Rădăcinile capitalismului brutal al Americii (I)

https://www.cotidianul.ro/radacinile-capitalismului-brutal-al-americii-i/

1. Capitalismul financiar – bancar american îsi are bazele nesanatoase si non-etice in comertul cu sclavi africani de pe plantatiile de bumbac din statele sudiste, practicat intens la sfarsitul secolului XVIII si la inceputul secolului XIX. Conceptul insusi de credit ipotecar a fost creat cu ocazia acestui gen de comert. La acea vreme, bumbacul era cea mai vandabila materie prima, iar sclavii (si nu terenurile agrare, caile ferate sau facilitatile industriale) erau cea mai consistenta avutie americana. Ca sa produca mai mult, fermierii se imprumutau pentru a cumpara mai multi sclavi, punand ipoteci pe sclavii deja detinuti in proprietate. Nu vreau sa trivializez, dar se practica pana si darea sau luarea plata a sclavilor ipotecati. Nu vreau nici sa sochez si sa tulbur miturile unora, dar Thomas Jefferson, autorul Declaratiei de Independenta, si-a ipotecat 150 de sclavi, ca sa isi cumpere mai multi sclavi care sa ii permita constructia vilei Monticello.

Fermierii americani din acele vremuri nu au exploatat sclavii numai fizic, ci si financiar, pentru acest demers continuu fiind esentiale suportul nou-nascutelor banci americane si contributia bancilor lumii “vechi”, din Anglia, Olanda si Franta (care, cica, abolisera sclavia la ele acasa, dar o alimentau entuziast cu bani, pentru a fi practicata industrial in America) la refinantarea creditelor garantate cu ipoteci asupra sclavilor. Cu cinism si doze consistente de ipocrizie crestina, s-au facut profituri bancare enorme si averi de milioane (miliarde, in banii actuali) pe spatele sclavilor. Ironia destinului economistilor libertarieni si ultra-conservatori, care pun „principiul” maximizarii cu orice pret a profitului actionarilor la baza teoriei lor ecomomice, considerand ca tot ceea de respecta acest „principiu” este corect, consista in faptul ca regulile acestui tip de comert nemilos si brutal si principiile juridice ale acestui tip non-etic si anti-crestin de banking se regasesc, aproape neschimbate, ca markeri culturali ai intregului comert american si global. Bazele acestui capitalism rau sunt imorale si contrare echitatii crestine.

Cu toate acestea, capitalismul rau de tip american este, mai ales pentru est-europeni si chiar pentru rusi, cool.

Multi dintre cei nascuti dupa 1990 fac un cult din cartile lui Ayn Rand, care idealizeaza cautarea profitului cu orice pret si egoismul omului de afaceri, caruia ar trebui, pasamite, sa i se subordoneze tot ansamblul social. Este cert ca mai nimeni nu ar pune in discutie sub raport moral aceasta mizerie anti-crestina. Opinia publica majoritara, educata sau nu, considera ca lacomia este buna, intrucat este expresia egoismului „benefic” individului. De aceea, capitalismul de tip american, brutal si nemilos, este o paradigma in prezent, iar 250 de ani nu au fost suficienti pentru inlouirea acestuia. Doar ca sclavii pe plantatie de la fondarea Americii ca super-putere economica si financiara sunt acum cei care isi cumpara case pe credit si cei care isi finanteaza studiile cu credite bancare.

Celor care vor avea reflexul pavlovian sa ma intrebe daca nu cumva eu prefer “modelul” rusesc, in locul acestui capitalism de grota, neo-feudal, le spun, in primul rand, ca nu exista un model economic rusesc si, in al doilea rand, ca rusii sunt de mult dominati de modelul economic american, pe care l-au adoptat cu mare entuziasm, ca si noi, de altfel. In Rusia de azi se practica pe scara larga modelul capitalismului brutal american, cel putin in domeniul organizarii corporatiste a economiei (pe care Boris Eltsin l-a impus odata cu atacul cu tunurile asupra Dumei de stat, asa cum spune Naomi Klein in Doctrina socului) si al creditelor ipotecare. Conform Financial Times, numarul din 30 august, mai mult de 75% din populatia Rusiei traieste la limita saraciei. Ca sa poata calatori prin tarile alea pe unde mergem si noi in Europa (si unde dam nas in nas cu ei constatand ca sunt ca noi, din carne si oase) si ca sa poata avea case si masini, rusii trebuie sa se imprumute la banci sau la camatarii lor legali. Ca si noi. Creditele au dobanzi “obisnuite” de 25% pe an, cele ipotecare fiind intinse si pe 40 de ani. Ca si la noi. O treime dintre debitori sunt faliti sau supra-indatorati, captivi creditorilor financiari. Aproape ca la noi. Cu toate aceste belele, salariile rusilor au fost inghetate in ultimii 5 ani. Ce sa vezi, ca si la noi. Pana si Putin a luat in calcul masuri de usurare a poverii creditelor populatiei, care ii este din ce in ce mai ostila. Comparatia se opreste aici – la noi, niciun premier sau presedinte nu si-a pus problema usurarii poverii populatiei debitoare in ultimii 11 ani. Dimpotriva, absolut toti s-au facut pres la picioarele bancherilor si ale vatafului lor suprem („Manole” Isarescu), rejectand, din teama sau din detestabila supusenie, toate initiativele legale sau judiciare de usurare a poverii familiilor de consumatori romani.

