Culmea Laptelui din Munții Rodnei, iarna

continuare de la

MOTIVAȚIE. În Retezat am fost de multe ori iarna. Creasta Făgărașului am mai făcut-o iarna, la fel Creasta Rodnei. Dar Munții Rodnei, „Făgărașii nordului”, sunt mai aproape de Cluj, așa că ne-am oprit tot la ei. Dar, ca în fiecare tură, într-un munte cunoscut doream și ceva nou, un traseu sau un segment de traseu nou, marcat sau nemarcat. 

TRASEU REALIZAT. Sângeorz - Vf. Repede - spre vest (nu spre est!), până în Tarnița La Cruce - Valea Buhăescu - Borșa! Căci… „socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg”!, iar „iarna nu-i ca vara”! Știam astea, dar… tot ne-am înșelat. 

ECHIPAMENT. Cort izoterm Salava Sierra Leone (le-am mulțumit pentru el, în gând, lui David Neacșu de la Himalaya și lui Levi Mosoni, de la Atta), saci de puf, salteluțe de neopren, care am constatat că sunt mai bine izolante iarna decât cele autogonflabile Therm-a-Rest (mai comode vara, mai moi), pioleți, colțari, schiuri de tură cu benzi antiderapante („piei de focă”), bețe telescopice, ochelari, primus cu neofalină, căci cele cu butan-propan (doar 10% propan!) ne-au decepționat iarna trecută! Lămpi frontale, lumânări, busolă, aparate foto, alimente pentru 5-6 zile!

Am încercat cândva metoda lui Miși Szalma: să mănânci bine în săptămâna dinaintea plecării pe munte și în cea de după, iar pe munte doar să „ciugulești” câte ceva, să amețești stomacul. E bună pentru ture scurte, de 2-3 zile, dar la mai lungi nu ține, amețești și tu, nu doar stomacul tău. Am luat și alte „mărunțișuri”, pe care nu le puteam uita, căci aveam o listă pe care o citim când plecăm la cumpărături și o recitim înainte de a închide rucsacii. Necazul este că se constată în final că rucsacii de 80 litri sunt neîncăpători. Ce vor zice șoldurile și umerii noștri pe traseu știam din turele anterioare. Inima și plămânii sunt antrenate de zeci de ani pe munte, dar umerii, șoldurile, spatele se pare că „uită” mereu. Îmi doream un nou pariu cu un sceptic, cum a fost cândva cu un unchi al meu: „cu bagajul ăsta nepoate, n-o să ajungi nici până în fundul grădinii!”. Dar am ajuns atunci în Creasta Făgărașului și am parcurs-o! 

ÎNNOPTĂRI. 5 în cort, una după alta, record personal! Prima pe iarbă, pe Nedeia Bârladelor (Bârledelor, spun localnicii), unde începea zăpada (dar cu ceaiul făcut tot din zăpadă), toate celelalte pe zăpadă. Lângă un lăculeț (unde am spart gheața pentru apă) din șaua dintre Rabla și Laptele (a nu se confunda cu cel din creasta principală) (foto 2). 

DOCUMENTARE. 1. Ghidul Munții Noștri, 1979, traseul 7, scris de Iuliu Buta, fost profesor universitar la Facultatea de geografie din Cluj, Dumnezeu să-l ierte, căci pe acest traseu în mod sigur n-a călcat niciodată! „Vf. stâncos al Laptelui se ocolește prin șa”!!! Prin dreapta sau stânga, domnule profesor?

2. Pliantul hartă al lui Dănuț Călin și Ștefan Buia, 1994, foarte bun; ne-a scos din impas, „ca să nu spun vorba aia” (Caragiale), traseul 8, „nu se recomandă iarna” (multe vârfuri se ocolesc, deci pericol de avalanșe, dar acum nu era pericol, mai bine zis era minim, dar era, cum aveam să ne convingem „practic”, în una din zile!).

