Liviu Avram: Ce vrea de fapt CCR: aplicarea legii sau libertate pentru infractori?

https://www.comisarul.ro/articol/liviu-avram-ce-vrea-de-fapt-ccr-aplicarea-legii-sa_1008368.html&src=1424

În aşteptarea motivării deciziei CCR privind completele de 3 judecători de la Înalta Curte, să examinăm cu mai multă atenţie comunicatul emis după anunţarea deciziei prin care s-a constatat un conflict juridic de natură constituţională între Parlament şi Înalta Curte, generat de neconstituirea completelor specializate pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor de corupţie, scrie jurnalistul Liviu Avram pe Adevărul.

Din comunicat aflăm că CCR a stabilit ca dată de referinţă pentru aplicarea deciziei sale ziua de 23 ianuarie 2019, când Colegiul de Conducere al ICCJ a adoptat hotărârea nr. 14.

Raportat la această dată, Curtea a stabilit calea de urmat în următoarele trei categorii de dosare:

1. Decizia NU se aplică proceselor care, până pe 23 ianuarie, erau în curs de judecare în primă instanţă la complete de 3 judecători.

2. Decizia NU se aplică proceselor care, până pe 23 ianuarie, fuseseră judecate în primă instanţă de completele de 3 judecători, dar în care s-a pronunţat, în apel, o sentinţă definitivă până la publicarea deciziei CCR. (Aici s-ar încadra dosarul Dragnea, dacă CCR nu strecoară vreo şopârlă în motivarea detaliată).

3. Decizia se aplică doar proceselor care, până pe 23 ianuarie, aveau deja pronunţată o sentinţă în primă instanţă, în complet de 3 judecători, dar încă se judecă în apel la complet de 5 judecători. În acest caz, dosarul se trimite spre rejudecare pe fond, la complet de 3.

Dar ce s-a întâmplat atât de grozav pe 23 ianuarie 2019, astfel încât CCR să-şi organizeze decizia, cu atâta minuţiozitate, în jurul acestei date? Ce conţine hotărârea nr. 14 a Colegiului de Conducere al ICCJ?

După ce a trecut în revistă numeroasele modificări legislative din ultimii 20 de ani, Colegiul de Conducere a concluzionat că toţi judecătorii Secţiei Penale de la ICCJ (deci inclusiv cei care au intrat în completele de 3) au fost întotdeauna specializaţi pe corupţieprin efectul legii şi a aprobat în unanimitate funcţionarea în continuare a acestor complete specializate. De altminteri, la această concluzie au ajuns şi cel puţin două instanţe de judecată, în 2012 şi 2014, atunci când inculpaţii au ridicat aceeaşi problemă a completelor specializate.

Numai că, în urma hotărârii Colegiului de Conducere, judecătorii Secţiei Penale de la ICCJ nu au devenit nici mai frumoşi, nici mai deştepţi, nici mai specializaţi pe corupţie decât erau înainte de adoptarea hotărârii. Acest act, pur administrativ, nu a făcut decât să proclame, cumva redundant, ceea ce era deja stabilit prin efectul legii, dar avea şi autoritate de lucru judecat.

Şi totuşi, câtă vreme şi-a organizat aplicarea deciziei în jurul datei în care Colegiul de Conducere a adoptat hotărârea nr. 14, înseamnă că CCR a şi validat-o, adică a considerat că aceasta îi satisface exigenţele. Ceea ce naşte o nouă problemă: Florin Iordache a sesizat CCR cu conflict juridic de natură constituţională pe data de 22 martie 2019, la două luni după ce hotărârea nr. 14 a fost adoptată - adică după ce presupusul conflict părea să fi fost rezolvat. Şi atunci, ce a mai soluţionat CCR? Un fost conflict, deja stins? Se pare că da, din moment ce comunicatul CCR spune că „a existat”, iar nu că „există” un conflict constituţional între Parlament şi Înalta Curte.

Dacă ne uităm la modul în care CCR a impus calea de urmat la prima categorie de dosare, putem ghici şi cam cum a gândit majoritatea care a dat verdictul. Carevasăzică, judecătorii ICCJ din completurile de 3 care încă nu ajunseseră la un verdict nu erau specializaţi până pe 23 ianuarie, dar au devenit specializaţi după această dată prin simplul fapt că Colegiul de Conducere i-a proclamat ca atare - aşa că verdictul la care au ajuns ulterior rămâne valid. Cu alte cuvinte, CCR a înzestrat un act administrativ, cum e hotărârea Colegiului, cu o forţă juridică mai mare decât o au legea şi două sentinţe definitive. Iată un mod de gândire pe care-l credeam posibil numai la genii de tip Eugen Nicolicea.

Revenind la întrebarea din titlu. Dacă voia aplicarea strictă a legii, CCR avea la îndemână soluţia respingerii cererii lui Florin Iordache, pe baza faptului că legea nu a fost încălcată niciodată şi a cel puţin două sentinţe definitive. Dacă însă scopul CCR a fost scăparea unor inculpaţi de rang înalt (singurii care sunt judecaţi pe fond la ICCJ în complet de 3), atunci singura soluţie a fost admiterea cererii lui Iordache şi soluţionarea unui conflict deja stins – dar cu preţul unei argumentaţii de tip Nicolicea.