Inău/ Ineu, Rodnei, ascensiune pe creasta nordică
Dumitru Istvan, Ioan Pop (Baia Mare)
Varful Inau apare ca un pisc semet, vazut din orice directie. Dinspre nord este si mai impozant pentru ca peretele stancos vestic, cel dinspre Valea Bila, este cvasivertical pe circa 120 m diferenta de nivel; iar cele doua creste stancoase, nordica si estica, delimiteaza un triunghi de piatra impunator.
Numele Inau se pare ca provine din slavul juni = juninca si din slavo-romanul inou, cu aceeasi semnificatie, pastrat documentar in limba romana pana in anul 1638 (Al. Filipascu, 1969), si se refera la juninca de bour. Numele maghiar este Ünökö (Piatra Inaului sau a junincii) iar cel german Kuhhorn (Cornul vacii), acesta din urma si mai sugestiv deoarece reflecta metaforic morfologia varfului.
Culmea nordica a Inaului (cea care coboara vertiginos spre Culmea Plescutei, dintre Vaile Bila si Lala) pare inaccesibila vazuta atat de la vest, dinspre cuesta asimetrica a Coastei Netede de pe creasta principala a Muntilor Rodnei, cat si din circul glaciar al Vaii Bila. Ca sa nu mai vorbim de imaginea din Vf. Inau unde, dupa cateva zeci de metri de custura spre nord, ne aflam pe buza unui adevarat perete stancos.
Idea de a parcurge aceasta spectaculoasa creasta alpina (in masiv nu are corespondent decat in creasta nordica a Pietrosului, cea dintre Zanoaga Iezerului si Zanoaga Mare, la partea superioara a Piciorului Mosului si in creasta Pietrosul - Vf. Hotarului) a aparut in septembrie 2001, cand am strabatut prima data Valea Bilei (V. Inaului pe hartile mai vechi) pana in creasta principala; pe vale, in cateva locuri, am observat marcaje vechi, punct rosu, care dispar la iesirea din padure.
N-am gasit marcajul respectiv pe nici un plan turistic al masivului, dar el apare totusi pe harta unei monografii botanice (Codea Gh., 1990), exact pe traseul pe care l-am parcurs si noi. O informatie valoroasa a venit din Buletinul Clubului de Speologie „Emil Racovita” Bucuresti, volumul (se pare record mondial, prin numarul de pagini cuprinse - nota redactiei) din anii 1977-1978, unde se descriu trei pesteri pe Piciorul Plescutei, la 1,5 km de Vf. Inau, descoperite in 1973 de un echipaj pionieresc (Arcasii lui Stefan) al scolii generale nr. 3 din Suceava, „in timpul efectuarii marcajului turistic pe Culmea Plescutei, pana pe Vf. Inau”. Sa existe oare un marcaj turistic total ignorat pe aceasta creasta nordica a Inaului? Prezenta semnelor vechi de pe V. Bilei sugera acest fapt.
Gandul ne-a ramas la creasta nordica a Inaului, pandind cu nerabdare un weekend cu vreme stabila si frumoasa de toamna, pentru a vedea continuarea marcajului si a ajunge pe Inau de pe Culmea Plescutei. Vremea dezlegarii „misterului” a venit in 19-20 octombrie.
Ne-am suit in masina si, traversand Maramuresul, o luam spre Bistrita Aurie. Cer intunecat, cu plafon destul de ridicat ca sa fie dat de ceata, care ne-a cam dat emotii pe drum. Abia cand, urcand Prislopul, ne-am ridicat deasupra plafonului de ceata, ne-am dat seama ca alegerea a fost buna.
Ne-am cazat la cantonul silvic Sesuri si apoi, dimineata, tot pe ceata, am pornit pe drumul forestier de pe V. Bila. Dupa cativa kilometri am trecut de ceata si dupa circa 8 km de la plecare am ajuns la capatul drumului auto, continuat cu unul de tractor. Ceva mai incolo ajungem si la golul alpin, la ultimul marcaj turistic. Varful Inaului licareste rosietic in razele rasaritului de soare (foto 1), dar aici pe vale e stapana inca bruma.
1 Inaul (2279 m), vazut dimineata, din Valea Bilei. foto: Alec Portase (Baia Mare)
2 Lacul Lala Mare. foto: Dumitru Istavan (Baia Mare)
Echipa de trei baimareni (cu o suma a varstelor de peste 150 de ani) da cu insistenta ture concentrice in jurul ultimului semn, cautand continuarea marcajului, dar fara succes. Dezamagiti de nereusita, hotaram sa urcam totusi pe Culmea Plescutei, pe un drum pe care il reperasem la prima iesire pe V. Bilei. Continuam pe drumul de tractor, prin pasune, cateva minute, pana la o banca (in dreapta), unde traversam un fir de apa care susura in stanga, in versantul abrupt, pe praguri stancoase.