3. Explicațiile competente ale marelui montaniard și bun prieten, băimăreanul Petru Lucian Goja. Pentru el Munții Rodnei sunt ca Piatra Craiului pentru mine. El a parcurs acest traseu (vezi https://sites.google.com/site/romanianatura77/home/carpatii-rasariteni/rodnei/culmea-nedeia-taranului---rabla---laptele---repede---cormaia-vara-in-muntii-rodnei ). Într-un weekend din octombrie 2000 am avut plăcerea să fim însoțiți de el (eu și Marilena), în a treia noastră tentativă (una în 1999 și a doua în 2000) de a parcurge creasta integral. Cu Petre am avut, în fine, vreme superbă și am profitat de ea, „în stil Mititeanu” (mers zi lumină), ajungând de la cabana meteo (de la Iezerul Pietrosul) în Pasul Rotunda în două zile și două ore. Din creastă, el tot ne arăta și explica acest traseu, lungă culme sudică și pe cel paralel, dinspre vest (creasta dintre Văile Cormaia și Rebra). Dar n-am luat notițe, nu știam că vom parcurge iarna acest traseu. Atunci luam unghiuri de marș ca să facem creasta principală! 

VREMEA. De toate! Ploaie, sub limita pădurii, la urcare în 29 decembrie, în reprize de ropote, dar care, din fericire, ne-au prins de fiecare dată lângă una din multele gospodării de vară de pe Muntele Nedeia Bârladelor. Ploaie măruntă, apoi tot mai deasă, în 3 ianuarie, de la limita pădurii înspre Borșa. Desigur, aveam poncho-urile cu noi, dar mai dificil de „îmbrăcat” din cauza schiurilor de pe rucsaci. Ninsoare, dar nu multă, mai mult „de atmosferă”. Ceață, foarte deasă în diminețile de 31 decembrie, 1 și 3 ianuarie, care ne-a obligat să stăm pe loc, în cort, să ne rugăm cerului să se ridice. Și s-a ridicat de fiecare dată, pe la ora 10-12! Senin, cu vizibilitate „până dincolo de zări”, care ne-a permis „să furăm” muntelui nostru și munților dinspre orizonturi imagini foto. Și dacă am fi avut vreme bună numai acele două ore de pe Vf. Jneapănu din seara de 01.01.01 (!!!) și acel apus (ca de fiecare dată și acesta mai frumos ca toate de până atunci) și tot s-ar fi meritat efortul!

Zăpada, excelentă în general, nici prea mică, nici prea mare, nici prea moale, nici prea tare. „Atunci de ce ați înaintat ca melcii?”, ne veți întreba! Vom răspunde mai jos. Calm atmosferic, pe care l-am uitat. Vânt, mai cuminte sau mai turbat, pe care Marlene n-o să-l uite. Mie îmi place, în limite rezonabile, e ca talazoterapia în apa mării. Temperaturi moderate, nu le-am măsurat, în orice caz nu ne-au înghețat „nasul și picioarele” și alte celea, ca la revelionul trecut, pe Muntele Mare din Apuseni. 

BUCURII. Bucuria mișcării, a oxigenării, a spălării plămânilor și creierilor, a privirii neîngrădite spre infinit sau spre broderiile de nea pe cetini, bucuria unor apusuri și răsărituri, bucuria muzicii maestrului Vânt, a primusului matinal și de seară, a liniștii - cea mai plăcută și dorită muzică. Bucuria alunecării pe „minunatele tălpici”, a mângâierii vântului, bucuria ceaiului fierbinte preparat din zăpada imaculată, bucuria căldurii sacului de puf. Bucuria că toate minunile care te înconjoară sunt ale tale. Bucuria gândului că aceste clipe și aceste zile vor deveni amintiri de neuitat, comori de suflet pentru mai târziu. Bucuria faptului că simți cu toate celulele trupului tău că exiști! 

