Vârful Văcarea (2238 m), iarna, în Munții Retezat
Constantin Răcaru (Vulcan)
7 ianuarie 2001. Sunt nevoit să plec singur; nu asta voiam și nu doresc nimănui să nu își poată lua partener. Vremea era bună, prognoza favorabilă. Până la 1400 metri zăpadă practic inexistentă, ceea ce ușura considerabil accesul spre creastă.
Știu să mă retrag la timp dintr-o ascensiune dacă apare ceva periculos, chiar dacă mă aflu la un pas de țelul propus. În rucsac am tot ce trebuie, fără a-l împovăra inutil. Iar traseul l-am străbătut vara. Nu am uitat cordelina de avalanșă, pioletul, trusa medicală, ochelarii de soare, câteva petarde pentru semnalizare. Mai aveam lanternă, binoclu, aparat foto și schiuri.
La 5,30 dimineața eram în stație, să prind autobuzul de Lupeni; de acolo aveam altul, spre Câmpu lui Neag. Drumul, cu așteptările în stații, a durat două ore. Doream să parcurg traseul cariera Păroasa - Valea Ursească - Poiana Păroasa - Plaiul Văcarea - Vârful Văcarea. Punct de plecare: școala generală din Câmpu lui Neag.
Pornesc pe drumul forestier, bine amenajat, de lângă școală spre nord, dreapta, printre case, spre fosta carieră Păroasa. După 200 metri drumul cotește la dreapta, suind în serpentine pe coama dealului. De acolo, căpătând treptat orientare nord-vest, drumul este străjuit pe dreapta de poienițe splendide iar pe stânga de brazi măreți.
Trec pe lângă un mic gater, pe dreapta; urmează o curbă dublă, largă, ieșind într-o poiană mare înainte de carieră. Se vede Culmea Piule - Pleașa (vezi ghidul și harta zonei la), învăluită în primele raze ale soarelui. Evit drumul care cotește spre dreapta. După 25 minute de la plecare sunt la cariera de calcar, în versanții ei fiind o peșteră lungă de vreo 2 kilometri.Mai merg 10 minute până la intersecția cu alt drum, din stânga; continui spre nord. După 1,5 km de aici, printre versanți acum golași, replantați, drumul, accesibil și unei Dacii, va ajunge la firul apei. De aici începe ascensiunea spre creastă.
Pe versanți se împrăștie mulțime de drumuri. Îl aleg pe cel care duce spre obârșia văii, către o mică șa împădurită, aflată ușor spre dreapta. Câteva zeci de metri merg pe firul pârâului, apoi cotesc spre dreapta, la 45 de grade, panta înăsprindu-se. Evit un drum care din dreptul unui pârâiaș o ia spre dreapta; apoi altul care coboară la firul apei și suie în versantul opus. Cotind brusc la dreapta, drumul meu se apropie de mica șa împădurită. Eu îl părăsesc, pornind pe poteca ce vine dinspre Vârful Păroasa și urcă, din șaua unde mă aflam, spre stâna Păroasa, aflată la marginea de sud-est a unei poieni, unde ajung după 1¾ ore de la plecare. Înainte de stână, imediat după ce am ieșit din pădure, lângă unul din izvoarele Păroasei, este alt drum forestier, care urcă din Valea Pilugu pe Valea Sohodol, ocolind muntele și trecând în Valea Văcarea. Eram acum pe zăpadă de 10 cm și aveam 850 m de urcat până la Vf. Văcarea.
Am pornit spre Plaiul Văcarea urmând drumul amintit, nu greu de ghicit sub stratul de nea. El suie din marginea de est a poienii, trece printr-un scurt coridor de brazi, apoi iese pe versantul dinspre Valea Văcarea, deasupra unei plantații de brad de vreo 15 ani. Când ajung la capătul drumului, la firul apei, zăpada este de vreo 20 cm. Îmi refac provizia de apă.
Traversez pârâul și parcurg cei circa 100 metri până în platoul de la baza Plaiului Văcarea. Iată-mă, după 2 ore de la plecare, rămas fără cuvinte. Deși cunoșteam zona foarte bine, după numeroase excursii de vară, peisajul îmbrăcat în alb era de-a dreptul captivant. Vreme splendidă, peste 5 grade temperatura. Soare strălucitor pe Vf. Văcarea.
