Stînd, cîndva, la miez de noapte, istovit, furat de șoapte
Din oracole cețoase, cărți cu tîlc tulburător,
Piroteam, uitînd de toate, cînd deodată-aud cum bate,
Cineva părea că bate - bate-n ușa mea ușor.
”E vreaun trecător - gîndit-am - și-am bătut întîmplător.
Doar atît, un trecător.”
O, mai pot uita vreodată? Vînt, decembrie cu zloată,
Jaru-agoniza, c-un straniu dans de umbre pe covor,
Beznele-mi dădeau tîrcoale - și niciunde-n cărți vreo cale
Să-mi aline greaua jale - jalea grea pentru Lenore -
Fata fără-asemuire - îngerii îi spun Lenore -
Nume-n lume trecător.
În perdele înviase roșul veșted de mătase
Cu-o foșnire de neliniști, ca-ntr-un spasm chinuitor;
Și-mi spuneam, să nu mai geamă inima zvîcnind de teamă:
”E vreun om care mă cheamă, vrînd să afle-un ajutor -
Rătăcit prin frig și noapte vrea să ceară-un ajutor -
Nu-i decît un trecător.”
Astfel liniștindu-mi gîndul și de spaime dezlegîndu-l
”Domnule - am spus - sau doamnă, cer iertare, vă implor,
Podidit de oboseală eu dormeam, fără-ndoială,
Și-ați bătut prea cu sfială, prea sfială, prea temător;
Am crezut că-i doar părere!” Și-am deschis netemător.
Beznă, nici un trecător.
Și-am rămas în prag o vreme, inima simțind cum geme,
Năluciri vedeam, cum nimeni n-a avut, vreun muritor;
Noapte numai, nesfîrșită, bezna-n sinea-i adîncită,
Și o vorbă, doar șoptită, ce-am șoptit-o eu: ”Lenore!”
Doar ecou-adînc al beznei mi-a răspuns șoptit: ”Lenore!”
Doar ecoul trecător.
Întorcîndu-mă-n odaie, tîmplele-mi ardeau văpaie,
Și-auzii din nou bătaia, parcă mai stăruitor.
”La fereastră este, poate, vreun drumeț strein ce bate;
Nu știu, semnele-s ciudate, vreau să aflu tîlcul lor.
Vreau, de sînt în beznă taine, să descopăr tîlcul lor!”
Vînt și nici un trecător.
Geamul l-am deschis o clipă și, c-un foșnet grav de-aripă,
A intrat un Corb, străvechiul timpului stăpînitor.
N-a-ncercat vreo plecăciune de salut sau sfiiciune,
Ci făptura-i de tăciune și-a oprit, solemn, din zbor,
Chiar pe bustul albei Pallas - ca un Domn stăpînitor,
Sus, pe bust, se-opri din zbor.
Printre negurile-mi dese, parc-un zîmbet mi-adusese,
Cum privea, umflat în pene, țanțoș și încrezător.
Și-am vorbit: ”Ți-e creasta cheală, totuși intri cu-ndrăzneală,
Corb bătrîn, strigoi de smoală dintr-al Nopții-adînc sobor!
Care ți-e regalul nume dat de-al Iadului sobor?”
Spuse Corbul: ”Nevermore!”
Mult m-am minunat, firește, auzindu-l cum rostește
Chiar și-o vorbă fără noimă, croncănită-ntîmplător;
Însă nu știu om pe lume să primească-n casă-anume
Pasăre ce-și spune-un nume - sus, pe bust, oprită-n zbor -
Pasăre, de nu stafie, stînd pe-un bust strălucitor -
Corb ce-și spune: ”Nevermore.”
Dar, în neagra-i sihăstrie, alta nu părea că știe,
Sufletul și-l îmbrăcase c-un cuvînt sfîșietor.
Mut rămase, ca o stană, n-a mișcat nici fulg, nici pană,
Pînă-am spus: ”S-au dus, în goană, mulți prieteni, mulți, ca-n zbor -
Va pleca și el, ca mîine, cum s-a dus Nădejdea-n zbor.”
Spuse Corbul: ”Nevermore.”
Uluit s-aud că-ncearcă vorbă cugetată parcă,
M-am gîndit: ”E-o vorbă numai, de-altele-i neștiutor.
L-a-nvățat vreun om, pe care Marile Dezastre-amare
L-au purtat fără-ncetare cu-ăst refren chinuitor -
Bocetul Nădejdii-nfrînte i-a ritmat, chinuitor,
Doar cuvîntul: ”Nevermore.”
Corbul răscolindu-mi, însă, deznădejdea-n suflet strînsă,
Jilțul mi l-am tras alături, lîngă bustul sclipitor;
Gînduri rînduiam, și vise, doruri, și nădejdi ucise,
Lîngă vorba ce-o rostise Corbul nopții, cobitor -
Cioclu chel, spectral, sinistru, bădăran și cobitor -
Vorba Never - Nevermore.
Nemișcat, învins de frică, însă negrăind nimică,
Îl priveam cum mă fixează, pînă-n gînd străbătător,
Și simțeam iar îndoiala, mîngîiat de căptușeala
Jilțului, pe care pala rază-l lumina ușor -
Dar pe care niciodată nu-l va mîngîia, ușor,
Ea, pierduta mea Lenore.
Și-am simțit deodată-o boare, din cățui aromitoare,
Nevăzuți pluteau, c-un clinchet, pași de înger pe covor;
”Ție, ca să nu mai sîngeri, îți trimite Domnul îngeri” -
Eu mi-am spus - ”să uiți de plîngeri, și de dusa ta Lenore.
Bea licoarea de uitare, uită gîndul de Lenore!”
Spuse Corbul: ”Nevermore.”
”Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană,
Sol al Beznei sau Gheenei, dacă ești iscoditor,
În noroasa mea ruină, lîng-un țărm fără lumină,
Unde Spaima e regină - spune-mi, spune-mi, te implor,
Este-n Galaad - găsi-voi un balsam alintător?”
Spuse Corbul: ”Nevermore.”
”Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană,
Spune-mi, pe tăria bolții, și pe Domnul iertător,
Sufletu-ntîlni-va oare, în Edenul plin de floare,
Cea mai pură-ntre fecioare - îngerii îi spun Lenore -
Fata căreia și-n ceruri îngerii îi spun Lenore?”
Spuse Corbul: ”Nevermore.”
”Fie-ți blestemat cuvîntul! Piei, cu beznele și vîntul,
Piei în beznă și furtună, sau pe țărmul Nopții-n zbor!
Nu-mi lăsa nici un fulg în casă din minciuna-ți veninoasă!
Singur pentru veci mă lasă! Pleacă de pe bust, în zbor!”
Spuse Corbul: ”Nevermore.”
Și de-atunci, pe totdeauna, Corbul stă, și stă într-una,
Sus, pe albul bust, deasupra ușii mele, pînditor,
Ochii veșnic stau de pază, ochi de demon ce visează,
Lampa își prelinge-o rază de pe pana-i pe covor;
Știu, eu n-am să scap din umbra-i nemișcată pe covor.
Niciodată - Nevermore.
(Vol. 1964)