Pacea cu carul la Nagyvárd - Oradea (1 - 2)

Pacea cu carul la Nagyvárd (Oradea) (1)

https://www.art-emis.ro/istorie/pacea-cu-carul-la-nagyvard-oradea-1

O floare încântă inimile tuturor, însoțește, neîndoielnic, stări emoționale dintre cele mai pozitive. Chiar și când ne desfătăm privirea cu florile de câmp. Florile, nu-i așa, reprezintă un semna al frumuseții, în care inegalabila natură a așezat multicolor strălucire. Așa este. Numai că, unii, și fără insinuări mă refer la vecinii noștri, dușmanii noștri de acum 1.000 de ani, de acum 80 de ani, și dintotdeauna: ungurii, care și din frumoasele „flori de albăstrele” au găsit un motiv să promoveze idei și acțiuni separatiste. Luna august înseamnă pentru orădeni flori, concerte şi tradiţii, în special maghiare. Anul acesta, Carnavalul Florilor va aduce în oraş care alegorice (cu motive florale, evident), dar şi un concert pianistului ungur Havasi, spectacole pe malul Crişului Repede şi degustarea unui tort al Bihorului şi a unei prăjituri a Oradiei (interesante idei, sa le vedem motivele florale incluse - țin rămășag că vor avea apartenență la fosta administrație de acum 100 de ani, sau măcar un tulipan - lalea). În plus, pe finalul lunii, localnicii şi turiştii sunt invitaţi în Cetate, la o nouă ediţie a Zilelor Culturii Maghiare.

Ne-au oferit flori! Și ce am primit?

În urmă cu vreo doi ani motivul floral a fost prezent pe afișul Partidului Popular Maghiar, prezidat de popa Tökes, (cu siguranță vă amintiți de europarlamentarul trimis de România la Bruxelles, numai că, și-a luat îngăduința să-i reprezinte acolo pe numai pe unguri!) și de ziua Ungarie, în plină vară și de „Sf. Marton”, în noiembrie florile de albăstrele ne-au fost livrate cu șiretenia pine prefăcută de către aceia care au avut vădita intenție de a reveni la vechile însemne ale apusului imperiu austro-ungar! Să fim serioși. Pentru corectă prezentare, florile de albăstrele cresc în lanurile de grâu, care pe la noi și prin vecini se recoltează la sfârșit de iunie și început de iulie - n.n. niciodată în 20/23 august, necum în 15 noiembrie).

Atunci m-am uitat mai atent și am văzut limpede cum se frământă în „mocirla politică” toate frumusețile naturii și omenești. Floarea, cunoscută și ca floarea-grâului, floarea-paiului, a fost motivația reunirii „gustului autentic unguresc” de pe Valea Ierului, unde au fost amestecați toți producătorii atârnător de numitul partid, departe de valea Ierului, dacă or fi văzut vreodată frumoasa și bogată vale a Ierului. (Cunosc bine detaliile, că m-am născut într-o colonie românească de pe respectiva vale, aproape de izvoarele acesteia, și m-am scăldat în ea, în copilărie). Numai că respectivele manifestări urmează un vast program urmărit cu perseverență, ca politică de stat de către Ungaria (merită a fi văzută prezența la Școlile de vară de la Tușnad a premierului, miniștrilor din țara vecină pentru a da claritate acestei informații) și transpus în acțiuni, unele finanțate de către guvernul maghiar de la Budapesta, altele cu finanțarea O.N.G.-ului numit U.D.M.R.!, sau/și de către organizații transfrontaliere: maghiaro-ungurești (arareori se va găsi în acestea un român. Și acel sătul de România)

Doleanțele udemeriștilor viza totdeauna, și acuma parcă și mai apăsat, autonomia etnică de suprafață, de ziua națională a maghiarilor din România la 15 martie, și alte câteva legate de învățământ și educație, folosirea limbii maghiare în administrație acolo unde sunt 20% maghiari. Noroc cu atitudinea fermă, în cele din urmă, a parlamentarilor transilvăneni, care au respins o asemenea ofensivă din partea maghiarilor, obligând PSD-ul să se întoarcă la rațiune. Unii maghiari au mers chiar mai departe în clamarea ostilității, numind anul 2018 „an de doliu”, care se impune exprimat prin arborarea steagurilor negre alături de tricolor, după cum pretindea deputatul de Covasna, Kulcsar Jozsef. Avocatul Eckstein Kovacs Peter, (fost consilier al Președintelui României), membru U.D.M.R. de formație liberală, prezent în emisiunea de la Realitatea TV, din 22 iunie a.c., pledând pentru aprobarea zilei naționale a maghiarilor, chiar nu înțelegea de ce atâta năduf din partea românilor relativ la această zi a ungurimii?

