Cîndva,-ntr-un miez de noapte grav, cum m-aplecam, trist și firav,
Pe niște-adînci și rare scrieri dintr-un de mut uitat izvor,
Cum stam aproape dormitînd, aud un sunet răsunînd
Ca al cuiva ușor bătînd, bătînd la ușa mea-n pridvor.
”E-un oaspete” - mi-am zis atunci - ”bătînd la ușa mea-n pridvor.
Aceasta e și-atîta dor.”
Ah, îmi aduc aminte clar, era-n amarnicul brumar
Și spectrul firelor de jar murea în umbră pe covor.
Mut, așteptam a zilei zare; în van cercasem alinare
În cărți, durerii mele-amare, durerii mele de Lenore,
De rara și frumoasa fată cu numele, în cer, Lenore,
Aici, pe veci, nume de dor.
Și foșnetul mătăsii grele a purpuriilor perdele
Mă-nfiora cu un fantastic și nemaiîncercat fior
Cît, spre-a da inimii bătînd răgaz, mi-am zis și-acum în gînd:
”E poate un oaspete cerînd lăcaș la ușa mea-n pridvor.
Un oaspete tîrziu cerînd lăcaș la ușa mea-n pridvor.
Aceasta e și-atîta dor.”
Ci sufletu-mi crescu pe loc, și fără-a pregeta de loc
”Domnule”,-am zis, ”sau Doamnă, iată, iertați-mi vina, vă implor,
Dar faptul e că stam dormitînd și-atît de-ncet ați fost sunînd,
Și-atît de-ncet ați fost bătînd, bătînd la ușa mea-n pridvor,
Beznă era și-atîta dor.
Adînc în beznă pătruzînd, am stat mult timp scrutînd, gemînd,
Sperînd, visînd visări pe care nu le-a-ndrăznit vrun muritor;
Tăcerea, chiar, n-a fost curmată, și pacea n-a fost tulburată
Și-un cuvînt singur spus o dată a fost cuvîntul stins ”Lenore!”
Pe-acesta-l murmurai și-un echo mi-ntoarse murmurul: ”Lenore.”
Aceasta chiar, și-atîta dor.
Dar întorcîndu-mă-n odaie, cu sufletul arzînd văpaie,
Am auzit iar o bătaie, dar parcă mai puțin ușor.
”Desigur”, zis-am, ”ceva este la un canat de la ferestre,
Să cercetez, să văd ce este, și taina asta s-o explor;
Să dau răgaz inimii mele, și taina asta s-o explor:
E vîntul și atîta dor.”
Atunci dau drumul la fereastră, cînd fîlfîind, cu-o umbră vastă,
Intră un corb măreț din sfinte vremi ce s-au dus demult în zbor.
El nici măcar din cap nu dete, nu pregetă și nici nu stete,
Ci ca un chip de lord sau lady, sui pe-al ușii căprior,
Sui pe-un bust al zeei Pallas, pe-al ușii mele căprior;
Sui, șezu, și-atîta dor.
Ci neagra pasăre plecînd spre zîmbet întristatu-mi gînd,
Prin gravul și solemn decorum al mîndrei sale-nfățișeri:
”Tu, deși creasta ți-este rară” - strigai - ”nu ești un pierde-vară,
Spectral, lugubru și vechi corb plutind pe-a nopții adieri!
Ce domnesc nume porți pe-a nopții plutoniene adieri?”
Răspunse Corbul: ”Nicăieri.”
Mult mă miră cuvînt atît de clar la zburător urît.
Deși răspunsu-avea puțin rost și puține apropieri,
Căci cine, oare, poate crede, că muritor pe lume vede
Corb sau alt animal ce șade pe ușa unei încăperi.
C-un nume așa ca ”Nicăieri?”
Dar corbul meu stînd solitar pe bustul placid, zise doar
Acest cuvînt ce risipea tot sufletu-i în adieri.
Nici alt cuvînt nu proferă, și nici o pană flutură.
Pînă ce buza-mi murmură: ”Alți prieteni și-au luat zborul ieri;
Și el pleca-va mîine-aiuri, ca și nădejdile-mi de ieri.”
Dar corbul zise: ”Nicăieri.”
Trezit la freamătul produs de-un grai atît de bine spus,
”Desigur” - zis-am - ”ce grăiește e miezu-ntregii sale-averi,
Răpit unui poet sihastru pe care-amarnicul Dezastru
L-a-mpins mai aspru, tot mai aspru, la cîntul marii sfîșieri;
Pîn' ce troparu-i căpătă isonul marii sfîșieri,
De Niciodată-Nicăieri.
Dar Corbul încă aplecînd spre zîmbet întristatu-mi gînd,
Trăsei un jeț cu perne lîngă ușa cu chipu-acestei fieri,
Și-n catifele afundînd tot trupul, înnodai curînd
Un gînd de altul, cugetînd la pasărea din alte eri,
La ce acest spectral, sinistru, augural corb din alte eri,
Rostea prin graiu-i: ”Nicăieri.”
Ședeam, acestea cumpănind, dar nici un sunet nerostind
Spre pasărea ai cărei ochi ardeau în sînul meu, stingheri;
Acestea și-alte frămîntînd, și capu-alene aplecînd
Pe-al pernei vioriu veșmînt, lucind de-a lampei mîngîieri,
Veșmînt vioriu, pe care ea, sub ale lampei mîngîieri,
Nu-l va atinge nicăieri.
Aerul fu mai albăstrui, vibrat din tainice cățui
De serafimi al căror pas suna ușor printre tăceri:
”Nemernice, iată” - am zis - ”prin îngeri Domnul ți-a trimis
Uitare-uitare și nepenthes de-aceea Lenore-a ta de ieri,
Oh, soarbe, soarbe-acest nepenthes, și uită pe Lenore de ieri.”
Răspunse corbul: ”Nicăieri.”
”Profete”-am zis, ”duh necurat, profet sau drac împielițat,
Ori că Satana ori Furtuna te-au dus pe-aceste adieri,
Fără nădejdi dar ne-mblînzit, pe-acest pustiu pămînt vrăjit,
Pe locu-acesta bîntuit, ci spune-mi, spune, dacă speri:
Mai e balsam în Galaad? Ci spune-mi, spune, dacă speri!”
Răspunse corbul: ”Nicăieri.”
”Profete”-am zis, ”duh necurat, profet sau drac împielițat,
Pe bolta de de-asupra noastră, pe Dumnezeul ce-l reveri,
O, spune sufletului meu bătut de jale de-i e dat
Să-mbrățișeze-o fată sfîntă cu numele Lenore în ceri,
O rară și frumoasă fată cu numele Lenore în ceri?”
Răspunse corbul: ”Nicăieri.”
”Cu acest cuvînt, hai, te desparte” - strigai sărind - ”cobe, departe
Du-te-n furtună și în noaptea plutonianei adieri:
Nu lăsa pană mărturie minciunii ce mi-ai spus-o mie,
Și singur sufletu-mi rămîie, și de pe bust, din ușă, pieri!
Și smulge pliscul tău din sînu-mi; ia-ți umbra-n altă parte, pieri!”
Răspunse corbul: Nicăieri.”
Și corbul, prins cu-o gheară-adîncă, îmi șade încă,-mi șade încă,
Pe bustul palid al Palladei din ușa-acestei încăperi;
Și cu a ochilor săi rază, el pare-un demon ce visează.
În timp ce lampa desemnează, jos, umbra-i în învăpăieri,
Iar sufletu-mi din umbra asta, ce fîlfîie-n învăpăieri,
Nu va să zboare nicăieri.
(Vol. 1963)