. Simţurilor le poruncim ce şi în ce măsură să perceapă, care lucrare a legii se numeşte înfrânare; partea poftitoare a sufletului o aşezăm în cea mai bună dispoziţie, a cărei nume e dragostea; partea cea gânditoare o îmbunătăţim, izgonind tot ce împiedică mintea şi să se înalţe către Dumnezeu - şi această practică a legii celei duhovniceşti o numim trezvie :

Deci dacă şi noi vom ţine mintea noastră înlăuntrul trupului, oare vom face ceva nedemn pentru măreţia minţii şi cine va spune acest lucru, afară de cel ce deloc nu este duhovnicesc şi are o minte dezbrăcată de harul cel dumnezeiesc ?

Sufletul nostru e înzestrat cu multe puteri şi se foloseşte, ca de o unealtă, de trupul pe care îl face viu. Deci, prin ce organ ca unealtă, se foloseşte în activitatea sa puterea lui, pe care o numim minte ? Nimeni, niciodată, nu s-a gândit că mintea ar locui în unghii sau în gene în nări sau în obraji. Însă toţi sunt uniţi, că ea se află înlăuntrul nostru. Se deosebesc numai în ce priveşte cu ce organ se foloseşte ea ca o unealtă. Căci unii o aşează în creier, ca într-o acropolă (cetăţuie); alţii îi dau sediul în mijlocul inimii. Cu aceştia din urmă ne unim şi noi, lămurind numai că puterea noastră înţelegătoare nu e închisă în inimă ca într-un vas oarecare, fiindcă nu e trupească şi nu se află în afară de ea ca ceva unit cu ea, ci există în inimă ca într-un organ al său, după cum ştim acest lucru destul de bine, fiind învăţaţi acestui lucru, nu de oameni, ci de însuşi Ziditorul omului, care spune în Evanghelie, că nu cele ce intră în gură spurcă pe om, ci cele ce ies din gură, acelea spurcă pe om. Căci din inimă ies gândurile (Mat.15,11,19). Acelaşi lucru îl spune şi Macarie cel Mare : "Inima cârmuieşte organul întreg şi când harul va cuprinde toate despărţiturile inimii, domneşte peste toate cugetele şi mădularele, căci acolo e mintea şi toate cugetele sufletului". Deci inima este cămara cea ascunsă a minţii şi cel dintâi organ trupesc al puterii celei gânditoare. De aceea, silindu-ne în cea mai mare trezvie să supraveghem asupra puterii noastre celei gânditoare, s-o cârmuim drept şi s-o îndreptăm prin ce fel de mijloc, putem să reuşim în acest lucru, dacă nu vom aduna de dinafară mintea risipită prin simţuri şi o vom introduce chiar în această inimă care este păstrătoarea cugetelor ? Pentru care lucru şi Fericitul Macarie, ceva mai jos după cuvintele citate mai sus, zice : "trebuie de privit acolo, dacă harul a scris legile duhului". Unde acolo ? În organul cel mai de seamă, unde este scaunul harului şi unde este mintea şi toate cugetele sufletului, adică în inimă. Vezi, cât de necesar e pentru cei ce s-au hotărât să ia aminte lor şi în liniştire să întoarcă şi să închidă mintea în trup, dar mai ales în acela, care este trupul cel mai lăuntric din trup, pe care noi îl numim inimă. Căci, dacă după psalmist, toată slava fiicei împăratului este înlăuntru (Ps. 44,14), apoi de ce noi s-o căutăm undeva în afară ? Dacă, după Apostol, a trimis Dumnezeu pe Duhul Sfânt în inimile noastre, strigând : Avva, Părinte (Gal. 4,60), apoi noi, cum să nu ne rugăm în inimă cu acest Duh Sfânt ? Dacă după cuvântul Domnului, al Proorocilor şi Apostolilor, Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul nostru este (Luc.17,21), apoi nu va fi în afară de Împărăţia lui Dumnezeu acela care se sileşte să izgonească mintea de dinlăuntrul său în afară" l ? Aceasta e mărturia Sfântului Grigorie Palama.

Să ne întoarcem din nou la Episcopul Teofan. El scrie : "Când luarea aminte se va coborî în inimă, atunci va atrage acolo, într-un singur punct, toate puterile sufletului şi. ale trupului. Această concentrare a întregii vieţi omeneşti într-un singur loc, îndată răspunde acolo cu o anumită simţire.

