Munţii Rodnei, partea vestică a crestei
text: Dinu Boghez (Ramnicu Valcea)
foto: Floriana Boghez
Pornim din Bucuresti cand inca soarele arunca raze fierbinti pe peronul Garii de Nord. Destinatia este Viseul de Jos. La coborare ne-am urcat in microbuzul care ne-a lasat in Borsa, orasel aproape cochet (foto 1).
1 Privind din Borsa catre creste.
Iata-ne cu rucsacii cei mari din spinare plecati pe drumul catre inaltimea muntelui. Printre gospodarii frumoase, linistite, pe drumul uneori umbrit, alteori ars de soarele tomnatec, urcam mereu (extras de harta din lucrarea autorilor Dumitru Istvan si Ionica Pop, vezi forma integrala aici).
extras de harta din lucrarea autorilor Dumitru Istvan si Ionica Pop; descarcati de mai jos, de la fisiere atasate, formatul mare al acestei harti; vezi forma integrala aici
Depasim ramificatia catre un nou schit, o ultima gospodarie din care ni se spune ca pana la casa meteo facem cam 2-2½ ore. Catava vreme urcam din greu si asudam pe masura. La casa meteo, 1775 m, ajungem dupa ceva mai mult de 5 ore. Continuam sa urcam spre iezer (foto 2) si gasim un loc de intins cortul.
2 Iezerul Pietrosului, 1786 m.
Ne odihnim si incepem prospectarea zonei. Floriana apuca spre muchia coboratoare din Pietrosu si ceva mai tarziu urc si eu poteca pe care urma sa mergem in ziua urmatoare. Nu ma opresc decat atunci cand doua capre negre isi intorc privirile spre mine. Stam asa catava vreme, pana cand se hotarasc sa se indrepte spre alte locuri. Spre ora cand peste munte se lasa inserarea, intram in cort si doar cand auzim ceva vorbe omenesti iesim sa-i vedem pe cei trei polonezi care-si intindeau cortul nu prea departe de noi.
Se face ziua si peste crestele din fata soarele isi arunca intaiele lumini. Strangem cortul si pe la ora 8 plecam spre inaltime. Mai intai pe pante domoale, apoi pe serpentine multiple (foto 3), croite de parca nici nu simtim cum castigam inaltime, acum luminate de soarele care a inceput chiar sa dogoreasca.
3 In drum spre Curmatura Pietrosului.
Ajungem in saua care precede varful cel mare al Pietrosului, de 2303 metri, dupa vreo 2½ ore. Ne adunam multi aici, la soare. Unii, printre care si Floriana, urca pe varful cel mare (foto 4, 5).
4 Pietrosul Rodnei, 2303 m.
5 Vechea statie meteo.
Ne regrupam si pornim pe poteca de creasta. Cand coboram in Curmatura Pietrosului (foto 6), acolo unde muntele parca se despica, am zarit insiruite Lacurile Buhaescului (foto 7, 8), de un albastru ireal, adapostite de caldarea glaciara, acum ingalbenita de intaiele culori ale toamnei.
6 Drumul spre Vf. Rebra.
7 Vf. Buhaescu Mare si Iezerele Buhaescu.
8 Iezerele Buhaescu.
9 Varfurile Buhaescu.
Mai departe urcam coasta Buhaescului Mare. Cand sfarsim urcusul eu continui pe poteca si Floriana urca Varful Buhaescu Mare si apoi si pe cel Mic (foto 9). Cand ne reunim in Saua Buhaescu si ea tot inalta, ne sta in fata Varful Rebra si undeva jos, in adancul caldarii sudice, un iezer micut, ascuns in jneapanul Batranei si plaiul palit de toamna care ne inconjoara. De data asta mergem impreuna pe poteca de pe coasta nordica si pana in Tarnita La Cruce, 1984 m (foto 10) nu ne mai despartim.
10 Tarnita La Cruce.
E timp bun, cu soare si doar cativa norisori inofensivi. Ne odihnim si ne improspatam rezerva de apa din taul cu numele locului. Apoi incepem urcusul Obarsiei Rebrei, pe care-l sfarsim mai repede decat ne asteptam.
11 De la stanga la dreapta: Puzdrele, la mijloc Laptelui, la dreapta Negoiasa Mare.
Cand dam cotul muntelui ne intalnim cu cel mai numeros grup de turisti, insirati cat era muntele de lung si poate de aceea nu am observat poteca principala si am apucat-o pe cea coboratoare, catre Catani. Acolo, in mijlocul vegetatiei de o bogatie neobisnuita, am gasit apa datatoare de viata de la izvoarele Vaii Repedei. Dar si un minunat loc de cort. Am urcat poteca si nu dupa multa vreme am ajuns la Fantanita lui Ratafoi. Alt loc minunat, cu apa rece si numai bun de popas mai lung. Dar am continuat drumul, aproape fara urcusuri si coborasuri, printre tufe de jnepeni, pe poteca uneori arida, pina ne-am pregatit noul bivuac sub Tarnita Negoieselor (foto 13).