Cu ajutorul istoricului Augustin Deac să ne întoarcem la 15 martie 1848, care pentru români înseamnă genocidul orchestrat de Kossuth Lajos, când în județele Covasna și Harghita au fost „rase de pe suprafațaTransilvaniei 230 de sate românești, peste 40.000 de români au fost înjunghiați, uciși cu armele sau spânzurați, alte zeci de mii de români fiind bătuți, schingiuiți și închiși”[1]. Kossuth „revoluționarul” lupta pentru drepturi exclusive pentru nația sa. În orizontul său de „revoluționar” nu intrau și drepturile altor nații pentru care s-a dovedit un tiran criminal. De aceea a trimis unități militare împotriva românilor răsculați în Munții Apuseni sub conducerea lui Avram Iancu. Așa s-a operat alipirea forțată a Transilvaniei la Ungaria pentru un an 1848-1849. Ungaria, țara vecină are ca zi națională 15 martie, care simbolizează. nici mai mult nici mai puțin decât, împlinirea de scurtă durată a obsesiei ungurești, greu de vindecat, privind anexarea unui pământ românesc.

Cât de bine intenționat este acest vecin al nostru?, o știm bine din istorie. Am mai spus-o și altădată: România s-a aflat întotdeauna între Scylla și Caribda, adică între Ungaria și Rusia, ambele cu pretenții teritoriale nefondate, dar fluturate la ei acasă și în lume, mizând pe ignoranța lumii în materie de adevăr istoric. Maghiarii se bazează pe memoria scurtă a opiniei publice, care acordă atenție celor care bat toba mereu și tare. În terminologia la modă, ei operează cu faked news. Să ne amintim că, în confruntarea dintre români și maghiari din martie 1990 la Târgu-Mureș, a fost schingiuit țăranul Cofariu, dar media ungurească a falsificat realitatea, informând chiar pe dos străinătatea și condamnându-i pe etnicii români de barbarie. Aceasta este strategia standard a cercetărilor istorice sau a publicațiilor maghiare privind legitimitatea românilor asupra Transilvaniei. L-au spânzurat în mod simbolic pe Avram Iancu, și n-au pățit nimic. Au falsificat martiriul satului Tăracaia și a ținut! Numai că trebuie să ia seama că nimic din ce se întemeiază împotriva adevărului nu poate dăinui!

Dar să revenim la carul cu flori, asemenea Calului Troian! Condus de U.D.M.R., Consiliul Județean expandează Festivalul „Fereastră deschisă spre Europa”. În schimb, carele înflorate de la Debrețin nu vor defila toate prin Oradea. Acuma, cu putere politică în exercițiu, prin președintele CJ Bihor, Pasztor Sandor (UDMR) s-a anunțat că bugetul, aproximativ, alocat de Consiliul Județean Bihor pentru cele șapte zile de festival al florilor se ridică la 300.000 de lei. În schimb, Debreținul a alocat 200 milioane de forinți. Adică, de zece ori mai mult, spunea cu evident reproș semnatarul articolului din Jurnalul Bihorean!

În Debrețin, se estimează, că vor fi circa 2.000 de participanți, eveniment pentru care vor fi pregătite 18 care alegorice și vor fi delegați (unguri invitați - n.n.) din 14 țări, după cum anunța Komolay, organizator al programului din Ungaria, precizând că, pe lângă carul alegoric comun cu Oradea, denumit „Tradiții”, va mai rula încă un car comun al înfrățitul județ vecin și Bihor, ce va avea numele de botez: „Pâinea noastră cea de toate zilele dăne-o nouă astăzi”, și va costă 18.000 de euro, efort suportat egal 50% de cele două Consilii Județene transfrontaliere. Și iar îmi aduc aminte că pe vremea vice-primăriței de Oradea, Rozalia Biró, delegația bihoreană depunea coroane de flori la monumentul unor ostași care făceau parte din aceiași brigadă cu honvezi de la Oradea, înainte de 1918 (adică, ca să înțeleagă toată lumea: cinstea eroii unguri, recrutați în și căzuți pentru Ungaria! Prea frumos! Dar pe ostașii recrutați din Bihor și căzuți pentru aceași cauză, de ce nu-i onorează respectiva doamnă parlamentară, udemeristă?). Și pe banii orădenilor s-a editat și o broșură. Sunt curios să aflu câți bani vor fi alocați pentru tipărirea Bihorului militar, la Centenar? (căci faptele de arme ale soldatului-erou al Marii Uniri, au fost strecurate doar printre gustări, și serbări câmpenești, prin parcurile publice).

