How Should We Talk About the Israel Lobby’s Power?

https://nymag.com/intelligencer/2019/03/how-should-we-talk-about-the-israel-lobbys-power.html

Let’s get this out of the way first: Using the phrases “all about the Benjamins” and “allegiance to a foreign country” when referring to the Israel lobby in D.C., as freshman Democratic representative Ilhan Omar recently did, is anti-Semitic. It should be possible to criticize Washington’s relationship with Israel without deploying crude and freighted language like this. But it got me wondering: Is it possible to write honestly about the Israel lobby’s power in D.C. without using any anti-Semitic “tropes” at all?

The basic facts are not really in dispute. A very powerful lobby deploys the money and passions of its members to ensure that a foreign country gets very, very special treatment from the U.S. Many of its supporters are Evangelical Protestants who want to accelerate the Second Coming. Others spring from an older and very American form of Christian Zionism. Many others are also American Jews with a commitment to Israel that has its roots both in the Torah and in a vow never to allow a second Holocaust.

I find basing foreign policy on apocalyptic predictions from dubious parts of the Bible dangerous, but, hey, Christianists are going to Christianist. And the zeal of many Jewish Americans for Israel is completely understandable. After the Holocaust, no Jew need apologize for a millisecond for having Israel’s back. When you see the rising, rancid tide of open anti-Semitism in Europe, the capture of the British opposition party by this poisonous hatred, and the sharp rise in hate crimes against Jews, even in New York City, defending Israel is a core interest of not only Jews but all of us in what’s left of the West.The question, it seems to me, is one of proportion.

Take foreign aid. The U.S. provides the Jewish state with $3.8 billion a year in aid, and has committed to doing so for each of the next ten years. Compare that with what the U.S. gives other allies who are as wealthy as Israel: The U.K. got $150,000 in 2017; South Korea got $775,000. The average aid for high-income countries like Israel, according to USAID, is $79 million a year. Israel gets 48 times more.

Per capita, the disparity is close to absurd. Israel gets $436 in U.S. aid a year; dirt-poor Afghanistan $154; post-war Iraq $91; Egypt $14. By any measure, this is extreme exceptionalism. Yes, Israel faces military threats. But so does South Korea. And, unlike South Korea, Israel has nuclear weapons (illegally acquired) and its enemies don’t. The IDF and the Mossad stride the region with unparalleled military capacity and a vast technological edge. Israel is not David any more. It’s Goliath. And even if you believe the U.S. should somehow be aiding a country as wealthy as Israel, you’ve got to admit the scale of it is off the charts.

You might expect that in return for all that money and military protection, the Israeli government would be eager to please the U.S., help buttress American foreign policy diplomatically, or respond swiftly when the U.S. asks the Jewish state not to violate international law, launch wars that kill a lot of civilians, or construct a brutal and corrosive apartheid state on the West Bank. But after you’ve spent a while in Washington, you begin to realize that’s not exactly how this works. In return for giving Israel $3.8 billion a year … the U.S. is expected to consent to anything and everything Israel wants. When you look at this from a distance, it is really quite amazing.

It has, for example, been long-standing U.S. policy that the settlements in the West Bank are terribly counterproductive to any future peace. For decades, American presidents of both parties have asked the Israelis to stop, pause, or reverse this — and Israel has essentially told each of them to go fuck himself. Yes, they bob and weave a bit, but every year, the project of repopulating the West Bank with more and more fundamentalist Jews continues apace, in open violation of the Fourth Geneva Convention, and in a manner that effectively removes any chance for the conquered and perpetually humiliated Palestinians to build their own state. In fact, under Trump, the pace of population and settlement growth is surging.

Then we had the spectacle of how Israel undermined the last American president. The Jewish state and its powerful lobby went to war with Obama over his attempt to get Iran to curtail its nuclear program. You might imagine that Israel would be relieved that its major sponsor and ally was prepared to remove or at least restrain the greatest threat to Israel’s security. But no. Israel would prefer that the U.S. go to war with Iran, or militarily cripple its nuclear facilities. From the very get-go, Israel and AIPAC did everything they could to kill one of the core goals and achievements of Obama’s presidency. It was not enough to constrain Iran; the U.S. had to wage war on it.