Această simţire este începutul căldurii viitoare. Simţirea aceasta, de la început uşoară, mereu prinde putere, se întăreşte, se adânceşte şi din rece cum e la început, trece într-o simţire caldă şi ţine atenţia asupra sa, naşte căldura din inimă. Iar această căldură ţine atenţia, fără o anumită încordare din partea ei (atenţiei). Pe urmă, ele se sprijinesc una pe alta şi trebuie să petreacă nedespărţite, căci răspândirea atenţiei răceşte căldura, iar micşorarea căldurii slăbeşte luarea aminte" (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 11).

Mult mai amănunţit vorbeşte Episcopul Teofan despre petrecerea înlăuntru, în cartea sa "Calea către mântuire".

Când harul dumnezeiesc lucrează asupra omului, în inima lui, atunci harul lui pătrunde acolo cu conştiinţa sa, iar după el şi toate puterile sufletului şi ale trupului. De aici legea pentru petrecerea cea dinlăuntru; ţine conştiinţa ta în inimă şi prin încordare adună acolo toate puterile sufletului şi ale trupului : Petrecerea înlăuntru este propriu-zis închiderea conştiinţei în inimă, iar adunarea încordată acolo a tuturor puterilor sufleteşti şi trupeşti este mijlocul cel esenţial sau lucrarea, nevoinţa. Totuşi, ele se nasc reciproc una pe alta, aşa că una nu poate fi fără de alta. Cine e închis în inimă, acela e adunat, iar cine e adunat, acela e în inimă. Lângă conştiinţa din inimă, trebuie adunate toate puterile, şi mintea, şi voinţa şi simţirea. Adunarea minţii în inimă e luarea aminte, adunarea voinţei este veghea, trezvia, trei lucrări lăuntrice, prin care se înfăptuieşte adunarea de sine şi lucrează petrecerea cea dinlăuntru. Cine le are pe acestea şi încă pe toate, acela este înlăuntru; cine nu le are - şi chiar numai pe una - acela e în afară. Pe urma acestor lucrări sufleteşti, tot acolo trebuie să fie îndreptate şi organele trupeşti, corespunzătoare lor; aşa, după atenţia - întoarcerea ochilor spre lăuntru, după veghe - încordarea muşchilor din tot trupul, îndreptându-se spre piept, după trezvie - strâmtorarea mişcărilor de scurgere, care oarecum ne slăbesc, după cum se exprimă Nichifor, şi care se apropie de inimă din părţile de jos ale trupului, înăbuşirea desfătării şi odihnei trupului. Astfel de lucrări trupeşti, acţionând nedespărţit de cele trupeşti, sunt cele mai puternice, ajutând acele mijloace sufleteşti, fără de care ele nici nu pot fi. Deci, întreaga lucrare a petrecerii înlăuntru prin adunarea de sine, se cuprinde în următoarele : în cea dintâi clipă, după ce te-ai trezit din somn, coboară-te înlăuntru în inimă, în acest piept al trupului; pe urmă cheamă, atrage, încordează într-acolo şi toate puterile sufletului şi ale trupului, prin luarea aminte, cu întoarcerea ochilor într-acolo, prin veghea voinţei, cu încordarea muşchilor şi cu trezvia simţirii, cu înăbuşirea desfătării şi odihna trupului şi fă acest lucru până când conştiinţa se va aşeza acolo, ca pe un loc sau scaun al său, se va lega cu ceva lipicios de un zid tare; şi pe urmă, petreci acolo fără ieşire, până când te foloseşti de conştiinţă, repetând des aceeaşi lucrare a adunării de sine şi pentru reînnoirea şi pentru întărirea ei, fiindcă ea. în fiecare clipă ba slăbeşte, ba se strică.

Trebuie ştiut că această petrecere înlăuntru şi adunare nu e acelaşi lucru cu adunarea din timpul cugetării, sau gândirea (de la cuvântul a sta pe gânduri), deşi puţin se aseamănă cu ea. Aceasta din urmă stă numai la obârşia minţii, lăsând toate celelalte puteri neocupate şi se menţine în cap; ba stă şi în inimă, la obârşia tuturor mişcărilor, mai jos şi mai adânc decât orice, ce este sau ce petrece în noi, sau se face astfel că toate acestea se petrec pe deasupra ei, înaintea ochilor ei şi ba e îngăduită, ba e oprită.