In cele ce urmeaza, oricat de filo-americani veti fi fiind, o sa vedeti cateva mituri dãrâmate, dar mai ales o sa va puteti repozitiona fata de miturile pe care se construiesc ideologii neo-liberale si “programe” economice ultra-conservatoare sau neo-hitleriste. O sa vedeti, de asemenea, ca unii jurnalisti si istorici americani respectabili considera ca Razboiul american de secesiune a fost consecinta crizei de supra-productie a bumbacului din 1837, care a dus si la executarea silita a zeci de mii de sclavi ipotecati. Asta daca nu cumva sunteti prada fenomenului de banalizare a raului, de care vorbea Hannah Arendt.

Rădăcinile capitalismului brutal al Americii (II)

https://www.cotidianul.ro/radacinile-capitalismului-brutal-al-americii/

2. Cu cativa ani inainte de a fi condamnat pentru frauda, Martin Shkreli, seful unei companii farmaceutice americane, a cumparat drepturile de exploatare ale unui medicament, Daraprim, un medicament care, la data achizitiei, costa 13,5 dolari. Cand a fost re-pus pe piata, pretul medicamentului a fost majorat de 56 de ori, ajungand sa fie vandut cu 750 dolari. Pacientii, cu sau fara asigurare medicala, au fost nevoiti sa il cumpere chiar si la acest pret, intrucat nu aveau de ales. Intr-o conferinta pe probleme de sanatate, Shkreli a declarat ca pretul acelui medicament ar fi trebuit sa fie chiar mai mare, completand : „nimeni nu vrea sa o spuna, nimeni nu este mandru, dar aceasta este o societate capitalista, un sistem capitalist, cu reguli capitaliste”, deci trebuie urmarit profitul cu orice pret. Cu aceasta mica istorie isi incepe Matthew Desmond, in numarul din 24-25 august 2019 al ziarului The New York Times, un amplu articol intitulat The roots of America’s brutal capitalism¹.

Adjectivul „brutal” vine de la bruta, care inseamna animal salbatic, violent, ghidat doar de impulsurile si nevoile sale de moment, insensibil la pagubele si suferintele cauzate de compratmentul sau celorlalte fiinte si mediului in care isi are habitatul.

Pentru economistii care nu sunt blocati in proiectul libertarian al lui Milton Fridman, capitalismul rau, gregar², de joasa speta (low-road), este o modalitate inapoiata de implicare in competitia economica, prin productia in masa de bunuri de baza, la preturi scazute. In schimb, capitalismul sanatos, util din punct de vedere social si benefic pentru comunitate (high – road) este o modalitate de a concura cu succes in afaceri, insistand pe nevoile reale ale consumatorilor si pe necesitatile angajatilor, cum sunt pregatirea profesionala continua, salarii motivante si conditiile bune de munca, cu consecinta unei mari productivitati a muncii si a unei calitati ridicate a produselor si serviciilor realizate. Rata profitului este decenta, iar veniturile intreprinderii sunt rezonabil si echilibrat impartite cu angajatii.

In timp ce capitalismul util din punct de vedere social (high – road) este un joc al concurentei menit a asigura castiguri tuturor (win – win) si un echilibru intre necesitatile pietei si integritatea resurselor materiale sau umane, capitalismul gregar (low-road) este un joc de suma nula, din care unii castiga si toti ceilalti pierd (win – lose), un esec al jocului liber al concurentei comerciale, care are ca rezultate inegalitatea economica si sociala si consumul total si definitiv al resurselor, trasaturi care sunt caracteristice evului mediu. Cand „placinta” economica este limitata, consecinta imediata a faptului ca exista detinatori puternici ai resurselor materiale si umane (si, pe deasupra, a faptului ca sunt sustinuti de un intreg sistem legal si politic) este reducerea dimensiunii feliei care va reveni concurentilor slabi, lucratorilor si consumatorilor. Supravietuieste doar cel puternic si cel rezilient, dar aceasta este o trasatura a vietii in jungla, si nu a vietii intr-o societate umana ghidata dupa reguli etice si precepte ale credintei.

In raport de capitalismul sanatos, benefic pentru comunitate (high-road), in sensul pe care Adam Smith i-l dadea in Avutia Natiunilor, capitalismul gregar, de joasa speta (low-road): (i) produce in masa marfuri si servicii omogene, ieftine, in loc de marfuri si servicii diversificate, performante si de calitate, (ii) ierarhizeaza si diversifica foarte multe clase de manageri, concentrand puterea economica in putine maini, la varful piramidei decizionale, in locul unui management cu straturi reduse, organizat pe echipe, in care puterea si responsabilitatile sunt delegate sau impartite si (iii) utilizeaza salariati angajati pe perioade determinate, scurte, prost platiti, ignorati din perspectiva pregatirii profesionale continue si a conditiilor ergonomice ale locului de munca si facuti sa munceasca mai mult prin pedepse, in loc sa utilizeze salariati pentru care se deruleaza continuu programe de pregatire profesionala, bine platiti, recompensati pentru rezultatele deosebite si productivitatea mare a muncii si facuti sa impartaseasca prosperitatea intreprinderii. In intreprinderea capitalistului gregar, relatiile cu salariatii, in genere, sunt adversariale, in loc sa fie colaborative, fiind preferati salariatii cu experienta redusa (debutanti), mai permeabili la schimbarea locului de munca, care pot fi usor concediati, fara prea mari proteste. Munca este bruta, de lunga durata, concediile si zilele libere fiind scurte si rare. De regula, capitalismul gregar utilizeaza tehnologii invechite, poluante, aversiunea fata de inovatie fiindu-i caracteristica.

