Embedded Files
Donați 3,5% din impozitul pe venituri sau pensii (bani care altfel nu rămân la Dvs.) pentru România natura. Uite cum:
text: Dinu Boghez (Ramnicu Valcea)
fotografii: Floriana Boghez (Ramnicu Valcea)
24 decembrie 2011. Plecati din Râmnicu Vâlcea, spre nord, am coborat din tren, ca in multe alte imprejurari, pe peronul intunecat din Pausa. Era inca noapte si dunga de beton a peronului era conturata difuz de lumina care razbatea dinauntrul vagoanelor amarate pe care le parasisem. Trenul s-a departat repede si noi am urcat la zgomotul soselei strafulgerate de farurile tirurilor. Doar cand am ajuns la drumul care avea sa ne duca spre lumea stapanita cu murmurul padurii, locurile s-au linistit ca prin farmec. Dunga drumului intunecata acum, in pragul zorilor, era strapunsa doar de fasia frontalelor. Pe la cate-o fereastra a caselor pe langa care treceam mai rasarea cate-o lumina. Cate-un foc dintr-o soba banuita arunca fumul diminetii ce-si schimba lumina, de la sclipiciul stelelor departate la cea a zorilor care tocmai mijeau. Pe Valea Păușa panglica drumului parea albicioasa la imbinarea noptii cu ziua. Cate o masa cu bancute pe marginea drumului, cate-o poteca ce urca, pierzandu-se printre copacii coastelor pe langa care treceam. Statia de tratare a apei, cu doar hamaitul cainelui care ne cunostea si ne intampina bucuros. Paraul Pausa cu bulboana de apa linistita. Valea coboratoare din inima padurii, aici langa noi cu stancarii mari si firicel de apa un pic zgomotoasa si in sfarsit barajul sec.
Ceva mai incolo, cabana de la Valea Mărului ne-a intampinat cu stapanul ei vremelnic si latraturile Rachetei, paznicul acesteia. Cateva vorbe schimbate la repezeala, ceva de mancare batranei cateluse si iata-ne la rascrucea de drumuri de langa troita cu izvor alaturi. Am zabovit la Troiță cat sa ne tragem sufletul. Apoi am luat-o pe drumul care urca pe Valea Noroaielor (imaginea 1).
1
2
3
extras din Danut Calin, Cozia, revista Muntii Carpati, numarul 28, anul 2001 (vezi mai multe informații la)
4 Poiana Călimanului.
Pe intinsul drumului apareau primele urme de zapada. Cate un vechi drumeag urca pe coasta muntelui, acolo unde padurea fusese parca jumulita. Trecuse vremea cand drujbele hacuisera copacii si padurea era inca ranita, dar tot mai pastra ici-colo cate un fag din care vreodata avea sa renasca. Drumul pe care inaintam incepuse sa se contopeasca cu muntele si se vedea ca nu prea mai era umblat. Curand am ajuns la serpentina bine cunoscuta si din padurea batrana, vechiul foisor de vanatoare se mai tinea inca in picioare. De aici incolo drumul se linistise, parca nu mai fusese tulburat de om. Undeva in stanga, un drumeag parca parasit, ducea la un acoperis; candva, pe aici fusese o pepiniera.
Am trecut de ramificatia amintita. Altadata, venisem special sa culegem ciuperci, unele speciale. Le spunea popenchi si din ele, acasa, preparate cu ceva mirodenii, iesise o tocanita de sa-ti lingi degetele. Se schimbasera lucrurile pe aici. Aparusera drumeaguri, poteci si se vedea ca omul rascolise padurea. Mai de mult pe aici fusese doar o poteca, strecurata printre copaci, uneori mai atingand firul apei molatice.