The lowest moment was when the Evangelical-dominated GOP invited Benjamin Netanyahu to address the Congress to rant against the president’s policy in a final, bitter act of spite. The president wasn’t even notified of the invitation. I ask you: Can you imagine any other leader of any other ally who would treat the president of the United States this way? And it’s hard to forget that Oval Office press chat when Netanyahu simply lectured Obama and treated him with what can only be called contempt. I’ve never seen anything like it.

And, of course, Israel won in the end. Under Trump, Israel has achieved almost every goal it aimed for: the scrapping of the Iran deal, the recognition of Jerusalem as Israel’s capital, moving the U.S. embassy to Jerusalem, a surge in settlements, and an intensification of the abuse of the Palestinians. Every form of U.S. aid to Palestinians in the West Bank has ended. We’re now the only country to have no diplomatic relations with the Palestinians, and just defunded the U.N. agencies that serve Palestinian refugees. Again you might ask: What did the U.S. get in return for all this from Israel? And again the answer is: Nothing.

Actually, worse than nothing. The U.S. suffers internationally from this alliance. Don’t take it from me. Here’s General James Mattis: “I paid a military price every day as the commander at CentCom because the Americans were perceived as biased toward Israel and that moderates all the moderate Arabs who want to be with us.” Or David Petraeus: “The conflict foments anti-American sentiment, due to a perception of American favoritism toward Israel.” I would defend the alliance despite this, because of my core belief in a Jewish state. But I cannot tolerate the way Israel abuses the alliance and the Palestinians in return.

Now observe the public discourse in Washington. Here is Nancy Pelosi last year: “If this capitol crumbled to the ground, the one thing that would remain would be our commitment to aid — I won’t even call it aid — our cooperation with Israel.” Chew on that a minute. If the United States were to collapse, its one objective would be to aid a foreign country. Here’s Chuck Schumer: “The view of Palestinians is simple, the Europeans treated the Jews badly culminating in the Holocaust and they gave them our land as compensation. Of course, we say it’s our land, the Torah says it, but they don’t believe in the Torah. So that’s the reason there is not peace.” If only Palestinians would convert to Judaism, all would be well!

Then this truly surreal phenomenon: The first bill introduced into the Senate in this Congress was one that made it illegal for any American to boycott goods from the West Bank, without suffering real economic consequences from their own government. It’s a federal bill designed to buttress several state bans on Americans’ right to boycott Israeli goods. Now here’s a clear case of conflict between the free speech rights of Americans and Israel’s continuing occupation of the West Bank. And the Senate voted for Israel’s occupation over the rights of its own citizens by a margin of 77– 23. One recalls what a former AIPAC head, Steve Rosen, said to Jeffrey Goldberg over lunch in 2005: “‘You see this napkin? In 24 hours, we could have the signatures of 70 senators on this napkin.” He was too modest.

I think this grotesque distortion of U.S. foreign policy deserves a much wider debate, but is constrained by cheap accusations of anti-Semitism. To give an example, if a critic of Israel were to use the exact same words as Steve Rosen, and argue that AIPAC is so powerful it could snap its fingers and have 70 senators’ signatures on a bill within 24 hours, he’d likely be deemed a bigot. And that is part of the Israel lobby’s power: its capacity to punish anyone for opposing it. It seems to me that it is simply a fact that the Israel lobby uses money, passion, and persuasion to warp this country’s foreign policy in favor of another country — out of all proportion to what Israel can do for the U.S. That comes perilously close to anti-Semitic tropes, but it’s also the truth. AIPAC, like the NRA, is a uniquely American phenomenon, and again like the NRA, full of an intense fanaticism that sometimes beggars belief. In many ways, this passionate intensity is understandable. History matters. But it’s not a rational way for a great power to conduct foreign policy. The one-way street has also corrupted Israel, wrecked its moral standing, and enabled the country to keep ratcheting toward the far right in self-destructive ways.

