Regele care şi-a scos ţara la tarabă

Regele care şi-a scos ţara la tarabă (1)

https://istoriaincomoda.wordpress.com/2013/01/07/regele-care-si-a-scos-tara-la-taraba-1/

„Există aici un rege care îşi predă armata duşmanului ? În ce ţară din lume poate fi găsit un şef de stat asemănător ? Pe 20 Iulie 1945, i s-a decernat prin mareşalul Tolbukhin din ordinul lui Stalin „Ordinul Victoriei Sovietice”. Tristă onoare de a fi decorat de către duşmanul de moarte al poporului său!” – General Platon Chirnoagă

Regele Mihai a trimis în dimineaţa zilei de 22 iunie 1941 o telegramă lui Ion Antonescu, aflat în zona frontului prin care ura militarilor romåni „În clipele cînd trupele noastre trec Prutul şi codrii Bucovinei pentru a întregi sfînta ţarã a Moldovei lui Ştefan cel Mare, neamul întreg şi cu mine trãim bucuria zilelor de glorie strãbunã, iar ostaşilor noştri bravi le urez sãnãtate şi putere ca sã statorniceascã pentru vecie dreptele graniţe ale neamului. Trãiascã România! Trãiascã viteaza noastrã armatã!”

Mareşalul Ion Antonescu adresa lui Mihai I de pe front, la 23 iunie 1941, ca răspuns regelui următorul mesaj : “Multumesc respectuos Majestatii Voastre pentru cuvintele de îmbărbatare şi de apreciere cu care aţi cinstit Armata şi pe mine. Fiţi sigur, Majestate, de devotamentul nostru. Pentru ţară şi pentru Majestatea Voastra ne batem. Pentru ţară şi pentru Majestatea Voastră trebuie să învingem”.

La 28.07.1941, acelaşi Mihai I îi scria Mareşalului : „Cu adâncă bucurie am văzut că vitezele trupe româno-germane au alungat peste Nistru armatele comuniste şi au reîntregit pentru vecie Ţara Moldovei. Pentru modul strălucit cu care (…) aţi condus şi pregătit operaţiile, (…) cât şi pentru bravura şi exemplul personal, (…) vă confer Ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a”

Discursul Regelui Mihai cu ocazia anului nou 1943: „Urarea ce fac cu acest prilej poporului meu, caruia istoria i-a harazit pana acum atatea suferinte, intretatiate doar de rare luminisuri de dreptate, este ca sfarsitul framantarilor sangeroase care sfasie omenirea sa-i aduca consfintirea definitiva a drepturilor sale nepieritoare”

Mihai I : „Ar mai trebui, poate sa amintesc ceva. Antonescu a vrut sa vizitez trupele romane in timpul razboiului, pentru ca eram si seful fortelor armate. Asadar, mi-a cerut sa merg la Odesa, in Transnistria, si asa mai departe. Am refuzat cu hotarare. I-am spus ca nu avem ce cauta acolo. Dupa care am luat un avion si am zburat direct de la Bucuresti in Crimeea. Am petrecut doua zile acolo trecand in revista fortele noastre si apoi m-am intors.” (Interviu acordat Europei Libere)

Proclamaţia Regelui Mihai I către ţară, 23 august 1944 : „Români, în ceasul cel mai greu al istoriei noastre am socotit, în deplină înţelegere cu poporul meu, că nu este decât o singură cale, pentru salvarea ţării de la o catastrofă totală: ieşirea noastră din alianţa cu puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite. Un nou guvern de uniune naţională a fost însărcinat să aducă la îndeplinire voinţa hotărâtă a ţării de a încheia pacea cu Naţiunile Unite. România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează lupta şi orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, (…) Primiţi pe soldaţii acestor armate cu încredere. Naţiunile ne-au garantat independenţa ţării şi neamestecul în treburile noastre interne. Ele au recunoscut nedreptatea dictatului de la Viena, prin care Transilvania ne-a fost răpită. (…) Oricine s-ar împotrivi hotărârii noastre libere luate şi care nu atinge drepturile nimănui este un duşman al neamului nostru. Ordon armatei şi chem poporul să lupte prin orice mijloace şi cu orice sacrificii împotriva lui.(…) Cel care nu va da ascultare guvernului se opune voinţei poporului şi este un trădător de ţară.(…) Noul guvern înseamnă începutul unei ere noi în care drepturile şi libertăţile tuturor cetăţenilor ţării sunt garantate şi vor fi respectate…”

