Odată, într-un îndepărtat miez de noapte, pe cînd ascultam truditele șoapte
Ale unor tomuri vechi și uitate, ce-mi spuneau că totul e trecător,
Pe cînd piroteam aproape dormind, deodată mă îndreptai, auzind
O foarte înceată bătaie lovind în ușa camerii mele ușor.
”E vreun călător”, zisei bombănind, ”poate că el se trezi
ciocănind în ușa camerii mele ușor -
E numai atît, un călător”.
Ah, lămurit îmi aduc aminte, era în Decembrie cu reci morminte;
Fiece cărbune murind cuminte, și-arunca spectrul albăstrui pe covor.
Cu nerăbdare așteptam dimineața; - în zadar încercasem, împărtășind viața
Cărților mele, să mai sfîșii ceața - tristeții - pentru pierduta Lenore -
Pentru rara, sglobia fată, pe care îngerii o numesc Lenore -
Dar al cărui nume fu aici trecător.
Și mătăsosul, tristul foșnet, slab al perdelelor purpurii
Mă sfredelii - cu o nemaisimțită groază mă cuprinse într-un fior,
Că trebui, ca să bată mai încet inima mea, să mă opresc și să repet
”E vreun călător ce, voind să intre, bate la ușa mea rugător -
Întîrziat călător care bănuiește - la ușa mea - adăpost primitor; -
E numai atît, un călător.”
Și-atunci trezindu-mă din piroteli și ne mai stînd mult la îndoieli,
”Domnule”, spusei, ”sau Doamnă, iertarea voastră o implor;
Dar faptul e - că dormitam și-așa de slab vă auzeam,
Așa încet vă auzeam bătînd - băteați așa ușor,
Că nu știa bine ce auzeam” - deschisei atunci ușa cu mult zor: -
Besnă era - niciun călător”.
Adînc tenebrele pătrunzînd, mult stătui locului cutremurîndu-mă, cercetînd,
Minunîndu-mă și visînd visuri pe care n-a îndrăznit, încă,
să le viseze niciun muritor;
Dar tăcerea n-avu îndemn, și întunericul nu dădu nici un semn
Și singurul cuvînt acolo șoptit fu murmuratul cuvînt ”Lenore!”,
Ce șoptii eu - și un ecou care-mi întoarse ușor ”Lenore!”,
Atît auzii - niciun călător.
Pierdut în camera tristă intrînd, cu sufletul tot în mine arzînd,
Curînd auzii din nou bătînd - bătînd ceva mai stăruitor.
Spusei din nou: ”De sigur că este acum la oblonul ferestrei o veste;
Să mă uit să văd și acolo ce este, taina aceasta să o măsor -
S-aștept pînă inima se potolește, și apoi taina să o măsor; -
Poate-i doar vîntul; - niciun alt călător.
Aruncai oblonu și - cu mult tapaj - scuturînd năzuros bizaru-i penaj,
Pătrunse înăuntru un negru Corb, al preasfîntului timp trecut, slujitor;
Nici un fel de atenție nu-mi dete; nu șovăi ci, pe îndelete,
ca în temeiul unui vechiu acord,
Cu nobilă mină de lady sau lord, deasupra ușii camerii mele se cățără disprețuitor -
Sus pe bustul palidei Pallas, așezat chiar deasupra ușii camerii mele se sui fără zor -
Se sui și stătu, sumbrul călător.
Și atunci sburătoarea de eben așa hîdă, visarea mea tristă mai făcînd să surîdă
Prin gravul, funebrul alai cu care își purta ifosul ocrotitor,
”Creasta ți-e smulsă și rasă” zisei, ”dar nu vii desigur dintre mișei,
Stafie ursuză, Corb bătrîn, ce-ai trecut de țărmul Nopții în sbor -
Spune-mi numele de prinț cu care țărmurile Nopții te strigă în cor!”
Răspunse Corbul, ”Nevermore.”
Mult mă minună la așa uricioasă pasăre de rînd vorbirea frumoasă,
Deși răspunsul nu avea tîlc, și nu îmi fu de mare-ajutor;
Dar nu se poate să tăgăduim că niciun muritor dintre cîți auzim
Nu fu de soartă ursit, pe cît știm, de-asupra ușii camerii sale
să vadă cum stă disprețuitor,
O jivină, o pasăre, ce pe bustul cioplit de sus de pe ușa
camerii sale, s-a cocoțat coborîtă din sbor,
Cu un astfel de nume, - ”Nevermore.”
