Capra neagră, Rupicapra rupicapra carpatica

Trofeul record mondial a fost vânat în toamna lui 1934 în Munții Făgărașului, pe Răutățile Gârdomanului.

 

Mihai Ionescu Lupeanu (București)

 

Veți parcurge un material cu probabil multe date inedite. Citindu-l pe îndelete, inclusiv printre rânduri, veți constata încă o dată că - la fel ca și moda sau istoria - „ecologia” are exprimări ciclice. (redacția)


În Piatra Craiului. Foto: Sorin Dragoș Savu (București).

 

Capra neagră devine un vânat cunoscut abia acum un secol; înainte de aceasta, majoritatea celor care se bucurau de o astfel de vânătoare erau țăranii din munți. Prima carte românească de cinegetică, Manualul vânătorului, de C. Cornescu (1874), nu menționează capra neagră (nu pot preciza dacă în a doua ediție, din 1895, autorul adaugă ce era omis în prima).

În lume, capra neagră este cunoscută prin 11 subspecii, printre care și cea de la noi, Rupicapra rupricapra carpatica. Subspecia din ținuturile românești a fost declarată ca fiind cea mai viguroasă și importantă din punct de vedere al calității trofeului, potrivit francezului Marcel A. J. Couturier (monografie dedicată caprei negre, 1938, autorul denumirii științifice a subspeciei românești). Spre exemplu, masculii din Pirinei au 25-36 kg (Ionel Pop - Din fauna noastră - Ed. Științifică, 1959), în vreme ce țapii din Carpații românești pot ajunge la 57 kg, fiind superiori chiar și celor din Alpi, care cântăresc 30-50 kg (V. Cotta - Vânatul - Ed. Ceres, 1982, pe baza datelor oferite de A. Stavros).

Mitică Georgescu, referindu-se la vigoarea trofeului caprei negre românești, afirmă, în volumul Mamiferele sălbatice din România, Editura Albatros, 1989: „Din miile de trofee de capră neagră pe care le-am văzut în castelele, muzeele și cabanele tiroleze, din cele 2017 panoplii pe care le-am numărat reunite pe un singur perete al sufrageriei din locuința de la Grenoble, a celui ce a fost Marcel A. J. Couturier, cuprinzând și recordurile Spaniei și Franței, n-am văzut vreunul să poată fi comparat cu primele 10 trofee românești.”

Aflându-mă la Muzeul de Artă Apuseană Veche inginer D. Minovici, din București (situat lângă fântâna Miorița, aproape de Piața Presei și gara Băneasa - nota redacției), am putut admira colecția de trofee de capră neagră, căprior și cocoș de munte doborâte de întemeietorul muzeului în Germania și Austria perioadei interbelice. Am avut impresia că trofeele de capră neagră sunt ale unor căpriori sulițari subdezvoltați.

Cea mai completă și interesantă monografie a caprei negre scrisă de un vânător român este, în opinia mea, Antilopa Carpaților (Ed. Dacia, 1989), semnată de Aristide Stavros (1918-1996).

În urma cercetărilor (Ștefan Ivănescu - Pădurea, vânătoarea și turismul - Ed. Sport - Turism, București, 1983) s-a ajuns la concluzia că inițial arealul caprei negre se găsea la extremitatea superioară a pădurilor din zona montană. Atunci când activitățile antropice s-au făcut simțite și aici, capra neagră a urcat spre zonele stâncoase puțin accesibile.

Conform lui Aristide Stavros (citat de V. Cotta și apoi de Șt. Ivănescu), caprele negre de la noi au o greutate de 37-57 kg (eviscerate), cu mențiunea că femela este ceva mai mică și că ea poate pierde până la 20% din greutate în timpul perioadei de împerechere, care survine în octombrie - noiembrie. Culoarea animalului este vara ruginiu deschisă, iar iarna brun închisă, dând prin contrast cu ambientul impresia de negru.

Năpârlesc de două ori pe an: primăvara (mai - iunie) și toamna (înaintea perioadei de împerechere). Se pot întâlni exemplare care prezintă albinism; despre ele, R. Rösler (citat de R. Ichim - Bazele ecologice ale gospodăririi vânatului din zona montană - Ed. Ceres, 1994) arată că basme și legende europene vechi vorbesc despre moartea vânătorului în cel mult un an de la doborârea animalului. Ca argumente sunt amintiți prințul Rudolf al Austriei, arhiducele Franz Ferdinand și Nicolae Ceaușescu.

