Într-un lugubru miez de noapte, cînd, frînt și plictisit de moarte,
Eu meditam pe pagini stranii dintr-o știință azi uitată
Și moțăiam, mai ațipit, aud de-odat-un ciocănit,
La ușă parc-un ciocănit. ”E-un musafir venit să bată
La ușă, murmurai eu singur, venit la ușa mea să bată.
Aceasta-i taina toată.”
Era-n Decembrie. Frig. Pustiu. În mine totul și-azi e viu.
Murind, cărbunii parcă-și scriu pe scînduri umbra fantasmată.
Doream viu ziua. Cu-ncordare în cărți căutasem alinare
În van. De pierderea Lenorii mi-era viața-nnegurată.
Doar îngerii pot să mai cheme copila-n raze-nveșmîntată,
Noi însă - niciodată.
Orice foșnire mătăsoasă-a perdelelor de purpur lasă
Fiori în sufletu-mi. M-apasă o spaimă încă ne-ncercată.
Și inima-mi, bătînd grăbită, s-o astîmpăr vrînd necontenit,
Repet mereu: ”Un musafir să intre vrea în casă-ndată,
A-ntîrziat și vrea să intre în casa mea cea întristată.
Altceva nu s-arată.”
Simțind mai multă hotărîre și fără nici o șovăire
Zisei: ”Iertare, domn sau doamnă! Eu sigur n-am fost de-astădată
C-am auzit bătaia voastră la ușă, ciocănirea voastră.
Eram cuprins de toropeală și ciocănirea voastră-nceată
De-abia se auzea”. Deschis-am larg ușa: se uita-ncruntată
Doar noaptea-ntunecată.
În besna neagră-apoi privind, uimit și-nfricoșat fiind
Visam cum nici un muritor n-a îndrăznit vreo altădată.
Tăcerea însă neștirbită domnea mereu desăvîrșită
Și-o vorbă doar, abia șoptită: ”Lenora!” vocea-mi înecată
Rosti. ”Lenora!” și ecoul răspunse-apoi și el îndată.
Atît și de-astădată.
Eu m-am întors iar în odaie cu inima vîlvătaie,
Dar iar se-aude o bătaie, mai tare ca întîia dată.
”Desigur, la fereastră-mi bate; un musafir ce cată, poate
Hai să vedem ce e în noapte, că taina trebuie aflată.
Să tacă inima-mi o clipă, că taina trebuie aflată.
E vînt: a prins să bată.”
Și am deschis oblonul. Falnic, în fîlfîit de aripi grabnic,
Un corb măreț intră în casă, un corb din zile de-altădată.
De loc el nu m-a salutat și nici o clipă nu a stat,
Ci zborul mîndru și-a purtat spre ușă, unde-i așezată
O statuă mică a Atenei, deasupra ușii așezată,
Încremenind pe dată.
Și pasărea de abanos, cu aer grav și maiestos,
Întoarse spre surîs gîndirea-mi cea tristă și întunecată.
”Lugubru corb bătrîn, deși teșit ți-e capul m-aș gîndi
Că ai putea poltron să fii. În țara pururi înnoptată,
Ce nume nobil porți în țara lui Pluto, pururi înnoptată?
El zise: ”Niciodată!”
Mă-uimește pasărea bizară cu vorba ei așa de clară,
Deși prea multă potrivire în ea nu poate fi aflată.
Doar nu e om să poată spune că a văzut cîndva pe lume
O ființă oridecare nume, de-asupra ușii așezată,
Deasupra ușii-nțepenită sus pe o statuă sculptată,
Zicîndu-și: ”Niciodată”
El spuse doar acest cuvînt, pe bust stingher acolo stînd.
Tot sufletu-i se revărsa în vorba asta neașteptată.
Nimic pe urmă n-a rostit și nici o pană n-a clintit
Pîn-ce abia am mormăit: ”Ca alți prieteni, altădată,
În zori m-o părăsi și el, ca speranțele-mi de altădată...”
Dar corbul: ”Niciodată!”
Răspuns atît de potrivit rupînd tăcerea,-am tresărit:
”E tot ce știe-n vorba asta, zisei, ea-i o comoară toată.
Cel ce i-a fost cîndva stăpîn, strivit de-un nenoroc păgîn,
Ce-l urmărea mereu hain, în vorba asta repetată,
Ca-ntr-un refren funebru strîns-a într-un cuvînt tristețea-i toată.”
”O, nu, nu, niciodată!”
Dar corbul înc-ademenea spre rîs melancolia-mi grea,
Și-atunci, în fața lui, a ușii, și-a bustului trăsei pe dată
Un jilț. Pe perna lui căzînd, am prins să mă întreb în gînd,
Să spună oare ce-o fi vrînd sinistrul corb de altădată,
Grozavul corb spectral ce vine din zilele de altădată,
Cu vorba-i: ”Niciodată!”
Așa stam să ghicesc voind, o vorbă însă nerostind,
Cînd ochii corbului ardeau în inima-mi înfiorată.
Cum multe să ghicesc voiam, în voie capu-mi rezemam,
Pe-a pernii catifea-l culcam, de raza lămpii dezmierdată,
Ea n-o mai sta vreodată.
În aerul parcă-ngroșat credeai c-ar fi cădelnițat
Un serafim cu pași ușori mireasmă neasemănată.
”Vezi, Dumnezeu, atunci mi-am zis, prin îngerii lui ți-a trimis
Nepenthes. Nu-ți mai vină-n vis Lenora ta cea neuitată.
Ah, soarbe-uitarea și o uită pe Lenora cea neuitată.”
Dar corbul: ”Niciodată!”
”Profet, strigai, profet ori diavol, tu, pasăre profet ori diavol,
El te-a trimis Înșelătorul ori vijelia-nfricoșată,
Nenorocit, dar ne-mblînzit, pe țărmu-acesta urgisit,
În loc de groază bîntuit, ascultă-mi ruga-ndurerată:
E vreun balsam în Galaad? Ascultă-mi ruga-ndurerată.”
El zise: ”Niciodată!”
”Profet, strigai, profet ori diavol, tu pasăre profet ori diavol,
Pe Cerul ce-i boltit de-asupra, pe adoratul nostru Tată,
Tu gîndului meu chinuit îi spune:-n raiul fericit
Voi întîlni, vis împlinit, pe cea de îngeri doar chemată,
Scăldată-n raze, pe Lenora acum de îngeri doar chemată?”
El zise: ”Niciodată!”
Atunci sării în sus țipînd: ”Să pleci de-aici cît mai curînd!
Te-ntoarcă vijelia-n țara lui Pluto pururi înnoptată.
O pană neagră nu lăsa ca semn că sufletu-ți mințea.
Redă-mi singurătatea mea. Fugi de de-asupra ușii-ndată,
Din inima-mi îți scoate ciocul și părăsește bustu-ndată.”
Dar corbul: ”Niciodată!”
Și neclintit pe loc rămas-a. El nu-mi mai părăsește casa.
Pe alba statu-a Atenei, de-asupra ușii așezată,
Rămas-a. Ochii-i scînteiază ce-ai unui demon ce visează,
Și-n auria lămpii rază pe scînduri umbra-i stă culcată,
Iar sufletu-mi din umbra-i care pe scînduri stă mere culcată
Nu iese niciodată.
(Viața românească, XXXVII, 1945, nr. 5-6 (mai-iunie), pp. 64-67, reed. în Luceafărul, An XVIII, nr. 37, 1975, p. 8)