În pofida corului de voci care au încercat să minimalizeze dezvăluirea apartenenței lui Victor Ponta, ca ofițer acoperit, la SIE în perioada 1997-2001 de către președintele Traian Băsescu, aceasta este extrem de importantă în perspectiva în care Ponta va câștiga alegerile și trebuie disociată de atacul murdar al lui Băsescu la adresa presei și a intelectualilor de dreapta care refuză s-o susțină pe Elena Udrea.
Mai întâi, argumentul lipsei probelor directe din dezvăluirile lui Băsescu, invocat aproape cu furie de partizanii hiperventilați ai lui Ponta și de adversarii președintelui, ar trebui abandonat înainte ca toți să facă apoplexie sau să se facă de râs. Din momentul în care Băsescu a menționat o perioadă precisă, 1997-2001, a fost clar pentru toată lumea că președintele știe exact despre ce vorbește și că spune adevărul.
În al doilea rând, faptul că Ponta nu a dezmințit niciodată și, o dată cu el, ca la comandă, toată suflarea pesedistă, de la ultimul deputat la Antena 3 și până la portavocea lui Ghiță, care a lansat cu o isterie comică teza președintelui dus cu pluta, a reluat papagalicește aceleași adjective – tulburat/disperat/frământat – este o demonstrație clară că disperarea și frământarea sunt la Ponta, pentru că Băsescu a spus adevărul.
În al treilea rând, declarația lui Meleșcanu că „nu poate nici confirma, nici infirma“ și trimiterea la Cătălin Harnagea, directorul SIE din perioada racolării lui Ponta, sunt confirmări suficiente ale faptelor și perdele de fum suficiente ca să mențină confuzia celor care vor să o mențină. Completarea lui Meleșcanu că „ar fi contrar legii“ este neadevărată, pentru că Băsescu are dreptate: nici o lege nu interzice SIE să spună public dacă cineva nu a fost sau nu este ofițer acoperit.
Ceea ce, în al patrulea rând, SIE chiar a și făcut în felul său specific. Acum patru ani, FSB a organizat un flagrant în care a fost arestat secretarul nr. 1 al ambasadei României la Moscova, Gabriel Grecu. Operațiunea a fost transmisă la televiziunea rusă pentru a umili serviciile românești și a transmite un mesaj de intimidare la București. SIE a transmis atunci pe căi eficiente faptul că Grecu „nu e omul nostru“. În felul acesta nu numai că a îndepărtat orice acuzație, dar a îndreptat discret degetul către adevărații responsabili, și anume Direcția Generală de Informații a Apărării, singurul serviciu secret care poate acționa prin lege atât intern, cât și extern și care are o influență publică invers proporțională cu imaginea ștearsă sau aproape inexistentă a DGIA în spațiul public. Dacă Serviciul de Informații Externe a putut să transmită public fără probleme că un agent activ nu îi aparține fără să încalce legea, ar fi putut să transmită la fel de legal și fără probleme că Ponta n-a fost niciodată agent acoperit. Faptul că nu a făcut-o ar trebui să fie o confirmare suficientă și convingătoare. Și, apropos, după ce Ponta și-a trecut în subordine directă Poliția Română și serviciul secret al Ministerului de Interne (DGIPI, celebrul „Doi ș’un sfert“), a forțat în luna aprilie trecerea prin Camera Deputaților a unui proiect de lege prin care își subordona și DGIA – considerat serviciul cu cel mai numeros personal și cele mai multe resurse din România, dar care s-a blocat undeva pe drum. Dacă adăugăm și sugestia Monicăi Macovei de a consulta arhivele fostului serviciu al Ministerului de Justiție, rezultă că, pentru un om politic atât de desprins de lumea informațiilor și de curat, Ponta este cam prea preocupat, dacă nu chiar obsedat, de serviciile de informații. Apartenența lui Ponta la SIE este, așadar, transparentă.
Pe de o parte, este evident faptul că Ponta, fiind recrutat câtă vreme era magistrat, a încălcat Constituția și, ca atare, nu ar trebui încredințat cu funcția de garant al respectării Constituției. Cum să vegheze la respectarea Constituției un om care a călcat-o în picioare o dată, ca tânăr procuror, și a doua oară în 2012, când cu tentativa de lovitură de stat? În al doilea rând, credibilitatea internă și externă a lui Ponta este făcută fărâme. Dacă a fost implicat în activitatea de informații externe, ce să credem noi și partenerii noștri despre punerea de către Ponta a întregii greutăți a funcției de prim-ministru și a Guvernului României în spatele companiei rusești Lukoil, împotriva intereselor evidente ale contribuabilului român? Nu cumva?