Can our current controversy lead to a less inhibited debate? I sure hope so. Will that actually happen? All I can say is that AIPAC will wield all the power it can muster to prevent it.

Cum ar trebui să vorbim despre puterea lobby-ului din Israel?

Haideți să scoatem acest lucru mai întâi: Folosirea frazelor „tot despre benjamini” și „fidelitate cu o țară străină” atunci când ne referim la lobby-ul Israel din D.C., așa cum a făcut recent reprezentantul democrat Ilhan Omar, este antisemit. Ar trebui să fie posibil să criticăm relația Washingtonului cu Israelul fără a folosi un limbaj brut și transportat ca acesta. Dar m-a întrebat: este posibil să scriu cu sinceritate despre puterea lobby-ului israelian în D.C., fără a folosi deloc „trope” antisemite?

Faptele de bază nu sunt în conflict. Un lobby foarte puternic implementează banii și pasiunile membrilor săi pentru a se asigura că o țară străină primește un tratament foarte special din partea S.U.A. Mulți dintre susținătorii săi sunt protestanți evanghelici care doresc să accelereze a Doua Venire. Alții izvorăsc dintr-o formă mai veche și foarte americană a sionismului creștin. Mulți alții sunt, de asemenea, evrei americani cu un angajament față de Israel, care își are rădăcinile atât în Tora, cât și într-un jurământ de a nu permite niciodată un al doilea Holocaust.

Consider că bazează politica externă pe predicții apocaliptice din părți dubioase ale Bibliei periculoase, dar, hei, creștinii merg la creștinism. Iar râvna multor evrei americani pentru Israel este complet de înțeles. După Holocaust, niciun evreu nu trebuie să-și ceară scuze pentru o milisecundă pentru că a avut spatele Israelului. Când vedeți valul ascendent și ranit al antisemitismului deschis în Europa, captarea partidului de opoziție britanic de către această ură otrăvitoare și creșterea accentuată a crimelor de ură împotriva evreilor, chiar și în New York, apărarea Israelului este un interes esențial. nu numai a evreilor, ci a tuturor dintre ceea ce a mai rămas din Occident.

Întrebarea, mi se pare, este una proporțională.

Ia ajutor extern. SUA oferă statului evreu 3,8 miliarde de dolari pe an în ajutor și s-a angajat să facă acest lucru pentru fiecare din următorii zece ani. Comparați cu ceea ce SUA le oferă altor aliați la fel de înstăriți ca Israel: U.K. a obținut 150.000 de dolari în 2017; Coreea de Sud a obținut 775.000 de dolari. Ajutorul mediu pentru țările cu venituri mari precum Israel, potrivit USAID, este de 79 de milioane de dolari pe an. Israel primește de 48 de ori mai mult.

Per capita, disparitatea este aproape de absurd. Israelul primește 436 USD în ajutor american pe an; Afganistanul sărac cu mizerie 154 USD; Irak postbelic 91 USD; Egipt 14 dolari. Prin orice măsură, acesta este un excepționalism extrem. Da, Israelul se confruntă cu amenințări militare. Dar Coreea de Sud la fel. Și, spre deosebire de Coreea de Sud, Israelul are arme nucleare (dobândite ilegal) și dușmanii săi nu. FID și Mossad străbăteau regiunea cu o capacitate militară de neegalat și cu o vastă avantaj tehnologică. Israel nu mai este David. Este Goliat. Și chiar dacă credeți că SUA ar trebui să ajute într-un fel o țară la fel de înstărită ca Israelul, trebuie să admiteți amploarea acesteia din afara listelor.