Caprele sunt adunate vara și iarna în cârduri (ciopoare), conduse de o femelă vârstnică. Conform lui R. Ichim, caprele bătrâne și țapii puternici vin în urma cioporului. Țapii de 2-3 ani se adună în cârduri separate (4-5 exemplare), iar cei bătrâni stau izolați, cel mult 2-3.

În timpul împerecherii cârdurile se rup și se dau lupte aprige între țapi. Perioada de gestație durează cam șase luni; femela fată în mai - iunie, un ied sau doi, care își pot urma mama după câteva zile. Perioada de alăptare durează până toamna, iedul fiind apt a mânca hrană vegetală de la două luni.

Hrana caprei este compusă din ierburi, muguri, lujeri, licheni. Apa o ia odată cu hrana, adăpându-se de la izvoare mai mult în perioada de secetă, când hrana este uscată. Capra neagră caută sarea (care „îi este foarte necesară și cercetează sărăriile frecvent”; V. Cotta, M. Bodea - Vânatul României - Ed. Agrosilvică, 1969), ceea ce îi este uneori fatal, fiind pândită în acele locuri de către braconieri sau căzând în capcanele așezate de aceștia. 

Longevitatea caprei negre este apreciată la 20 de ani. Are ca principali inamici câinii hoinari, lupul, râsul, braconierii; în trecut putem menționa unele acvile, dispărute în zilele noastre sau pe cale de dispariție. Pagube însemnate sunt aduse efectivelor de capră neagră de avalanșe și viscole târzii, care ucid iezii și limitează accesul la hrană; de asemenea de boli, printre care scabia și oftalmia purulentă. Vârsta caprei se stabilește după inelele anuale. Coarnele cresc, împing partea de deasupra, dând astfel naștere modulațiilor numite inele anuale. Dimensiunile inelelor nu sunt egale: în primul an de viață cama 5 cm, în al doilea 7-14 cm, apoi 2-5 mm (Manolache L., Dissescu G. - Mic atlas cinegetic românesc - Ed. Ceres, 1977). 

Când se simte amenințată poate face salturi de mai bine de 3-4 m; de obicei merge la pas. În caz de pericol, „capra neagră emite un șuierat, care este un sunet strident și prelung, realizat cu aerul din plămâni expirat și presat în nări” (A. Stavros). Acest șuierat are 16 forme iar Aristide N. Stavros afirma că nu a putut decodifica decât jumătate din ele.

Trofeul doborât de Hessheimer (141,1 puncte) se menține ca record mondial de mai bine de o jumătate de veac. A fost vânat în toamna lui 1934, în Munții Făgărașului, pe Răutățile Gârdomanului, în raza ocolului silvic Arpaș; după Manolache și Dissescu (1977), țapul ar fi avut vârsta de 15 ani. Un alt trofeu important este cel vânat de Fr. Bömches (1877-1973), cu 135,6 puncte. Despre acesta, A. Stavros, prieten al armurierului Bömches, afirma că ar fi fost doborât de N. Butmăloiu, țăran, vânător și cabanier în Bucegi și că acesta l-ar fi dăruit armurierului în schimbul reparării unei arme Krupp de calibru 12. Conform aceluiași Stavros (1989), care ar fi fost prezent în decembrie 1933 la predarea trofeului ca mulțumire pentru repararea armei, N. Butmăloiu i-ar fi relatat că țapul fusese împușcat în octombrie 1932, în Munții Bucegi, undeva în partea superioară a Văii Urlătoarea, în zona La Vinclu.

Cu părere de rău, constat că observațiile lui A. Stavros cu privire la „fenomenul de plafonare a trofeelor” ca urmare a stressului la care sunt supuse caprele negre prin presiunea antropică se adeveresc (primele 20 de trofee din ierarhia națională fiind doborâte între 1934-1976, excepție făcând trofeul cu nr. 14, A. Burgus, vânat în 1980).    

O foarte interesantă zonă de răspândire a caprei negre se găsește în Munții Rodnei, „insulă” despărțită prin sute de kilometri de celelalte regiuni unde trăiește la noi specia.