Dar Corbul hidos și singur stînd pe palidul bust și proferînd
Doar o vorbă, ca și cum întreg sufletu-i prin ea ar fi fost vestitor,
Croncăni numai ce aflai și nu mișcă nicio pană, vai!
Pînă ce eu abia murmurai ”Și alți prieteni plecară în sbor -
În zori și el tot așa se va duce, ca și speranțele ce plecară în sbor.”
Răspunse Corbul ”Nevermore.”
Mirat că tăcerea fu curmată de-o replică așa de bine dată,
”Sigur”, spusei, ”ce el rostește e toată învățătura luată
De la un trist, obidit stăpîn, pe care Nenorocul cel păgîn
Îl gonea repede, gonea hapsîn, pînă ce cîntecu-i rămase
doar cu refrenul acesta întristător -
Jalnicul bocet al Speranțelor lui cu refrenul groasnic, sfîșietor,
Niciodată... ”Nevermore.”
Dar fiindcă numai pasărea hîdă sufletu-mi trist mai făcu să surîdă
Îmi trăsei jilțul în fața ușii, bustului și Corbului atotștiutor;
Și, adîncit în velurul ceresc, mă apucai să înlănțuiesc
Gînduri - de alte gînduri triste, ca doar așa să lămuresc ce,
această cobe de pasăre venită din trecutul înșelător,
Ce, această posomorîtă, neînvățată și spectrală, pasăre cobe,
pasăre fatală, venită din trecutul chinuitor,
Voi să spună prin croncănitul ”Nevermore.”
Asta voiam să lămuresc, fără să mă destăinuiesc
Lighioanei a cărei privire de jar îmi ardea pieptul mistuitor;
De-astea și altele așteptam din vecie, cu capul lăsat fără silnicie
Pe fața de catifea viorie a pernelor pe care străluminarea razelor
lămpii se cernea mîngîietor
Pe fața de catifea viorie a pernelor pe care străluminarea razelor
lămpii luneca desmierdător,
Dar pe care ea n-o va mai mîngîia niciodată visător!
Atunci îmi păru, într-o clipă pierdută, aerul mai dens parfumat de-o nevăzută
Cădelniță legănată de serafimii - al căror clinchet de pași pe
stofa moale se bănui că trece ușor.
”Netrebnice”, strigai, ”Dumnezeu ți-a dat prin acești îngeri fără păcat,
Răgaz - răgaz și leac de uitare, balsam pentru rana pierdutei Lenore!
Bea, o bea și, în alinare, uită de pierduta Lenore!”
Răspunse Corbul ”Nevermore.”
”Profetule!” strigai, ”vestitor posac! - totuși profet, de ești pasăre sau drac! -
Fie că Satana te-a îndemnat, fie că furtuna te-a aruncat, pe acest țărm neprimitor,
Așa jumulit și sălbăticit, în ținutul acesta deșert și vrăjit -
În căminul meu de Spaimă bîntuit - spune-mi, cel puțin tu, te implor -
Spune-mi, mai e în Galaad vreun balsam alinător? - spune-mi -
spune-mi, te implor!”
Răspunse Corbul, ”Nevermore.”
”Profetule!” strigai, ”crainic posac - totuși profet, de ești pasăre sau drac!
Pe Cerul ce peste amîndoi se-ncovoaie - pe Domnul ce iubim amîndoi, te implor
Spune-mi dacă în Edenul depărtat, sufletul meu de tristeți încărcat,
Va mai îmbrățișa pe sfînta fată pe care îngerii o numesc Lenore
Va mai îmbrățișa sglobia fată pe care îngerii o numesc Lenore?”
Răspunse Corbul, ”Nevermore.”
”Să-ți fie cuvîntul meu semn de plecare, pasăre sau demon, el să ne separe!
Du-te îndărăt spre uraganul și țărmurile Nopții lui Pluton în sbor!
Nu lăsa pană neagră ca urmă a minciunii care în sufletu-ți scurmă!
Lasă-mi sihăstria neprihănită! - de pe-a mea ușe pleacă în sbor!
Din inima mea pliscul ți-l trage, de pe-a mea ușe ia-ți chipul în sbor!”
Răspunse Corbul, ”Nevermore.”
Și de-atunci o pană nu-și mai flutură, a stat mereu și încă stă
Pe placidul bust al palidei Pallas, sus pe-a mea ușe neîndurător;
Și ochii lui galeși scînteiază ca ai unui demon care visează,
Lumina lămpii lunecînd, proiectează umbra-i întreagă jos pe covor;
Și sufletul meu din această umbră, pîlpîitoare pe covor,
N-o mai fîlfîi niciodată în sbor!
(Vol. 1938)