Proclamaţia rostită de regele Mihai I a fost de fapt o capitulare necondiţionată cu următoarele consecinţe imediate: 130.000 de soldaţi români prizonieri – deportaţi 20.000 de români şi alţi 72.000 de români de origine germană, pierderea a 50% din totalul de 19 divizii, pierderea libertăţii şi bolşevizarea ţării. Procedându-se la arestarea mareşalului şi la capitularea întregii armate înaintea semnării oricărui armistiţiu, s-a pierdut baza juridică şi morală a apărării drepturilor României. Armistiţiul regelui Mihai, semnat la Moscova abia în 12 Septembrie 1944, le-a adus „fraţilor” sovietici cel puţin 3 miliarde de dolari în produse smulse poporului român…

Notă: Generalul Platon Chirnoaga a luptat în WW-I ca sublocotenent de artilerie iar în WW-II a fost şef-adjunct al Statului Major al Armatei a III-a în timpul campaniei din Rusia

Regele care şi-a scos ţara la tarabă (2)

https://istoriaincomoda.wordpress.com/2013/01/08/regele-care-si-a-scos-tara-la-taraba-2/

Actul de la 23.08.1944 necesită o cercetare mai aprofundată, el reprezentând punctul de pornire al procesului de comunizare al României. Responsabilitatea îi aparţine în totalitate regelui Mihai I, iar transformările majore suferite de poporul român în următorii ani, cu tot sângele curs, îi pătează mâinile suveranului. Practic, la 23 august Mihai I şi-a aruncat ţara, căreia îi datora însăşi existenţa, la picioarele hoardelor bolşevice. Fără să negocieze prevederile unui armistiţiu convenabil pentru naţie, bazându-se doar pe bolşevicele promisiuni, Mihai I, regele României, a aşezat poporul român sub talpele cizmelor lui Stalin.

Şeful Statului Major britanic Allen Brootie, susţinea că prin actul regelui de la 23 August 1944, România a deschis larg porţile sovieticilor, contribuind direct la ocuparea Europei de Răsărit de către aceştia. România nu trebuia să capituleze înainte de a fi semnat un armistiţiu. Acest armistiţiu trebuia semnat doar de mareşalul Antonescu, aflat în negocieri cu aliaţii. De altfel Mareşalul reuşise impunerea a 3 condiţii esenţiale pentru ţară lui Stalin: 1 – Guvernul român acordă armatei germane un termen de 15 zile pentru părăsirea României. 2 – Valoarea despăgubirilor de război să fie fixată în raport cu greutăţile financiare ale României şi de situaţia ei economică. 3 – Să se respecte o zonă liberă, în care guvernul român să funcţioneze nestânjenit de trupe străine. Conştient de valoarea unui armistiţiu cu Mareşalul în acel moment al războiului, Stalin le acceptase.

Marele istoric Gheorghe Brătianu, mort la Sighet, declara în 1946: „În ziua de 23 august 1944, dimineaţa am fost trimis la Snagov de către şefii partidelor de opoziţie (PNL, PNŢ, PSD, n.a.) care mi-au dat însărcinarea să vorbesc cu domnul mareşal pentru încheierea imediată a armistiţiului. (…) În timpul cât se discuta, domnul Mihai Antonescu şi domnul mareşal au avut iniţiativa unei audienţe la Palat şi chiar s-a telefonat, fiind eu de faţă, acolo, în acest scop. Domnul mareşal mi-a cerut asentimentul scris al şefilor de opoziţie pentru ca să încheie armistiţiul în condiţiile care erau cunoscute şi mi-a spus, îmi aduc aminte, că dacă va obţine acest asentiment în scris, indiferent de părerea nemţilor, el va încheia armistiţiul.