DIFICULTĂȚI. Greutatea rucsacilor. Nu i-am cântărit, dar, mai ales după ce am montat și schiurile pe ei am știut că vom ajunge în creastă abia în mileniul trei! Tot mereu trebuia să-mi schimb tricoul, ud de transpirație și să-l usuc cu metoda militară, nu ca vara. În ultimii zece ani, doar o dată, în iulie 1998, am mai avut așa rucsac greu. Atunci am parcurs, cu Radu, fiul meu, strict pe cumpăna de ape dintre Ardeal și Moldova, în opt zile, traseul Covasna (Comandău) - Vf. Lăcăuți (Munții Vrancei) - Munții Brețcu - Nemirei - Repat - Ciuc - Hășmaș - Șaua Pângărați - Lacul Roșu. Poate acum am luat prea multă mâncare, dar eu n-am uitat acele ture în care am ajuns la așa o raționalizare încât la ultima cină și mic dejun am avut fiecare câte doi biscuiți și un cub de zahăr. 

ORIENTAREA a fost și ea o problemă. Marcajul: erau două semne pe drumul forestier, la plecarea de la cabana Farmecul Pădurii, apoi am mai găsit doar vreo cinci, în ziua a doua. E adevărat că poate unele erau acoperite cu zăpadă, dar până la ieșirea din pădure erau destui copaci pentru marcaj, iar mai departe, erau multe stânci, pe care căutam marcajul „cu lupa”. Degeaba! Scriam anterior că un traseu de iarnă trebuie parcurs mai întâi vara. Așa e bine, așa că „faceți ce spune popa, nu ce face el”! Dar aici, acum, știam că necunoașterea traseului de vară nu ne pune viața în pericol ci doar ne va întârzia atingerea crestei. Așa s-a și întâmplat, căci „ne-am bâlbâit” de multe ori, începând chiar de la plecare. Poate ne doream puțină aventură, ezitări, căutări; se trezește uneori în noi acel spirit „de exploratori” din copilărie, stârnit de lectura unor cărți. 

CEAȚA ne-a creat și ea probleme. Norocul a fost că era doar dimineața, așa că, deși nopțile aveau 15 ore, în acele zile am stat în cort încă 3-4 ore. Zonele cu jnepeni, acoperiți doar parțial cu zăpadă, și desigur cu goluri de aer pe sub ei nu sunt o plăcere la mers. În după-masa de 31 decembrie, după o lungă și faină coborâre pe schiuri, ocolind Vf. Laptelui, am dat de o întinsă zonă de jnepeni, pe care trebuia să o traversăm la urcare. Era un culoar pe lângă jnepeni. Am urcat un timp pe el, dar avea placă de vânt și l-am părăsit unde devenea prea înclinat și periculos. Am luat-o prin jnepeni; am încercat și cu schiuri și fără. A fost o zonă de masochism, mai ales căderile… Și venea seara, seara de revelion! Noroc că „hotelul” era la mine în rucsac, mai trebuia să găsim o poieniță unde să-l montăm. Am găsit-o până la urmă, superbă, la 10-15 minute de creastă. 

ALTE DIFICULTĂȚI. Prezența buzunarelor laterale era un impediment în a pune și lua relativ repede schiurile de pe rucsaci. La fel lipsa sistemului modern de prindere și desprindere rapidă a colțarilor pe/ de pe bocanci. Așa că pierdeam mult timp cu manevrele acestea sau, pentru zone mai scurte, renunțam la ele, chinuindu-ne prin zăpada mare sau a cărei crustă se rupea sub bocanci, unde ar fi trebuit să urcăm pe schiuri; izbind cu bocancii în zăpada înghețată, în zone care ar fi trebuit parcurse la colțari; coborând cu schiurile pe rucsaci unele pante scurte… 

Unele pante lungi, pe versant, nu le-am putut urca cu pieile de focă deoarece zăpada era înghețată. N-aveam „colțari de schiuri” așa că, dacă eram deja pe schiuri, urcam pe canturile lor, dacă eram pe bocanci urcam cu ei, cu sau fără colțari, după caz. 

PERICOLE. Au fost puține zone periculoase. O coborâre scurtă, foarte înclinată de pe Vf. Cormaia și coborârea lungă a unei pante înclinate și înghețate, între două terase glaciare ale Căldării Buhăescu. Voi reveni la asta. 

ÎNTÂLNIRI. N-am întâlnit nici oameni, nici urme de oameni (doar de cerbi și păsări) în cele șase zile. Singura ființă care ne-a salutat și ne-a cântat a fost o păsărică, în seara de revelion. 