Am inaintat pe firul paraielor, asa, cam pe mijlocul viroagelor, pana cand am ajuns unde se adunau vaile, acolo unde urcusurile pe muchiile dintre ele incepeau drumul spre culmile inalte. Parea ca poteca, cata era prin locurile acestea, disparuse. Norocul nostru ca undeva, la furcitura de vai, era o bancuta, veche, amarata, dar daca priveai cu atentie, de la ea mai departe, taiata in coasta muntelui, urca o poteca. Catre ea ne-am indreptat. Era bine conturata si curand mi-am dat seama ca pe aici mai fusesem de cateva ori. Pe jos zapada devenea din ce in ce mai consistenta si pamantul era acoperit de un strat alb. Nu erau urme omenesti, dar animalute, din cele mici ale padurii, pe aici umblau ca la ele acasa. Prin preajma erau brazi cu trunchiuri subtiri si parca in loc de crengi aveau tepi (imaginea 2)
Parea o padure incremenita inca din tinerete. Am urcat scurta vreme si am ajuns tot intr-un loc cu bancuta. Eram pe Plaiul Icoanei. Plaiul avea pe el o poteca veche si parca mi-as fi adus aminte ca pe ea urcasem prima oara spre crestele Coziei. Era pe aici mai mult un drum al taietorilor de paduri, de pe vremea cand acestia ajungeau aici umbland pe jos. Cand fusesem altadata pe poteca, intalnisem o cruce si coborasem pana la urma pe un fel de brana pana la apa Bulzului, nu departe de manastirea Stanisoara. Am urmat poteca ce se deschidea larga, spre inaltul muntelui (imaginea 3).
Asteptam sa apara curand Poiana Calimanului, cu casuta asezata la poalele padurii. Mi s-a parut drumul cam lung si m-am tot uitat prin preajma incercand sa ghicesc daca nu cumva gresisem poteca. Dar pana la urma copacii s-au dat inlaturi si peste ultimul urcus al muntelui a aparut acoperisul refugiului (imaginea 4).
Era acolo de ani multi si pazea poiana insorita de langa el. Ne-am odihnit inainte de a urca in Creasta Calimanului, pentru care de altfel facusem atata drum. Am trecut pe langa izvorul de sub padure. L-am gasit siroind totusi si acum, dupa atata seceta. Drumul care urca in creasta era troienit de zapada viscolita, dar curand aveam sa ajungem sus, la poteca marcata.
Cand am sosit langa primul marcaj eram aproape de covata in care la vreme de vara salasluia izvorul semnalat de icoana de pe copacul din cale. In continuare am urmarit poteca larga, cu marcaje la tot pasul. Erau si urme de animalute sprintare, una de urs care se pierdea in desisul padurii si pe alocuri una de laba de lup. Urmaream drumul printre copacii tineri. Era peste tot o amestecatura de brazi cu fagi si mesteceni cu coaja alba ca zapada care pe aici incepuse sa ne treaca de glezne. Cate-un coboras linistit, urmat de un urcus, cat sa ne aminteasca muntele pe care-l aveam in fata. Asta pana cand ne-a aparut prima oara abruptul Bulzului. Sa recunosc, pentru imaginea acestui colos de stanca venisem pana aici. Pentru el si pentru inca unul mai putin cunoscut: Cetatea Glămeii. Aparea printre crengi subtiratece peretele inalt al Bulzului. De cand il vazusem prima oara de aici crescuse padurea si imaginea lui se desprindea mai greu dintre copaci (imagini 5, 6).
5, 6 Bulzul.
7 Cetatea Glămeia.
Imi aduc aminte ca abruptul acestuia ma hipnotizate pe cand urcam Cozia la vremea tineretii si impreuna cu un bun prieten gandisem ca vom gasi calea de a-l urca. Catava vreme urcasem prin padure dar cand am ajuns la baza peretelui nu am mai gasit locul prin care sa suim mai departe. Noroc cu hornul din despicatura, vizibil din locuri departate, care ne-a permis sa ajungem in locuri linistite si mai apoi la poteca ce ne-a scos in drumul spre cabana. Acum toate astea erau doar amintiri.
Prin zapada devenita mare inaintam mereu, cautand printre copaci, peste Valea Pateștilor din dreapta noastra, aparitia verticalei Muntelui Glameii. Acolo era cetatea de stanca pe care o cautam din ochi (imaginea 7).
Un urcus ceva mai dur, un promontoriu stapanit de brazi si Cetatea ne-a aparut in fata. Cu stancarii verticale, cu brazi pe culmea inalta, profilati pe cerul senin. Domina locurile.