Înțelegeți de ce s-au distrus serele din Oradea, dar funcționează cele „socialiste” din Ungaria? Pricepeți de ce bani pentru cultură, editare de carte românească, în 1919, la centenarul românilor din Primăvara Întregirii n-am avut? Înțelege, oricine altcineva, (numai ministrul (in)culturii, care l-a decapitat cu semnătură de „Identitate Națională” pe Mihai Viteazul din Oradea, și i-a ajutat pe pigmei politici, ignoranți ai istorie naționale, să-l azvârle pe Mihai, cu cal cu tot, în curtea de la Apă canal!) de ce în loc să se zidească punți între români și vecinii unguri, ni se livrează de la Debrețin: „Coroana Sfântă”, „Legenda Sfântului Ladislau”; carul Ministerului Resurselor Umane din Ungaria: „Moda este permanentă”; carul Centrului comercial FORUM Debrețin și „Dansul Leului alb și a Leului roșu”, carul comun al localităților Toyama și Debrețin, care alegorice ce vor ocoli Oradea, dar vor defila pe Valea Ierului, acolo unde este fieful U.D.M.R.-ului deputatului Szabo Odon, cel care a prostit pe românii „parlamentari iresponsabili” cu trăznaia că la Tărcaia[2], Bihor, a avut loc un masacru în 18 aprilie 1919, comis de către detașamentul colonelului Rasoviceanu (care, din 24 iulie 2019 este declarat post-mortem Cetățean de Onoare al Beiușului). Acel detașament, după închipuirile lui Szabo Ódón, ar fi masacrat 92 persoane din rândul civilii unguri nevinovați, iar satul se cuvine a fi musai: martir !?.

Fals istoric, dovedit pe plan local când, același deputat, a vânturat ideea pe la poarta Consiliului Județean Bihor, și drept urmare a fugit pe ponos la București. Și culmea, românașii noștri parlamentari, tare grăbiți în fuga lor după voturi, nu au descifrează nimic din scopul urmărit și din dezgroparea adevărului, cu atât mai mult cu cât academicianul Dinu C. Giurescu și-a retras semnătura, după ce subsemnatul împreună cu prof. univ. Dr. Viorel Faur i-am trimis documentația pe care o pusesem la dispoziție și autorităților locale. Tare aș fi curios când și cum v-a fi corectată această imensă eroare legislativă, care lezează demnitate și onoarea nației române. Și încă ceva: miopia politică nu e cenzurată de bunul simț? Cum de oare botezatul car alegoric al parteneriatului (U.D.M.R.-P.S.D. - Bihor) Pastor-Mang: „Pâinea noastră cea de toate zilele dăne-o nouă astăzi”, care costă un fleac: 18.000 de euro, efort suportat 50% de cele două consilii județene transfrontaliere, poate trece frontiera ca să ne înjosească?! Ea servește pentru Ziua națională a Ungariei la Debrețen, apoi florile „pălite” sunt aduse pentru nostalgicii trans-frontalieri, din Oradea, care le-au plătit pentru ca ei, vecinii de dincolo, să se „nelcoșească” de ziua lor cu „Sf. coroană Ungariei Mari!

Afacere curat românească.

Știe oare cineva de ce comisia mixtă româno-maghiară, care a cercetat și denunțat de îndată toate atrocitățile comise de către ungurii răzvrătiți în 1918-1919 în Ardeal, documente parafate de reprezentații ambelor părți, n-au fost așezate pe masa Conferinței de Pace de la Paris?, ci erau doar cele care cuprindeau numai martirajul românilor de la Beliș, asasinatele de la Sighiștel, sau asasinatul lui Ciordaș și Bolcaș!, și pe cele de la Tărcai și Grădinari NU? Pur și simplu pentru că se cunoștea Adevărul, că, potrivit Jurnalului de Operații al Diviziei 2 Vânători, p. 420, civili din acele sate au luptat cu armele procurate prin dezarmarea Gărzii Naționale Române din Beiuș, de către trupele ucigașului căpitan Verböczy, și au luptat în tranșee alături de cadeții ce s-au retras de pe Dealul Mare, apoi au deschis foc după ce arborase steagul alb, ceea ce era echivalent cu participarea efectivă la lupte, și nicidecum n-au fost cetățeni nevinovați! Dovada facsimil din documentul citat: Va să zică, vecinii noștri europeni își întrețin florile la Debrețin deoarece se bazează, cel puțin sigur, pe cei doi fideli cumpărători români: C.L. Oradea și C.J. Bihor. Programul lor mai cuprinde și Festivalul HU-RO, interesantă idee, cu organizatori de afară și gazde primitoare și generoase, în răsplată financiară, din Oradea, dar cu program cu profit exclusiv unguresc!, care promovează în cadrul „zilelor culturii maghiare” exclusiv formații ungurești (Havasi Symphonic), dar cu implicare și finanțare numai de către Primăria Oradea! Unde?, fix în fața soclului Voievodului Mihai, soclu rămas ca un „cuib de cuc” pentru ecvestra lui Ferdinand, după crima culturală săvârșită de domnul primar al Municipiului Oradea, Ilie Bolojan.