Mi-am pus cordelina de avalanșă și am pornit spre versant, pe direcția nord-vest, către un culoar care desparte, pe muchia plaiului, colțul de pădure de deasupra izvorului Pârâului Văcarea de cel care îmbracă versantul estic al plaiului, dinspre stânele Văcarea. La început am înaintat destul de greu prin zăpada moale, de 25 cm, în care mă afundam și a cărei grosime creștea treptat. Mi-am reglat destul de repede mersul, în serpentine, constant, cu opriri scurte și dese; pe măsură ce câștigam înălțime zăpada devenea mai compactă și nu mă mai afundam la fiecare pas. Mai greu era pe lângă jnepeni, porțiuni pe care nu puteam să le ocolesc mereu, unde zăpada înghesuită de viscol îmi crea probleme. Mai întâi a început să apară creștetul cărunt al Tulișei, au urmat Vâlcanul și Parângul.
După o oră de la plecarea din Plaiul Văcarea am ajuns într-o șa, la sud de Vf. Văcarea, la 1800 metri altitudine. De aici, orizontul de vizibilitate, redus până atunci doar spre est și sud-est, se deschide și către sud și sud-vest: culmile rotunjite ale Rostovanului și Arcanului (Munții Vâlcan) străluceau în soare; urma Creasta Piule - Pleașa, țâșnind din adâncurile Văii Buta, cu pereți amețitori; dincolo de ea, Oslea. Către vest sunt plaiurile Gruniu și Străuni, despărțite de Văile Lazăr și Mării. Spre nord, creasta cu semețele Vârfuri Ciumfu, Gruniu Mare, Gruniu Mic, Lazăru; în fața mea Văcarea; apoi, spre nord-vest, Pilugu Mare.
Panoramă de sub Vf. Văcarea (sud), spre vest. Foto: Constantin Răcaru.
Cu vreo 50 m diferență de nivel mai jos de șa zăpada devenise înghețată, ținându-mă la suprafață. Mergeam ca pe stradă, „plutind” peste marea de jnepeni; vârfurile lor abia se mai vedeau, vara trebuind să cauți cu atenție calea prin labirintul lor.
Din șa am pornit spre nord-vest, urcând un nou povârniș, până la un mic vârfuleț deasupra căruia împărăția jnepenilor era detronată de grohotișuri și lespezi. După 30 minute din șa mă aflam în fața ultimului efort înainte de cota maximă. Partea dinspre est a versantului era mai accesibilă din punct de vedere al configurației terenului, dar cu porțiuni acoperite cu gheață; deoarece nu aveam colțari am ales o variantă mai greoaie, dar fără riscuri, abătându-mă spre vest (stânga), pe curbă de nivel, abordând ultima parte a ascensiunii pe versantul de sud-vest al vârfului, parte expusă soarelui, strecurându-mă printre lespezi și jnepeniș pe jumătate doar acoperite de zăpadă. N-am mai cărat schiurile până pe vârf, nici rucsacul, luând doar cele strict necesare.
Încă 30 minute și dorința mea a devenit realitate, eram pe Văcarea (2284 m pe unele hărți, 2238 metri după altele). Mi-am căutat loc la adăpost de vânt, lângă o momâie și m-am grăbit să închid acele clipe în aparatul de fotografiat. Apoi a venit rândul celuilalt prieten care mă ajută să ajung mai aproape de splendorile naturii, binoclul, bucurându-mi de fiecare dată ochii și sufletul. Am petrecut mai bine de o oră pe vârf, peisajul deosebit și cuprinzător impunând maximă atenție. Am tras și o fugă până pe Vf. Lazăru, străbătând în 30 de minute șaua domoală.
Pe la 13,30 am făcut cale întoarsă spre rucsac și schiuri. Dacă nu eram singur aș fi ales o altă cale de coborâre. Zăpada era prea înghețată iar doagele mele Reghin, cu legături din 1900 toamna, nu puteau fi bine manevrate printre vârfurile jnepenilor. După câteva trânte am renunțat și am luat schiurile în spate.
Apoi am ajuns în șaua pomenită la urcare, am încălțat schiurile și am zburat printre movile și brădui până în Platoul Văcăriei. Nu a contat că am mai luat vreo două trânte și câteva guri de zăpadă. Au fost doar 300 m diferență de nivel și doar vreo 15 minute pe schiuri, dar a meritat. M-am strecurat apoi printre brazi până la drumul forestier și de acolo până la stâna Păroasa, unde zăpada se termina. În mai puțin de 2 ore de pe vârf am ajuns la stația de autobuz. Am mulțumit în gând că am ajuns cu bine, pentru visul împlinit, pentru… tot.