Într-un miez de noapte, gîndul fără noimă depănîndu-l,
Răsfoiam înțelepciunea unor cărți de altădată;
Somnul cînd să mă doboare, niște lovituri ușoare,
Ciocănind stăruitoare, bat la ușa mea-ncuiată;
Zic în sinea mea: ”Vreaun oaspe bate-n ușa mea-ncuiată;
Oaspe e, ca niciodată.”
Parcă văd: plutea prin ceață un decembrie de gheață
Și din jar prinzînd viață, mișunau fantasme roată;
Zorile fugeau de mine; slova nu putea s-aline
Tînguirea după tine, o Lenora, stea curată,
Ce răsai de-acum în ceruri, printre îngeri, - stea curată -
Dar aicea - niciodată.
Unduire fioroasă a perdelei de mătasă
Parcă-ngaimă svon de spaimă, ce ființa mi-o săgeată;
Inima din piept îmi sare, și-mi zic iar, spre-mbărbătare:
”Nu-i decît un oaspe, care bate-n ușa mea-ncuiată,
Oaspe ce se-abate noaptea pe la ușe mea-ncuiată,
Oaspe, doar, ca niciodată.”
Și-ncepînd să-mi vin în fire, leapăd orice șovăire:
”Domnule”, rostesc, ”sau doamnă, mi-e purtarea vinovată;
Moțăiam, din întîmplare, și-ați bătut cu prea ușoare
Lovituri stăruitoare, stînd la ușa mea - și iată,
Am crezut că-i nălucire.” Iute sar, deschid - și iată:
Beznă, doar, ca niciodată.
Caut pîclele profunde, tremurînd, a le pătrunde
Și visez un vis cum încă nimeni n-a visat vreodată;
Totul e pustiu afară, iar tăcerea o-nfioară
Al Lenorei nume, doară, ca o taină murmurată,
Și ecoul mi-l repetă ca pe-o taină murmurată -
Și asta-i tot, ca niciodată.
Dar, cum intru în odaie, cu simțirea în văpaie,
Sună iarăși o bătaie, mai sonor, mai apăsată;
Zic: ”Să știi că-i vreo năpastă cu oblonul din fereastră;
Ia să cercetez - și această taină s-o dezleg îndată:
Vîntul e, ca niciodată.”
Nu deschid oblonul bine, cînd, năvalnic, peste mine
Fîlfîind, un Corb din vremuri legendare mi se-arată;
C-o mișcare maiestoasă, ca un crai sau o crăiasă,
Trece falnic și se lasă, lîngă ușa încuiată,
Pe-o statuie a Minervei, lîngă ușa încuiată,
Stană vie - dintr-o dată.
Negrul oaspe, într-o clipă, zîmbetul mi-l înfiripă,
Stînd pe creștetul statuii, gravă și solemnă pată;
Zic: ”Deși ți-e roasă creasta, slava nu ți-o pierzi prin asta,
Sumbru Corb, ce vii din vasta nopții Zare-ntunecată;
Cum te cheamă-n a lui Pluto Zare-n veci întunecată?
El răspunde: ”Niciodată.”
Spusă de-o sălbăticiune, vorba-mi pare o minune,
Chiar dacă-n răspunsu-i nu văd miez adînc sau judecată,
Căci, s-admitem, nu oricare dintre oameni parte are
De-a vedea o zburătoare, lîngă ușă cocoțată,
Zburătoare sau jivină, lîngă ușă cocoțată,
Și s-o cheme: ”Niciodată.”
Ci sihastrul, chiar și-acuma, de pe bust, o vorbă numa'
Croncăne, de parcă-ntr-însa și-a turnat ființa toată.
Tace. Parcă nu respiră. Penele-i încremeniră.
Și-mi șoptesc: ”Mă părăsiră mulți amici de altădată;
Mîine, și el se va duce, ca speranța de-altădată.”
Corbul zice: ”Niciodată.”
În tăcerea straniu frîntă, sensul vorbei mă-nspăimîntă.
”Sigur, zic, doar vorba asta poate ciocul său s-o scoată,
Prinsă de la cine știe ce stăpîn în pribegie,
Ce-ngîna vreo melodie despre-o soartă zbuciumată,
Pînă și-a-ngropat speranța în cîntarea zbuciumată -
Cu refrenul: ”Niciodată.”
Și mîhnirea mea amară Corbul risipind-o iară,
Drept în față-i un fotoliu plin cu perne-mi trag îndată,
Și m-așez și-mi las să zboare fantezia la-ntîmplare,
Ca să aflu: ce vrea oare piaza rea, ce sumbru cată,
Trista pasăre străveche, cobe, ce sinistru cată,
Croncănindu-mi: ”Niciodată.”
Astfel, îmi cutreier mintea, gol de vorbe, dinaintea
Ochilor ce nu-ncetează inima să mi-o străbată.
Tîmpla-n voie mi se-așterne pe mătăsuri moi de perne,
Peste care lampa cerne o lumină fermecată,
Dar pe care tîmpla zînei, în lumina fermecată,
N-o să steie - niciodată.
Parcă-n aer prind să suie adieri dintr-o cățuie
Legănată lin de îngeri, cu miresme ce mă-mbată,
”Suflete, îmi strig, învie! Îngeri vin să mi te-mbie
Cu nepenthes, vraja vie, care-alină și desfată;
Soarbe din acest nepenthes, uită stinsul chip de fată!”
Corbul zice: ”Niciodată.”
”Mag, gemui, proroc, satană sau făptură năzdrăvană,
Chiar de-ai fi născut din vifor sau ispită necurată,
Și-ai pătruns în casa unde duhul groazei se ascunde
Te implor, acum, răspunde: oare voi găsi odată,
Vreun balsam în Galileea, vindeca-mă-voi odată?”
El răspunde: ”Niciodată.”
”Mag, gemui, proroc, satană sau făptură năzdrăvană,
Pe stihii, pe Domnul care deopotrivă ne e tată,
Unui suflet care moare, spune-i: regăsi-va oare,
În Eden, o rară floare printre îngeri, alintată,
Pe Lenora lui suavă și de îngeri alintată?”
El răspunde: ”Niciodată.”
”Pleacă, urlu, ieși afară! Te topește-n vifor iară,
Te cufundă-n a lui Pluto zare-n veci întunecată!
Nu-mi rămîie nici o pană din făptura ta vicleană!
Singur lasă-mă, satană! Piei de pe statuie-ndată!
Scoate ciocul tău din pieptu-mi! Piei de pe statuie-ndată!”
El răspunde: ”Niciodată.”
Astfel, Corbul, ca pe-o stîncă, șade încă, șade încă,
Sus, pe creștetul Minervei, neagră și solemnă pată.
Cu privirea grea și trează, pare-un demon ce visează:
Umbra lui se desenează pe podele, nemișcată,
Iară sufletu-mi din umbra care zace nemișcată,
Nu mai scapă niciodată.
(Tribuna, II, 1958, 5 aprilie, p. 9)