Odată-n miazănoapte tristă, cum slab, trudit peste măsură
Stam dus citind bucoavne rari ciudate de uitată-nvățătură,
Cînd ațipind lăsasem fruntea-mi picotind, deodată
Un bocănit ușor ascult cum bate-n ușa casei mele,
”E cineva, mi-am zis, e vreunul care bate-n ușa casei mele -
Asta și nimic mai mult.”
Ah, limpede mi-aduc aminte, era Decembre friguros.
Murind pe rînd și-ncondeiau tăciunii umbra lor pe jos.
Nu mai puteam de dorul zilei. Zadarnic încercasem vrerea
Să împrumut din slove scrise, cu care să-mi ostoi durerea
De pierderea Lenorei, copila scumpă c-aurora
De luminoasă pe care îngerii o numesc Lenora
Și-aci rămasă fără nume.
Perdele purpurii în freamăt vag și trist ca de mătasă
Mă-nfrigurau și mă umpleau de-nchipuită, nemaisimțită groază
Ca svocotul să mi s-aline. Mă scol și tot îmi zic în sine:
E-un ins ce vrea neapărat să intre-n ușa casei mele,
Un oaspe-ntîrziat ce vrea să intre-n ușa casa mele,
Asta și nimic mai mult.
Dar sufletul mi-a stat mai tare și-ndată fără pregetare
Grăit-am: ”Domnule sau doamnă, cu drept cuvînt vă cer iertare;
E numai că eu bietul ațipisem și ați bătut așa pe-ncetul,
Cînd ați venit, așa de molcom la ușa casei mele,
C-abia puteam să prind de veste”. Deschis-am vraiște-ntr-aceste,
Doar noapte și nimic mai mult.
Undind prin bezn-am stat prelung uimit, cutremurat
Și îndoios, visînd la vise cum nimeni nu mai îndrăznise
A visa vreodată. Dar tăcerea-mi fu netulburată,
Un semn nu-mi dete noaptea. Singur un nume fu rostit,
Numai șoptit, Lenora. Eu l-am șoptit și-a răsunat ”Lenora”,
Doar asta și nimic mai mult.
La-ntorsu-mi în odaie, cînd stam cu firea-ncinsă de văpaie,
Aud din nou peste puțin cum bate mai cu apăsare,
- De bună seamă, zic, după fereastră o fi ceva în așteptare.
Să văd ce poate fi pe acolo și să dezvălui taina asta,
Să-mi ușurez din piept năpasta și să desvălui taina asta,
Doar vîntul și nimic mai mult.
Deschid obloanele deodată și măreț din aripi fluturată
O pajură-mi veni, un corb din zile sfinte de altădată.
Sbură fără-nchinare-n pripă, nu se opri, nu se-ndoi o clipă,
Ci-n port de domn sau doamnă el stete cocoțat deasupra ușei
Pe bustul dumnezeii Palas, acolo sus deasupra ușei
Stătu el și nimic mai mult.
Cum chipul de abanos a mea mîhnire o smomi pîn-la zîmbire
C-un ifos de ținută demnă și solemnă și tăcută,
”De-i tunsă creasta ta și rasă, zis-am, nu ești pasăre fricoasă,
Corb vechi, lugubru, fantomatic, călător din țărm noptatic,
Spune care ți-i domnescul nume pe-al lui Pluton țărm noptatic?
Zise corbul: ”Niciodată”
M-am tot mirat s-aud de la croncan o vorb-așa curată,
Deși puțin era-nțelesu-i, potrivirea-i ne-nsemnată,
Doar nu putem opri de-a ne-nvoi că nici un om în viață
N-avu parte s-aibă-n față astfel de aripată peste ușă
Pasăre sau altă vietate pe un bust de peste ușă
Cu-acest nume: ”Niciodată!”
Dar corbul ce-nlemnise-nsingurat pe calmul bust îmi zise
Acest singur grai, de parcă-n el tot sufletul și-l risipise.