In conditiile capitalismului gregar, de joasa speta, inegalitatea este dominanta, iar saracia se raspandeste larg.

Proportia populatiei active (cu varsta intre 18-65 de ani) care traieste in saracie este mai mare in SUA decat in orice alta tara membra a OCDE (Joel Rogers), iar cauza cea mai des intalnita a acestei saraciri a populatiei este indatorarea la banci. Peste 44 de milioane de persoane sunt datoare bancilor pentru creditele de finantare a studiilor universitare, restantele (care genereaza atat penalitati, cat si falimente personale) fiind mai mari de 1,4 trilioane de dolari (The Guardian, august 2018). Aceste persoane, cetateni ai „tarii tuturor posibilitatilor”, care pasesc zilnic in „taramul celor liberi”, sunt nu numai condamnati la saracie, ci si la captivitate perpetua fata de banci, si asta doar pentru „vina” de a fi cautat sa isi asigure o educatie (oribil de scumpa in SUA) si, deci, un loc de munca, pe baza caruia sa isi poata planifica plata ratelor pentru casa cumparata pe credit, asigurarile de sanatate (menite a suporta costurile sistemului american de sanatate, cel mai scump din lume), ratele creditului pentru studiile copiilor si, pe deasupra, costul vietii de zi cu zi. Acesta nu este visul, ci cosmarul american. A ne se crede nicio clipa ca in Romania ar fi un paradis in comparatie cu America. Dar nu e nici chiar iadul, ca sa poti sustine in mod talibanic „vreua o tara ca afara”.

Traditional, capitalismul gregar era specific tarilor furnizoare de materie prima, mono-industriale sau exclusiv agrare, fiind similar cu dumping-ul (vanzarea de marfa la preturi sub costul de productie) pe care il practicau in trecut tarile comuniste si pe care inca il mai practica unele tari asiatice, cum sunt China, India sau tarile din peninsula Indochina.

Cu toate acestea, capitalismul low-road se raspandeste pe scara larga, mai ales in America si in UE, unde sunt utilizati muncitori imigranti, angajati la negru sau la limita legalitatii. In plus, acest capitalism gregar devine si brutal, prin violenta cu care respinge tentativele de iesire din tiparul impus de „titanii” globalismului.

Dupa Joel Rogers, profesor la Universitatea Wisconsin-Madison, desi capitalismul gregar, de joasa speta, promoveaza salariile reduse pentru ca intreprinderile sa concureze prin preturi, in detrimentul calitatii produselor si a serviciilor, salariatii platiti prost si tinuti captivi prin lipsa de siguranta a slujbelor lor sunt necesari si pentru efectul de disuasiune. Ceilalti salariati, care au obtinut, probabil, conditii de munca mai bune, trebuie sa observe permanent si sa fie avertizati ca se poate ajunge si mai jos cu salariile si conditiile de munca si sa nu ridice prea multe pretentii, pentru a nu ajunge la nivelul de baza, la munca de jos.

Iar economiile cele mai avansate ale lumii inca practica sclavia economica si chiar sociala.

Este socant ca asa ceva se poate intampla in Amercia sau in UE.

Dar mersul pe burta poate fi oricand inlocuit cu mersul taras.

Sclavia trage in jos toate salariile, inclusiv salariile pe care le incaseaza muncitorii liberi sau cei „liberi”.

In timpuri de restriste economica, angajatorii, ca si stapanii de sclavi, au acces la un mare numar de potentiali lucratori, sclavi sau oameni liberi, care cauta, cu panica sau in disperare, un loc de munca. Oamenii liberi obisnuiti nu au acces la slujbe pe viata si, cu atat mai putin, nu au acces la slujbe bine platite. Aparenta de libertate de care se bucura nu ii impiedica sa observe ca se poate si mai rau – sclavia exista si se poate extinde si la oamenii liberi. Iar angajatorii nu scapa oportunitatea de a face acest lucru sa fie cat se poate de vizibil si de clar, cu titlu de instrument de disuasiune (descurajare) a oricarei intentii de negociere. Si atunci, omul „liber” accepta orice slujba, in orice conditii.

