Apa Cumpănită, Munţii Făgăraș / Făgăraşului, noutăţi lângă creastă
text şi imagini: Dinu Boghez (Râmnicu Vâlcea)
11-13 octombrie 2013. In gara Câineni (vezi ghidul si harta masivului la) aveam intalnire cu masina. Drumurile noroioase dupa ploile din ultimele zile au facut sa alegem calea de pe Valea Satului. Doar ca pe aici incepusera spaniolii sa construiasca microhidrocentrale si fagasuri de masini si noroaie erau la tot pasul. Cand parea ca sirul lor se terminase au inceput locurile in care erau adusi copacii taiati din padure. Fagii batrani de pe coasta muntelui erau scosi la drum si incarcati in masini. Fusesera hacuiti de drujbe, omorati si tarati in vale precum isi tarau odinioara tatarii victimele de coada calului.
Am trecut de casa Obadarita, inca in picioare si ne-am aflat pana la urma la vechiul capat al drumului forestier. De aici incolo trebuia sa urmam poteca de pe firul apei. Fusese candva frumoasa, cu cascade, saritoare din stanca in stanca si in sfarsit suisul pe coasta pana la stana din Coti. Acum, pe valea ingusta circula taf-ul, noroiul era stapan locurilor, peste tot erau ramuri de copaci rupte, unele cu frunze pe ele si locurile le-am depasit cu greu. Poate mai mult datorita dezastrului pe care-l strabateam.
Cu osteneala, vorbe strecurate printre dinti si oarecare udatura la picioare, am ajuns pe coasta muntelui, printre brazii pe care-i cunosteam. Erau inca la locul lor si parca ne-am inviorat. Am ajuns la vechiul drum al stanei Cotilor si curand si la aceasta. Petrecusem aici nopti lungi de toamna, dar parca niciodata nu aflasem locul atat de insorit. Cateva momente de odihna si din nou la drum. Pe firul paraului mai intai, pe acolo pe unde se infiripa o potecuta spre culmi si mai apoi iesind direct in plai, dupa ce strapunsesem perdeaua de brazi a padurii.
8457 Varful Miclaus, ascutit, in centrul imaginii; in fundal, Culmea Olanu - Vemesoaia.
Mai departe calea pe plai ne-a scos la vechiul drum al ostirii, din 1914. Acolo unde am iesit era si vechea poteca ce ducea la stana din Sterminoasa. Doar ca acum poteca cedase locul unui drum, cam repezit ce-i drept, dar care ne-a scos repede la stana. Nu mai era stana din mosi stramosi. Se modernizase oarecum, dar tot infatisare de stana avea. Izvorul era adus aproape, prin conducta. Intrarea se facea pe cateva trepte si deasupra acestora era un acoperis. Peste vechea sita a acoperisului era un acoperamant nou, modern si rosu. In stana vechile paturi de scandura erau acoperite cu saltele relaxa, poate cam intunecate si pe ele, confortabile, ne-am odihnit pana la ziua. Dar pana atunci, seara calda, cu vreo jumatate de luna deasupra, ne-a imbiat la stat in jurul unui foc, cu ceva cantece ale tovaraselor noastre, care l-au insotit pana ne-a gonit somnul.
Dimineata cu cer albastru, ne-a indemnat la drum.
8466 Stana din Sterminoasa.
Unii, cu ganduri mari si traiste cam subtiratece in spate au luat-o vartos pe pajistea din spatele stanei. Aveau gand sa cucereasca Budislavul si aveau cale lunga pana acolo. Noi, mai nevolnici, cu rucsaci cam mari, incarcati cu tarhatul trebuincios dormitului in stana, am luat-o mai domol, pe panta care de cand pornisem era cam fara poteca si cam mare, pe care uneori de abia de ne puteam tine verticali cat de cat.