La începutul secolului, efectivul de capre negre era evaluat la cam 100 de exemplare care se înmulțeau prin endogamie și au dat în acea perioadă mai multe trofee deosebite. (Termenul de endogamie provine din greacă: endos - înăuntru și gamos - căsătorie. Dicționarul general al limbii române, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1987, de Vasile Breban, definește endogamia drept „contractarea obligatorie a căsătoriilor în sânul aceluiași trib la unele popoare primitive”.)

Privitor la trofeele de capră neagră, A. M. Comșia (Vânat românesc, Ed. Meridiane, 1968) observa o ușoară deosebire a conformației în raport cu locul de trai, în special în ceea ce privește deschiderea și curbura coarnelor. Despre coarnele provenite din Munții Rodnei nota că sunt înalte, cu deschidere îngustă și încovoiere atenuată. Efectivul de capre negre din Munții Rodnei își câștigă renumele o dată cu dobândirea de către Donald Schönberg, cu prilejul Expoziției Internaționale de la Viena (1910), a recordului mondial, prin trofeul unui țap.

La respectiva expoziție, Schönberg a fost prezent cu două trofee, ambele din Rodnei, ambele dobândite la încuietoare, cu ajutorul câinilor mânători. El a descris cum a doborât cei doi țapi în revista Die Deutsche Jägerzeitung (1925). Primul țap a fost vânat în 1901; el avea lungimea coarnelor de 30 cm și avea să obțină premiile întâi la Budapesta și Berlin, precum și medalia de onoare la Viena. Secundul a fost doborât la 20 octombrie 1902 și avea lungime de 33 cm, circumferință de 10,5 cm, înălțime de 23 cm, deschidere de 18 cm, devenind record mondial la Viena (1910). După cel de-al doilea război mondial acestea nu mai apar în expoziții dar literatura de specialitate continuă să le menționeze.

Dintre celelalte trofee de început de secol care au făcut „carieră” pe atunci, menționăm: cel pe care dr. P. Waltzel, din Tratenau (Boemia) l-a achiziționat de la un localnic (1897) și care a obținut medalia de aur la Viena (1910), iar la Berlin (1937) s-a situat pe locul al 10-lea la scară mondială; trofeul Odelschalchi (1900), lung de 31 cm; trofeul inginerului A. Dietl (1907), lungime 31 cm, circumferință 10,2 cm, deschidere 16 cm; trofeul Marina Victor (1910), lungime 30,5 cm, circumferință 9 cm, înălțime 20,5 cm, deschidere 11,5 cm.

După primul război mondial, efectivul de capre negre din Munții Rodnei intră în declin, în urma braconajului intens. În 1924 efectivul era considerat de autorități ca fiind terminat, în ciuda faptului că existau mărturii despre exemplare răzlețe.

După o lungă campanie de presă, mai ales prin intermediul revistei Carpații, la 16 iulie 1937 ia ființă Federația protectorilor și vânătorilor de capre negre din România; ea, împreună cu Direcția Vânătorii, va înființa în fiecare județ montan câte o Comisie pentru protecția caprei negre. Se vor înființa posturi de paznici de vânătoare, exclusiv în scopul protejării caprelor negre.

Terenul de capre negre din Munții Rodnei nu va intra în schemă pentru că cercetările începute în ianuarie 1938 de inspectorul Gh. Raț nu s-au finalizat, acesta sfârșind într-o avalanșă în februarie a aceluiași an. De asemenea, A. M. Comșia a cercetat zona în martie 1938 dar fără a găsi vreo dovadă a existenței caprelor negre în regiune.

După 1959 s-a început repopularea mai multor zone, printre care și cea a Munților Rodna. Astfel „au fost lansate aici peste 40 de capre negre, în două fonduri: în cadrul Ocolului Silvic Borșa - I.S.J. Maramureș și altul în Ocolul Silvic Rodna - I.S.J. Bistrița - Năsăud” (A. Stavros, 1989). Același autor aprecia în 1989 efectivul de capre negre la 300 exemplare. În raza ocolului silvic Borșa, în 1990, era semnalat un efectiv de 323 capre negre, din care 153 masculi (Ichim, 1994).