S-ar putea să vă așteptați că, în schimbul tuturor acestor bani și protecție militară, guvernul israelian ar fi dornic să mulțumească SUA, să ajute la întărirea politicii externe americane în mod diplomatic sau să răspundă rapid atunci când SUA le cere statului evreu să nu încalce dreptul internațional, să lanseze războaie. care omoară o mulțime de civili sau construiesc un stat apartheid brutal și coroziv pe Cisiordania. Dar după ce ați petrecut un timp în Washington, începeți să vă dați seama că nu este exact cum funcționează acest lucru. În schimbul acordării Israelului de 3,8 miliarde de dolari pe an ... SUA se așteaptă să consimtă la orice și la tot ce vrea Israel. Când priviți acest lucru de la distanță, este cu adevărat uimitor.

De exemplu, a fost o politică americană de lungă durată conform căreia așezările din Cisiordania sunt teribil de contraproductive pentru orice pace viitoare. Timp de zeci de ani, președinții americani ai ambelor părți au cerut israelienilor să oprească, să întrerupă sau să inverseze acest lucru - iar Israelul le-a spus, în esență, fiecăruia dintre ei să meargă. Da, se împletesc și țes un pic, dar în fiecare an, proiectul de repopulare a Cisiordania cu evrei din ce în ce mai fundamentaliști continuă în ritm, în încălcarea deschisă a celei de-a patra convenții de la Geneva și într-o manieră care înlătură efectiv orice șansă pentru cuceritul și palestinieni umiliți perpetuu pentru a-și construi propriul stat. De fapt, în condițiile lui Trump, ritmul creșterii populației și a așezărilor este în creștere.

Apoi am avut spectacolul cum Israelul l-a subminat pe ultimul președinte american. Statul evreiesc și lobby-ul său puternic s-au dus la război cu Obama pentru încercarea lui de a-l determina pe Iran să-și reducă programul nuclear. S-ar putea să vă imaginați că Israelul ar fi ușurat că sponsorul și aliatul său principal este pregătit să înlăture sau cel puțin să restricționeze cea mai mare amenințare la adresa securității Israelului. Dar nu. Israelul ar prefera ca SUA să meargă la război cu Iranul sau să-și stingă militar instalațiile nucleare. Încă de la început, Israelul și AIPAC au făcut tot ce au putut pentru a ucide unul dintre obiectivele și realizările de bază ale președinției lui Obama. Nu a fost suficient pentru a constrânge Iranul; SUA a trebuit să facă război pentru asta.

Cel mai mic moment a fost când GOP-ul dominat de Evanghelic i-a invitat pe Benjamin Netanyahu să se adreseze Congresului pentru a se opune politicii președintelui într-un act final și amar. Președintele nu a fost nici măcar notificat de invitație. Vă întreb: Vă puteți imagina vreun alt lider al vreunui alt aliat care l-ar trata pe președintele Statelor Unite în acest fel? Și este greu de uitat acel chat de presă al Oficiului Oval atunci când Netanyahu pur și simplu a ținut prelegeri cu Obama și l-a tratat cu ceea ce nu se poate numi decât dispreț. Nu am văzut niciodată ceva asemănător.

Și, bineînțeles, Israel a câștigat până la urmă. În condițiile lui Trump, Israelul a atins aproape toate obiectivele pe care le-a propus: casarea acordului cu Iranul, recunoașterea Ierusalimului ca capitală a Israelului, mutarea ambasadei SUA la Ierusalim, o creștere a așezărilor și o intensificare a abuzurilor palestinienilor. Fiecare formă de ajutor american acordat palestinienilor din Cisiordania s-a încheiat. Acum suntem singura țară care nu are relații diplomatice cu palestinienii și am defondat doar agențiile U.N., care deservesc refugiații palestinieni. Ați putea să vă întrebați din nou: Ce a primit Statele Unite în schimbul tuturor acestor lucruri de la Israel? Și din nou răspunsul este: Nimic.

