Într-un negru miez de noapte răsfoiam ciudate fapte
Într-o carte ce gustase din povara anilor.
Somnul sta să mă îndoaie; cînd deodată o bătaie
Răsună surd în odaie de la ușa din pridvor.
"E-un vizitator, șoptit-am, bate-n ușa din pridvor.
Atît, un vizitator."
Păstrez bine amintirea: decembrie-ngheţa firea
Și jăratecul stafia zămislea jos, pe covor.
Zilei-i vream apropierea: căutam în cărţi puterea,
Dar în van, s-alin durerea c-am pierdut-o pe Lenore,
Pe aceea fecioară rară, îngerii de-i spun Lenore,
Înger, ea, strălucitor.
Foșnet trist din draperie de mătase purpurie
Sufletu-mi umplea de spaimă; un nemaisimţit fior
Inima mi-a strîns în clește; îmi repetam nebunește:
"Un vizitator dorește să-i dau dumul în pridvor.
E tîrziu; cel ce dorește să-i dau drumul în pridvor
E doar un vizitator."
Curînd m-am simţit mai tare; fără altă ezitare
"Domnule, am spus, sau doamnă, eu iertare vă implor;
Somnul stă să mă înmoaie, și-acea umbră de bătaie
Ce răsună în odaie de la ușa din pridvor
De-abia dac-am auzit-o;" Și-am dat drumul la zăvor,
Beznă; Nici-un muritor.
Plin de teamă și mirare am privit la-ntunecare
Visînd vise nevisate încă de vre-un muritor.
Firea toată nemișcată, și tăcerea îngheţată
Tulburat-am doar o dată, șoptind numele "Lenore"!
Doar atît am spus; ecoul a răspuns și el "Lenore!"
A răspuns șoptind ușor.
Sufletul arzînd în mine, m-am întors; și-n curînd vine
Înc-un ciocănit de-afară, dar ceva mai tărișor.
Mi-am spus: "Chiar de data asta ceva e la fereastră;
Să văd ce-n noaptea sihastră bate-n geamul meu de zor.
Să fiu calm; să merg să caut cine-mi bate-n geam de zor.
E doar vîntu-amăgitor!"
Crăpai geamul spre stihie; fîlfîind cu gălăgie
Înăuntr-un corb pătrunse, vechi din vremea sfinţilor.
Nici măcar nu mă privește, nici din zbor nu se oprește,
Ci sfidîndu-mă regește, sus, pe ușa din pridvor,
Unde stă zeiţa Pallas, sus, pe bustul din pridvor,
Se-așeză nepăsător.
Pasărea de abanos, am privit și-mpins am fost
Să zîmbesc cu faţa-mi tristă către gravul meu actor.
I-am spus: "Chiar cu creasta rară, sigur că ești curajoasă,
Umbra roasă și hidoasă, corbule-nfricoșător;
Cum te cheamă pe-a lui Pluto maluri, vechi rătăcitor?"
El: "În vecii vecilor."
M-am mirat de-așa o fiară auzindu-i vocea clară
Chiar de tîlcul vorbei sale nu era tocmai ușor.
........................................................................
Au fost dăruiţi vreodată, sus, să aibă în pridvor
Corb pe bustul cel de piatră de pe ușa din pridvor,
Zis: "În vecii vecilor."
Cerbul solitar sta sus, n-a mișcat de loc, n-a spus
Decît aste două vorbe cu-un oftat sfîșietor.
"Mulţi prieteni, am șoptit, au zburat, m-au părăsit,
Iar speranţe ce-am nutrit s-au pierdut și ele-n zbor.
Mîine va zbura și dînsul de pe ușa din pridvor."
"Nici în vecii vecilor."
Fiinţa-mi tresări uimită la replica-i potrivită
Și mi-am spus: "Desigur vorbe învăţate-ntîmplător
De la un stăpîn luate, pe care necazuri toate
L-au urmat ne-nduplecate prin șiragul anilor
Pînă jalea îi cîntase prohodul speranţelor.
Jale-n vecii vecilor."
Pasărea de abanos privi iar și-mpins am fost
Să zîmbesc cu faţa-mi tristă; mi-am pus scaun în pridvor
Și pe-o pernă viorie legînd șir de fantezie,
M-am gîndit la ce să fie cu acest prevestitor,
Cu ăst corb și slut și sumbru, vechi din timpul sfinţilor
Și cu "vecii vecilor".
Mut cercam o dezlegare la această întrebare;
Fiara parcă-mi ardea pieptu-n vîlvătaia ochilor.
Stam cu fruntea-ngîndurată pe o mînă răzimată
Pe-acea pernă luminată de privirea lămpilor
Unde EA n-o să mai șadă sub privirea lămpilor
Nici în vecii vecilor.
Am simţit apoi, cred eu, c-aerul devine greu
De parfumul unui înger, trezind strune în covor.
"Biet om, spus-am, înadins, îngeri Domnul ţi-a trimis
Să te scape de-acest vis, să uiţi totul de Lenore,
Bea balsamul milei, uită pe pierduta ta Lenore!"
"Nici în vecii vecilor."
Profet, duh rău, orice ești, profet în straie păsărești,
Pe-acest ţărm vrăjit și singur trimis de Ispititor,
Sau de cînturi azvîrlită într-o casă urgisită
De teroare bîntuită, spune-mi, spune-mi, te implor...
Este... vre-un balsam în Gilead? - adevărul te implor!"
"Nici în vecii vecilor."
"Iată semnul despărţirii!" strigai păsării sortirii.
"Du-te înapoi la Pluto prin furtuni rătăcitor.
Nici-o pană să nu-mi lași la minciuna ta părtaș.
Vreau ca singur să mă lași, lasă-mi bustul din pridvor.
Din inima-mi ciocul scoate-ţi, pleacă din al meu pridvor!"
"Nici în vecii vecilor."
Și astfel corbul din poveste tot mai este, tot mai este
Așezat pe bustul palid peste ușa din pridvor.
C-o privire ce veghează pare-un demon ce visează.
Lampa care-l încadrează-i zvîrle umbra pe covor.
Și sufletul meu trist zace-n umbra-aceea pe covor,
Zace-n vecii vecilor.
(Luceafărul, 14, nr. 30, 24 iulie 1971)