De aici e limpede de la sine, că petrecerea dinlăuntru este în forma sa cea adevărată condiţia unei adevărate stăpâniri a omului asupra sa. Prin urmare a unei adevărate libertăţi şi înţelegeri, şi de aceea şi a unei vieţi într-adevăr duhovniceşti. Acest lucru se aseamănă cu acela, după cum în lumea de din afară, stăpân al oraşului se numeşte acela care ocupă cetăţuia. De aceea, orice lucrare duhovnicească şi orice nevoinţă trebuie să fie lucrată de aici, altfel ea nu e duhovnicească, e mai prejos de nevoinţă şi trebuie lepădată. Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este, zice Domnul, şi pe urmă numai lucrarea cea duhovnicească a poruncit : intră în cămara ta şi închide uşa. Aceasta e cămara inimii, după înţelegerea tuturor Sfinţilor Părinţi. Din această pricină, omul cel duhovnicesc care se mântuieşte, se nevoieşte şi numeşte lăuntric.

Că adunarea înlăuntru e cel mai potrivit mijloc pentru a păzi râvna, acest lucru se vede îndată :1) Cel adunat trebuie să ardă, căci îşi adună toate puterile laolaltă, după cum razele risipite, fiind adunate într-un punct, dezvoltă o căldură mare şi aprind. Şi, într-adevăr, de adunare totdeauna e unită căldura : duhul, aici, se vede singur pe sine, după cum zice Nichifor şi joacă de bucurie. 2) Cel adunat e puternic asemenea unei oştiri orânduite, sau unui mănunchi de trestii slabe legate la un loc. Ea, asemenea încingerii coapselor, înseamnă gătirea şi puterea de a lucra. Cel neadunat totdeauna e slab şi, sau cade, sau nu lucrează. 3) Cel adunat vede totul în sine. Cine e în centru, vede în direcţia tuturor razelor, vede la fel totul în cerc, şi parcă dintr-odată, iar cel ce a ieşit din centru vede numai în direcţia unei singure raze; la fel e şi acela care e adunat înlăuntru, vede toate mişcările puterilor sale, vede şi le poate cârmui. Iar arderea duhului, puterea şi agerimea vederii îi alcătuiesc adevăratul duh al râvnei, care se întocmeşte din ele. De aceea, trebuie spus : numai să fi înlăuntru şi nu vei înceta să râvneşti.

Deci, aşa de însemnată e petrecerea înlăuntru ! Prin urmare, trebuie să ne ostenim ca s-o agonisim, căci şi ea nu se află dintr-o dată, ci după un timp şi după multă căutare. Nu e aşezată pe locul cel dintâi, pentru că nu este o condiţie a vieţii celei duhovniceşti. Desăvârşirea ei depinde de desăvârşirea celor trei lucrări sufleteşti şi celor trei trupeşti care o produc, şi anume : de luarea aminte cu întoarcerea ochilor spre înlăuntru, de veghea voinţei cu încordarea trupului şi de trezvia inimii cu îndepărtarea desfătării şi odihnei trupului. Iar în deplina lumină ea se va arăta atunci când se va agonisi curăţia minţii de gânduri, curăţia voinţei de pofte şi curăţia inimii de împătimiri şi patimi. Însă şi până atunci, ea este, totuşi, o petrecere înlăuntru deşi nedesăvârşită, necoaptă şi cu întrerupere1.

"... Iată de ce, în poveţele Sfinţilor Părinţi, viaţa cea lăuntrică e pusă într-o legătură neîntreruptă cu lupta nevoitorilor. Însă adunarea nu e acelaşi lucru ca şi lupta. Aceasta este o lucrare duhovnicească deosebită, cea mai de căpetenie. Ea este locul unde se lucrează tot ce e duhovnicesc - şi lupta, şi citirea, şi cugetarea de Dumnezeu, şi rugăciunea. Orice ar face nevoitorul intră mai înainte de toate înlăuntru şi de acolo lucrează".

