Sunase miezul nopții; pierdut în cugetare,
Mai răsfoiam volume, uitate și bizare;
Cînd cineva, la ușe, bătu ușor, ușor.
Era cam prin decembrie, murindul foc, din umbre
Fantastice, pe ziduri, zvîrlea contururi sumbre,
Iar eu cătam, zadarnic, în cărți vreun ajutor
La chinurile mele, la vechiul meu amor!
La dînsa, tot la dînsa zbura a mea gîndire,
La palida Lenora, a cărei strălucire
În lume n-are seamăn, și căreia, în cer,
Chiar îngerii, Lenora, îi zic. Dar ce mister,
Căci totul, chiar mișcarea perdelei de mătase,
O stranie teroare în nervii mei băgase,
Și, ca să-mi țiu curajul, în mine singur zic:
”O fi vreo cunoștință și altceva nimic!”
Și, fără-a pierde vreme, strigai: ”Vă cer iertare,
Aproape adormisem cînd ați bătut, și-n stare
N-am fost s-aud și, apoi, băteați încet de tot!”
Deschid, mă uit, dar nimeni, și să pătrund nu pot
A nopții-ntunecime. Ce vis ciudat mă-nșeală?
Strigai încet, Lenora! Ecoul, cu sfială,
Repetă scumpul nume, și altceva nimic!
Am reintrat în casă, dar fără-a pierde vreme
Același sunet vine din nou să mă recheme.
Bătaia era clară. ”De astă dată,-mi zic,
S-aude la fereastră, acuma, deci, urmează
Să luminăm misterul ce atît mă torturează,
Și să vedem nu-i vîntul!...”
Deschid, un corb măreț,
Bătînd frumos din aripi, se năpusti în casă,
Și fără plecăciune, ca un baron se lasă
Pe bustul divei Pallas, privindu-mă-ndrăzneț.
În fata unui oaspe cu mutră de cucernic,
Și negru ca ebenul, cercasem în zadar
Să stăpînesc un zîmbet; apoi, cu glas puternic,
Strigai: ”Pe țărmii nopții ce nume prințiar
Ai tu?” El, la-ntrebare, răspunse: ”Niciodată!”
Răspunsul pentru mine era fără-nțeles,
Și cine-avu prilejul a întîlni vreodată,
O pasăre lugubră, și noaptea mai ales
Cînd este în putere, să șeadă cocoțată,
Pe bustul divei Pallas, s-o cheme ”Niciodată!”
Dar corbul numai două cuvinte-avu de zis
Și parcă-ntregu-i suflet în ele și-a închis!
Atunci șoptii: ”Mulți alții s-au dus de lîngă mine
Din cei iubiți; ca mîine și dînsul va zbura,
Și dînsul se va pierde în tristele ruine,
Ca stolul de iluzii ce-atît mă-nconjura!”
Iar pasărea sinistră răspunse: ”Niciodată.”
Desigur, aste vorbe le-a învățat vreodată
De la om de soarte și ceruri prigonit,
Un om fără iluzii și-atîta de zdrobit
Încît văzîndu-și viața de soarte blestemată,
Nu mai putea să spere în lume ”Niciodată!”
Trăsei, în a lui față, un scaun și-ncercai
Să aflu ce-nțelege o pasăre ciudată
Și slabă și stingheră și tristă, fără grai,
Printr-un refren ce vecinic răsună: ”Niciodată!”
Nu-i mai vorbii căci ochii ca flacăra-i ardeau
Și cu săgeți nestinse în suflet mă izbeau;
Și ca să-i aflu gîndul, am stat în nemișcare
Pe scaunul de plisă albastru-violet,
Pe care se răsfrînge lumina-ncet, încet,
Lumina sepulcrală din lampa suspendată
Ce n-o va mai aprinde Lenora: ”Niciodată!”
Atunci oftai mai liber, părea că prin văzduh
Plutește, ca parfumul, al îngerilor duh;
”Oh! Crud și mizerabil, strigai atuncea, Domnul
Din toată omenirea pe mine m-a ales!
Oh! Bea, fără nesațiu, divinul Nepenthes,
Și uită pe Lenora, pe scumpa răposată!”
Dar, corbul, grav și rece, răspunse: ...”Niciodată!...”
”Profete, sau mai bine, tu pasăre a pieirei,
Tu, pasăre sau demon, în numele iubirei,
Fiindcă Satan te mînă în casa-mi dezolată,
Răspunde-mi: se mai află balsamul la iudei?”
Dar pasărea lugubră răspunde: ”Niciodată!”
”Tu pasăre sau demon, profet, te jur pe zei,
Pe zeii-n care credem și eu și tu cu mine,
Oh! Spune, al meu suflet așteaptă de la tine,
Voi mai vedea în ceruri pe tînăra curată,
Lenora?” Însă corbul răspunse: ”Niciodată!”
”Te du, răcnii atuncea, și lasă-mă, te du
Acolo unde Pluton azilul îți dădu,
Un fulg să nu-ți rămînă din carnea-ți blestemată,
Să-mi mai aducă-aminte minciuna ce mi-ai spus;
Mă lasă-n pusnicie, atîta am de spus.”
Dar corbul și acuma răspunse: ”Niciodată!”
Și corbul, mut și rece, cu aripile grele,
Pe bustul divei Pallas, deasupra ușii mele,
Încremenit rămase, iar ochii lui de foc
Lucesc ca ai Satanei, și, al luminei foc,
Pe scînduri îi răsfrînse lumina blestemată,
Ce nu se mai șterge acum și: ”Niciodată!”
(Liga literară, II, 1895, nr. 6, pp. 165-167)