Ceva mai incolo traversam un fir de vale seaca, dar care in versant are si el apa. Urcam la stanga, prin pasune, si la baza pantei abrupte prindem un drum care urca accentuat in versant spre stanga, prin padurea de conifere rarita (au trecut 2½ ore din Sesuri). Urcam la stanga pe drumul care este de fapt un hatas pastoral spre Ciungii Bilei, apoi cotim la dreapta pe picior si traversam afluentul din aval, aproape de liziera padurii (ultimul punct de alimentare cu apa de pe traseu).
Urcam apoi piezis spre stanga, prin ienuperi si apoi cotim la dreapta; parasim hatasul si, in urcus mai accentuat, iesim pe un varf (1872 m) dupa circa o ora de suis din V. Bilei. De aici vederea se deschide larg spre Muntii Maramuresului, de la vest la est, in planuri diferite, observand: Jupania (cel cu jnepenis extins), Salhoi (reperat dupa braul de stanci calcaroase care il incinge diagonal), Geamanu (cu platou ierbos), Zimbroslavele (cu cele doua varfuri cu aspect de „Ousoare” bucovinene) si Culmea Tapu - Iedu dintre V. Tibaului si V. Carlibaba.
Din Muntii Rodnei vedem Gargalau, Omu, Cisa, Inaul si Culmea Tomnatecului. Continuam urcusul, la dreapta pe picior, avand in stanga jnepenisul extins din Ciungii Bilei (cu cativa zambri aproape de creasta, vizibili si din V. Bilei). Urcam pe culoarul ierbos de pe marginea jnepenilor si ajungem in Culmea Plescutei dupa inca 20 minute de urcus accentuat. De aici orizontul se largeste, cuprinzand Varfurile Cearcanu si Toroiaga (Muntii Maramures), V. Lala, Culmea Gajii si Vf. Rosu (din estul M. Rodnei), Suhardul si, dincolo de el, in stanga, Giumalaul, apoi - mai departe de acesta - in stanga, pe un platou, silueta ca doua degete a Pietrelor Doamnei, din Rarau. In dreapta Suhardului se vad Pietrosul Bistritei, de la Zugreni, si principalele varfuri din Calimani.
Nici urma de marcaj pe Culmea Plescutei; continuam drumul ocolind un mic varf, prin stanga, pe hatasul oilor. Apoi, din sa, poteca ocoleste urmatorul varf prin dreapta si continua in lungul crestei, urcand. Depasim un varf (2111 m) si coboram intr-o sa. De aici hotaram sa evitam prin stanga urmatorul varf de pe culme (2179 m), pe hatasul care strabate in urcus panta ierboasa, cu vedere spre extinsul jnepenis din aval de Lacul Lala Mare (foto 2).
Urcam piezis, ocolind astfel denivelarile de pe creasta, apoi ajungem intr-o zona cu palcuri de jnepeni si limbi de grohotis, ajungand din nou in creasta, intr-o sa adanca, avand in stanga Lacul Lala Mic (foto 3) si in dreapta un versant stancos, cu jgheaburi abrupte, pe unul din ele o potecuta coborand surprinzator spre Caldarea Bilei (circa 4 ore din V. Bila, 6½ ore din Sesuri).
3 De pe Piciorul Plescutei, Lacul Lala Mic. foto: Alec Portase
4 Vedere de pe Piciorul Plescutei. foto: Ioan Pop (Baia Mare)
5 harta zonei, autori Dumitru Istvan, Ioan Pop
Suntem la baza crestei nordice a Inaului, care de aici se vede ca un perete stancos, inaccesibil. Hotaram totusi sa ne incercam sansa, desi suntem cam deceptionati pentru ca drumul de inapoiere s-ar putea sa fie acelasi ca la urcare. Continuam sa urcam pe culmea cu moturi de stanca, avand in dreapta pereti stancosi, cu hornuri fioroase, iar in stanga pasunea inclinata.
Ajungem la baza peretelui de stanca si surpriza: o potecuta urmeaza in urcus zona de stancarii, ocolind prin stanga tancurile mai mari, revenind imediat in culme (de fapt la peretele dinspre V. Bilei).
Panta este foarte abrupta, de neparcurs pe ceata sau umezeala; acum este senin si uscat. Mici trepte de stanca ne obliga, de vreo doua ori, sa folosim si mainile la traversarea unor lespezi inclinate; dar nu este nici un pasaj de catarare. Ocolim un ultim tanc, prin stanga, si ajungem pe custura cu poteca bine batuta, care ne aduce pe Varful Inaului, dupa circa o ora de urcus din sa.