Programul festivalului florar cuprinde titluri absolut sentimentale și inspirate, am putea spune, dacă n-ar avea șopârlă fiecare. Iată câteva exemple: Maghiarii - pentru fiecare! Tur memorial, „Rulează de la casă, acasă!”, cu această denumire organizează un tur ciclist comemorativ Asociația Tinerilor din Pesta[3]. Rog cititorii să facă diferența dintre mesaje, pardon că mesajul celor ce rulează de la casă, acasă, nu a fost declarat, de parcă ar fi fost nevoie!. Ce comemorează tinerii din Budapesta în Bihor?, nu știm.

Poate cicliștii, reconstituie traseul făcut de czendöri (jandarmii) unguri, cu pene de cocoș, puși pe fugă de vulturii românești din primăvara anului 1919?, sau poate atârnata opincă dusă „de acasă, la casa” lor din Budapesta și pusă de Iordan, pe post de steag, în bătaia vântului pe vârful clădirii Parlamentului? Sau poate rulează ei pe urmele colonelului Pronay, de la Tisa la Budapesta, care, numai că era presat de înaintarea armatei române, n-a avut răgazul să spânzure mai mult de 1.000 de unguri bolșevici, și comemorează acele victime?.

Sau poate, între timp, au descifrat mesajul amenințător de acum 100 de ani. adresant - de un fecior de secui - prefectului de Bihor, Pop Coriolan – la 2 februarie 1919, și i-au dat interpretarea pașnică?. Iată textul: „Tu valah puturos, oriunde este în lume, nici pământul să nu te primească, când vei crăpa. A sunat ceasul tău cel din urmă, voi săra carnea ta împuţită şi puturoasă a fiecăruia asemenea unui câine turbat. Vai de acela care va rămâne aici. A fost bună pâinea ungurească, acum îţi trebuie carnea ungurească, sărând voi pustii toată viţa ta, între chinurile cele mai cumplite te voi omorî, tu agitator de câine, valah”

Oare de ce niciodată, dar absolut niciodată, fruntașii U.D.M.R.-iști nu au fost prezenți la comemorarea eroilor?, căci, în cimitirul municipal unde, noi, românii, depunem coroane și la monumentul închinat „militarilor unguri căzuți la Oradea în primul și al doilea război mondial”, după cum apare inscripția de pe acel monument! (poza alăturata).

Adevărul că de fiecare dată, în toate ocaziile și programelor, care par să unească, mai dezgroapă câte ceva, mai oftează după oarece. Dar strigă că noi suntem cu năduf, și au tupeul să o scrie apăsat în Bihari Napló, că suntem nostalgici după vremurile când pe aceste meleaguri generalul francez H. M. Berthelot primea toate delegațiile, și constata atrocitățile comise de unguri în 1918-1919 pe teritoriul Ardealului, înainte și imediat după Marea Unire. Și ca să nu fim nostalgici redăm fragment din imparțiala lor prezentare când am cinstit jertfa ostașilor francezi căzuți pentru România Mare și am lansat cartea dedicată generalului, dezvelit placa comemorativă, sau când s-a așezat o coroană de flori la bustul geografului Em. de Martonne, cel care a combătut cu argumente științifice stupida găselniță a „enclavelor lui Oskar Jatzy (facsimil din ziar). Recomand organizatorilor, ca în turul lor spre Budapesta, să pedaleze prin fața gării din Oradea, unde au fost așezate spre neuitare două plăci: în memoria generalului francez Berthelot și a deportaților evrei din timpul stăpânirii Horthyste.

- Va urma -

---------------------------------------------

[1] Augustin Deac, Monstruosul genocid din 1848 împotriva românilor transilvăneni, în Opinia națională, nr. 86, 20 martie 1995, p. 7

[2] A.M.R., fond Registrul Istoric şi de Operaţii al Regimentului 9 Vânători, inv. 4317, p. 470. Din conţinutul acestui document rezultă că Regimentul 9 Vânători a trimis „un Pluton în satul Tărcaia deoarece în cursul zilei de 18/19 aprilie 1919 populaţia a luptat alături de armata maghiară în tranşee şi deşi arborase steagul alb, au deschis foc asupra trupelor române”. A.M.R., fond Registrul Istoric şi de Operaţii al Divizia 2 Vânători, inv. 1994, f. 74. Divizia consemnează faptul că „Detaşamentul col. Rasoviceanu a dus lupte între orele 14.00 şi 19.00, când inamicul s-a retras. Populaţia din Tărcaia a luat parte la lupte. Au fost executaţi 12 din capii populaţiei”. Susținerile deputatului Szabo Odon nu le-a verificat nimeni dintre responsabilii parlamentari români.