De aceea este „vital”, in colonia Romania, ca salariul minim pe ecomomie sa dispara, iar potentialii salariati, oamenii „liberi”, sa accepte slujbe pe doi lei. Pentru un asemenea rezultat, este permisa chiar si asmutirea non-etica si ne-crestina a salariatilor din corporatii contra „asistatilor social” (care sunt confundati cu pensionarii si chiar cu persoanele aflate in ingrijirea nou-nascutilor si a copiilor mici). Daca „se poate si mai rau”, atunci lucratorii din corporatii nu numai ca nu au de ce sa se planga de practicile neo-hitleriste, amestecate cu convingerile neo-marxiste, ale angajatorilor. In realitate, ei trebuie sa se teama pentru locurile lor de munca, tinandu-i vinovati si tapi ispasitori pentru aceasta stare tensionata de lucruri pe lenesi, pe stirbi, pe mamicute si pe cei cu opinii de stanga (care, de fapt, sunt niste comunisti, ca asa zic unii in bula corporatista de internet).

Conform lui Matthew Desmond de la NYT, daca America promoveaza, in prezent, un capitalism gregar, de joasa speta, socant prin brutalitatea sa, un capitalism de tipul „castigatorul ia tot”, generator de sclavie si de saracie pentru populatia obisnuita (al carui unic venit este salariul de mizerie „oferit” de angajatori), un capitalism rasist care ignora faptul ca sclavia nu doar a negat libertatea populatiei de culoare, dar a si construit averi uriase ale albilor, generand prapastia dintre bogati si albi, pe de o parte, si saraci si negri sau hispanici, pe de alta parte, este pentru ca America s-a construit ca putere economica pe sclavie si pe exploatarea brutala a negrilor de pe plantatie si pentru ca, in prezent, se mentine ca prima putere economica a lumii prin exploatarea noilor negri de pe plantatie, debitorii bancari.

1^.Articolul poate fi consultat si aici: https://www.nytimes.com/interactive/2019/08/14/magazine/slavery-capitalism.html.

2^.Termenul utilizat poate fi inlocuit cu „atavic”, „troglodit” sau „de grota”, intrucat desemneaza aceeasi realitate, adica un nivel jos, aproape paralel cu solul, de utilitate sociala si umana a acestui tip de capitalism.

Rădăcinile capitalismului brutal al Americii (III)

https://www.cotidianul.ro/radacinile-capitalismului-brutal-al-americii-2/

3. Unii istorici americani si cativa economisti au emis opinia, socanta la prima vedere, dar plauzibila prin informatia procesata si probele analizate, ca sclavia a transformat America in colosul financiar care este astazi, iar economia americana este croita si functioneaza si acum dupa practicile inventate de stapanii de sclavi si de vatafii lor brutali, in cadrul comertului lor cu bumbac si cu sclavi, alimentat cu credite bancare, din perioada de la sfarsitul sec. XVIII si inceputul sec. XIX. Intr-adevar, in acel tip de comert si in acea era trebuie cautate radacinile nesanatoase si non-etice ale capitalismului atavic si bazele bankingului de tip american, practicat la nivel global in economia contemporana.

Primii multi-milionari americani au aparut pe valea fluviului Mississippi, unde se cultiva bumbac, intr-o epoca in care aceasta materie prima era tot atat de cautata si vandabila pe cat este acum petrolul. Valoarea cumulata a sclavilor utilizati si comercializati sau ipotecati de fermierii americani depasea cu mult valoarea tuturor cailor ferate si a fabricilor americane din sec. XIX. Aceasta era cea mai mare „avutie nationala” americana … Sclavii au avut, timp de peste 60 de ani, prețuri ridicate – de la 450 de dolari, în anul 1800, pretul unui sclav apt de munca ajunsese la 1200 de dolari, în anul 1837. De precizat că, la vremea aceea, dolarul nu avea valoarea contemporană, ci o valoare de peste 100 de ori mai mare¹.

Ca si marii patroni de branduri globale, fermierii stapani de sclavi din anii precedenti Razboiului american de secesiune au inteles ca profiturile lor cresc exponential cand reusesc sa extraga maximum de profit de la sclavii lor de pe plantatie. Sclavii Americii au fost determinati sa munceasca mai mult si mai eficient prin violenta (si chiar prin separarea fizica repetata de familiile pe care reuseau sa si le creeze), dar si prin metode de „management” aplicate cu strictete de brutalii si zelosii vatafi. Averile multimilionarilor americani – aparent, buni crestini, ba chiar zelosi – s-au creat cu ajutorul biciului vatafilor fermierilor aplicat cu zel pe spatele negrilor de pe plantatie.

Dar exploatarea fizica a fost, din perspectiva etica si umana, raul cel mai mic. Adevarata dimensiune a ororii acestui tip brutal de capitalism a fost data de exploatarea financiara a sclavilor, adica, de transformarea lor in ipoteci, utilizate pentru a obtine credit si pentru a mari plantatiile de bumbac cu mai multe culturi si mai multi sclavi, importati de peste tot din Africa². Averile multimilionarilor americani s-au multiplicat si mai mult cu ajutorul licitatiilor unde se vindeau sclavi si cu suportul neprecupetit al bancilor, care au luat sclavi in ipoteca, pentru a-i imprumuta pe fermeiri in vederea cumpararii de alti sclavi. Cu cat mai tineri si mai multi erau sclavii detinuti, cu atat mai mare era averea pe care fermierul o detinea sau pune in garantie pentru a-si mari productia si proprietatile.

