Într-o noapte-nfricoșată,
Trist, cu mintea sbuciumată,
Stam la sfat cu amintirea unor timpuri din trecut,
Cînd de-o crudă oboseală
Adormisem o clipeală.
Nu știu, cine-ncet la ușe că bătea mi s-a părut,
”Vreun pribeag ce rătăcește pe la ușa mea - îmi zic -
Vreun pribeag și alt nimic”.
Era frig. Ploua într-una;
În Decembre era luna;
Un fîlfîietor jeratec răspîndea un foc pripit,
Ah, de-ar trece noaptea iute,
Căci prin cărți, prin foi pierdute
Cat zadarnic mîngîiere după fata ce-am iubit,
După fata, ce ”Lenora” îngerașii toți îi zic,
Ah! și-aicea nu-i nimic!
Orice sgomot, orice șoapte,
În acea grozavă noapte,
Deștepta în mine-o spaimă nesimțită pîn-aici;
Ca să aflu ușurare,
Începui în gura mare
Să vorbesc: ”de n-ar fi oare un pribeag, ce poate fi? -
Da, pribeag ce rătăcește pe la ușa mea, îmi zic.
Asta e - și alt nimic”.
Ușurat de-o grea povară,
Dau, degrab, să ies afară.
”Mă iertați - zic tare - Doamnă, Domnule sau cine ai fi -
Dar să crezi, de oboseală
Adormisem o clipeală
Și-ai bătut prea-ncet la ușe că abia se auzi”
Intră - zic și deschid ușa - intră-odată - iarăși zic,
Întuneric, alt nimic.
Împietrit de-o groază-adîncă,
Privesc noaptea, privesc încă,
Visînd vise nevisate încă de vreun muritor.
Auzeam în pacea-ntinsă,
Bătînd inima-mi învinsă
Și-un cuvînt șoptit: ”Lenora”, dureros și zdrobitor,
Îl șoptisem eu; - ecoul mi-l repetă cînd îl zic;
Dar atît și alt nimic.
Intru iar. Ploua într-una
Eram trist ca-ntotdeauna,
Cînd din nou același sgomot tot mai clar îl înțeleg
Le fereastră e. Mai bine
Aș cerca, gîndesc în mine,
Să pătrund această taină și enigma s-o dezleg;
”Liniștește-te, n-ai frică, inimă sărmană - zic -
Bate vîntul - nu-i nimic”.
Și degrab, zicînd aceasta,
Prind curaj, deschid fereastra,
Înăuntru văd că intră un corb negru și robust;
Nu-mi dădu l-a lui venire
Nici un semn de mulțumire,
Maiestos și grav s-așează lîngă ușe pe un bust,
Plin de ploaie se tot strînge și se face tot mai mic;
Doar atît și alt nimic.
Și cum stam, privind într-una,
Deși trist ca-ntotdeauna,
Începui să rîd, văzîndu-l cît de mîndru mă privea.
”Ești bătrîn, dar văd prea bine
Că n-ai pic de frică-n tine,
Spune-mi, în împărăția lui Pluton cum te chema
Corb bătrîn, ce-n miezul nopții rătăcești prin lumea toată?”
Corbul zise: Niciodată”.
Ascultîndu-l cum vorbise,
Spaima morții mă-mpietrise,
Căci deși răspunsu-acesta ne-nțeles ar fi oricui,
Drept vorbind, în lumea toată,
Nimănuia, niciodată
Nu i s-a-ntîmplat să-i intre un corb noaptea-n casa lui,
Care mîndru să-l privească cu vederea-nflăcărată
Și să-l cheme: ”Niciodată.”
Corbul vorba-și întrerupse,
Par-atît, atît știuse,
Parcă-ntreaga lui făptură se topise-ntr-un cuvînt;
Împietrit și mut rămase,
Cum pe bust se așezase,
Făr' să miște fulg de pene, făr' să zică alt cuvînt,
Pînă cînd rupsei tăcerea: ”Ai sburat cu alții-n ceată?”
Corbul zise: ”Niciodată.”
Îmi suna prin minte încă,
Vorba corbului adîncă
Și-mi zisei, Asta-i, pesemne, toată învățătura lui,
Ce - desigur - el o are
De la biet stăpîn-său, care
Dureros lovit de soartă, fără știrea nimănui,
Și-a cîntat nenorocirea și durerea-adînc săpată
Cu refrenul: ”Niciodată.”
Și cum stam, privind într-una,
Deși trist ca-ntotdeauna
Începui să rîd. În fine, pe-un fotoliu am căzut
Și cu brațe-ncrucișate
M-am lăsat atunci pe spate,
Cugetînd la corbul, care rămăsese iarăși mut,
Cugetînd să pot pătrunde taina lui nemăsurată
Și cuvîntul: ”Niciodată.”
Și gîndind, gîndind întruna,
Eram trist ca-ntotdeauna:
Ochii lui ca două flăcări drept în suflet mă ardeau, -
Și gîndind, mi-aduc aminte
De atîtea dulci cuvinte,
Cînd pe perna de mătasă odihnind, mi le șoptea
Ea, Lenora, ce de mine n-ar fi vrut să se despartă,
N-ar fi vrut, ah! niciodată.
Împrejurul meu se-nalță
O fantastică viață
Și privesc, plutind în ceruri îngerii din infinit;
”Dumnezeu puternic, mare,
Îmi trimite îndurare”
Am strigat. ”De-acuma uită pe Lenora ce-ai iubit,
Te ridică iar și uită pe Lenora adorată; -
Corbul zise: ”Niciodată!”
”Demon, spirit de urgie,
De ești corb, de ești stafie,
Pe-acel Dumnezeu, la care se închină mare, mic,
Spune drept: în lumea l-altă
Voi putea găsi vreodată
Pe iubita, ce Lenora îngerașii toți îi zic,
Pe Lenora ce am pierdut-o, pe Lenora adorată?”
Corbul zise: ”Niciodată.”
Demon, spirit de urgie,
De ești corb, de ești stafie,
Fugi, dispari de dinainte-mi, sboară la lăcașul tău, -
Și să nu-mi lași, ca dovadă
De minciuna ta să-ți cadă
Nici un fulg. Te-ntoarce-n haos, sboară de pe bustul meu,
Și din inima-mi rănită scoate-ți ghiara sîngerată.”
Corbul zise: ”Niciodată.”
Și de-atunci, de-atunci, într-una,
Corbul stă, ca-ntotdeauna,
Așezat pe bust, de-asupra, negru, nemișcat și greu;
Ochii-i roșii, ca de sînge,
Drept în suflet mă străpunge,
Umbra aripelor negre se întinde tot mereu;
Biata inimă, zadarnic spre scăpare drum își cată, -
N-o să scape - niciodată!
(Romînul literar, 1891, nr. 19, p. 146)