[3] Un grup de unsprezece ciclişti, împreună cu capelanul Marius Cruceru, au dat start-ul la Cluj, joi dimineaţă(16 august 2019), turului memorial: „75 de ani de la deportarea evreilor din Cluj - In memoriam Eva Mozes Kor”

Pacea cu carul la Nagyvárd - Oradea (2)

https://www.art-emis.ro/istorie/pacea-cu-carul-la-nagyvard-oradea-2

Stăpânirea austro-ungară își dădea prea bine seama că nu mai putea stăvili năzuințele și simțămintele popoarelor subjugate de veacuri. Carul greu al monarhiei trosnea din toate încheieturile amenințând ființa sa, iar ceea ce îl putea salva, gândea moștenitorul tronului Franz Ferdinand, era reformarea Constituției însăși. Cauza principală a răului „regimului dualist, o construcție absurdă, fiindcă da ungurilor o putere disproporționată cu numărul lor. Planul său de federalizare a naționalităților pe bază de egalitate a întâmpinat o înverșunată opoziție”[4], în special din parte magnaților maghiari. Aceasta era și bănuiala pentru care ungurii erau socotiți ca provocatori și promotori și principali responsabili ai declanșării războiului. Lupta împotriva naționalităților trebuia desăvârșită în concepția ungurească a dualismului. În alte studii am afirmat că disputele politice de o jumătate de veac dintre unguri și români era tratată ca o simplă neînțelegere de către Prim ministru Tisza Ștefan[5].

Pentru a crea națiunea maghiară curată, și singură recunoscută de către unguri ar fi trebuit maghiarizați mai mulți nemaghiari decât erau ei statistic. Dar pentru atingerea acestui obiectiv s-a elaborat faimoasa carte privitoare la maghiarizarea numelor și a procedeelor pentru ca „minden ember, ember legyen, csiak magyar legyan”, după dorința stăpânirii. Jandarmii unguri erau cei care în miez de noapte băteu în poarta caselor pentru cumințirea celor suspecți prin: bătăi, injurii, sechestrări de bunuri, legare în lanțuri și porniți la drumul mare, jeliți în lacrimi de cei dragi, iar preoții, învățătorii să nu poată ajuta cu nimic. Prigoana continua împotriva celor arestați, distrugerea avutului celor deținuți. La închisoarea din Cluj, unde erau îngrămădiți condamnații din tribunalele civile și militare, cu celebrul „Fellegvar”, închisoarea poliției de graniță. Ținuți în condiții inumane, cu păduchi, dormit fără așternut, totul cu scopul distrugerii lente a sănătății. În timp de doi ani la Cluj au fost întemnițați peste 26.000 de români, din care 132 preoți smulși de la altare, din care 11 nu s-au mai întors printre credincioși[6]. În închisorile din: Brașov, Sibiu, Făgăraș, Aiud, Tg. Mureș, Debrecin, Seghedin, Timișoara, Arad, Cernăuți, Rădăuți rația de mâncare era de o bucată de pâine, zeamă de ,orcovi, napi, fasole sau cir de mămăligă. Ața erau tratați românii de la car se dorea aflarea adevărului. Nici prin alte temnițe și lagăre viața n-a fost mai blândă, unii călăi fiind supra-porecliți: „tatăl spânzurătorilor”, colonel Eduard Fischer[7].

Reconstituirea lor astăzi este aproape imposibilă deoarece dosarele au fost duse de către administrația penitenciarelor, care s-a retras, arse sau distruse pentru ca să nimicească urma celor arestați, nevinovați. Încercările românilor s-au lovit de birocrația maghiară. Așa de exemplu Dr. Octașian Deac din Șeica Mare, medic locotenent pe frontul din Italia a intervenit pentru eliberarea din temnița de la Șopron a tatălui său, pr. Dumitru Deac, dar cererea s-a plimbat pe la autorități ca în final să ajungă la comandantul închisorii, ca late dosare, dar respectivul preot și-a găsit acolo sfârșitul. Lagărele de prizonieri de la Șopron erau pline de români. Acolo se întindea domeniul grofului ungur Eszterhazi. Alte două lagăre cu prizonieri români erau la Ostffyasszonyfa și Topiosuly[9]. Din solda de prizonier de 30 de coroane pe lună, aceștia plăteau 10 coroane chirie, restul pentru masă care costa cam 20-30 coroane, pâine era un produs cam rar.