Pentru a coborî mintea în inimă şi pentru unirea minţii cu inima, Părinţii, cei din vechime, recomandau şi unele metode fizice, de pildă, coborârea minţii în inimă pe calea respiraţiei, sau şederea pe un scăunel mic, strângând capul în piept, aplecându-te spre genunchi şi reţinându-ţi respiraţia. Despre aceste metode, Sf. Teofan scrie aşa : "Prin coborârea minţii în inimă, pe calea respiraţiei, se arată cazul când tu nu ştii unde să-ţi opreşti luarea aminte, sau unde e inima; iar dacă tu ştii şi fără aceasta unde să-ţi găseşti inima, fă cum ştii, numai să te aşezi în inimă".

Şi încă : "alţii făceau aşa : se aşează pe un scăunel mic, din cele ce se pun sub picioare, strânge capul spre piept, se apleacă spre genunchi şi respiră o jumătate de rugăciune (a lui Iisus), o zice inspirând aerul, iar cealaltă jumătate respirând. Ostenindu-se astfel, se obişnuiesc cu rugăciunea, iar pe urmă şi pe alţii îi sfătuiesc la fel. Şi lasă-i ! Numai să nu socoată că în aceasta se cuprinde toată lucrarea. Însă acestea toate şi altele asemenea acestora nu sunt lucrarea, ci adausuri. Lucrarea e : să stai cu mintea în inimă în faţa Domnului şi să-I spui rugăciunea".

"Felul meşteşugit de a lucra, rugăciunea are o însemnătate nu esenţială ci auxiliară. La Părinţii Bisericii, el e descris ca un mijloc de dinafară şi e supus lucrării lăuntrice. Nevoitorii cei neiscusiţi îşi însuşesc numai partea de dinafară, neîngrijindu-se de cea lăuntrică De îndată ce apare o mişcare caldă în inimă, ei hotărăsc : iată a dat Dumnezeu, şi începe să-şi închipuie despre sine. Din pricina acestui lucru, sporirea rugăciunii lăuntrice se curmă şi ei rămân numai cu lucrarea cea de dinafară. Şi viaţa cea duhovnicească încetează".

Rătăcirea vine mai înainte de toate de la nelămurirea miezului lucrării şi de la gândul fals care e temelia tuturor rătăcirilor. De pildă : unii râvnitori ai lucrării lăuntrice, din neiscusinţa lor iar uneori din ignoranţă, nepricepând că mintea este o putere duhovnicească şi se foloseşte de inimă, ca de un organ al său, privesc mintea ca un obiect oarecare material care, pe calea respiraţiei, trebuie mutat în inimă şi încă şi inima şi-o închipuie ca pe un vas sau un clondiraş în care poţi păstra mintea. Numai această singură părere greşită e de ajuns ca să le facă toată osteneala lor de rugăciune fără de rod. Mulţi s-au ostenit mulţi ani şi totul a fost în zadar. Ba şi mai mult - mintea se cobora mai jos de inimă şi stârnea acolo anumite senzaţii nedorite; sau la unii se cobora în pântece şi ei închipuindu-şi că mintea lor se află în vasul sau clondiraşul care o cuprinde, socoteau că aceasta e ceea ce căutau ei, adică rugăciunea cea harică, în timpul căreia dracii nu mai îndrăznesc să se mai apropie, căci îi arde rugăciunea lui Iisus, pe când într-o astfel de stare a lor se repetau numai cuvintele de rugăciune, fără gândire şi simţire şi chiar fără aducere aminte de Dumnezeu. Iar Dumnezeu era socotit că e undeva departe în cer. La alţii, în loc de a se uni mintea cu inima, se producea o ieşire din sine, o ieşire în simţuri. Şi totul depindea de gândul greşit de la temelie, că mintea poate fi aşezată în inimă ca într-un vas oarecare, contrar lămuririi aduse mai sus a Sfântului Grigorie Palama, despre o adevărată legătură reciprocă a minţii şi inimii .

