Într-un sumbru miez de noapte cînd, sleit și slab, în șoapte,
Cercetam doctrine stranii strînse-n jerpelit cotor,
Și picam de somn, - deodată, auzii o foarte-nceată
Lovitură repetată-n ușa mea izbind ușor.
”E vreun călător”, șoptit-am, ”care ciocăne ușor, -
Doar atît - un călător.”
Ah, mi-aduc aminte - ceață, și-un decembrie de gheață;
Lent agonizînd tăciunii-și lăsau spectrul pe covor.
Zorii-i așteptam să vie, și-n zadar ceream tărie
Din cărți vechi, la jalea vie după stinsta mea Lenore, -
Fata-flacară pe care îngerii-o numesc Lenore, -
Nu aici - în lumea lor.
Foșnetul mătasei grele-n purpuriile perdele
Mă-njunghia, - vărsa în pieptu-mi un ciudat, adînc fior;
Ca să-mi potolesc nebuna inimă ziceam întruna
”Vreun drumeț ce-așteaptă luna bate-n ușă-ncetișor,
Rătăcit drumeț ce bate-n ușa mea încetișor.
Doar atît - un călător.”
Repede-adunînd putere-n suflet, fără-ntîrziere,
”Domnule,” am zis, ”ori Doamnă, mila voastră o implor;
Fapt e că dormeam; - puțină, doar bătaia-a fost de vină,
O bătaie mult prea lină-n ușa mea, încît ușor
Am luat-o drept părere,” - și-am deschis ușa ușor; -
Beznă - nici un călător.
Sfredelind a nopții smoală, plin de spasme și-ndoială,
Stam visînd ce-n vis vreodată n-a visat vreun muritor;
Dar tăcerea și pămîntul erau grele ca mormîntul;
Se-auzi numai cuvîntul murmurat abia - ”Lenore?” -
Eu l-am spus, - apoi ecoul repetă cernit ”Lenore!”
Doar atît - o vorbă-n zbor.
Întorcîndu-mă-n odaie, mistuit ca de-o văpaie,
Deslușii același sunet, de-astă dată mai cu spor.
”Sigur”, zis-am, sigur trece cineva; - sub geamul rece,
Ia, să văd ce se petrece; - am să lămuresc ușor
Taina-aceasta; - să-mi trag firea și-o voi lămuri ușor;
E doar vîntul călător;
Iute-am dat oblonu-n lături și, cu negrele-i peneturi,
Un vechi Corb din sfinte vremuri apăru solemn, în zbor;
Fără pic de ezitare, fără nici o înclinare,
Ca un domn sau doamnă care nu cunosc răgaz, nici zor,
S-așeză pe bustul mîndrei Pallas fără nici un zor,
Chiar deasupra, sfidător.
Și, cum pasărea ursuză îmi stîrnea surîs pe buză
Prin severa-i etichetă, gravă - am șoptit ușor
”Deși creasta ți-e golașă, nu pari o ființă lașă, -
Corb spectral purtînd cămașă de-ntuneric, foșnitor, -
Spune-ți numele de domn pe țărmul Nopții foșnitor!”
Zise Corbul ”Nevermore”.
Mult m-am minunat de-această pasăre cu tunsă creastă,
Că vorbea, - deși răspunsul nu era lămuritor;
Însă nimănui în viață nu i se arată-n față
Pasăre tronînd semeață chiar deasupra pe ușor, -
Pasăre sau arătare stînd pe-un bust, lîngă ușor,
Cu-acest nume ”Nevermore”.
Însă Corbul care-acuma sta pe bust rostise numai
Un cuvînt în care-ntregu-i suflet se stingea de dor.
N-am mai zis nimic, - o vreme n-a mișcat nici el din pene, -
Pînă ce-am șoptit alene ”Alți amici s-au dus în zbor;
Mîine și el o să plece, ca Speranța mea în zbor.”
Dar el zise ”Nevermore.”
Tresărind că vocea-i spartă-mi răspundea cu-atîta artă,
”Da”, mi-am zis, ”e tot ce știe, tot bagajul vorbitor
Smuls unui stăpîn prea-jalnic, căruia Dezastrul falnic
I-a schimbat un cînt șăgalnic în refren croncănitor, -
Tînguirile Speranței în refren croncănitor,
Precum ”Never - Nevermore.”
Și, cum pasărea ursuză îmi stîrnea surîs pe buză,
Am împins grăbit fotoliul chiar sub bust, lîngă ușor,
Și, surpat în el, cu gîndul visul de alt vis legîndu-l,
Mă-ntrebam mereu, scrutîndu-l, ce mesaj prevestitor, -
Slab, din sfinte vremuri, sumbru - ce mesaj prevestitor
Mi-aducea prin ”Nevermore”.
Asta frămîntam în minte, iscodind fără cuvinte
Corbul ce ațintea asupră-mi ochiul fix, sfredelitor.
Asta, și mai multe, - toate vrînd să știu - lăsam pe spate
Capu-n pernele mușcate de-un reflex strălucitor, -
Perne de mătasă-n care părul ei strălucitor
Nu va mai pluti ușor.
Camera-mi părea țesută de-o tămîie nevăzută
Arsă de-un Seraf cu pașii ca un clinchet pe covor.
”Vai sărmane!”, am zis, ”Prin cete de heruvi, Cel Sfînt îți dete
Un răgaz - și suc - să-mbete gîndul tău pentru Lenore;
Bea acest suav nepenthes, bea, - și uit-o pe Lenore!”
Zice Corbul ”Nevermore!”
”Piază rea!” strigai, ”Prooroace!-Corb sau diavol, n-are a face!
Fie că Ispititorul, fie că furtuna-n zbor
Cuteză să te trimită în pustia mea vrăjită, -
Într-o casă bîntuită de Oroare, - te implor!
E vreun balsam în Iudeea? - spune, spune-mi, te implor!
Zise Corbul ”Nevermore!”
”Piază rea” strigai, ”Prooroace!-Corb sau diavol! n-are a face!
Pe boltitul cer, pe Domnul adorat de noi în cor, -
Spune-mi - săruta-voi oare în Edenul sfînt din zare
Fata-flacără pe care îngerii-o numesc Lenore!?”
Zise Corbul ”Nevermore!”
”Ultimul cuvînt să-ți fie! - corb sau drac! în vijelie
Să te-ntorci, - te-nchidă Noaptea sub plutonicu-i zăvor!
Pene nu lăsa pe cale - martore minciunii tale!
Nu-mi sfărma cu-aripi spectrale sihăstria! - Piei în zbor!
Scoate-ți crudul plisc din mine, forma spulberă-ți-o-n zbor!”
Zise Corbul ”Nevermore.”
De-atunci Corbul, ca o stană, nu mai flutură din pană,
Stînd pe bustul mîndrei Pallas, - fantomatic, sfidător.
Ochii lui au para trează-a unui demon ce visează,
Raza lămpii-i proiectează umbra neagră pe covor,
Și-al meu suflet niciodată, smuls din ea, de pe covor,
Nu se mai sui în zbor.