În dimineața zilei de 15 august, de la ora 9.00, ne anunțau organizatorii, pornește o echipă de bicicliști din curtea Cetății Oradea înspre Budapesta. Cu ce mesaj?. Nu ni se spune/. Vor duce ei oare steagul României să-l pună la Parlament, lângă cel al Ungariei, ca pentru două țări, vecine membre UE și NATO?, miram-aș. Situația românilor din Ardeal de la 1526, (după ce unguri au fost trăitori în pașalâcul turcesc!) când habsburgii ajung a stăpâni Ungaria, și de la 1692 ajung a fi și despresura pașalâcurile turcești din Ardeal, neamul de iobagi români era fără de drepturi, considerat venetic, care poate sta în țară dor prin bunătatea principelui. Propaganda calvină, a lui Ioan Zapolya, o continua pe cea catolică, de până atunci, pentru înlocuire a legii răsăritene a ortodoxiei. Înalta rațiune semnala primejdia unirii fraților vorbitori de aceeași limbă și de aceia Carpații trebuiau fortificați și săpată o prăpastie între frații de o parte și alta, dacă ar fi fost cu putință. Ba mai mult, principele Gabriel Bethlen al Ardealului s-a gândit la o Dacie calvină, cerând, fără rezultat, sprijinul Constantinopolului.

Prin diploma leopoldină, de la 1691, habsburgii ajung stăpânii din Ardeal. Sesizând de la început puterea românilor uniți habsburgii nici măcar nu fac mențiunea existenței lor. Concomitent la răsărit Petru cel Mare își extindea influența, inclusiv prin ortodoxie, spre gurile Dunării astfel că, dorința habsburgilor de extindere a stăpânirii lor care viza ieșirea la Marea Neagră, a fost paralizată. Spargerea unității românilor a reprezentat un obiectiv al habsburgilor, cu efect benefic pentru ei. Dovadă o reprezenta și cazul sârbo-croat. Catolicismul croat și ortodoxismul sârb au frânt în două un popor, între care s-a înstăpânit ura. Asemenea metodă doreau să aplice și românilor. Așa a început, la îndemnul Împăratului Leopold propaganda unirii cu Roma. După lungi tratative, spre a ieși din starea materială jalnică, la 1700 s-a făcut unirea cu Roma, primindu-se cele 4 puncte de deosebire dogmatică și de la Împărat: aceleași drepturi pentru slujbași ca și catolicii; casă parohială în fiecare sat cu biserică; ajutoare și școli; țăranii uniți să fie tolerați, considerați indigeni; românii uniți să poată fi slujbași ai statului iar copii primiți la școală. Se obținuseră astfel drepturi cetățenești, în statul celor trei națiuni recunoscute. Împăratul primi cererile românilor dar interzicea episcopului unit „orice relaționare cu cei din Valahia în afaceri naționale și religioase”[9]. Rezultă cu claritate că obiectivul habsburgilor îl reprezenta ruperea legăturilor dintre conducătorii români, nu neapărat chestiunea religioasă, care a rămas cu ritul păstrat.

Din analiza succintă a celei perioade se desprinde idea aspirațiilor naționale, care iau forme concrete, căci făgăduințele Împăraților au rămas pe hârtie, iar starea materială a poporului semăna izbitor cu cea dinainte de Unirea cu Roma. Ca să împiedice revenirea la ortodoxie episcopii primeau două moșioare, dar cârtirile din popor continuau. Întâiul martir Inochentie Micu Klein, nu a rezistat în fața principiului austriac „divide et impera” căci a înțeles că înainte de toate ca român nu poate sta numai menirea religioasă. Pleacă la Viena pentru a susține cele 24 de petiții trimise cancelariei Imperiale. Zadarnic trimitea Împăratului Carol VI, reclamații căci erau redirecționate Dietei din Cluj. Răspunsurile acestora erau cu indignare formulate: clerul cere lucruri de nimeni cerute menite să răstoarne drepturile și ordinea, și de acea ceea ce cer nu li se cuvine. Nici Împărăteasa Maria Tereza nu s-a ostenit a ține contractul împărătesc deoarece avea nevoie de sprijinul nobilimii maghiare din Ardeal, fapt pentru care preferă înlăturarea petiționarului. La 1743 strădaniile inimosului Micu Klein de a vedea recunoscută națiune se împlinesc, Maria Tereza votează recunoașterea. Doar atât. Astfel se inovase prim mostră de lege votată ca să nu se aplice! Și totuși se schimbase ceva: participarea la viața publică. Dar cei interesa pe habsburgi de români și drepturile lor.