REVELIONUL. La ora înserării montasem cortul în câmpul de jnepeni de pe versantul estic al crestei „noastre”, sub Vf. Mireșa. După cină, eu am ținut să mă rad, să mă spăl cu zăpadă, să alerg desculț în jurul cortului, să mă bucur apoi de hainele curate și de căldura sacului de puf. Marlene a împodobit „pomul”, o crenguță de jneapăn, legată cu sfoară de tavanul cortului. Pe la ora 23 am pregătit masa festivă. Sticla de șampanie roze, de… 200 ml, nu era la frigider ci… la căldură, în sacul de dormit.

Cu doi ani în urmă, am așteptat trecerea dintre ani pe Vf. Buscat (1677 m), cam la 1½ ore de stațiunea Muntele Băișorii. Atunci era o superbă lună plină. Acum nu am auzit nici un pocnet de petarde, de artificii. Deschideam mereu fermoarele cortului să vedem dacă Moșul nu ne aduce cadoul: focul de artificii al cerului cu stele. Era doar ceața. S-a împotmolit probabil și Moșul în jnepeni. Noi l-am așteptat în același loc. A venit cu un superb cer plin de stele doar în seara următoare. Erau așa frumoase că în ciuda frigului tot amânam intrarea în cort. Păreau așa de aproape că ne era teamă să întindem mâna spre ele… 

ZIUA CEA MAI SCURTĂ. După ce și așa ziua are la început de an doar nouă ore, trei zile (31 decembrie, 1 și 3 ianuarie) au fost scurtate de ceață. Despre după-masa de 31 am scris, cum după plăcerea unei coborâri pe schiuri a urmat încercarea (măcinarea) forțelor și nervilor într-un câmp de jnepeni, pe versantul estic al Mireșei.

A doua zi scurtă a fost cea de 1 ianuarie. Scurtă dar faină. Am ieșit târziu din cort, nu din cauza „chefului de revelion”, ci din cauza ceții. Când soarele și vântul au început să sfâșie perdeaua de ceață am hotărât să lăsăm cortul pe loc. Ne-am luat pioleții, câte un băț telescopic și aparatele foto și în 10 minute am ajuns (simțeam că fără rucsaci zburăm) lângă fotogenicele stânci de pe Vf. Mireșa. Cerul era superb. Măria Sa Muntele ne răsplătea din nou pentru perseverență și fidelitate (foto 3, 4).   

Ne-am convins că nu vom putea merge cu rucsacii mari pe acolo (zone înguste, abrupte, stânci, jnepeni). Dar am ochit o față superbă de coborât pe schiuri, din șaua dintre Mireșa și Jneapănu, „fentând” marea de jnepeni în care aveam cortul. Am așteptat sus ca Măria Sa Soarele să ne spună „noapte bună, copii” apoi, fericiți de imaginile culese pe pelicule și pe retină, ne-am întors la castelul nostru de pânză. 

ZIUA CEA MAI LUNGĂ a fost următoarea, 2 ianuarie. Noaptea, între două reprize de somn, deschideam fermoarele să mă conving că stelele sunt pe cer. La ora 6 începea ritualul matinal. Am topit zăpadă pentru ceaiul micului dejun. Am reîncălzit până la fierbinte, pentru a-i împacheta în pufoaică, cei doi litri pentru drum, preparați de seara, în timp de 50 minute. Am ieșit din cort la momentul oportun să-i zicem bună dimineața astrului mult dorit și iubit.

Jnepenii argintați de zăpadă sclipeau feeric. Nu mai eram supărați pe ei. La 8,30, colțarii pe bocanci, rucsacii și schiurile în spate, pe șoldurile și umerii cam mult odihnite (gândeam noi, nu ele/ ei). Ajunși în creastă, constatăm bucuroși că „munții noștri” de aseară sunt tot la locul lor.