Acum, ca toate imaginile astea le mai privisem inca o data, eram multumit. Floriana luase imaginile ravnite si ne puteam vedea de drum mai departe. Era un urcus aproape continuu, prin dosuri, cu zapada ceva mai mare decat pana acum, pe aici pe unde soarele razbise mai putin si frigul era mai strasnic. Dar pana la poteca cea mare nu mai aveam mult. Cand am ajuns la ea, i-am povestit Florianei ca pana in aceste locuri ajungea vechea poteca de pe Valea Patestilor. Prin acele locuri avusesera loc taieri masive de padure si punctul albastru de atunci isi sfarsise veacul, ca si poteca pierduta in lastaris.
De aici, de sub Poiana Vladesii, urma drumul intoarcerii. Eram pe poteca atat de bine cunoscuta, pe care de atata amar de ani urcasem spre varfurile Coziei. Ca orice poteca bine batuta, avea pe zapada care o acoperea urmele celor care urcasera nu de mult catre cabana. Era soare mult si frig totodata si ici-colo, cate un sclipici din nea ne facea cu ochiul. Poteca cobora cu serpentine multe si pana la Valea Bulzului ne-am tot incolacit pe munte, cu zapada din ce in ce mai putina. Doar aici, in locurile in care soarele ajungea mai catre amiaza mai staruiau ceva petice albe. Mai departe urma urcusul pe sub copacul pravalit peste poteca si ceva mai incolo coborasul prin stejeris, nu intotdeauna unul comod. Cand l-am sfarsit si pe acesta am trecut de Valcelele Sipotului si Sipotelului si am zabovit la bancuta de deasupra „ogoarelor” manastirii. Prin poiana de pe muchia insorita, am privit turlele bisericii si pe cele de stanca de deasupra ei (imagini 8-12).
8 Vedere de deasupra manastirii Stanisoara; de la stanga la dreapta: Fruntea Oii, Durduc, Bulz.
9 De la stanga la dreapta: Coltii Foarfecii, Durduc, Bulz.
10 De la stanga la dreapta: Durduc, Bulz.
11 Coltii Foarfecii.
12 De la stanga la dreapta: Ciuha Mica, Durduc, Bulz.
Am lasat in urma asezamantul monahal al Stanisoarei. Biserica este ascunsa ca intr-o vagauna si de acolo razbatea zvon de clopot, semn ca slujba din ziua aceea avea sa se termine curand. Deasupra ei, se aratau falnice in bataia soarelui stancile cele mari ale Coziei. Abrupturile Foarfecilor, ale Bulzului ori Durducului, luminate de soare stateau pavaza nimicniciei. Pana ce am depasit taramul manastirii ne-a intovarasit latratul vajnic al celor doi pufosi pe care-i stiam paznici la intrarea dinspre Poiana Stanisoara. Acum se agatau scai de urma noastra, incercand sa ne tina minte si pentru altadata, cu tot motul care le atarna peste ochi.
Noi am luat calea schitului din Pestera Salbatecu (imaginea 13).
13 Schitul Salbatecul.
Pe poteca acum insorita ne-a intampinat una dintre pisicile schitului. Poate ca isi astepta calugarul plecat la slujba manastireasca. Si-a unduit coada pe langa noi si cat am stat la masuta din fata schitului avea sa toarca in bratele noastre. Apoi ne-am avantat pe poteca croita de calugarii vremelnic statorniciti prin aceste locuri. Zapada isi pierdea rostul pe serpentinele multe ale potecii si pana jos, la drumul de pe Valea Pausa, a disparut cu totul. N-a mai fost mult pana laTroita din cale, care ne-a primit la odihna ca si dimineata, cand trecusem pe aici. La cabana de la Valea Marului era liniste si nici macar Racheta nu ne-a mai iesit in intampinare. Pana la casele din Pausa n-a mai fost decat un pas si de aici pana la statia de autobuz din Caciulata am ajuns repede. Cand am urcat scara autobuzului venise din nou noaptea. Prin oras sclipeau podoabe de Craciun si acasa am ajuns numai bine ca sa ne asezam cu totii la masa de Ajun.
Page updated
Google Sites
Report abuse