Totul se rezuma la distrugerea unității. Și le-a reușit. Deodată erau două tabere religioase românești în Ardeal, dezbinate. La acest proces a participat din plin grănicerismul. Cea mai sângeroasă mișcare socială, ce a lovit vreodată imperiul habsburgic, de la 1784 cuprinsese Munții Apuseni, a speria boierimea, primită cu generozitate de către Împărat. Dar pentru că această mișcare căpătase accente naționale, interesul dinastiei era s-o înăbușe, s-o pedepsească spre descurajare. Trași pe roată, în piața publică, Horia și Cloșca vor deveni simboluri de demnitate națională. La Viena spaima s-a instaurat odată cu declanșarea revoluției franceze. Românii noștri, episcopi din Ardeal, unitul Ioan Bob și ortodoxul Gherasim Adamovici înaintase Împăratului Leopold al II-lea cererea românilor: Supplex Libellus Valachorum, document ce apus temelia programului de luptă națională. Cererile românilor admirabil înșirate și sintetizate în 5 puncte: ”să nu mai fim batjocoriți ca tolerați sau admis, să fim cetățeni; să fim națiune ragnicolară; clerul să fie sprijinit; slujbași proporționali cu numărul; denumirile geografice să fie în limba populației”[10]. Deși bine primită de împărat cererea românilor a fost respinsă de Dieta ardeleană, care era de părere ca valahilor nu li se pot admite drepturi și libertăți mai multe și mai mari de cum au acum fără a se zgudui Constituția și fără a viola legile țării. Căci „Constituția Patriei recunoaște numai trei națiuni: pe cea maghiară din comitate, pe cea secuiască din districtele secuiești și pe cea săsească din districtele săsești”[11]. Deși fără răspuns pozitiv mișcările politice din Ardeal vor fi conduse, până la moartea lui Andrei Șaguna, de cele două biserici, ceea ce dovedește că mișcarea națională a avut o mai mare cuprindere decât cea religioasă.

Războaiele napoleoniene, și mișcările naționale au zdruncinat pe habsburgi amenințați cu spargerea imperiului. În politica lor amorală au descifrat faptul că ungurii reprezintă poporul cel mai numeros și compact din alcătuirea alogenă a imperiului. Încep a crede că ungurii ar fi putut reprezenta stâlpul de sprijin al monarhiei. Încep concesiile din 1832 prin introducerea instrucției din școli în limba maghiară, și să se înființeze grădinițe cu scop de maghiarizare. Spiritul șovinist ia amploare și se manifestă la Cluj, cu accente revoluționare la 1848 surprinzând prin îndrăzneala hotărârii Dietei de la Cluj de declarare a unirii Ardealului cu Ungaria. Ardelenii nedumeriți la început, privise cu speranță spre București, și mai nedumerit, căci Ardealul autonom era o garanție pentru o viitoare libertate. Unirea cu Ungaria ar fi îngropat acea nădejde. Discursul lui Bărnuțiu oglindea îngrijorările fruntașilor ardeleni de atunci. Programul de acțiune exprimat pe Câmpia Libertății de la Blaj 3/15 mai 1848, cuprindea toate principiile programelor anterioare, și evidenția nevoia inclusiv a unei armate române pentru autonomia Ardealului. Legiunile formate după modelul roman s-au bătut cu vitejie tot pentru apărarea tronului imperial. A trecut revoluția ungurească și amânați, sau duși cu vorba promisiunilor, de tânărul împărat Franz Iosif, fără urmă de recunoștință. Fruntașii războinici fuse decorați, dar Avram Iancu, or refuzase, pentru că nici măcar nu fusese primit de Împărat, ba a fost bătut de jandarmi. Trist că nu și-a văzut nația dezrobită și-a luat fluierul și plecat a fost în munți cu sufletul rătăcitorului prizonier.

La 1867 ungurilor le-a dat împăratul tot, iar românilor le-a luat tot.

Așa a ajuns Ardealul unit cu Ungaria iar românii supraviețuitori printre cetățenii singurei națiuni: cea maghiară. Centru politic se îndepărtase de Viena și întărea Budapesta, moment de început pentru mișcarea politică a românilor ardeleni, și nu numai. În toată perioada, până la intrarea României în războiul pentru întregire am dus o luptă inegală: defensivă împotriva maghiarizării cu toate că iredentismul se accentua. A doua zi după ce s-au văzut stăpâni peste Ardeal și Țara Ungurească au îndepărtat funcționarii români din slujbe. Toate oficiile de stat s-au maghiarizat. În școli s-a introdus spiritul unguresc, cu liba de predare ungurească. Contele Appony, la 1907 nu mai admite altă limbă în școală decât cea maghiară, în care românii se prosteau. Ideea lui Gustav Beksics de maghiarizare întâi a orașelor, cu mare influență asupra satelor din jur, apoi colonizările ungurești în ținuturile românești. Ungurii fiind funcționarii statului însemna că un sfert din trăitorii Ardealului erau trăitori din buget. Alții mai primeau ceva facilități, ceea ce a dus la escaladarea șovinismului în Ardeal. Așa se putea sparge unitate românilor.

