Într-o noapte-ndurerată
stam cu fruntea-ngîndurată
Peste vechi hrisoave, scrise
de-nțelepți uitați acum,
Și, cum stam în aromeală,
mi-a părut c-aud pe sală
O ușoară ciocăneală
dinspre poarta de la drum,
Musafir, desigur, care
bate-n poarta de la drum,
Asta-i tot, - o știu acum.
Da, și astăzi mai pot spune:
în Decembrie era anume
Și orice răzleț tăciune
se înflăcăra-n stafie.
Doream ziua să răsară,
în zadar cerșeam uitare,
Din citanie, alinare,
liniște cătam să-mi vine,
Liniște pentru Lenore
ce-ntre noi s-o să mai vie;
Morții-s morți și nu învie.
Foșnetul de falduri grele-n
stacojiile perdele
Mă cuprinse, îmi încinse
inima înspăimîntată;
Vrînd s-o potolesc în tine,
îngînai, tăcut, în mine:
”E un musafir ce vine
și-n curînd iar o să bată,
O ființă care vine
ca la ușa mea să bată.
Dar, am priceput îndată!”
Și, mai îndrăzneț cum fost-am
m-am gîndit acum ce rost-am
Și am zis: ”Să am iertare
dacă n-am răspuns de mult,
Dar atunci chiar ațipisem,
ciocăneala n-auzisem,
Doar prin vis de o ghicisem
și prinsesem s-o ascult.”
Și, tăcînd, din clanță ușa
de perete eu am smult;
Besnă doar, nimic mai mult.
Besna m-a curpins în teamă
și pierdusem orice samă;
Aiuram, cum nu-ndrăznise
s-aiureze cineva.
Dar tăcerea ne-ntreruptă
biruise fără luptă,
Doar o șoaptă stinsă, suptă,
numele Lenor' grăia;
Îl grăisem eu, și-un echo,
slab, de mi-l înapoia,
Și-asta-i tot ce s-auzea.
M-am întors atunci în casă;
inima-mi bătea să iasă,
Cînd, deodată, ciocăneala
se-auzi mai hotărît.
Negreșit că ce se-ntîmplă
se întîmplă la ferestre,
Haide, să vedem ce este -
să aștept mi s-a urît!
Inimă, te potolește -
să aștept mi s-a urît!
Vîntul este - doar atît.
Deschisei fereastra bine
cînd, cu fîlfîiri și schime
Nimeri semeț un corb din
sfinte vremuri de-odinioară;
Nu făcu o ploconeală,
'naintă fără sfială
Și cu boierească fală
se-așeză, așa-ntr-o doară
Peste bustul, palid noaptea,
de la ușe, - într-o doară,
Sta tihnit, atîta doară.
Pasărea ca abanosul
îmi batjocurea ponosul,
Neclintită stînd, în dosul
bustului, îngîndurată.
”De pleșuva-ți creastă-i roasă,
cred că firea-ți nu-i fricoasă,
Arătare-ntunecoasă
dintr-o tară înnoptată;
Spune-mi, cum ești poreclit tu
în domnia înnoptată!”
Zise corbul: ”Niciodată!”
M-am mirat s-aud jivină
rostind vorbă așa deplină,
Deși vorba-i nu fusese
cu vre-un tîlc sau însemnată;
Dar nu-i minte să gîndească
cum o ființă omenească
Vreodat-o să găsească
în odaie așezată
Pasăre, pe bustul palid
din odaie așezată,
și cu nume ”Niciodată.”
Însă corbul îndărătnic
stînd acolo, negru sfetnic,
Doar o vorbă își îngînă-n
mintea lui îngîndurată;
Alt nimic nu mai grăiește,
nici o pană nu clintește, -
Pîn-ce sufletu-mi șoptește:
”Ceata lui este plecată;
Mîine va pleca și dînsul
ca Nădejdea ce-i plecată”;
Zice corbul: ”Niciodată.”
M-am crucit văzînd cum dînsul
așa clar mi-a dat răspunsul.
”Oh, desigur, tot ce spune
e doar vorbă învățată;”
Un stăpîn el părăsit-a
care-l urmărea ursita
Și la dînsul auzit-a
vorba-aceasta-ntîrziată,
Vorba-aceasta, cea din urmă,
de nădejde-ntîrziată:
”Niciodată - niciodată.”
Dar, simțind cum corbul rîde
de durerea-mi, ca un gîde,
Un fotel eu așezat-am
în odaia blestemată,
Și-ntinzîndu-mă într-însul
înnecînd în pieptu-mi plînsul,
Socotii, ce-o fi vrînd dînsul,
și cu vorba-i repetată,
Ce-o fi-nțelegînd el, corbul
negru-n vorba repetată
Croncănind un ”Niciodată?”
Cufundat în cugetare
amețeam în nemișcare;
Stam, cătînd în ochii care
sfredeleau făptura-mi toată.
Dar odihnă nu găsisem,
deși capul îmi proptisem
De fotel, și amorțisem,
subt lumina-mprăștiată,
Că-n fotel, acum simțisem,
subt lumina-mprăștiată
Nu va sta ea niciodată.
Parcă aerul mai des e,
fum de smirnă în el țese;
Serafimi pășesc podeaua
de covor împovărată.
Și mi-am zis: Trimis-a Domnul
înger să-ți împartă somnul
Și odihna întru Domnul
a Lenorei, - împăcată.
Bea nepenthes, că-ți dă somnul.
pe Lenore împăcată!
Zise corbul: ”Niciodată!”
Tu, profet sau sgripțor tainic,
corb sau al satanei crainic,
De mi te-a sortit vicleanul
sau furtuna blestemată,
Într-o casă părăsită,
Într-o țară bîntuită,
Stearpă și părăginită, -
spune-mi, rogu-te, îndată,
Este în Galaod balsam, -
spune-mi, rogu-te, îndată!
Zise corbul: ”Niciodată.”
Tu, profet sau sgripțor tainic,
corb sau al satanii crainic,
Mă ascultă, întru Domnul
și-ntru bolta înstelată:
Poate inima-mi bolnavă,
în a cerurilor slavă,
Pe fecioara să revadă
ce Lenore e chemată?
Zise corbul: ”Niciodată.”
”Fie semn de despărțire,”
eu urlat-am, scos din fire,
”Du-te iar în vijelie
și-n domnia înnoptată!
Nici o pană nu-ți rămînă
martoră de-a ta minciună;
Fie-mi pacea iar stăpînă!
sboară de pe bust îndată!
Smulge pliscul tău din pieptu-mi;
sboară de pe ușă-ndată!”
Zise corbul: ”Niciodată.”
Astfel corbul tot nu sboară,
stă ca și odinioară
Pe paladeanul bust din
încăperea-nfrigurată,
Și de Demon i-e cătarea
ce l-ar bîntui visarea,
Și cum lampa-și arde para,
îi întinde umbra lată
Și tot sufletu-mi de-acuma
de pe umbra aruncată
Nu se va-nălța vreodată.
(Viața românească, XXIX, 1937, nr. 7, iulie, pp. 39-44)