Stete apoi tăcut drept stană, nu-și mai fîlfîi o pană
Pîn-ce abia-ngînai: Și alți prieteni dragi de-ai mei în sbor plecară
Mîine-n zori și el îmi sboară cum nădejdile-mi sburară;
Zise corbul: ”Niciodată!”
Tresărind decum răspunsul dat la loc a rupt tăcerea,
Negreșit, mi-am zis, că asta-i toat-a lui știință, toată averea
Însușită de la vreun năpăstuit învățător, pe care
Astrul nemilos îl prigoni cu-o tot mai iute-nverșunare
Pîn-ce a lui cîntare ca un refren rămase sau funebrele-i tropare
N-au avut decît acest refren de întristare-nveninată:
”Niciodată, niciodată!”
Cum el toat-a mea mîhnire mi-a smomit pîn-la zîmbire,
Iute un jeț cu perne-n fața păsării și-a bustului și a ușei
Am rotit și înfundat în catifea m-am străduit a țese
Fel de-nchipuiri voind să știu ce cobea asta înțelese.
Crunta, țeapăna și macra pasăre bătrînă-nstafiată
Croncănindu-mi: ”Niciodată!”
Asta eu vînam prin ghicitură neslomnind nimic din gură
Pasărei cu ochi de jar ce-n mine adînc săpau arsură:
Asta eu vînam ba chiar mai mult, cînd stam cu fruntea răzemată
Peste perna catifelii de lucoarea lămpii luminată,
Peste perna viorie de lucoarea lămpii luminată,
Unde nu se va propti Ea niciodată.
Mi-a părut atuni că aeru-i mai des, că-l tămîiază
Nevăzută o cădelniță de îngeri legănată și tăcută,
Îngerii ai căror pași sunau abia pe-nciucurat covor
”Biet nenorocit, strigat-am, Dumnezeu cu aripatu-i cor
Ți-a trimis răgaz și balsam dorului de adorată,
Soarbe, o soarbe acest balsam, uită pierderea Lenorei”.
Zise corbul: ”Niciodată!”
”Cobe tu, i-am zis, năpastă. Totuși cobe tu sau pasăre sau demon,
Te-a trimis ispita, te-a svîrli cu viforul pe mal ursita,
Oropsit, dar neînfrînt, pe acest pustiu vrăjit pămînt,
În cămin păscut de groază. Spune-mi drept că iată în genunchi îți cad:
E vr-un balsam oare-n Galaas? Spune-mi, în genunchi îți cad.”
Croncăni el: ”Niciodată!”
”Cobe tu, i-am zis, năpastă! Cobe tu sau pasăre sau demon
Jur pe ceru-ncovoiat spre noi, jur pe Domnul lăudat de amîndoi.
Spune acestui suflet greu de suferință, dacă fi-va cu putință
Să cuprindă pe acea sfîntă ce serafii o numesc Lenora,
Pe copila rară, luminată ce serafii o numesc Lenora;
Zise corbul: ”Niciodată!”
Fie acest cuvînt semnalul despărțirii, pasăre sau fiară,
Am țipat sărind. Te cară-n vifor pîn-la țărm de noapte funerară
Nu-mi lăsa din negre pene urma-ți de minciun-amară!
Cruță-mi sihăstria nesurpată, părăsește bustul de pe ușă!
Smulge pliscul tău din pieptu-mi, ia-ți făptura de pe ușă!
Zise corbul: ”Niciodată!”
Stă de-atunci și nu mai sboară corbul stăruind pe policioară
Peste bustul palid al Minervei, de pe ușa casei mele.
Ochii tot îi scînteiază ca un demon ce visează
Și lumina lămpii curge asupra-i și răsfrînge o pată
Neagră pe podea, de unde sufletu-mi din umbra fluturată
Nu se mai înalță niciodată.
(Poeme antice și moderne. București, Ed. Casa Școalelor, 1943, pp. 254-256)