Montăm schiurile. Doamne ce plăcere, ce pantă faină, lină, nevălurită, lungă. Coborâm în extaz, în viraje cât mai largi, cât mai încet; din cauză că nu suntem mari schiori, din cauza rucsacilor uriași și pentru ca plăcerea să țină cât mai mult. Coboram. Pozam. Coboram. De data asta scorul la căzături a fost 0-0. Ce păcat că s-a terminat. Urmează de traversat, în urcare, o limbă de pădure; iar „distracție”, nu e bine nici cu schiuri, nici fără schiuri, dar până la urmă ieșim la liman.

Avem de ales între o altă coborâre pe schiuri, spre stâna de sub Nedeia Straja și a urca apoi cu colțarii. Nu mai vrem să pierdem din altitudine. Urcăm pe canturi, apoi la colțari, pe Nedeia Straja. Vârful Repede, din creasta principală, este în fine în fața noastră. Din Sângeorz speram să ajungem pe el în două zile și uite că suntem în a patra zi și parcă tot fuge de noi.

Urcăm ca pe Golgota. Rucsacii tot mai grei, vântul tot mai puternic. În fine, suntem sus (foto 6). 

Aici am fost în octombrie, pe o vreme superbă. Acum nu stăm decât câteva clipe, căci soarele se apropie de bivuacul său. Coborâre. Ce plăcere! Apoi iar urcăm, spre Vf. Cormaia.

Ochisem în toamnă, dincolo de el, un loc fain de cort, ferit de vânt, într-o găoace cu lăculeț. Dar, așa cum ne temeam, deasupra lui atârnă o cornișă fisurată, parcă așteptându-ne, nu să ne omoare ci să ne dărâme și să rupă cortul. Așa că… dăm bice spre Tarnița La Cruce. Nu punem schiurile, căci suntem prea obosiți să le putem stăpâni pe zăpada vălurită și cu o crustă care se rupe când vrea ea.

Și mersul este un chin, dar Marlene, ca pe tot parcursul, se comportă ireproșabil. Privirile ne sunt atrase magnetic spre spectacolul asfințitului. „Podiumul de premiere” e luminat feeric de flăcările de la orizont: locul 1 - Țibleșul, locul 2 - Branul, locul 3 - Arcerul. Ne amintim că în Sâmbăta Mare, înainte de a participa la Sărbătoarea Învierii de la mănăstirea Rohia, eram acolo, urcând pe toate trei, admirând Muntele în superba „blană de leopard”, pâraiele zbuciumate și milioanele de brândușe.

Soarele ne spune „la revedere”. Volens-nolens, mi se îndeplinește o mai veche dorință: să parcurg iarna o zonă de creastă, la lumina lumii! Vara am mai făcut-o. Acum nu e lună plină, dar luminează suficient ca să coborâm în Căldarea Buhăescu și să montăm cortul. Marlene credea că aici nu va fi vânt. Era! Dar nu ca în creastă. Am luat cele mai „tactice” măsuri de a reuși ridicarea și ancorarea cortului, acționând mai ales rapid, în binevenitele pauze de 20-30 secunde dintre rafalele furioase.

La 19,30 intram și eu în cort, deși muntele sub clar de lună era magnific. Am mai ieșit o dată, pe la 22,30, să verific țărușii de iarnă și celelalte ancorări, cu schiuri și pioleți. Apoi, eu am dormit în două reprize. Marlene nu! N-a lăsat-o vântul!   

COBORÂREA. În dimineața de 3 ianuarie era din nou ceață. Îi știam deja obiceiul, așa că am mai lenevit în cort. La ora 13 eram însă pe schiuri. Coborârea a fost faină până la pragul căldării. Panta devenea foarte abruptă, cu zone stâncoase, acoperite de țurțuri de gheață. Am ochit un traseu pe panta de zăpadă, bună de colțari. Dar trebuia atenție maximă. Orice dezechilibrare trebuia exclusă.

Coboram în poziție de urcare. A trebuit să facem unele traversări. Nu se putea folosi tehnica pașilor încrucișați. Ritmul era de melc. A trebuit la un moment dat să traversăm un culoar. Era îngust, dar avea placă de vânt, ne-o indica culoarea și consistența zăpezii. Am sondat placa; pioletul ajungea la stratul „sănătos”. Eram pregătit că se va rupe superficial. S-a rupt sub bocanci și au plecat la vale, încet, plăci ca niște valize. Asigurat în pioletul înfipt în stratul tare, mi-am înfipt și colțarii în stratul proaspăt descoperit. N-a plecat din fericire și zona de deasupra rupturii.