12 La stanga Puzdrele, la mijloc Laptelui, la dreapta Negoiasa.
13 Amurg in Tarnita Barsanului.
Ne pazeste peste noapte varful inalt al Negoiesei Mari, 2049 metri; de pe plaiul domol pe care am ramas putem privi cu rabdare apusul soarelui si de abia atunci cand s-a ascuns dupa creste intram in cort, pavaza subtire in imensitatea locului.
A trecut noaptea si primele raze de soare care au strapuns locul in care eram ne-au gasit strangand lucrurile si asteptand sa se usuce cat de cat invelisul cortului (foto 14). Apoi am urcat in Tarnita Negoieselor, am trecut de bariera de jnepeni, unul pe deasupra si altul chiar prin ea si am ajuns in Tarnita Barsanului, acolo de unde, nu departe, un marcaj galben cobora catre Valea Aniesului.
14 Incepe toamna, a cazut intaia bruma.
15 Stanga Vf. Puzdrele, 2188 metri, dreapta Vf. Laptelui, 2167 metri.
Inaltul varf al Puzdrelor ne statea in fata. Drumul pana in saua lui parea unul infernal. Am ajuns si in saua care-l despartea de alt varf inalt pe care trebuia sa-l trecem, cel al Laptelui Mare sau Aniesului. Trecem de cele doua varfuri inalte ale sale si coboram in alta sa adanca, cea a Laptelui, 1969 metri. Cand incepem coborarea, dupa atata mers pe creste inalte, Rodna ne ofera alte peisaje, oarecum surprinzatoare dupa stancariile locurilor pe care le depasisem. Undeva, catre saua amintita, o intindere de apa marisoara ne face sa zorim pasii. Prin locuri intinse, pe plai domol, ca intr-o campie fara sfarsit, poteca ne conduce pe un vechi drum. Ne apropiem de capatul etapei pe care ne-o propusesem in ziua aceea. Mai avem de trecut peste varful mai marunt al Galatului, 2048 metri (imagini 16, 17) si cand ii coboram saua - 1879 metri - speram ca oglinda de apa pe care o zarisem inca de cand eram sus sa ne ofere refacerea rezervei de apa. Dar oglinda frumoasa, cu fata albastra se dovedeste a fi doar o balta nivala, cu apa statuta, tulbure.
16 Spre Vf. Galatului.
17 Spre Saua Galatului.
Ne odihnim totusi pe malul ei si un pic dezamagiti plecam mai departe. Alte locuri minunate ne stau in fata (imaginea 18) si drumul pare o plimbare printr-o poiana fara sfarsit, uneori prin preajma unor tufe de jneapan decorative. Incep sa apara ceva izvoare si la unul dintre ele ne oprim si ne saturam de apa rece, atat de ravnita dupa soarele arzator al zilei. Mai mergem ceva si cand ajungem in locul La Izvoare, nu mult sub Saua Gargalau, carei ii vedem stalpul de marcaj doveditor al raspantiei de poteci a locului, ne oprim pentru odihna luarii unei decizii.
18 Vf. Gargalau, 2158 metri.
19 Pe creasta, spre Saua Gargalau.
20 Stanga, Vf. Gargalau, dreapta Vf. Claii.
Aflasem ca in ziua urmatoare vremea ar fi trebuit sa fie innourata, cu oarecari tendinte de ploaie si, cel putin eu, gaseam de cuviinta sa luam oarecari masuri de precautie. Sub poteca era o pajiste imbietoare, cu izvorul aproape din care apa curgea ca la robinet si se vedea ca pe acolo si altii mai intinsesera cortul. O vatra de foc si cateva stanci mari si netede dadeau infatisarea unor locuri de masa numai bune de un popas mai prelungit. Asa ca pana la urma ne-am asezat la linistea izvorului. Am intins iarasi cortul, avea sa fie pentru ultima oara si ne-am pregatit de innoptare. Pana sa cada inserarea, Floriana s-a repezit pe Muntele Cailor, sa prinda mai bine culorile apusului. De sus se vedea bine o stana mare, inca activa, acum cand toamna blanda mai permitea sederea pe plaiuri inalte. In alti ani care trecusera de multisoara vreme, de acolo din saua inalta a Gargalaului coborasem spre cabana Puzdrele, al carei sfarsit venise intre timp. A coborat Floriana si cand a ajuns la cort ne-a asteptat doar soarele scapatat dincolo de orizontul tivit cu o panglica, cand rosietica, cand portocalie. Am inchis fermoarul la cort si ne-am despartit de ceea ce avea sa fie ultima zi pe crestele Rodnei, care ne oferise tot ce aveau ele mai bun in zilele toamnei in care ne nimerisem prin aceste locuri.
