Peștera/ Ghețarul de la Scărișoara, descriere amănunțită în anul 1884, în Munții Bihor

textul sursă se găsește aici, la poziția 66

Din valea marelui Arieş, în zona celor patru sate ale comunei Scărişoara*), foarte îndepărtate între ele, se ridică, spre Nord, un ţinut muntos abrupt, cu o spinare largă, pe care se pot observa un mare număr de adâncituri ale unor doline, în formă de pâlnie.

De la biserica satului Gârda de Sus, mai întâi în sus pe valea pârâului Gârda Seacă, apoi spre dreapta pe versantul abrupt şi împădurit şi printr-o pădure deasă de pin, apoi printr-o păşune alpină înverzită, se ajunge cam  într-o oră şi jumătate la casele cele mai de sus ale locului, ai căror locuitori, de regulă şi călăuze către peştera de gheaţă aflată pe acelaşi versant muntos la 1127 mdm, fac  numai 10 minute până la ea (în româneşte „ghiezar” sau „jetzar”). În pădurea de pin din apropiere se află şi o dolină mare, având diametrul de circa 60 m şi adâncimea peste 40 m. Pe trei laturi pereţii acesteia se duc aproape vertical în jos; numai pe latura estică se află câteva terase, peste care, cu ajutorul câtorva trepte simple şi câtorva scări, se ajunge în fundul dolinei, acesta fiind un câmp de zăpadă acoperit cu bolovani şi podele din lemn. Aici, în peretele lateral vestic, se deschide gura aproape triunghiulară a peşterii, prin care se ajunge în prima sală, aproape circulară şi având 50 metri în diametru şi înălţimea de 20 m. Podeaua acesteia este din gheaţă albă iar tavanul şi pereţii sunt din calcar triasic de culoare gri gălbuie pe care sclipesc cristale de gheaţă. În partea din spate a acestei săli, spre stânga se ridică o movilă de gheaţă de circa 3 m înălţime, iar spre dreapta acesteia se află o movilă dublă, mai joasă; spre dreapta sălii ne întâmpină un puţ adânc în care se pierde apa rezultată din topire. Această primă sală continuă spre dreapta cu o galerie lată de 14 m, care însă se află la circa 2 m mai jos şi la care se poate ajunge numai pe trepte săpate în panta din gheaţă alunecoasă, pe care călăuza cea îndemânatică le va săpa cu ajutorul unui topor. Această galerie are o lungime de 54 m şi, pe măsură ce se înaintează se lărgeşte până la 24 m lăţime şi 8 m înălţime, în timp ce, printr-o nişă laterală din dreapta există un horn care se deschide spre exterior. În această galerie se evidenţiază tot ce este vrednic de a fi văzut în această peşteră de gheaţă: podeaua este din gheaţă compactă; din contra, pereţii şi tavanul sunt complet acoperiţi cu cristale de gheaţă generate de vaporii de apă şi care s-au materializat adesea în franjuri late de 10-15 cm de forma unor ghirlande, sau sub forma unor imense căpăţâni de conopidă; ele sclipesc şi scânteiază la lumina făcliilor, parţial în alb orbitor, parţial în toate culorile curcubeului. Nici ultima parte a peşterii, la care se ajunge coborând circa 5 m pe treptele săpate în gheaţă, nu este mai puţin remarcabilă. Această sală, pe care românii o denumesc „biserica”, este, ca şi prima sală, de formă circulară dar având un diametru de numai 21 m şi înălţimea maximă de 22 m. Şi aici podeaua este totalmente din gheaţă, iar, ca şi în prima sală, ea prezintă un mare număr de mici conuri şi cilindri neregulaţi, din gheaţă, în care picăturile de apă căzute din tavan au creat adâncituri, umplute parţial cu apă. Imediat pe pantă se găsesc patru dintre aceste stalagmite din gheaţă mai înalte de 3 m, alte doisprezece mai mici se află puţin mai departe, apoi urmează o albie lată de 4 m, iar dincolo de aceasta se află o înălţime mai mare (altarul), pe care se află, grupate, şase stalagmite mai mari şi circa 50 mai mici (dintre care multe îngroşate la vârf ca nişte pene şi scobite spre interior). Cea mai înaltă stalagmită ajunge aproape de 3 m, prezentând o asemănare frapantă cu o femeie stând jos şi acoperită cu văluri (regina de gheaţă). Spre dreapta şi puţin mai sus de această grupare se află o masă de gheaţă groasă de un metru, în patru muchii, în spatele căreia pereţii sunt acoperiţi cu un număr de benzi de cristale fine de gheaţă, atârnând parţial liber, iar calcarul lor roşiatic sclipeşte, astfel încât gheaţa pare a fi un văl rozaliu, întins peste stânci. Pereţii acestei ultime porţiuni sunt numai local înfiltraţi şi acoperiţi parţial cu gheaţă; din proeminenţele şi acoperirea acestora atârnă încrustaţii şi stalactite, toate acoperite cu gheaţă; de aceea ele apar ca având o grosime semnificativă, întreaga acoperire arătând ca o decoraţie de gheaţă practic continuă. Pe partea stângă a acestei săli se mai găsesc două domuri de gheaţă cu stâlpi verticali, iar în general podeaua se înclină spre partea din spate, unde se deschide un mic puţ, care probabil comunică cu abisul observat mai înainte. Masa de gheaţă, care acoperă podeaua peşterii, nu se aşează fix pe pereţii acesteia ci se opreşte la 30 până la 90 cm de ei, arătându-şi astfel grosimea de la margini ca fiind de 8-12 m, în timp ce grosimea către mijloc devine sensibil mai mare. Temperatura acestei peşteri de gheaţă este vara de +7,5 până la 10oC, şi ar trebui ca şi iarna să nu coboare sub punctul de îngheţ.