În Munții Retezat, acțiunile de ocrotire aveau să fie demarate de familia Kendeffy. Exemplul acestora va fi urmat și de alți proprietari. Natura avea să fie recunoscătoare iar G. Kendeffy să fie prezent la Expoziția Mondială de la Berlin (1937) cu un trofeu de 125,9 puncte, al treilea clasat, după Hessheimer (141,1 puncte) și I. Stoichiță (129,4 puncte).

Ocrotirea caprelor negre din Munții Făgărașului a fost realizată de Alexender Florstedt. Acțiunile sale au făcut ca între 1898-1918 efectivul să crească de la 100 la cam 3000 (conform lui A. Florstedt, citat de A. Stavros, 1989). Numărul a cunoscut o asemenea expansiune deoarece s-a dus o politică de combatere a prădătorilor naturali și a braconierilor, iar la vânat s-au urmărit doar masculii, „ceea ce a dus din păcate la un salt vertiginos al efectivului, care a depășit capacitatea de suport a terenului și a condus la scăderea bonității coarnelor”. - A. M. Comșia, 1968).

Este de precizat că în această perioadă Florstedt a vânat în medie 50-60 de exemplare anual, ceea ce l-a determinat pe Ionel Pop, în volumul Vânătorul și natura, să-l încadreze la „excese de vânătoare”. Este cunoscut că Florstedt nu trăgea „la grămadă” în ciopor, ci doar în exemplare deosebite, dinainte studiate, ceea ce a și dus faima colecției sale de trofee. Florstedt era originar din Germania și prima sa întâlnire cu Carpații românești a avut loc în 1890, când a fost invitat la vânătoare de Edward Czink, din Făgăraș și de Andreas Berger, din Sibiu. Experiența sa vânătorească s-a materializat, printre altele și în volumul In den Hochgebirgen Asiens und Siebenbürgens (În munții înalți ai Asiei și Ardealului, München, 1928).

Pentru a demonstra calitatea trofeelor provenite din Munții Făgărașului vom da doar două exemple.

Primul. Trofeul prezentat de I. Stoichiță, clasat la Expoziția Mondială de la Berlin pe locul al doilea, cu 129,4 puncte, după cum rezultă din volumul lui Comșia (1968) și din catalogul Expoziției naționale de trofee de vânătoare (1997), a fost doborât în anul 1934, la Viștea Mare și, conform lui Comșia, are lungime 30,5 cm, circumferință 9,2 cm, înălțime 19,5 cm, deschidere 18 cm. În prezent, este considerat al douăzecilea pe scară națională, cu un punctaj de 119,5. 

Trofeul continuă să apară la expoziții, încântând privirea împătimiților vânătorii. Avocatul Ieronim Stoichiță se trăgea dintr-o familie de țărani din Porumbacu de Jos. A profesat la Sibiu și a decedat în 1948. S-a numărat printre cei care în anii 1930 dădeau alarma cu privire la prăbușirea efectivului de capre negre; imediat după primul război mondial s-a numărat printre membrii fondatori ai Reuniunii vânătorilor pentru ocrotirea vânatului din Transilvania, cu sediul la Sibiu. Mai menționăm strânsa lui prietenie cu generalul C. Rosetti Bălănescu, cu Ionel Pop și Mihail Sadoveanu.

Al doilea exemplu. Un trofeu deosebit, doborât de un vânător la fel de deosebit: colonelul August von Spiess. Biografia acestui personaj de vază al lumii cinegetice am prezentat-o în Vânătorul și pescarul român, 5, 1998. Trofeul de țap are 30 cm lungime, 10,4 cm circumferință, 18,8 cm înălțime, deschidere 16,5 cm, a fost doborât la Scorei și datează din 1897.

Trofeul nu a fost expus și nici nu a figurat în catalogul ultimei expoziții naționale. De altfel, ultima lui menționare pe care am întâlnit-o este făcută de Comșia, poate ca un ultim omagiu adus unui vechi tovarăș de vânătoare, căci Comșia, Stoichiță și von Spiess s-au numărat printre membrii fondatori ai Reuniunii vânătorilor…, ba mai mult, acesta din urmă a fost chiar vicepreședintele organizației.

Despre A. von Spiees mai spunem că este autorul a mai multe volume de profil cinegetic: Din farmecul Carpaților (1933), Cerbii din Carpați (1937), Din Ardeal la Kilimandjaro (1942). A. von Spiess a lăsat interesante date cu privire la începuturile organizării societății de vânătoare precum și despre desfășurarea vânătorilor și acțiunilor de ocrotire.