De fapt, mai rău decât nimic. SUA suferă internațional de această alianță. Nu o lua de la mine. Iată generalul James Mattis: „Am plătit zilnic un preț militar în funcția de comandant la CentCom, deoarece americanii erau percepuți ca fiind părtinitori față de Israel și asta îi moderează pe toți arabii moderate care vor să fie cu noi.” Sau David Petraeus: „Conflictul stimulează sentiment anti-american, datorită percepției favoritismului american față de Israel. ”Aș apăra alianța, în ciuda acestui fapt, din cauza credinței mele fundamentale într-un stat evreiesc. Dar nu pot tolera modul în care Israel abuzează de alianță și palestinieni în schimb.

Acum observa discursul public din Washington. Iată Nancy Pelosi anul trecut: „Dacă acest capitol s-ar prăbuși la pământ, singurul lucru care ar rămâne ar fi angajamentul nostru de ajutor - nici măcar nu-l voi numi ajutor - cooperarea noastră cu Israel. Dacă Statele Unite s-ar prăbuși, singurul său obiectiv ar fi să ajute o țară străină. Iată Chuck Schumer: „Opinia palestinienilor este simplă, europenii i-au tratat pe evrei care au culminat cu Holocaustul și le-au oferit pământul nostru drept compensație. Desigur, spunem că este țara noastră, Tora o spune, dar ei nu cred în Tora. Deci acesta este motivul pentru care nu există pace. ”Dacă doar palestinienii s-ar converti la iudaism, totul ar fi bine!

Apoi, acest fenomen cu adevărat suprarealist: Primul proiect de lege introdus în Senat în acest Congres a fost unul care a făcut ilegal pentru orice american să boicoteze bunuri din Cisiordania, fără a suferi consecințe economice reale din partea propriului guvern. Este un proiect de lege federal conceput pentru a sprijini mai multe interdicții ale statului asupra dreptului americanilor de a boicota bunurile israeliene. Iată un caz clar de conflict între drepturile de exprimare liberă ale americanilor și ocuparea continuă a Israelului în Cisiordania. Și Senatul a votat pentru ocuparea Israelului asupra drepturilor propriilor cetățeni cu o marjă de 77- 23. Unul își amintește ce i-a spus un fost șef de AIPAC, Steve Rosen, lui Jeffrey Goldberg în timpul prânzului în 2005: „„ Vezi acest șervețel? În 24 de ore, am putea avea semnături de 70 de senatori pe acest șervețel. ”Era prea modest.

Cred că această distorsiune grotescă a politicii externe a Statelor Unite merită o dezbatere mult mai largă, dar este constrânsă de acuzațiile ieftine de antisemitism. Pentru a da un exemplu, dacă un critic al Israelului ar folosi exact aceleași cuvinte ca Steve Rosen și a susține că AIPAC este atât de puternic încât și-ar putea smulge degetele și ar putea avea semnături de 70 de senatori pe un proiect de lege în 24 de ore, ar fi probabil fi considerat un bigot. Și asta face parte din puterea lobby-ului Israel: capacitatea sa de a pedepsi pe oricine pentru a se opune. Mi se pare că este doar un fapt faptul că lobby-ul din Israel folosește bani, pasiune și convingere pentru a distruge politica externă a acestei țări în favoarea unei alte țări - în orice proporție cu ceea ce poate face Israel pentru SUA, care se apropie periculos de trope antisemite, dar este și adevărul. AIPAC, ca și ANR, este un fenomen american unic și, din nou, ca ANR-ul, plin de un intens fanatism care uneori cerșește credința. În multe feluri, această intensitate pasională este de înțeles. Istoria contează. Dar nu este o modalitate rațională pentru o mare putere de a conduce politica externă. De asemenea, strada unidirecțională a corupt Israelul, și-a distrus poziția morală și i-a permis țării să țină drumul spre extrema dreaptă în mod autodistructiv.

Controza noastră actuală poate duce la o dezbatere mai puțin inhibată? Sper că da. Se va întâmpla asta de fapt? Tot ce pot spune este că AIPAC va folosi toată puterea pe care o poate regla pentru a o preveni.