Pana la urma panta a fost mai domoala si ziua de toamna senina, nici prea racoroasa, nici prea calda, ne-a incantat. Ne-a luat urcusul asta mai bine de doua ore si cand l-am sfarsit eram pe vechiul si noul drum al ostilor generalului Praporgescu, croit de mult si rascroit acum, la vremuri noi. Ne-am tras sufletul dupa atata osteneala si cu mecanicul care-si pornea masina cu care scormonise pana aici vechiul drumeag amintit am mai schimbat cateva vorbe. Catre bordeiul aninat pe coasta muntelui, care de atatea ori ne primise peste noapte, era acum croit drum nou si in jurul lui era oarecare forfota. Alcatuirea lui firava (vezi, imaginea 4) isi capata acum infatisare noua. Crapaturile dintre barne erau bine astupate. Pe langa el era intruchipata o masa cu banci si totul parea gata sa primeasca pe cei care prin preajma vor ridica cabana cea noua, caruia parca as spera sa-i zica Apa Cumpanita, aflata nu prea departe. Pe drumul spre izvoarele din sa am plecat parca mai vioi decat am facut-o pe coasta. La izvoare am zabovit cat sa luam apa pentru drumul pe creasta muntelui, pe care aveam sa-l urmam. O clipa m-am gandit ce-o mai ramane din ramura nordica a izvorului dupa ce-or ridica oamenii astia cabana de mai jos si i-or lua apa s-o duca la cabana. M-am gandit si la drumul croit pentru masini si la cate-or ajunge pana aici, sa spurce aerul pur al crestelor albastre.
Printre stancile Vulcului (8480), din drumul crestei, ne-am avantat cu entuziasmul pe care ti-l da ziua fara nori. In spate ne statea varful masiv al Tatarului (8474) si in fata stancariile Moasei (8486), primul dintre cele multe varfuri de peste 2000 m ale Fagarasului.
8480
8474
8486
8488
Din inaltul Surului ajungeau pana la noi oarecari pale de vant zburdalnic. Sub stancile Moasei, aproape de crucea tanarului care-si dorise sa infrunte viscolul muntelui, ne-am oprit la odihna cea mare (8488).
Vantoasa care incepuse sa coboare amarnic dinspre Suru ne-a silit sa ne adapostim langa ramasitele stancariilor ruiniforme aflate la raspantia triunghiului albastru, care tot la cabana Surului ne-ar fi scos. Apoi am continuat drumul crestei, cel pe care ni-l inchipuiam ca ne va duce spre Saua Surului. Numai ca dupa ce ajunsesem aproape de Varful Gavanului ne-am hotarat sa coborim mai repede, pe pantele cam aspre, care ne scoteau la drumul cabanei. Am ajuns la locul dorit, cam prin preajma primului dintre izvoarele zglobii care brazdau caldarea glaciara. Apa din rucsac ni se cam terminase si din izvorul cristalin ne-am potolit setea oboselii de pana atunci. In calea noastra, printre stancile potecii, am mai intalnit si celalate doua izvoare si din fiecare ne-am trecut peste fata o mana de apa rece, venita din voinicia crestelor inalte. Pe varful insorit, scaldat in luminile soarelui ce-si arunca blajin razele peste amintirea celui sfarsit in vagauna Gavanului (8494), am zabovit atat cat sa ne mai uitam o data spre cusma Mariei Sale Suru (8491).
8494
8491
Era atata lumina pe pajistea varfului pe care ajunsesem incat parea ca soarele ramasese agatat undeva pe baierele cerului si nu se indupleca de loc sa-si sfarseasca drumul. Am continuat sa strabatem serpentinele multe ale potecii insorite pana a nu intra in umbra deasa a brazilor.
Ne-a intampinat pe prispa cabanei prietenul Fane, cabanierul, cu care ne-am mai povestit intamplari ale timpului de cand nu ne mai vazusem. Ne-am potolit foamea dintr-un bol mare de ciorba aburinda si inmiresmata si mai tarziu dintr-o portie de tocanita de manatarci, proaspat culese din ograda padurii din preajma. Ne-am mai sporovait cu cei adunati in cabana, unii venind din locurile inalte pe care le parasisem si noi, altii de abia urcati catre ele si pana la urma ne-am tras la odihna paturilor din camera cu iz de caldura molateca. Numai ca in curand somnul binefacator, avea sa fie intrerupt de sforaielile intretaiate a doi dintre colocatarii noptii. N-am rezistat mult si am urcat la paturile din mansarda cabanei, mai racoroase, dar linistite si cu care mi-am scos la capat odihna.