Motivele pentru care și alte trofee de înaltă clasă datând de la începutul secolului nu mai apar în expoziții îmi sunt necunoscute. Se pare că trofeul de capră neagră este perisabil. Chiar dacă este păstrat și îngrijit, cu timpul este mâncat de carii, căci, după cum spunea scriitorul și vânătorul de capre negre Aristide N. Stavros, cel căruia A. von Spiess i-a dăruit prima carabină pe care o va avea, „Un singur lucru nu i-a dat natura și muntele: veșnicia.”

Din punct de vedere legal, sezonul de vânătoare este deschis între 15 septembrie și 31 decembrie. Ca metodă de vânătoare este folosit apropiatul. Vânătoarea alpină, și în special cea de capră neagră, este una dintre cele mai pasionante vânători dar, în același timp, și dure. Pentru a o putea practica trebuie să fii un excelent trăgător, posesorul unei bune condiții fizice și, nu în ultimul rând, corespunzător echipat.

În urmă cu aproape un secol, Ernest Gheorghiu și S. C., autorii volumului Vânătoarea în România (1901), se exprimau așa: „Aproape nici o vânătoare nu procură mai multe peripeții plăcute și satisfacții mai mari de cât cea a caprei negre…”. Autorii avertizează: „…dar ea reclamă de la vânător calități deosebite: îndrăzneală, sprintenie și agilitate etc.”.

La începutul secolului capra neagră putea fi vânată prin patru metode: cu copoiul, la pândă, cu bătaia sau prin surprindere (apropiat). Astăzi caprele negre se vânează numai la pândă sau prin apropiere. Ultima metodă nu era prea utilizată în teritoriile românești la începutul secolului, căci S. C. și Ernest Gheorghiu (acesta din urmă colaborator al revistei de vânătoare Diana, care a apărut lunar, cu unele întreruperi, la București, în perioada 25 martie 1903 - martie 1912, sub conducerea lui I. Sagasta-Bălănescu; autor pentru: Studiu asupra pădurilor casei Sf. Spiridon din Iași, Conferința asupra vânatului în România, Dicționarul silvic și al vânătoarei) încep paragraful destinat ei cu „Este foarte obișnuit în Alpi, unde vânătorul…”, de unde deducem marginalizarea acestei practici.

Vânătoarea cu copoiul, numită și la încuietoare, metodă tradițională românească, se desfășoară în modul următor: vânătorii ocupă poziții favorabile în vecinătatea unor stânci inaccesibile, unde au obiceiul de a se refugia caprele negre atunci când sunt gonite. Un om, bun cunoscător al locurilor, dă drumul copoilor care vor goni caprele; acestea vor încerca să se retragă în zona de stâncărie inaccesibilă dar vor cădea pradă tirului care nu pune nici o problemă vânătorului decăzut la rangul de pușcaș. Acest tip de vânătoare era extrem de dăunător și a fost, sper, eradicat în perioada cât copoiul a încetat a mai fi folosit ca și câine de vânătoare.

Pentru vânătoarea de capre negre, vânătorul trebuie să aibă o carabină cu lunetă. Din lucrarea lui A. Stavros, Antilopa Carpaților, capitolul Vânătoarea de capre negre, aflăm că după cel de-al doilea război mondial, nefiind reglementat încă portul armelor cu țevi ghintuite, vânătorii alpini au fost obligați să se folosească de arme cu țevi lise. A. Stavros se confesează cititorului că pentru a putea „valorifica autorizația pentru capră neagră folosind arma de vânătoare cu două țevi, din care una cu choke-bore mai pronunțat, am tăiat bila de plumb într-un anume fel pentru a putea trece prin țeava armei fără să dăuneze șocului”. Arma folosită de Stavros era un Sauer und Sohn, de calibru 20. Nu trebuie să uităm că trofeul Bömches fusese doborât de N. Butmăloiu cu o armă de calibru 12.

Dar de atunci etica și tehnica au mai evoluat: prima în sensul „figurat”, iluzie a câtorva visători irecuperabili (precum autorul acestui material), cea de-a doua practic.