In anii de debut al sec. XIX, cererea de bumbac a devenit exploziva. Principalul produs de export american era bumbacul. Productia si prelucrarea acestuia nu puteau tine pasul cu cererea, astfel ca a aparut necesitatea cumpararii mai multor terenuri si a mai multor sclavi, pentru culturi noi si extinse de bumbac. Intrucat era nevoie de bani pentru a acoperi aceasta necesitate, in ecuatie au aparut, desigur, bancile. Fermierii ambitiosi si dornici sa se imobogateasca rapid au inceput sa se imprumute la banci, punand ipoteci pe sclavi, pentru a cumpara mai multi sclavi.

Cum terenurile nu valorau prea mult, cele mai multe imprumuturi se bazau pe garantii constand in sclavi. În statele americane din sud, fermierii își ipotecau mult mai ușor sclavii decât pământurile. Cat despre vest, acesta era inca „salbatic”, nefiind interesant nici pentru fermieri, nici pentru banci. De aceea, mai mult de 80% din totalul ipotecilor erau constituite asupra sclavilor. Oamenii, si nu lucrurile, erau ipotecati.

Băncile, atat cele americane, pe atunci inca in faza de nou-nascute, cat si cele europene (cum ar fi cele olandeze, franceze, sau britanice, deja inveterate la acea vreme), se înghesuiau să dea împrumuturi cu astfel de ipoteci. Pe baza acestor ipoteci se construiau portofolii de garanții derivate oferite împrumutătorilor (inclusiv cei de ultimă instanță, adică băncile centrale) care erau încântați să re-finanțeze băncile aflate în afaceri cu „lumea nouă” si se emiteau noi acțiuni vândute comercianților și persoanelor avute care își doreau un profit rapid, „onest”, din creșterea valorii acțiunilor și din dividende. Asta în ciuda faptului că în Europa se abolise sclavia încă de la începutul secolului XVIII, fiind considerată nedemnă de umanitate și ne-creștină³. In acest fel, America, prin multi-milionarii creati prin exploatarea fizica si financiara a sclavilor de pe plantatiile de bumbac, incepea sa devina o putere economica demna de luat in considerare.

4. Timp de zeci de ani, bancile au continuat sa pompeze bani in afacerile cu bumbac, pe baza presupunerii prostesti ca bumbacul nu va inceta niciodata sa se scumpeasca. Bancile europene erau mai mult decat dornice sa refinanteze astfel de imprumuturi toxice si non-etice, erau entuziaste sa o faca.

In mod evident, insa, supra-creditarea acestei afaceri cu bumbac si sclavi a determinat cresterea pretului sclavilor si supra-productia de bumbac. In anul 1834, valoarea bumbacului a inceput sa scada, iar in 1837 comerciantii europeni plateau 60 de dolari pentru ceea ce, inainte de 1934, ar fi fost bucurosi sa ofere chiar si 2000 de dolari.

Criza financiara s-a instalat aproape automat, dar falimentele care au urmat nu i-au afectat nici pe bancheri, nici pe proprietarii americani de ferme si de sclavi, intrucat au fost salvati de stat (nimic nou sub soare).

Criza din 1837 a avut toate trăsăturile crizei din 2008, exceptând expansiunea globală a celei din 2008. Într-adevăr, în 1837, băncile americane nu jucau un rol atât de mare în economie și in viața oamenilor și nu aveau extensie globală. Unele bănci britanice, franceze si olandeze aveau dimensiuni internaționale, dar nu globale si, deci, nu erau „de importanta sistemica”. În schimb, in 2008, modelul economic american, bazat pe acest gen de capitalism brutal si de speculație financiară, era deja extins la nivel global, toate țările, inclusiv România, fiind afectate de criza declansata de falimentul „bancii de importanta sistemica” Lehman Brothers.

In rest, in ambele cazuri, falimentele au fost evitate cu bani publici. In ambele cazuri a fost asigurata impunitatea celor care cauzasera criza. Erau prea mari pentru a fi lasati sa falimenteze sau pentru a fi trimisi la inchisoare. Si pe mai departe paralela intre cele doua crize este aproape perfecta : falsificarea unor instrumente financiare pentru a ascunde riscul înalt de neplata, în timp ce bănci, investitori si deponenți sau simpli particulari se conectau la nivel internațional, prin refinanțări sau acțiuni nou emise de multiple vehicule create cu scopul de a „recepta” profitul imens așteptat de la fermierii americani; transformarea speculației si a asumării unor riscuri amețitoare de pierdere in cutume si în fapte „normale” (business as usual); munții de bani – datorie emiși sau tipăriți pe baza mitului că există unele bunuri (bumbac, respectiv, case) a caror valoare poate creste la infinit; exploatarea brutala, intenționată, a „negrișorilor de pe plantație”; impunitatea acordată direct sau în mod insidios de autorități celor care au cauzat criza si au profitat de ea, bancile americane originare⁴ si fermierii exploatatori de sclavi din 1837 si, respetiv, băncile din 2008 – toate ingredientele comune ale celor doua crize sunt prezente.