O dreaptă aşezare a minţii în inimă, însoţită de o ardere a duhului şi o râvnă după Dumnezeu, e şi posibilitate şi temelie şi condiţie pentru o nevoinţă dreaptă şi reuşită, adică pentru o luptă şi o biruinţă asupra patimilor şi izvoarele lor şi spre acest lucru trebuie să ia aminte oricare lucrător al rugăciunii minţii. Eu vreau să vă spun şi despre aceasta câteva cuvinte, în această convorbire de pe urmă, înainte de plecarea D-voastră. Cea dintâi biruinţă a noastră asupra noastră înşine se cuprinde în această înfrângere a voinţei, în lăsarea noastră în voia lui Dumnezeu, cu o depărtare plină de neprietenie, de tot ce e păcătos. Cele de mai înlăuntru ale noastre sunt punctul de plecare pentru activitatea noastră pozitivă, precum şi pentru lupta noastră cu patimile. Conştiinţa şi voinţa, trecând de partea binelui, începând să-l iubească, lovesc cu ură orice rău şi orice patimă, şi pe lângă toate acestea, chiar pe a ta proprie.

În aceasta se şi cuprinde propriu zis, trecerea, transformarea1. Prin aceasta însă nu se afirmă cum că toată puterea de biruinţă e de la noi ci se arată numai izvorul; iar puterea care biruie şi nimiceşte patimile este harul. Cei care se luptă, cu strigăte se aruncă înaintea lui Dumnezeu, plângându-se asupra vrăşmaşilor şi urându-i pe ei, şi Dumnezeu în el şi prin el îi izgoneşte şi-i nimiceşte. Îndrăzniţi, zice Domnul, că eu am biruit lumea (Ioan 16,33). Toate le pot întru Hristos cel ce mă întăreşte, mărturiseşte Apostolul (Fil. 4,13).

Omul, până la convertire, e pătimaş pe de-a întregul. După convertire, duhul umplându-se de râvnă devine curat. Iar sufletul şi trupul rămân pătimaşe. Când va începe curăţirea şi vindecarea lor; ele se îndărătnicesc şi se ridică pentru a-şi scăpa viaţa asupra duhului care le izgoneşte. Aceste revolte se fac mai mult prin el sunt însuşite aceste puteri. Însă sunt mişcări îndreptate direct asupra duhului. Episcopul Teofan, în felul următor, enumeră patimile care se ridică asupra nevoitorului :1) În trup : principiul din care izvorăsc - e plăcerea trupului sau odihnirea trupului. Unde este aceasta, acolo este pofta de desfrâu, îmbuibarea pântecului, iubirea de plăceri, lenevia, moleşeala, vagabondarea simţurilor, vorbăria, răspândirea, nestatornicia, libertinaj întru toate, luarea în râs, flecăreala, somnolenţa, setea de plăceri şi tot felul de lucrări spre a face pe plac trupului în pofte. 2) În suflet : a) în partea cea gânditoare - încrederea numai în mintea sa, împotrivirea în cuvinte, revolta împotriva minţii lui Dumnezeu, îndoiala, îngâmfarea, curiozitatea, răspândirea minţii, rătăcirea gândurilor. b) În partea poftitoare : încăpăţânarea, nesupunerea, iubirea de stăpânire, cruzimea, încrederea în sine, atribuirea tuturor lucrurilor nouă înşine, nemulţumirea, iubirea de avere, lăcomia. c) În partea simţitoare - patimile care zguduie liniştea şi pacea inimii : mânia, invidia, ura, răutatea, osândirea, dorul, întristarea, necazurile, trândăvia, temerile, nădejdile, aşteptările2.

Toate acestea, în suflet şi în trup. Însă şi duhul cel ce a prins sau mai bine zis prinde viaţă nu e slobod de atacuri care, cu atât sunt mai primejdioase, cu cât primesc izvoarele vieţii şi adesea nu sunt observate, din pricina subţirimii. Şi aici, la fel ca şi în trup şi în suflet, împotriva întregii alcătuiri a vieţii celei duhovniceşti dinlăuntru, este un şir întreg de mişcări şi stări potrivnice care o izgonesc şi o întunecă; aşa, adesea, se petrece, în loc de petrecere înlăuntru şi adunării, ieşirea din fire, ieşirea din simţuri; în locul celor trei acte ale petrecerii înlăuntru : luarea aminte, veghe şi trezvie - răspândirea minţii, tulburarea lăuntrică, deşertăciunea, slăbirea, îngăduinţa, scăparea, libertinaj, obrăznicie, robire, împătimire, rănirea inimii; în locul cunoaşterii lumii celei duhovniceşti - uitarea de Dumnezeu, de moarte, de judecată, de toate cele duhovniceşti.