În același volum, Stavros spune: „Dacă este vorba să mă refer la țevile armelor și proiectilele preferate de vânătorii de capre negre aș zice că ele sunt cuprinse între calibrele 5,6 x 61 (R) super-express von Hoffe cu 3,5 gr pulbere și 7 x 75 (R) super-express von Hoffe cu 4,5 gr pulbere.” Muniția von Hoffe a fost fabricată atât în varianta cu guler (R) cât și în cea cu șanț (S), cunoscându-se următoarele calibre: 5,6 x 61 SE, 5,6 x 61 (R) SE, 7 mm SE, 7 x 73 SE, 7 x 66 SE și 7 x 75 (R) SE.

Tot Stavros, enumerând trofeele record la capră neagră, precizează că cel de-al patrulea în ierarhia mondială (134 puncte) și respectiv al șaselea (130,4 puncte), ambele aparținând lui Bujor Almășan, au fost doborâte cu o carabină cu proiectil von Hoffe, calibru 5,6 x 61 (R). Având în vedere că aceste două trofee au fost obținute relativ recent, în 1976 și 1974, nu putem deduce decât că această muniție a fost îndrăgită de vânătorii alpini români. Pentru gloanțele super-express îl putem cita și pe cunoscutul Titus Popovici (povestirea Țapul lui Stănescu, din Vânătorul și Pescarul Sportiv, 1987) care poseda o carabină de 5,6 x 61, pe care o menționează în scrierile sale.

Gloanțele super-express, după cum am văzut în paginile revistei Vânătorul și Pescarul Român, nr. 7, 1997 (într-un articol semnat de Matei Tălpeanu), după un timp îndelungat au început să fie refabricate (ba chiar seria von Hoffe s-a mai îmbogățit cu un calibru).

Stavros recomandă și alte calibre europene și americane, oprindu-se asupra a trei (6,5 x 54, 6,5 x 68, 7 x 64) pentru care face și un tabel cu corecțiile de ochire în funcție de unghi. În legătură cu primul nu cred să existe vânător care să nu-l asocieze cu carabina Mannlicher-Schönauer, poate cea mai iubită de amatorii de capre negre. Carabina respectivă a fost lansată pe piață în 1904, fiind concepută de armurierul austriac Josef Werndl; are țeavă de 45 cm și folosește un cartuș cu proiectil de 10,3 gr. După ce producția a încetat o lungă perioadă, în anii 1970 s-a realizat modelul Mannlicher-Schönauer M72, revenire la linia tradițională, cu modernizări la închizător, siguranță și mecanism de dare a focului.

Această armă este frecvent menționată în opera unor mari scriitori vânători ca Aristide Stavros și Titus Popovici. Este de menționat locul de seamă pe care un Mannlicher-Schönauer l-a ocupat în panoplia lui Gh. Nedici. Stavros folosea arma de 6,5 x 54 la doborârea caprelor negre și a cocoșilor de munte, specii pentru care făcuse o veritabilă pasiune. În volumul Râul uitării, Titus Popovici relatează doborârea unui urs, cu două focuri bine țintite, fiind cunoscută rezistența urșilor și faptul că 6,5 nu este un calibru tocmai indicat la acest vânat. Titus Popovici precizează că Mannlicher-Schönauer-ul calibru 6,5 x 54, împreună cu o carabină super-express von Hoffe, calibru 5,6 x 61, le folosea pentru capre negre și căpriori, în vreme ce pentru urși deținea un dublu-express calibru 9,3 x 74 R.

Într-o scriere a lui Ernest Hemingway, Insulele lui Thomas Hudson, găsim: „Era o armă Mannlicher-Schönauer 256 cu una din țevile acelea vechi de optsprezece inci, a cărei vânzare fusese interzisă.” De ce oare în SUA, unde legislația permite obținerea atât de ușor a armelor de foc, aceasta era interzisă în perioada interbelică?

Scăderea efectivului de capre negre în urma braconajului intens, după primul război mondial, s-a datorat într-o oarecare măsură și acestui calibru 6,5, pe atunci al armelor militare, cu bătaie lungă și precisă, pe care aveau să le aducă cu ei vânătorii țărani demobilizați.