Mi-a cerut să-i aduc răspunsul scris înainte de ora 15. Eu l-am asigurat că-l voi aduce înainte de ora 15. M-am înapoiat la Bucureşti. A survenit o oarecare întârziere până să se poată întruni cei trei şefi de partide. Am comunicat acestora răspunsul domnului mareşal. Au fost de acord să dea asentimentul în scris, ce urma să se dea în cursul zilei. Dar m-au autorizat să comunic mareşalului înainte de ora 15 că poate face uz de acest asentiment în audienţa de la ora 16 la Palat . Când am fost la Snagov mi s-a spus de întrevederea cu ministrul german Clodius şi ştiu că era vorba ca domnul mareşal să semneze armistiţiul.”

Regele Mihai: Pregatirile pentru 23 august incepusera deja de la sfarsitul lui 1942. In pofida dictaturii lui Antonescu, partidele politice traditionale din Romania “partidele istorice” fusesera lasate in pace, si nu fusesera desfiintate, iar noi aveam contacte multiple cu ele.(…) cu vreo doua zile inainte de 23 august. Discutam despre necesitatea de a-i cere lui Antonescu sa declare armistiu si sa iasa din razboi, nu stabilisem inca o data precisa, cand am hotarat in cele din urma data de 26 august.(…) Doctorul a venit in fuga la noi si ne-a spus : “am auzit ca Antonescu pleaca pe front poimaine!” iar noi am inteles imediat ca trebuia sa facem ceva de urgenta. M-am intors imediat la Bucuresti si i-am adunat pe toti cei cu care vorbisem si i-am informat. Asa am ajuns sa actionam pe data de 23 august. (păi cum majestate, fără negocieri, fără nici cel mai elementar plan de armistiţiu, aşa se predă o ţară ? n.a.)

Am decis ca eu sa-l convoc pe Antonescu in audienta ca sa ii explic ce se intampla si sa vedem ce este de facut fiindca rusii sunt la Nistru. Apoi am avut o convorbire de doua ore cu [Maresalul Palatului] Generalul Constantin Sanatescu, si am pus la punct detaliile, hotarand ca daca Antonescu refuza, sa-l arestam. Cand a venit Antonescu, dupa multe discutii, i-am spus ca trebuie sa facem ceva ca sa oprim razboiul, iar Generalul Sanatescu i-a spus, “Daca tu nu poti, lasa pe altcineva s-o faca!” iar Antonescu s-a intors spre el si i-a spus, de fata cu mine, “Cum, sa las tara pe mainile unui copil?” In cele din urma, cand Antonescu ne-a spus ca refuza clar sa declare armistiu, am folosit o parola pe care o stabilisem dinainte, rostind cu glas puternic, “Imi pare rau, dar nu mai pot face nimic!” iar in acel moment in incapere au intrat trei subofiteri si un capitan care l-au escortat pe Antonescu si l-au inchis intr-o incapere din cladirea in care ne aflam.” (interviu cu Mihai I, Europa Liberă, 13.08.2009)

Numai că, probabil datorită vârstei şi trăirilor intense, regele încurcă nişte detalii foarte importante ! Secretarul particular al regelui, Mircea Ioaniţiu, consemnează: „Cert este că în dimineaţa de 23 August, am fost trezit din somn de telefonul lui Mihai Antonescu, care cerea ca regele să-l primească pe el şi pe mareşal în audienţă în acea zi”. (aşadar nici prin gând să-l cheme regele…n.a.) La 13.10.1944, generalul Aurel Aldea, mărturiseşte: „ Ziua de 23 August, o zi de salvare pentru ţară, ne-a găsit nepregătiţi din punct de vedere tehnic. Lovitura de stat era plănuită pentru 26 August, dar, în dimineaţa zilei de 23 August, am fost informat de rege că în după-amiaza aceleiaşi zile el va acorda o audienţă mareşalului Antonescu şi lui Mihai Antonescu…