A intrat și Marlene pe culoarul eliberat. Am ieșit curând dincolo de el, pe o față înghețată și am „cramponat-o” până la baza ei. Mi-am schimbat iar tricoul ud leoarcă. Ne-am pus schiurile (de data asta nu mai erau sub buzunare, în fine le desființasem). A fost o relaxare până la limita pădurii, la stână.

Am văzut, din fericire, începutul potecii. Iar schiurile pe rucsaci. Credeam că am scăpat de probleme. Ne-am înșelat. Nu mai era ninsoare orbitoare. Erau ploaie și alte „bucurii” care au făcut coborârea pe vale, spre cartierul Repedea, demnă de Eco Chalange. Poteca era „pavată” în multe locuri cu gheață (noi eram în clăparii de tură); schiurile se mai agățau de crengile ude ale brazilor.

Am dat apoi peste pădure răsturnată peste poteca pe care curgea și pârâul. Pe drumul de TAF care traversa apa de mai multe ori, fără nici urmă de pod, a trebuit să trecem din piatră în piatră, pe bolovani glazurați cu polei, pe bârne alunecoase (sau, în extremis, prin apă). Am ajuns pe semiîntuneric la drumul forestier, dar ne temeam să nu aibă poduri rupte de la viituri anterioare, căci apa era acum tot mai mare. Podurile erau, din fericire, doar deteriorate, dar drumul avea noroi înghețat și alunecos. Adăugați ploaia tot mai intensă și înserarea transformată curând în noapte… Am ajuns până la urmă cu bine în Repedea, cu apa șiroind pe noi, stropiți de noroi, unde am cerut găzduire la o familie care ne-a primit peste așteptări… 

FINAL. Știam casa aceea din luna octombrie. Nu poți trece fără s-o remarci. E cea cu nr. 43, de pe strada Repedea, la câteva minute, cam 300 metri de șoseaua orașul Borșa - complexul turistic. Toți turiștii, români sau străini, se opresc să o admire și fotografieze. Toți pereții uneia dintre cele două case, cea cu pridvor, sunt mozaicați cu pietre colorate, de râu sau carieră, formând tot felul de figuri și simboluri: maimuțele lui Gopo („nu văd”, „nu aud”, „nu vorbesc”), Frunza de Aramă a vieții din Osaka, o inimă cu inițialele celor patru copii…

Nea Nicu Stetco și soția, oameni „simpli”, dar cu mâini de aur, au lucrat nouă ani în Germania, Italia, Belgia. Dar nu vorbesc de cât au câștigat muncind cinstit ca măcelari, faianțari, parchetari ș.a. ci de ce au văzut și învățat, de muzee, piețe, statui și catedrale, de spiritul ecologic, de respectul pentru muncă. E furios pe românii care au făcut Țara de râs pe acolo, e furios pe borșenii care-și aruncă gunoaiele pe gârlă…

Dacă treceți prin Borșa, abateți-vă pe la casa lor. Poate nu-i găsiți, căci muncesc, înfrumusețând alte case, multe, noi, mari, din Borșa. Poate vi se va părea kitsch; știe asta și Nea „Niko”. Dar el crede că va trece cândva și un japonez pe ulița lui (admiră mult acest popor, despre care știe multe!) și va rămâne cu gura căscată. Ne-a vorbit de ce planuri are cu grădina; cred că vom rămâne și noi cu gura căscată când, în mod sigur, îi vom vizita din nou. Afirm că întâlnirea cu acești Oameni, discuțiile cu ei, a fost o ultimă plăcută surpriză, bucurie, pe care ne-a oferit-o Măria Sa MUNTELE.

„Mulțumesc Cerului, nu atât că a creat Munții, ci că i-am cunoscut”, a scris Camus. Și eu sunt de acord cu această afirmație. (articol redactat în anul 2001)

Donează 30 de lei