Pentru a nu produce neînțelegeri subliniez că armele militare despre care vorbim erau de diverse calibre 6,5 (diferea lungimea tubului). După părerea mea, cele mai uzitate calibre 6,5 au fost 6,5 x 53 R și, poate, 6,5 x 57. Supoziția se bazează pe faptul că începând din 1893 armata română a fost dotată cu carabine Mannlicher calibru 6,5 x 53 R, iar calibrul 6,5 x 57 cred că era în dotarea armatei germane.

Mărturie a răspândirii calibrului 6,5 x 53 R este volumul Economia vânatului și salmonicultură (1956), de V. Cotta, care la 60 de ani de la lansarea calibrului în România îl consideră ca fiind de referință pentru vânătorii autohtoni. Din paginile volumului aflăm că 6,5 x 53 R (armă românească model 1893) are greutatea proiectilului de 0,0103 kg (identică cu a proiectilului de calibru 6,5 x 54 Mannlicher-Schönauer).

Revenind la armele prezentului, în Germania este interzisă vânarea caprelor negre cu calibre sub 6,5. În România nu există o astfel de restricție așa că în lipsa idealului Mannlicher-Schönauer 6,5 x 54 sau a unui super-express von Hoffe nu-mi rămâne să recomand decât un excelent 243 Winch sau mai tânărul și mult discutatul, deocamdată raritate în România, calibru 6 x 62 Freres. Se pot folosi (se găsesc în număr mult mai mare) carabine de calibru 7 x 64 sau în cazul armelor cu țevi basculante (mai mult mixte decât drilling-uri), calibrul 7 x 65 R. 

În condițiile noastre cinegetice și economice, așa cum am mai spus (Vânătorul și pescarul român, nr. 2, 1999), cel mai recomandat calibru ar fi 7,62 x 63, care este produs și în România (carabina Drăgana).

De-a lungul istoriei, caprele negre au exercitat o atracție deosebită asupra unor personalități mai mult sau mai puțin influente, care au „excelat” în vânarea lor. Iată o enumerare a „vânătorilor” și a victimelor: împăratul Franz Josef (1830-1916), peste 2000; arhiducele Franz Ferdinand (1863-1914), 1601; contele Johan de Meran, 3211; contele Franz de Meran (1839-1891), 2100; prințul August de Saxa-Coburg, 3412; Gian Marchet Colani (1772-1837), 2700. Firește că pe acești măcelari etica nu-i interesa cât de puțin. Nu le urmați exemplul, indiferent de poziția socială sau de specia pentru care ați făcut o „pasiune”.

Stavros, în volumul Ce nu povestesc vânătorii, zice: „Nu există nici o manieră legitimă de a vâna, decât cu pasiune! Nu există nici o manieră mai onorabilă de a vâna, decât cu rațiune!”.

Oarecum controversată este existența, în vremuri mai vechi, a caprei negre în Banat. E interesant că pe Pârâul Șușara, care se varsă în Cheile Nerei, se găsește singura statuie din țară (după cunoștințele mele) a caprei negre. Regiunea se află în afara arealului de răspândire a caprei negre, din motive geoclimatice și totuși, de un veac, statuia caprei negre, operă a minerilor, străjuie Cheile Șușarei de la înălțimea stâncii de calcar pe care este amplasată.

Primul război mondial și-a pus amprenta, căci supusă tirului statuia a fost decapitată. În anii 1970-1980, capul a fost reconfecționat de un grup de anonimi. De un veac străjuie statuia și probabil va străjui până la capătul veacurilor dacă vandalismul nu o va distruge, pe ea cât și „modelul”. (articol scris în anul 2001)

 

Altă bibliografie

 

Dăneți, T. - Capra neagră din Cheile Șușarei - Almanah VPS, 1983

Ionescu Lupeanu, M. - Capra neagră - VPR, 9, 1998

                                   - Capra neagră din Munții Rodnei - VPR, nr. 10, 1998

                                   - Acum un veac, la capre negre - VPR, 7, 1999

                                   - Capra neagră - Almanah VPR, 2001, paginile 49 - 55

Stavros, A. - Freamătul munților - Editura Albatros, București, 1986



Marelena Puscarciuc Invitație pentru a adăuga și alte areale în care a fost semnalată capra neagră ! Începem noi:
- Munții Hășmaș - Muntele Hășmașu Mare;
- Munții Vrancei - Măgura Cașinului, Cheile Tișiței, Muntele Gurguiata

- Munții Tarcăului, Muntele Măgura Tarcăului.