Într-o noapte fără nume - moţăiam peste volume
Dibuind pierdute tîlcuri în vre-un straniu autor.
Dam s-adorm, cu mintea-n mocnet, cînd părui s-aud un pocnet
(Ca și cum un gingaș ciocnet) bate-n ușa din pridvor.
"Vre-un drumeţ, mi-am spus, firește ciocănește în pridvor,
Asta-i tot, vre-un trecător!"
N-am să uit - Era în toiul lui Decembrie plin de sloiuri,
Cînd tăciunii-și joacă boiul și strigoiul pe covor,
Zorii mai erau departe și strădaniile deșarte
De-a căta din carte-n carte balsam aprigului dor
După cea pe care-n slavă îngerii-o numesc Lenore!
Vai, doar ei în graiul lor!
Și-ndoiosul, mătăsosul foșnet al perdelei roșii
M-a pătruns, m-a-mpins cu groaza unui nemaiștiut fior
Ca s-astîmpăr cele spaime sufletu-ncepu să-ngaime:
"Vre-un drumeţ îmi cere tainic adăpost și ajutor,
Întîrziat drumeţ și lainic în nămeţii din pridvor.
Asta-i tot, vre-un călător!"
Nemaiîntîrziind o clipă, gîndul dîrz mi se-nfiripă.
"Domnule, spusei, sau Doamnă, cu un glas prevenitor,
Moţăiam, ce-i drept, cînd iată cineva păru să bată
Cu-o bătaie-atît de n-ceată, zău băteaţi atît de-ușor
Că mă-ntreb..."
Și-aici zmulg ușa larg deschisă spre pridvor
Numai bezna beznelor!
Lung cătînd în noapte-adîncă și visînd și visînd încă
Visuri nemaiîndrăznite încă de vre-un muritor;
Dar tăcerea nu se frînse - bezna sta cu buze strînse
Și-n imensa noapte plînse numai glasul meu: Lenore -
Și-un ecou în șoapte stinse, îmi răspunse-ncet Lenore -
Doar atît, c-un glas ușor.
Întorcîndu-mă-n odaie, cu tot sufletu-n văpaie
Un nou zgomot - o bătaie - parcă mai stăruitor.
La fereastră-acuma e ceva ciudat ce se petrece -
Ia să văd, cu sînge rece, și misterul să-l măsor -
Poate-i vîntul care trece, ciocănind oblonu-ușor,
Vîntul, veșnic călător.
Cînd oblonu-n lături dîndu-l, fluturîndu-și, scuturîndu-și
Penele - un corb din sfîntul Veac intră cu falnic sbor.
Fără-a mă privi o clipă, cu o singură aripă
Mi se căţără în pripă - și cu ifos de senior,
Chiar pe bustul palei Pallas, peste ușa din pridvor.
Nefirescul călător.
Mohorîta orătanie, cu-o purtare-atît de stranie
Izbuti să-mi zmulgă-un zîmbet prin seriosul ei hazliu!
Deși ţi-e pleșuvă creasta, nu te cred mîrșav și basta!
Corb pierdut în lumea asta din al umbrelor pustiu,
Numele ce-n sumbra-ţi lume l-ai purtat - aș vrea să-l știu!
Spuse corbul: Prea tîrziu!
Mult m-am minunat firește cît de limpede grăiește
Deși rostu-acestor vorbe nu era prea străveziu,
Fiindcă - orișice s-ar spune, o asemenea minune -
Glas de pasăre să sune în stihia ta - o știu,
N-a fost dată niciodată vre-unui om, aicea, viu
Și s-o cheme: Prea tîrziu!
Pe posaca lui statuie, corbu-atîta vru să spuie:
Vorba ce părea să-ncuie tot trecutu-i cenușiu.
Nici tu murmur, nici tu freamăt...
îmi spusei mai mult c-un geamăt
"Va pleca și El, n-am teamă, ca nădejdile, o știu,
Ca și-atîţia alţi prieteni ce-au plecat de timpuriu..."
Spuse corbul: Prea tîrziu!
Ascultasem cu uimire năzdrăvana potrivire
"E pe semne-ntreaga-i știinţă, moștenită-ntr-un tîrziu
Dela vre-un stăpîn pe care, cu ceapcănă-ncrîncenare
L-a-mbrîncit din zare-n zare Nenorocul belaliu,
Pîn-a iscodit refrenul Cîntecelor de Pustiu -
Prea tîrziu, O prea tîrziu!
Zîmbind iar trăsei fotoliu-n faţa pasărei de doliu
Și-ncepui să deapăn gîndul, pe atlazul vioriu,
Ce-o fi vrînd să spună oare, hîda, sumbra zburătoare,
Ce gînd umblă să strecoare sufletului grijuliu
Tristul și morocănosul corb din timpul cenușiu,
Croncănindu-mi: prea tîrziu!
Cu cimilituri de-aceste, făr-o vorbă, fără-o veste
Cobei ce-mi ardea în piept cu ochii-i de jăratec viu -
Da, stam treaz visînd în pernele de-atlaz pe care-și cerne
Slab lumina și-și așterne lamba nimbul auriu,
Nimbul, vai, pe care mîna Ei pe-atlazul vioriu
Să-l mîngîie-i prea tîrziu.
Îngeri cadenţînd mireasmă în cădelniţări de-agheazmă,
Pe covor lăsau c-un clinchet urma pasului zglobiu.
O, mișel, strigai, îţi dete cerul vreme, pe-ndelete,
În a îngerilor cete ca să uiţi trecutul viu!
Bea, să uiţi în fluviul Lethe, pe Lenore cu chipul viu.
Spuse corbul: prea tîrziu!
Cobe sau profet, tot una! Dacă te-a trimis furtuna
Sau te-a îndreptat vre-un diavol către ţărmul meu, hagiu,
Spune-mi, cît pari de sălbatec în căminu-mi singuratec,
Bîntuitul gînd de spaime poţi să-l mîntui - vreau să știu
E în Galaad vre-un balsam, spune-mi, spune-mi vreau să știu!
Spuse corbul: prea tîrziu!
Cobe sau profet, nu-mi pasă - de ești pasăre sau piază
Rea! Pe cerul ce ne-apasă și pe Dumnezeul viu!
Spunse inimii ce crede-n mult îndepărtatul Eden,
Voi putea măcar acolo strîns în braţele-mi s-o ţiu
Pe Lenore, plăpînda, blînda mea Lenore, cu chip zglobiu!
Spuse corbul: Prea tîrziu!
Vorba asta ne desparte! Cobe, pasăre de moarte!
Fugi prin nopţile deșarte către ţărmul tău pustiu;
Lasă-mă cu Nenorocul! Ia-ţi din sufletul meu ciocul,
Ia-ţi făptura de pe locul unde nu mai vreau s-o știu!
Nu-mi lăsa zălog vre-o pană, mincinosule hagiu!
Spuse corbul: Prea tîrziu.
De-atunci corbul, orice-aș face, stă și tace, stă și tace
Sus pe bustul palei Pallas peste ușa din pridvor!
Cînd visează și clipește, ochii lui sclipesc drăcește
Și lumina-i nălucește umbra largă pe covor -
Vai, din umbra-aceea deasă, ca să poată să mai iasă
Sufletul meu viu, vreodată, știu, o știu, e prea tîrziu.
(Secolul 20, nr. 10/1973, pp. 142-144)