Lumea financiara si juridica a retinut din aceste experiente ca legea nu este aceeasi pentru toata lumea si ca, in functie de marimea averii cetateanului sau a justitiabilului, ori in functie de importanta sistemica a entitatii culpabile de fapte ilicite si dezastre, se poate aplica o masura dubla: una pentru privilegiati si alta pentru cetatenii obisnuiti, ca in Evul Mediu.

In contemporaneitate, de fiecare data cand s-au descoperit fraude majore ale comerciantilor globali si ale bancilor sistemice, care afecteaza multiple persoane si institutii, autoritatile americane (si, in urmarea unui sustinut imperialism juridic american, mai toate tarile importante in plan economic, inclusiv cele din UE) au aplicat amenzi sau despăgubiri plătite de delincventi, în urmarea unor înțelegeri autoritati – delincventi. Amenzile si despagubirile au fost diluate ulterior in costurile comerciale sau bancare pe care le achităm toți, clienți ai băncilor sau simpli consumatori ai mărfurilor și serviciilor oferite de comercianti (vorbim de toti comerciantii, si nu numai de cei care se împrumută la bănci pentru că vor să se dezvolte sau pentru că nu au de ales). Entitățile vinovate nu sunt, însă, eliminate din piață, continuând să activeze ilicit, abuziv sau incorect, până la o nouă sancțiune negociata cu autoritatile si, ulterior, diluata in costuri pe care le achitam, din nou, tot noi, iar managerii lor nu sunt decât rareori trimiși la închisoare (mai precis, atunci când sunt necesari câțiva țapi ispășitori, pentru exemplul disuasiv) și nici măcar sunt excluși din afaceri, ci sunt rotiți sau pensionați cu sume suficient de mari pentru a fi dezangajați la nivel emoțional.

5. Din aceasta primordiala criza financiara americana din anul 1837 au rezultat doua mari consecinte: (i) Razboiul american de secesiune din 1864, care a abolit sclavia (nu si segregarea rasiala, o alta „marca” americana, dar mai de secol XX) si (ii) modelul american de capitalism financiar, care a devenit utilizabil la nivel global „datorita” imperialismului cultural american de dupa 1990.

Matthew Desmond sugereaza că Războiul civil american, izbucnit 25 de ani mai târziu, și-a avut sorgintea în această criză din 1837, generata de supra-productia de bumbac si antrenata de imprumuturile cu care fermierii americani isi ipotecau sclavii pentru a cumpara mai multi sclavi⁵. Daca este asa, atunci ideea de abolire a sclaviei a fost doar pretextul ideologic al Războiului american de secesiune. Lumea intreaga a aplaudat totusi – si inca aplauda – America pentru reusita acestui razboi, vazuta ca un triumf al libertatii.

In timpul sclaviei (o perioada de cca 250 de ani, din 1619, pana in 1864), americanii si-au construit o cultura a speculatiei financiare pe care nu au mai abandonat-o niciodata, devenind principala caracteristica a capitalismului american⁶, pe care au exportat-o peste tot in lume si pe care au impus-o prin forta celei mai mari si mai bogate armate din lume si din istorie, asa cum rezulta din cartea lui Naomi Klein, Doctrina socului. Este cultura care a produs ametitoarea inegalitate economica si sociala care s-a instalat in lumea contemporana si nedemnele conditii de munca pentru salariati, mai ales cei „selectati” dintre imigranti si cei supusi la munci aproape gratuite in tarile – colonie ale corporatiilor globale, dar si cultura care a asigurat Americii pozitia de unica super-putere economica si militara a lumii.

Aceasta forma barbara de ipoteca este, pur si simplu, modelul juridic pe care s-au construit creditele ipotecare si creditele de finantare a studiilor, tipuri de banking care sunt considerate nu numai normale pentru lumea noastra, ci chiar un „drept al omului” de a se indatora. Biciul si lanturile sclaviei fizice au fost inlocuite, in prezent, cu biciul legii, cu ciomagul contractului si cu lantul juridic (n.n. – in limba latina, vinculum inseamna atat lant, cat si legatura, iar vinculum juris inseamna, literalmente, lant juridic).

Pentru necunoscatori, trebuie precizat ca ipotecile si creditele de studii, care tin captivi simpli particulari pe perioade de zeci de ani, sunt bazele sistemului financiar – bancar american, un sistem care emite bani – datorie in mod industrial, cu ocazia fiecarei ipoteci, precum si cu ocazia fiecarei refinantarii a portofoliului de ipoteci si a crearii de „instrumente financiare derivate” pe care le cumpara fondurile de pensii, fondurile suverane (inclusiv cele care sunt in „razboi comercial” cu SUA), asiguratorii, bancile de refinantare, bancile centrale, statele si mai toate entitatile care ne dreneaza banii, sub forma de instrumente de economisire, de asigurare si de investitie sau sub forma de taxe, impozite si contributii sociale.

In zilele noastre, sclavul negru de pe plantațiile sudiștilor americani a fost înlocuit cu debitorul captiv al casei cumpărate pe credit, cu salariatul din corporație, cu fostul student care și-a finanțat studiile, din ce în ce mai scumpe, ca bani împrumutați la bancă etc.

