Într-un miez de noapte crîncen, pe cînd - ostenit și lînced -
Meditam peste vechi tomuri - o, uitat e tîlcul lor! -
Mi-a părut, ca-n vis, că bate cineva la ușă: ”Poate
E vreun oaspe ce se-abate pe la mine-ntîmplător,
Da, un oaspe care bate-n ușa mea, încetișor.”
Mi-am șoptit, încrezător.”
Gîndul, vai, mă mai petrece spre acel Dechemvre rece
Cînd tăciunii păreau stafii alungite pe covor.
Zorii-i așteptam cu sete: nici un tom vreun leac nu-mi dete
Ca să uit de moartea fetei, căreia-i spuneau Lenore
Înșiși îngerii - frumoasa, luminoasa mea Lenore,
Dusă-n vecii vecilor!
Purpuriile perdele, cu foșninde catifele,
Mă făceau, ca niciodată, în adînc să mă-nfior,
Încît repetam întruna, pentru-a potoli furtuna
Inimii, zvîcnind nebună: ”E vreun oaspe doritor
Să-l primesc la mine-n casă, - vreun prieten trecător.
De ce-aș fi bănuitor?”
Cînd mi-am mai venit în fire spus-am fără șovăire:
”Domnule, sau poate Doamnă, să mă ierți, eu te implor:
Somnul îmi dădea tîrcoale, cînd bătaia dumitale
Se-auzi, atît de moale și atît de-nșelător,
C-am crezut că mi se pare...” Și-am deschis, netemător,
Beznei ce pîndea-n pridvor.
Uluit ca de-o minune, am scrutat acea genune,
Plin de vise cum n-aș crede c-a visat vreun muritor,
Însă liniștea cumplită a rămas, ca-nmărmurită.
Doar o vorbă-abia șoptită se-auzi prin ea: LENORE,
Iar ecoul îmi întoare șoapta stranie LENORE -
Ce se stinse-ncetișor.
Întorcîndu-mă-n odaie, mistuit ca de-o văpaie,
Auzii că bate iarăși, parcă mai stăruitor.
”Ale-oblonului zăbrele sînt de vină, numai ele!
Ia să văd, și tainei grele adîncimea să-i măsor,
Liniștindu-mi pentru-o clipă sufletul fremătător...
E doar vîntul, vuitor.”
Am deschis oblonu-n pripă și, cu foșnet de aripă,
Un corb falnic din vechimea sfîntă, a intrat în zbor
Și, de mine făr' să-i pese, cu aerul unei crăiese
Sau al unui crai, purcese, și se-opri, impunător,
Pe un bust al zeei Pallas, așezat peste ușcior, -
Și rămase - negru nor.
Pasărea abanosie-mi smulse din stenahorie
Tristul suflet, ce surîse văzînd chipul gînditor:
”Deși creasta ți-este cheală, tu ești plin de îndrăzneală,
Corb cumplit din vremi de fală, - spune-mi, ce nume sonor
Ți s-a dat pe Țărmul Nopții, corbule rătăcitor?”
Corbul spuse: NEVERMORE.
M-a uimit peste măsură ăst cuvînt la cobe-n gură
Deși nu prea avea noimă, - însă cărui muritor
I-a fost dat vreodat' să vadă cum o pasăre - de pradă
Sau de rînd - vine să șadă peste-al ușii lui ușcior,
Pe un bust al zeei Pallas și, cu glas croncănitor,
Îi răspunde NEVERMORE?
Proțăpit pe-acea statuie, doar atît putea să spuie,
Sufletul parcă turnîndu-și în cuvîntul izbitor.
Alte vorbe nu-i ieșiră. Penele-i încremeniră.
Atunci buzele-mi șoptiră: ”Va pleca și el în zori,
Ca atîția alți prieteni și nădejdi de viitor.”
Corbul spuse: NEVERMORE!
Uluit de potriveală, mi-am zis: ”Fără îndoială
C-a deprins această vorbă auzind vreun bocitor
Care, urgisit de soartă, și-a jelit nădejdea moartă
Pînă cînd, cu vocea spartă, a ajuns, răzbit de dor,
Să repete în neștire un refren apăsător -
Trista vorbă NEVERMORE!”
Cum a corbului vedere încă-mi mai făcea plăcere,
Mi-am tras jilțul lîngă ușă, chiar sub bustul sclipitor.
Cufundat în catifele și în gîndurile mele,
Încercai să aflu-n ele ce vrea corbul cobitor -
Pasărea aceasta sumbră, care croncăne de zor
Numai vorba NEVERMORE?
Chinuit de întrebare, căutam o dezlegare
Sub ai cobei ochi de pară, mistuit de focul lor.
Stînd cu capul dat pe spate, pradă perinei bogate
Cu luciri catifelate, îmi spuneam încetișor,
Că EA n-o să mai dezmierde perina cu-al ei căpșor
Niciodată, NEVERMORE!
Îmi păru că-n aer suie o mireasmă de cățuie
Clătinată de arhangheli - călcau parcă pe covor!
Și strigai: ”Nenorocire! Prin heruvi, Domnu-ți trimite
Vrăjile-ndelung rîvnite ca să uiți de-a ta Lenore!
Soarbe vrăjile acestea, ca să uiți de-a ta Lenore!”
Corbul spuse: NEVERMORE!
Diavole, sau zburătoare! dar proroc, pe cît se pare,
Te conjur de dumnezeul nostru drag, al tuturor:
Inima-mi avea-va parte, în Edenul de departe,
Să îmbrățișeze-n moarte pe sfințita-n veci Lenore, -
Pe-acea fată care poartă numele-ngeresc Lenore?”
Corbul spuse: NEVERMORE!
”Corb sau demon! Piei odată cu-a ta vorbă blestemată!
Te întoarce în Tărîmul Nopții, înspăimîntător!
Să nu-ți uiți vreo pană-n casă, mărturie mincinoasă
Ca și vorba ta! Mă lasă! Singur să rămîn mi-e dor!
Ia-ți din inima mea pliscul lung și rău-prevestitor!”
Corbul spuse: NEVERMORE!
Și de-atunci, stă ca o stană, făr' să-și miște nici o pană,
Pe-albul bust al zeei Pallas, așezat peste ușcior.
Cu-ai săi ochi ce scînteiază, pare-un demon ce visează,
Cînd a lămpii mele rază-i zvîrle umbra pe covor.
Și, legat de-această umbră, nu se mai avîntă-n zbor
Al meu suflet, NEVERMORE!
(Viața românească, 23, Caiet nr. 2, febr., 1970, pp. XX-XXII)