Victor Ponta nu îşi dă demisia. Sprijinit de colegii săi, unanimi în a aprecia calitatea remarcabilă a guvernării sale, aureolat de izbânzile pe care le repurtează politica sa economică, fortificat de încrederea în posibilitatea de a duce la capăt lupta pentru dreptate şi justiţie socială, Victor Ponta nu poate părăsi reduta din Palatul Victoria. A demisiona, acum,ar însemna un act de laşitate şi de trădare. Ori ceea ce îl defineşte pe Victor Ponta, aşa cum ştim prea bine cu toţii, este un simţ al onoarei fără de pată. Alături de oameni serioşi precum Gabriel Oprea, (general al interesului naţional), de români cu dragoste de ţară precum Liviu Dragnea, Victor Ponta întruchipează, în această naţiune fericită, un tipar al onestităţii, hărniciei şi cinstei.
Trimiterea în judecată în dosarul Turceni- Rovinari este un accident, care nu întinează această carieră impecabilă. Preşedintele Senatului, venerabilul liberal – democrat Călin Popescu-Tăriceanu, a observat, judicios, necesitatea de a respecta prezumţia de nevinovăţie. Este nevoie, aşadar, de calm şi de luciditate.România nu poate fi privată de premierul ei.
Dincolo de acest registru al ironiei amare, România intră, cu fiecare zi petrecută de Victor Ponta la conducerea Guvernului, în categoria statelor pentru care ideea de decenţă publică devine irelevantă. Un premier ce deţine şi calitatea de acuzat într-un proces de corupţie, iată un precedent care are darul de a exclude România din spaţiul onorabilităţii internaţionale. România este, în acest moment, o ţară ce se situează în vecinătatea compromiţătoare a lumii a treia, spre a evita orice eufemism. Demisia pe care o refuză Victor Ponta dezonorează statul român şi adânceşte o criză politică.
De aceea, nimic nu este mai grotesc decât acest efort demagogic de afirmare al suveranităţii naţionale în confruntarea verbală cu Ungaria. Cei doi Victori ai Europei Centrale sunt, fiecare în maniera sa, ipostaze ale derivei democratice din naţiunile lor. Apelul la istoria milenară, la strămoşi şi la principii universale maschează, inabil, voinţa de legitimare a unor regimuri hrănite de populism şi lipsite de elementară eficacitate instituţională.
Cazul lui Victor Ponta, omul care a vrut să fie preşedinte, nu este izolat în această Europă incapabilă să gestioneze criza umanitară, apărând,în acelaşi timp, valorile care o definesc, cu luciditate militantă. Ireponsabilitatea lui Victor Ponta ţine de un moment istoric de criză fără precedent. Decenţa şi calmul sunt abandonate, în favoarea inflamării generale. În acest concert cacofonic, premierul- inculpat al României este o prezenţă pitorească, dar departe de a fi singulară.
Victor Ponta va duce mai departe o guvernare care nu mai are altă logică de existenţă decât apărarea unei clientele şi satisfacerea ei. Degradarea atmosferei publice, ridicarea duplicităţii la rangul de artă politică, ( succesul lui Gabriel Oprea şi al UNPR este un caz de manual), compromiterea valorilor pe care se poate fonda o societate, toate acestea sunt semnele unei maladii profunde.
Ieşirea,parţială, din acest marasm ar fi demisia pe care Victor Ponta alege să o refuze. A ne încăpăţâna să îi cerem părăsirea funcţiei de premier este datoria noastră: demisia lui Victor Ponta este gestul elementar de asanare instituţională şi simbolică în România, acum.