Peste noapte, de fiecare data cand ieseam sa ne mai aruncam ochii pe cer, am tot sperat la vremea buna pentru a doua zi. La inceput vanzoleala de nori fugari, cu luna aproape plina plimbandu-se printre ei, apoi doar intunericul noptii aruncat peste munte. Cand am iesit din cort dimineata un vant rece venea de undeva dinspre vale. Cerul devenise plumburiu si pe creste valatuci de nori incepeau sa-si ocupe loc. Era vremea retragerii. Locul de campare era tocmai de aceea ales la rascruce de drumuri, langa poteca ce urca spre inaltimile restului de creasta propusa si cea care cobora spre Valea Aniesului. Daca ar fi fost vreme cat de cat buna am fi mers in continuare pe drumul de creasta, dar asa, nu aveam decat sa coboram. Am inceput lunga coborare catre Anies. La inceput pe un vechi drum, bine conturat, care era cat pe ce sa ne insele, pentru ca intr-o curba, marcajul incepea sa coboare pe plai, fara anuntul vreunei poteci clare. Pana la stancariile pe care le zaream am coborat cu repeziciune. Undeva mult sub noi, o poiana avea in mijloc, pe o stanca, o geana de marcaj. Parea semnul locurilor prin care trebuia sa se desfasoare traseul ales. Pana acolo am ajuns repede si am gasit crucea albastra, marcajul de pe drumul nostru. Mai departe, prin padurea de brad, poteca ciobaneasca, veche, se desfasura neintrerupt. Doar ca padurea intunecata ne-a indemnat sa tot fluieram si sa haulim de teama vreunei jivine aflate si ea prin acele locuri. Am coborat in vale, am traversat apa paraului, al Cepelor, apoi ne-am inscris pe cealalta coasta a muntelui, multa vreme umbland prin locuri de taiere barbara a padurii. La inceput doar poteca, apoi drum de exploatare, inierbat de vremea ce trecuse peste el si in sfarsit drumul larg, prin padure de brad inca netaiata. Ne-a aparut in cale o veche gura de explorare geologica (imaginea 21) si din ea cobora un firisor de apa rosietica. Am trecut pe langa un izvor picurat din inima muntelui. Am traversat albia framantata a unui torent, acum doar un firicel de apa cu stanci aruncate pe albie.
21 In coborare spre Valea Aniesului.
Curand, poteca de abia vizibila s-a transformat din nou in drumul de mai sus, pe care acum apareau urme omenesti. Pe el am ajuns la furcitura de paraie dintre Valea Galatului, pe care fusesem si cea a Aniesului, care se pregatea sa devina cel mare. Ajunsesem la locul numit Intre Izvoare. Aici sfarsisem primii 10 km ai drumului nostru, facut dintr-o bucata, cu doar ceva priviri in urma aruncate spre inaltimile din ce in ce mai involburate. Erau acolo, la furcitura, case mari, unele care inca se mai construiau si una avea acoperis verde, pe care-l vazusem tocmai din poteca de creasta pe care fusesem. Ne-au spus oamenii de pe acolo ca pana in sat mai avem inca 16 km.
Ne-am odihnit catava vreme. Era aproape ora pranzului si ne-am potolit foamea. Apoi am intins pasul pe drumul lung de parcurs pe Valea Aniesului. Erau locuri frumoase, linistitoare, cu plaiuri inca verzi si ici colo cate un fag cu frunza colorata de toamna in care intrasem. Au aparut gospodarii risipite pe pantele muntelui. Apoi, mai aproape de drum, case de vacanta lipsite de snobismul altor locuri. Dar mai tarziu au aparut gaterele, multe si mari, care tocau brazi ucisi, adusi de sus, de acolo de unde isi aveau locul. Si gaterele au continuat pe toata valea, ba chiar si in sat. In drumul nostru am intalnit un loc in care concasoare infernale sfartecau insasi muntele. “Aveam un munte de calcar prin apropiere si i-am gasit o intrebuintare!”
Cand mai aveam doar cativa de parcurs pana in sat, un „samaritean” cu masina ne-a scutit efortul mersului pe jos. Am coborat in satul Anies, nu departe de gara. Se lasa inserarea cand am plecat pe drumul de fier care ne departa de muntii pe care-i indragisem in rastimpul cat ii strabatusem. Leganati de mersul zvapaiat si zgomotul ritmic al trenului, ghemuiti pe bancile vagonului in care suntem singuri, adormim si nu ne trezim decat spre ziua. Cand, la ora 7, am coborat pe peronul Garii de nord, implineam 75 de ani.