De mult, în miez de noapte, mă-ngînam domol cu șoapte
Ce-mi grăiau ciudate pagini dintr-o carte cam uitată.
Ațipisem, nu de mult - cînd mă simt - deodată zmult
Din visări, și prind s-ascult lîngă ușa descuiată:
”Musafir, gîndesc, sau poate vreun drumeț străin mă cată
Și la ușa-mi stă să bată.”
Mohorît, și frig, și ceață. - Un decembrie de ghiață.
Năluciri țeseau tăciuni în odaia înnoptată
În zadar ceream putere cărților s-astern tăcere
Peste-a gîndului durere pentru-Aceea-n veci plecată;
Pentru palida Lenora, înger drag, gingaș, - o fată...
Dusă-acum spre Niciodată.
Foșnetele seci și grele ce șoptesc printre perdele
Mă frămîntă, mă înspăimîntă de o spaimă ne-ncercată.
În cămin țintesc văpaia. Spre a-mi potoli bătaia
Inimii, străbat odaia, repetînd cu voce-nceată:
”E vreun musafir, desigur, dintre cei primiți odată,
Ce la ușa-mi stă să bată.”
Sufletul mi-l simt mai tare. - Zic atunci cu glasul mare:
”Orișicine-ai fi la ușe-n Ora asta-ntîrziată,
Domn sau Doamnă, mic sau mare, cu regret vă cer iertare,
Dar ați ciocănit, îmi pare, o bătaie cam înceată.”
Și scuzînd astfel zăbava-mi, deschid largă ușa toată
Nimeni. - În odaia-ntunecată.
Noaptea rece mă-nfioară... Și visez - întîia oară
Vise stranii, ne-ndrăznite de un muritor vreodată.
Liniștea e vastă încă. În întunecimea-adîncă,
Un ecou izbit de-o stîncă, în cadență murmurată,
Cheamă tainic pe Lenora. Pe cînd Timpul cerne ora,
El îngînă lin: Lenora...
Șed cu inima-n bătaie; dar cînd iar vreau în odaie
Să pășesc - o ciocăneală aud tot ca-ntîiaș dată.
”Negreșit, îmi spun, acum - la fereastra dinspre drum
Un drumeț vrea orișicum la-ncăperea mea să bată,
O voi desluși temeinic: taina-mi pare cam ciudată.”
Și spre geam mă-ndrept pe dată.
Îl deschid dinspre zăvoare. Cînd, cu-o largă fluturare,
Rar păși un corb magnific, ca din vremuri de-altădată;
Fîlfîind din aripi grele, trecu grav printre perdele,
Și deasupra ușii mele se uită semeț deodată
Pe-o statuă-a Minervei; și pe marmora curată
Zugrăvi o neagră pată.
Sumbra, strania făptură, cu cătare aspră, dură.
Mă uimește, mă țintește cu-o trufie-ngîndurată,
”Corb spectral cu tunsă țeastă! Zburător fără de creastă,
Coborît l-a mea fereastră din Tăria-ntuncată:
Care-i numele-ți în noaptea de infern învolburată?
Corbul zise: ”Niciodată”.
Însă corbul, singuratic, un cuvînt doar hieratic -
Spune, ca și cînd în suflet doar o vorbă-i e turnată:
Alt nimic. Stînd ca o stană, nici nu-i flutură vreo pană,
Eu, trezind o rană veche, zic: ”Prieteni de-altădată
M-au lăsat... Și el pleca-va, ca nădejdea-mi spulberată”.
Corbu zise: ”Niciodată.”
Ascultîndu-i cu uimire clara, scurta lui rostire,
”Negreșit, mi-am zis, cuvîntu-i e o spusă învățată
De la vreun izbit de soartă, rătăcit din poartă-n poartă,
Pîn-ce inima lui moartă în refren îi fu-nchegată,
În prohod grăind regretu-i de speranța sfărîmată,
Ce nu-nvie - Niciodată.
Dar, încet, melancolia mă slăbi; și-n poezia
Stranie pe care pana în funingine-mbrăcată
O scria pe alba piatră, sub lucirile din vatră,
Fantezia-mi idolatră se-ntreba: ce semn arată
Groaznic, crunt, spăimos, sinistru Corb cu pana-mpăcurată
Și cu nume ”Niciodată”?
Spre-a ghici mă tot frămînt, dar nu spun nici un cuvînt;
Ci mă simt străpuns în suflet de-o văpaie fulgerată:
Corbul m-ațintea sălbatic, cu-o privire de jăratic...
Atunci, trist și singuratic, îmi las tîmpla-ngîndurată
Pe o pernă, vai! pe care - ea, în calea-i ne-nturnată,
Nu dormi-va - Niciodată!
Împletiți acum în caer plutesc nori de smirnă-n aer.
Din cădelniți Serafimii aromesc odaia toată.
Strig: ”Te rog pe aurora ce răsare tuturora:
Uit-o - uită pe Lenore în nepenthes cufundată.
Soarbe, soarbe din nepenthes, lasă-i umbra împăcată!”
Spuse Corbul: ”Niciodată.”
”Tu, profet ori sol demonic, crainic ce-mi cobești ironic!
Dacă cel Viclean sau marea vijelie spumegată
Te-au zvîrlit aici... (o oază, unde-i stinsă orice rază),
Pe-ăst cămin izbit de groază - spune-mi vorbă-adevărată:
E balsam în Galileea? Spune-mi-o pe dată”...
Corbul zise: ”Niciodată”.
”Crainic ce-mi cobești ironic, prooroc ori sol demonic!
Pe cerescul Domn, pe Fiul ce la toți ne este tată,
Zi, și drept să-ți fie zisul: spune-mi dacă-n paradisul
Ce-n extaz ne-ncîntă visul, înger știi cu chip de fată:
Înger rar, gingaș, Lenora pe pămînt și-n cer chemată?”
Zise Corbul: ”Niciodată.”
”Taci! strigai, rostirea-ți curmă; fie-ți vorba cea din urmă!
Te întoarce-n hău, în noaptea de Infern învolburată!
Nici un fulg nu-mi pice-n cale din catranul hainei tale!
Dă-mi înapoi tihnita jale, lasă marmora sculptată!
Scoate-ți ciocul tău din pieptu-mi, piară forma-ți necurată!”
Zise Corbul: ”Niciodată!”
De-atunci Corbul, ca pe-o stîncă, șade încă, șade încă,
Pe-alba marmoră-a zeiței, în odaia înnoptată;
Cu privirea-i, cînd veghează, pare-un demon ce visează...
Pe cînd lampa desenează pe podele umbra-i lată.
De pe inima-mi bolnavă umbra, umbra ne-ndurată
Nu mai trece - Niciodată!
(Din vol. Oscar Wilde, Balada închisorii din Reading, Cugetarea - Georgescu Delafras S.A., 1944, pp. 71-77)