Peste noapte s-a starnit vantoasa mare, venita din inalturi si palele ei se propteau in cabana de parca vroiau s-o smulga din loc. Pana catre ziua parca s-a mai domolit, dar norii coborasera mai catre padure si ne starneau oarecare ingrijorare pentru ziua care urma.
Cand am plecat de la cabana, Varful Suru era cam inchiondorat. Acolo sus erau nori de ceata si pana pe prispa cabanei ajungeau inca pale din vantul care peste noapte batuse atat de napraznic. Orataniile cabanei inca nu indrazneau sa-si scoata capul din frigul matinal. Din pragul casei primitoare, Fane cabanierul ne-a mai fluturat o data semnul despartirii. Plaiul s-a sfarsit repede printre brazii padurii si singuratatea ne-a mai insotit o data pe poteca strecurata printre stancarii. Vantoasa din noapte aproape ca se potolise in poiana cabanei, iar aici, la adapostul brazilor nici ca se mai simtea. Am depasit repede stanci intalnite in cale, uneori trunchiuri de brazi doborati, izvorul revenit la viata dupa amarnice timpuri petrecute in seceta anilor trecuti si curand ne-au intovarasit trunchiuri semete de fagi. Pasii au inceput sa scormoneasca frunzisul fosnitor, doborat de zilele implacabile ale toamnei. La ramificatia potecii catre Valea Moasei am luat primele momente de odihna. Mai departe, muntele a capatat lumina soarelui coborat din inaltul crestelor peste coroanele copacilor intomniti. Din poteca fosnitoare, pasii scormoneau jilaveala pamantului care-si mai primea inca o data ofranda copacilor al caror frunzis, colorat de mana nevazuta noua, ne bucura ochii, acum, inaintea zilelor lungi de iarna (8501).
8501
Poteca continua linistita. Sub arcul copacilor, uneori intrerupt de poieni insorite, ne continuam drumul coborator. Ne mai gandeam la locurile inalte pe care le parasisem. Tot tropaind prin frunzisul padurii ne-a iesit in fata grupul unor fete cucuiete, mai tomnatece, ba chiar una bine de tot, bucuroase ca pe potecile padurii mai urca si dintre cei de varsta lor. Ne-am gratulat cu obisnuitele urari, cu intrebari despre locurile de unde veneam ori spre care ne indreptam si fiecare s-a mistuit in padurea pe care o strabateam. Au mai fost opriri, au mai fost ochiade aruncate catre locurile inalte pe care le paraseam, cat se mai vedeau ele si pana la urma am ajuns la drumul Sebesului de Sus.
Cu amabilitatea unuia din locuitori, foarte repede am putut ajunge la gara din Podul Olt. Era cam devreme pentru trenul pe care-l asteptam si ne-am gasit loc de odihna pe iarba verde, insorita de sclipiciul dupa amiezii, printre merii care-si lepadasera fructele tomnatice. Ne-au intampinat si cainii, cam multi, ai turmei aflate la pascut prin livada. Noroc cu ciobanii aflati prin preajma care parca ne-au imprietenit cu dulaii. Un tinerel, aproape copil, ne-a tinut multa vreme de vorba. Ne-a povestit de locurile din care se tragea si de intamplarile care l-au statornicit pe meleagurile de dincolo de Olt. Pasamite, copilandrului i-o fi placut tovarasia noastra, de vreme ce la plecare ne-a adus o poala de mere, din cele care mai ramasesera agatate de crengile tomnatece, golite de frunzis. Asa s-au scurs repede orele. Cand am ajuns pe peronul garii, soarele se indreptase catre locurile odihnei de peste noapte si nu dupa multa vreme ne-am aflat in trenul care avea sa ne duca spre Ramnicu Valcea. In gara Caineni ne-am intalnit cu grupul celor de care ne despartiseram cand plecasem de la stana din Sterminoasa. Urcasera pe Budislavu, acolo de unde auzisera impuscaturile cine stie carui masacru de capre negre. Am avut fiecare cate ceva de povestit si drumul pana in gara pe care o parasisem la inceputul excursiei s-a scurs pe nesimtite.