Despre mine

La "cercetarea limbii" am inceput si eu (ca tot omul), de mic copil, incercand sa completez cu ce puteam, informatiile elementare pe care, in mod cel mai obisnuit, stim ca ni le furnizeaza scoala.

Lectura am simtit-o mereu ca pe o nestinsa sete.

Din pacate pentru mine, lecturii suplimentare i-am acordat mult mai mult, si cu mult mai multa placere, timp, decat scolii.

Lecturii suplimentare si in general activitatilor paralele scolii, scolii rezervandu-i pe masura ce cresteam un loc doi in topul preocuparilor mele.

Asta nu a fost bine, nu a fost normal dar . . . asa a fost.

Dupa cate imi aduc eu aminte, cred ca primul volum (un volum de "Povesti", evident, si daca asa o fi cum isi reaminteste a mea memorie, cred ca era primul din volumele de "Povesti nemuritoare" ale lui Petre Ispirescu) l-am citit pe la varsta de 8 - 9 ani, intr-un mediu apropiat mai degraba lui Tom Sawyer sau al "Baietilor din strada Pal" decat de vecinatate . . . cu lectura.

Retragerile mele in lumea lecturii distonau complet cu lumea careia-i apartineam, si desi faceam tot ce-mi statea in putinta sa nu lipsesc de la nici o joaca ceea ce aveam de impartasit cu o fateta a acestei monede, nu aveam de impartit cu cealalta, si, usor-usor, grosimea "cantului" intre cele doua fatete, s-a ingrosat, oricat m-am straduit eu sa le tin, fatetele, impreuna.

Volumul de lectura a crescut ca in progresie geometrica. Apoi, cam de pe la 12 ani, odata cu primirea drept cadou a unei carti de "Jocuri de cuvinte, logica, rebus" timpul rapit activitatilor mai serioase si dedicat activitatilor de gen "hobby" a tot crescut.

Sigur ca, atunci cand ai una, nu ai alta, si am platit scump in viata lipsa de diploma, am platit scump in viata faptul ca am ramas un simplu "hamal bine documentat", nici macar cu o constitutie (fizica) minim necesara unui hamal.

Am simtit in toata viata atata altruism, incat niciodata nu mi-a fost frica ca din ceea ce dau, impartit la oricat ar fi, nu va ramane suficient, si pentru mine. Dar, chiar atata forta n-am avut.

Viata mi-a demonstrat astfel, ca altruismul nu este calea, ca cel mai corect este ca la serviciul facut, sa existe (ca in tenis) retur, si astfel, cel care da mai mult, sa primeasca mai mult, iar cel care da mai putin, sa primeasca proportional cu ceea ce da.

Asa ca, dupa o viata de atruism, din concluzie in concluzie, am devenit . . . obiectivist.