Peştera de gheaţă de la Scărişoara, care după părerile generale ale specialiştilor este una dintre cele mai frumoase de acest gen, este cunoscută de relativ puţin timp. Prima sa descriere se găseşte în gazeta ştiinţifică de popularizare Termeszetbarat, care apare la Cluj, anul 1847, paginile 504-5, de unde a fost preluată în Erdely fӧlde ritkasagai, 1853, pag. 125, autor L. Kӧvari. Apoi, în 1857 a fost publicată o descriere amănunţită a peşterii şi a împrejurimilor acesteia, făcută de Josef Vass în al III-lea caiet al Csalad kӧnive, anul 1857, care a apărut, tradusă în germană, şi în Conferinţe şi Relatări ale Asociaţiei Transilvane pentru Ştiinţă din Sibiu, anul al VIII-lea 1857, pag. 162. Ziarul maghiar ilustrat Vasarnapi ujsag din anul 1859 a publicat o relatare despre peştera noastră făcută de baronul Lorant Eӧtvös, cu titulatura: A Gyesar jegbarlang Szkarisoranal az erdelyi Biharhegysegeben. Apoi, în anul 1863 au apărut, independent una se alta, trei descrieri ale acestei peşteri de gheaţă, şi anume: în deja adeseori pomenita lucrare Das Bihar-Gebirge pag.289, autor dr. Adolf Schmidl şi alţii, în Geologie Siebenbürgens, pag 503 şi 504, autori Franz Ritter von Hauer şi dr. Guido Stache şi în fine în Erdelyi – museum - egylet evkӧnyvei II Bd. pag.102, autor L. Nagy; un an mai târziu am predat o relatare despre aceasta pentru Calentarul Popular Transilvan din 1865, iar în 1881 o descriere completă în manualul meu de călătorie pentru Transilvania, pag. 32 până la 37, pe care parţial s-a bazat şi L. Korodi în anuarul din anul III al asociaţiei noastre Carpaţi, 1883, paginile 98 până la 104.

*) acestea sunt: Gârda de Jos, Gârda de Sus, Lespezea şi Lăzești

traducere: Christian Megulete (București)