1^.Thomas Jefferson în persoană și-a ipotecat 150 de sclavi pentru a construi Monticello (conacul unde a scris Declarația de Independență…). În banii de acum, valoarea totala a acestor sclavi ipotecati de Thomas Jefferson a fost de cel putin 18 de milioane de dolari, o suma deloc neglijabila in prezent.

2^.Istoricul american Joshua Rothman declara recent (cf. NYT, articolul citat, in numarul din 24-25 august 2019) ca „ipotecile puse asupra sclavilor au ajutat la dezvoltarea capitalismului american (si chiar a celui global)”. Dar afirmatia este mult prea politicoasa pentru gravitatea ororii si amplitudinea fenomenului ipotecilor asupra sclavilor.

3^.Evident, trebuie precizat ca a fost exceptată sclavia asupra țiganilor, care în România a fost abolită de-abia in 1864, dar numai teoretic. Stim și noi, știu și americanii, ce atitudine „modernă” și „tolerantă” au asupra acestei etnii România și românii, mai ales ca segregarea rasiala este o „marca” americana de secol XX. Cu titlu de experiment, urmăriți comentariile care se vor fi făcut la acest articol. O să vă cruciți câți contemporani ai voștri vor susține in comentariile lor anonime si oribile la acest articol ca robia aia a tiganilor nu trebuia să fie desființată niciodată de Cuza.

4^.Este interesant ca o banca detinuta de un fond american poarta denumirea de First Bank, reclama de (re)lansare acestei banci, care se numea, pana anul acesta, Pireaus Bank, fiind un filmulet cu „parintii fondatori” ai Americii. Unul dintre acesti „parinti fondatori” este nimeni altul decat proprietarul de sclavi ipotecati la banca, Thomas Jefferson … Filmuletul se termina cu sloganul „banking in stil american”. Adica brutal, nemilos, gregar, capabil sa ipotecheze oamenii si viitorul lor? Nu, multumesc, nu imi doresc un astfel de banking…

5^.A se vedea Matthew Desmond, The roots of America’s brutal capitalism, The New York Times, 24-25 august, editia printata. Mă întreb dacă Thomas Jefferson, un stăpân de sclavi care si-a administrat cu succes averea, inclusiv prin cumpararea de noi sclavi prin ipotecarea celor detinuti deja, ar fi fost de partea nordiștilor in acest război. Probabil că nu.

6^.Joshua Rothman, Flush Times and Fever Dreams, 2012, citata de NYT, in numarul din 24-25 august 2019.

Rădăcinile capitalismului brutal al Americii (IV)

https://www.cotidianul.ro/radacinile-capitalismului-brutal-al-americii-iv/

6. Sclavia inca poate fi inca resimtita in economia americana. Conform istoricilor Sven Beckert si Seth Rockman, „sclavia este in mod necesar imprimata in ADN-ul capitalismului american”.

Este limpede aceasta concluzie, daca analizam cu atentie si obiectivitate ce se intampla cu imigrantii (cvasi)ilegali care „aleg” America.

Sectoare economice intregi se bazeaza pe munca imigrantilor, cu toate ca America, cel putin de fatada, ii izgoneste constant sau ii tine (teoretic) la distanta, prin constructia de ziduri fizice sau legale. Desi au cele mai dure legislatii contra imigratiei ilegale, statele americane din sud (Arizona, Nevada, New Mexico, Texas, Florida) ar intra instant in faliment daca ar renunta imediat si total la cei 15 milioane de imigranti care asigura cele mai putin dezirabile munci (pentru cetatenii americani „deplini”). Deci, America are nevoie ca de aer de imigranti, pentru ca modelul sau economic sa continue sa functioneze.

Toti cei care imigreaza in America o fac pentru ca viseaza la „taramul celor liberi”, sperand sa traiasca „visul american”. Cu toate acestea, imigrantii suficient de norocosi ca sa isi gaseasca de lucru, mai ales cei ce ajung sa lucreze la negru, descopera ca au ajuns captivi intr-un sistem economic care se bazeaza pe munca lor foarte prost platita, care mai este si nesigura, putand fi discretionar curmata de angajator sau data in vileag autoritatilor. Nu poti fi decat un captiv al angajatorului in astfel de conditii.

Dincolo de ocean, in tarile bogate ale UE – ma refer, deopotriva, la Germania, Franta, UK, Italia, Olanda sau Spania – se fac zeci de procente din PIB pe baza muncii cvasi-clandestine, la negru, a imigrantilor, inclusiv a muncii cetatenilor UE rezidenti al statelor central sau est-europene, pe care mass-media, opinia publica si chiar birocratia din aceste tari ii considera imigranti, in ciuda ipocritului principiu al libertatii de circulatie si de stabilire oriunde in UE a cetatenilor UE. Imigrantii lucreaza pe salarii de nimic, nu pretind drepturi de asigurari sociale, nu sunt afiliati sindicatelor, nu protesteaza fata de abuzurile de putere (care, uneori, sunt chiar abuzuri fizice si sexuale) ale patronilor, intrucat au un statutut incert din punct de vedere legal si nesigur. Acestia sunt captivii cei mai potriviti si tapii ispasitori perfecti pentru toate frustrarile, nelinistile si esecurile populatiei „bastinase”.