Fiindcă cel mai de seamă lucru în duh e conştiinţa, zidită de petrecerea înlăuntru, apoi când cade ea, cade şi lucrarea cea spre viaţă. De aici se ridică în locul fricii de Dumnezeu şi simţului de dependenţă de El, neînfricarea; în locul alegerii şi preţuirii celor duhovniceşti - odihna de sine (de ce să te mai sileşti !), în loc să-ţi recunoşti păcătoşenia - persistarea în înşelare şi părere, în locul simţurilor de pocăinţă - nesimţire, împietrirea inimii; în locul credinţei în Domnul - îndreptăţirea de sine; în locul râvnei - răceala, moleşeala, niciun fel de aprindere şi în locul lăsării în voia Domnului - lucrare de sine.

Iată droaiele revoltelor păcatului, care sunt gata în fiecare clipă să stingă viaţa noastră cea nouă. Omul umblă pe pământul fiinţei sale ca pe nişte smârcuri, gata în orice clipă să se prăbuşească.

Toate aceste mişcări greşite (înlăuntrul omului) n-ar fi aşa de furioase, dacă n-ar fi ajutate de părinţii lor cei din vecinătate - de lume şi de draci.

Lumea este o lume realizată a patimilor, sau patimi care se mişcă în persoane, obiceiuri, lucrări. Atingându-ne de ea cu o parte oarecare nu se poate să nu tulburi şi o rană corespunzătoare în tine, sau o patimă, fiindcă ele se aseamănă şi sunt sub înrâurirea aceloraşi întocmiri. Şi dracii, ca izvoare ale oricărui rău, înconjurând cu droaiele lor de pretutindeni pe oameni, îi îndeamnă spre păcat, lucrând prin trup, mai ales prin simţuri şi acea stihie, în care se află sufletul şi dracii înşişi. De aceea, orice patimă şi orice revoltă a păcatului e în raport cu ei, ca şi cu o cauză. Însă e ceva în cercul păcatului, ce numai dracii ni-l pot influenţa, la ce nu e în stare firea cu toată stricăciunea ei : aşa gândurile cele de hulă - de îndoială, de necredinţă, de dispreţuire neobişnuită; întunecare, înşelări de tot felul şi, în general, toate ispitele cele ale patimilor, pline de îngâmfare, patima neîmblânzită a desfrâului, ura încăpăţânată şi care durează până la moarte şi altele. Afară de aceste lupte nevăzute de la draci, sunt şi năvăliri văzute din partea lor, pipăibile : năluciri de tot felul, care se extind chiar până la o stăpânire a lor asupra trupului.

Iată totul ce se ridică asupra omului cel nou, înlăuntru şi în afară.

Eu am enumerat pentru D-voastră, chipurile cele mai felurite ale luptei de la patimi şi de la draci care îl ajung pe om.

Acum nu e timpul să vă arăt regulile luptei. D-voastră le veţi găsi în cărţile Episcopului Teofan : "Calea spre mântuire", "Războiul nevăzut" şi altele. Însă condiţia cea mai de seamă pentru a reuşi în luptă, vă este cunoscută. Aceasta este petrecerea înlăuntru cu rugăciunea către Hristos în inimă, de la care se naşte arderea duhului şi râvna pentru Dumnezeu. Descoperirii acestui adevăr, au fost închinate toate convorbirile noastre. Pe scurt am repetat cele spuse acolo, în această convorbire a noastră de pe urmă.

Încă mai pe scurt, ideea principală a convorbirilor noastre, se poate exprima prin cuvintele Fericitului Filotei, egumenul din Sinai :

"De dimineaţă, cu bărbăţie şi cu stăruinţă; stai la uşa inimii, cu o aducere aminte tare despre Dumnezeu şi cu o neîncetată rugăciune a lui Iisus Hristos în suflet şi prin această pază de gând taie capetele cugetele cele puternice şi aţâţătoare la război". Deci, iată şi povaţa mea cea de acum pentru D-voastră : Ţineţi-vă de ea tare şi Domnul nu vă va părăsi ! Mergeţi în pace !

SFÂRŞIT

LĂUDAT SĂ FIE CU SLAVĂ MULTĂ DUMNEZEU, ZIDITORUL TUTUROR !