6 Vedere de pe Inau, spre vest. foto: Ioan Pop
Am parcurs neasteptat de usor spectaculoasa creasta nordica a Inaului. Ne dam seama ca un marcaj turistic pe aici ar fi periculos, pentru ca in sens invers coborarea este expusa, chiar daca solul si stancile sunt uscate. Gasim pe Inau borna geodezica, din beton, o cruce de lemn si spre sud o mare de nori peste Depresiunea Transilvaniei, cam la altitudinea de 1600 m (doar Vf. Heniu, din Muntii Bargau, cel cu releu TV, formand o mica insulita in ocean). Spre est, Inautul si Vf. Rosu ne atrag atentia prin profilul lor ascutit. La vest vedem cam totul pana la Pietrosul Mare si Vf. Rebra, inclusiv culmile sudice care se scufunda treptat in nori.
De aici coboram la dreapta, in Caldarea Bila, pe poteca nemarcata, pe panta ierboasa dar si pe marginea unor ravene cu pietris. Dupa circa 30 minute de coborare accentuata, panta se domoleste si ajungem la o platforma de foraj (executat in anul 1988) de unde in aval porneste un excelent drum de tractor, care serpuieste ocolind pantele (pragurile glaciare) mai abrupte. Vedem in stanga Lacul Bila (1840 m), apoi ajungem pe o terasa glaciara (la cota 1750 m), cu trei laculete in triunghi, in dreapta drumului.
Coboram moderat, in serpentine prelungi. Lasam in dreapta un izbuc carstic abundent, care se pravaleste cu zgomot sub un mic perete de calcare metamorfice, coborand apoi tot in ondulatii largi morena frontala din V. Bilei (cu baza la cota 1690 m). Apoi drumul traverseaza pasunea in versantul drept al vaii, panta domolindu-se treptat. Ajungem la liziera padurii si apoi la capatul drumului forestier, dupa circa 1½-2 ore de coborare din creasta principala. Ne mai asteapta 8 km de drum forestier, excelent, pana la Sesuri.
7 Vedere de pe Culmea Tomnatecului. foto: Ioan Pop
Varianta mai lunga continua de la punctul de despartire a caii de ocolire a Vf. Inau, pe creasta, spre vest. Urcam pana intr-un varf de unde spre stanga se desprinde Piciorul Craciunel - Ciungi (intre Izv. Bailor si Izv. Rosu), apoi coboram accentuat pe marginea abrupta a Caldarii Bila (dreapta), portiune pe care privirea ne este tintuita fie de Lacul Bila, fie de abruptul stancos vestic al Inaului, format din micasisturi cu nivele de cuartite albe, care evidentiaza stratificatia cvasiorizontala a rocilor, abrupt cu inaltime estimata la cel putin 120 metri.
Apoi urcam spre alt varf, unde incep sa apara nivele de calcare cristaline. Dupa circa 1-1¼ ore de pe Inau, inainte de varf, coboram intr-o mica sa de unde spre dreapta se desprinde o poteca pastorala, nemarcata, piezis pe coasta pana pe Piciorul dintre Bila si Putredu. Pe picior, drumul coboara in serpentine o zona pe alocuri stancoasa, apoi ierboasa.
Dupa circa 20 minute de la parasirea crestei principale ajungem intr-o sa (in dreapta este un mic lac, suspendat in versantul stang al V. Bila). Drumul urmat de hatasuri paralele se lasa apoi prin stanga unui varf si dupa inca 15 minute de coborare ajungem la o alta sa, unde intr-o inflexiune de teren se afla un lac care ne-a atras atentia atat din culmea principala cat si de pe Culmea Plescuta. Este o oglinda frumoasa (circa 80 m lungime, vreo 12 m latime), trecuta pe harti, dar fara nume. Ciobanii din Ilva Mica, care au stana pe V. Bilei si bat locurile din vremuri istorice, denumesc locul La Tau.
De aici coboram in dreapta, spre V. Bila. Drumul, continuat de hatasuri de oi, are traseu ezitant, fie piezis in versant, fie brusc in jos pe panta. Dupa circa 30 minute de coborare traversam un drum mai clar conturat, in dreapta fiind o terasa glaciara inierbata. Coboram accentuat printre conifere cu luminisuri si ajungem in pasunea de pe V. Bila dupa circa 3 ore de coborare din Vf. Inau.
In versantul opus intalnim drumul de tractor (urmat daca veneam pe varianta mai scurta dinspre Inau), pe care, in 15 minute ajungem la capatul drumului forestier; mai avem 8 km de „talpuiala” lejera pana in Valea Bistriței Aurii, la cantonul Șesuri.
vezi și
Vârful Ineu, ascensiune de iarnă
Vârful Ineu, ascensiune pe schiuri
Valea Vinului - refugiul Curățel - Vârful Ineu, la sfârșit de ianuarie
Refugiu metalic sub Vârful Ineu
Recondiţionare refugii (Ineu, Ancuţa) în anul 2014
Panoramă de pe Vârful Ineu cu munţii de la graniţa de nord
Gura Lalei - Vârful Ineu - Pasul Rotunda, anul 2014
Lacurile Lala - Vârful Ineu - Pasul Rotunda, anul 2015