Cu protocolul secret din 1893 am semnat abdicarea de la drepturile de libertate, independența câștigată în război o închinam neamurilor de habsburg și intereselor lor[12]. În prejma intrării în marele război aveam două opțiuni: de-a fi înghițiți de ruși sau a fi înghițiți de unguri. Dacă am fi fost înghițiți de colosul rusesc, ar fi fost o nenorocire pe care doar Europa o putea rezolva. A fi fost înghițiți de 8 milioane de ungurii, un popor de două ori cât ei ar fi fost o rușine, la care nimeni nu gândea, deci grija trebuia orientată spre apus. Peste 600.000 de flăcăi ardeleni și bucovineni au fost trimiși pe front, în timp ce familiile lor erau urmărite de jandarmi și împușcate pe motiv de bănuială. România a rămas spectator neutru și asta pentru că un habsburg încoronat nu-și trăda neamul, interesele românilor nu contau. Harta Europei în prefacere, precum interesele românilor ardeleni, cereau intervenție rapidă. Prin mijloace de propagandă se acreditase ideea lansată prin presa austro-maghiară că „unirea n-ar fi dorită peste Carpați, și ca dovadă era neutralitatea”[13], teorie pusă în mișcare la Congres cu scopul de a mai aplana înverșunarea poporului din Ardeal și Bucovina. Congresul românilor din afara țării, din 15 martie 1915, era un semnal de alarmă dat autorităților române pentru a se gândi la faptul că România se întinde până acolo unde locuiesc românii, și nu până se întindeau granițele atunci. Apostolii neamului precum odinioară Avram Iancu, Simion Bărnuțiu, Andrei Șaguna au lăsat ca testament: mântuirea și unirea.

Dumitru Gâldău, originar din țara Moților, era unul dintre aceia care au pribegit prin America, alături de alți români, plecați din calea prigonirii ungurilor, care au alcătuit colonii românești peste ocean. Entuziasmul îl împingea și pe el să ceară mobilizarea românilor pentru a trece Carpații, fie și ca voluntari. Sosit din focul luptelor, de pe câmpul de luptă locotenentul inginer Bogdan, întărea afirmațiile antevorbitorilor privitoare la oropsirea ardelenilor, cunoscute, dar și aspecte de pe font, între care pomenea de expediția austro-ungară de pedepsire în 8 zile a sârbilor, sens în care s-a pregătit propagandistic bătaia de joc la adresa acestora. În Ardeal ungurii și sașii întruniți purtau un manechin spânzurat pe care-l insultau în tot felul, probabil ca o manifestare a culturii și civilizației lor înaintate.

- Va urma -

----------------------------------------

[4] A. Oțetea, Istoria contemporană, București, 1938, p. 301

[5] Apud Constantin Moșincat, 1918 - Drumul datoriei. Bihoreni la Alba Iulia, Editura Tipo MC, Oradea, 2018

[6] Preotul Grigore N. Popescu, Preoțimea română și întregirea neamului. Temnițe și lagăre, vol. II, Tipografia „Vremea”, București, 1940,p. 5. Vezi și Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României, vol. III, Ediția a doua, București, 1925, p. 362 și urm.

[7] Ibidem. Pentru detalii vezi: T. Bălan, Suprimarea mișcărilor naționale din Bucovina, Cernăuți 1923, Petru E. Papp, Din trecutul Beiușului, 1928, Teodor Albini, Leul de la Sisești, Oradea, 1936, Roman Ciorogariu, Zile trăite, Oradea, 1926.

[8] Pentru detalii vezi: Constantin Moșincat, Marșul spre marea unire…op. cit., p. 230 și urm.

[9] Vasile Stoica, Congresul românilor de peste hotare aflători în țară, București, 15 martie 1915, p. 29

[10] Ibidem, p. 32

[11] Ibidem, p. 33

[12] Constantin Moșincat, Generalul Henri Matias Berthelot - prima vizită în Ardeal după Marea Unire, Editura Tipo MC, Oradea, 2019

[13] Congresul românilor de peste hotare aflători în țară, București, 15 martie 1915, p. 47