In fapt, in tarile „civilizate”, sclavia nu a fost niciodată desființată, ci numai abolită la nivel legal.

Exceptând oribila segregare rasială cu care a trăit (și încă mai trăiește) America în ultimii 150 de ani, lumea neo-feudală în care trăim a menținut și multiplicat formele directe sau insidioase de sclavie, în ciuda legilor si a principiilor frumoase care proclamă libertatea, toleranța, diversitatea și demnitatea umană. Lumea este din ce în ce mai mult segregată între bogați și săraci, intre puternici (VIP, adica persoane foarte importante) si slabi (insignifianti), intre cetateni cu drepturi egale si imigranti. Contează doar profitul si averile acumulate. Inechitatea și inegalitatea de șanse sunt reclamate peste tot, în aeroporturi, avioane sau vase de croazieră, in reclame, pe stadioane, în sălile de spectacole, în turism, în mass-media și în bula de internet potrivită fiecăruia după nevoile fabricate de comercianți (unde există cultura și civilizația main-stream și restul sub-culturilor).

Pe de alta parte, nu trebuie sa uitam de munca mizerabil platita de sub-contractantii sau de producatorii in sistem lohn ai produselor si serviciilor marilor intreprinderi globale detinatoare de branduri, care si „relocalizeaza” productia, in cautare de conditii fiscale si de cost care sa le imbunatateasca rata de profit. Conform unui recent raport al OECD, peste 15 trilioane de dolari sunt plimbati in acest sistem care combina sclavia moderna cu evaziunea fiscala. Sclavia din tarile – colonie ale corporatiilor globale cuprinde chiar si copiii, obligati sa munceasca de la varste la care americanii sau europenii primesc, cu titlu de cadouri de la Mos Craciun, primele gadget-uri, smartphone sau tablete.

Iar lista exemplelor de sclavie post – modernă nu se opreste aici, pentru ca exista sclavia sexuala, asa cum exista captivitatea sportivilor profesioniști, în special, fotbaliști care joacă la cluburi profesioniste din Europa, unele dintre ele listate la bursă, captivi care sunt „vanduti” cu titlu de drepturi de exploatare sportiva, sau sclavia salariatilor cu ora are lucreaza in foc continuu pentru a atinge tinte fixate de corporatie.

Cu titlul de fapt divers, sa retinem ca, in preajma Crăciunului 2018, salariatii britanici ai amazon.com s-au revoltat pentru ca au fost obligati sa lucreze cate 16 ore pe zi, cu pauze de masa de 30 minute si cu pauze pentru toaleta de 10 minute din 4 in 4 ore. Corporatia s-a aparat sustinand ca era necesara trimiterea la timp a tuturor cadourilor. Intr-adevar, elfii lui Mos Craciun nu se pot plange de faptul ca lucreaza in foc continuu. O greva a elfilor ar duce la ratarea cadourilor copiilor lumii, nu? Si atunci ar fi ca in bancurile cu Mos Craciun si copiii somalezi.

7. O sumedenie de indignati anonimi, dar foarte ingaduitori cu ei insisi o sa intrebe in comentarii pline de ura de ce scriu eu, un avocat, despre economie.

In primul rand, scriu pentru ca economia este despre noi toti (oeconomos = regulile bunei organizari a gospodariei).

In al doilea rand, scriu eu despre economie, asa cum este inteleasa de contemporanii nostri mai norocosi, feriti de blocajul in timp de care suferim noi, pentru ca economistii nostri se pastreaza congruenti cu proiectul ultra-conservator si libertarian al primilor ani de dupa Revolutie, cand ne-am procopsit cu „Manole” Isarescu, profesor fara opera la ASE si academician. In ASE inca se invata dupa manuale inspirate (sau chiar copiate) din carti de economie americana din anii `80 ai secolului trecut si din compilatii ale revistei The Economist din perioada in care isi dadea teza de doctorat acelasi „Manole” (aceeasi ani `80 ai secolului trecut). In special in prezent, „marii” economisti romani continua sa se ghideze dupa zicala lui Ronald Reagan, „guvernul este problema, si nu solutia”. Fostul actor de la Hollywood a fost, totusi, presedinte al SUA in aceeasi perioada a anilor `80 ai secolului trecut. De atunci, lumea s-a mai schimbat, cat de cat.

In orice caz, va intreb direct (desi doar retoric) ce preferati: (i) sa nu stiti deloc ce se intampla in mod real in Vest, adica acel taram de basm pe care inca il idealizam, ca si cand nu ar fi trecut 30 de ani de la momentul la care sistemul capitalismului american si-a atins apogeul (dupa care a urmat coborarea la nivelul de capitalism gregar), in conditiile in care „elita” economistilor romani contemporani ignora, poate chiar intentionat, realitatea, sau (ii) sa stiti cate ceva din aceasta realitate de la un avocat?

Nu de alta, dar parca lumea noastra era ghidata, in ultimii 15 ani, de sloganul „vreau o tara ca afara”…