Dar mai e ceva. Băsescu pare că are dreptate atunci când susține că Meleșcanu a mințit că președintele a cerut „sursele“ de informații ale SIE, ceea ce e interzis și, deci, ilegal. Ca să fie clar, „sursele“ sunt țintele ofițerilor SIE. Fiind serviciu de spionaj, ofițerii se ocupă cu coruperea sub orice formă – mituirea, șantajarea, furtul, amenințarea etc. – a țintelor, în vederea obținerii informațiilor necesare pentru țară. E treaba spionilor cum obțin ceea ce obțin și de aceea nu e treaba nimănui, nici măcar a președintelui, cum își formează SIE agenturile și ce mijloace sunt folosite. Deci, dacă nu cumva Ponta a fost sursă, și nu ofițer, atunci articolul invocat de Meleșcanu nu are nici o noimă și nu este decât o diversiune.
Dar Băsescu s-ar putea să nu fi spus tocmai adevărul când a afirmat că Ponta a fost un fripturist (nu că n-ar fi) care a profitat de calitatea de ofițer al SIE ca să participe la niște colocvii și seminarii pentru a promova rapid în carieră. Cum dovedește cazul Microsoft-EADS în care domnul Harnagea este percheziționat de DNA, SIE era cu totul altceva în 1997 și nu era deloc obligatoriu atunci ca activitățile ofițerului acoperit Ponta să se desfășoare în străinătate. Pe vremea aceea toată lumea se spiona cu toată lumea, în special pentru interese de afaceri, și a avea un ofițer în Procuratură reprezenta un avantaj. Or, dacă Ponta era ofițer acoperit când ocupa funcția de procuror, atunci avea cu adevărat dublă comandă și e de presupus că răspundea la comenzile SIE, nu la cele ale Parchetului. În situația aceasta, toate cazurile sale, indiferent cum au fost rezolvate, prin condamnare, achitare sau neurmărire penală, ar trebui revizuite de procurori, care ar trebui să deschidă un caz Ponta. Cum am amintit mai sus, spionii sunt antrenați să ascundă, corupă, șantajeze, mituiască, să fure, dar mai ales să mintă. Cine ne poate garanta că Ponta nu a făcut exact aceste lucruri în interiorul Sistemului de Justiție?
Și în asta constă, credem, semnificația cea mai gravă a scandalului. Dacă Ponta este suspectat nu numai că nu a respectat legea, dar va purta asupra sa și suspiciunea că a subminat Justiția din interior în mod constant, de la începutul carierei sale și până la vârful ei, cât de periculos va fi ca președinte?
În decembrie 2008, după alegerile prezidențiale și anunțarea Guvernului PDL-PSD, criticam alegerea lui Traian Băsescu, începând cu un citat din „Frații Karamazov“ în care Dostoievski îl descrie pe cel mai ambivalent personaj al romanului, Feodor Karamazov: „Îl podidiră lacrimile. Era sentimental de felul lui. Hain și sentimental“. Traian Băsescu este sentimental în susținerea oarbă a Elenei Udrea și hain în ceea ce privește dreapta românească de calitate. Dar asta e treaba lui și a Elenei Udrea. Din punctul nostru de vedere, această orbire și trădare nedemnă îl pot pierde politic, iar Traian Băsescu poate ajunge la bătrânețe precum Lefter Popescu, plimbându-se seară de seară pe la Universitate, șoptindu-și sieși „viceversa“ și întrebându-se ce-ar fi fost dacă ar fi ales altfel. Dar asta e alegerea lui, treaba lui. Nu înseamnă însă că nu are dreptate în scandalul Ponta și că acesta nu va avea efecte în anii ce urmează. Dimpotrivă, dacă – așa cum presupunem și deplângem toți – Ponta iese președinte, atunci bătălia viitorilor ani va fi pentru salvgardarea independenței Justiției, a parteneriatului cu Statele Unite și a unei relații funcționale cu Uniunea Europeană.