Mareşalul Antonescu a comunicat, în cursul audienţei, decizia sa de a încheia armistiţiul, adăugând că el a şi vorbit cu ministrul Clodius în legătură cu aceasta. Aceasta ar fi avut drept urmare ocuparea întregii ţări de către nemţi şi, poate, arestarea şi deportarea regelui şi a celor ce sprijineau acţiunea sa. Audienţa la care participa şi generalul Sănătescu, a fost brusc întreruptă de rege, care pentru câteva minute, a venit să ne comunice nouă celor ce rămăsesem într-o cameră alăturată, decizia de armistiţiu a mareşalului. După ce ne-am sfătuit puţin, am ajuns la concluzia că, fără să mai aşteptăm ziua de 26 August, şi cu riscul vieţii, trebuia să-l arestăm imediat pe mareşal şi pe Mihai Antonescu.”

Iuliu Maniu : „În seara de 22 August 1944, mareşalul Antonescu a convocat pe ministrul german Clodius şi în prezenţa generalului Pantazi, ministrul de război, i-a adus la cunoştinţă că România a cerut armistiţiu.” Envoy Averell Harriman, ambasadorul american la Moscova în acele vremi, declara : „ Mareşalul Antonescu se decisese să încheie armistiţiul, numai că i-a luat-o înainte regele”.

Ca să vezi, majestate, cum Mareşalul era hotărât să încheie armistiţiul negociat de el, iar alteţa voastră regală l-aţi arestat ! Care să fie adevăratul motiv ? Să-l găsim oare tot în jurnalul lui Mircea Ioaniţiu, care scria: „Îngrădirile pe care le pusese regelui erau umilitoare. El nu putea să-şi aleagă prietenii sau să numească demnitarii la curtea regală fără asentimentul mareşalului. Mareşalul considera pe regele Mihai drept un copil, incapabil să judece (…) Dacă-l lăsăm pe Ion Antonescu să facă el singur armistiţiul, ne va ţine iar sub papuc.” Interesant, nu ? Şi ţara, majestate ? Ţara asta pe care o iubeşti atât de mult, unde îşi avea locul printre orgoliile tale regale ?

Vreţi probabil să-i cunoaşteţi pe cei care făceau parte din complotul regal de îndepartare a Mareşalului şi oferirea ţării bolşevicilor. Să-l consultăm pe Aurică Simion şi lucrarea sa: „Insurecţia naţională antifascistă armată din August 1944”: „În noaptea de 13/14 iunie 1944 a avut loc, din iniţiativa P.C.R., o şedinţă conspirativă a reprezentanţilor săi, Emil Bodnăraş şi Lucreţiu Pătrăşcanu, cu reprezentanţi ai palatului şi armatei: generalii Constantin Sănătescu şi Gheorghe Mihail, colonelul Dumitru Dămăceanu, Ioan Moesonyi-Stârcea, Mircea Ioaniţiu şi Grigore Niculescu-Buzeşti. (…) Emil Bodnăraş a prezentat planul partidului comunist, care prevedea răsturnarea prin forţă a dictaturii militare-fasciste, scoaterea ţării din războiul hitlerist şi întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste. După vii discuţii, cei prezenţi au aprobat planul elaborat de P.C.R. Pentru pregătirea acţiunii armate s-a propus crearea unui comitet militar, din care să facă parte generalii Gheorghe Mihail, C. Vasiliu-Răşcanu şi colonelul Dumitru Dămăceanu. La 15 Iunie, generalul Constantin Sănătescu a comunicat acordul regelui cu privire la cele de mai sus.”

Cam acestea ar fi, succint, evenimentele care au precedat „măreţul act patriotic” al regelui Mihai I de la 23 august 1944. De reţinut că în timp ce românii mureau pe front, luptând contra ruşilor, regele lor îşi trimitea reprezentanţi să comploteze cu Emil Bodnarenko-Bodnăraş, emisar al Moscovei, paraşutat de ruşi în România! Dar nu-l interesa negocierea vreunui armistiţiu, important era să-l elimine pe Antonescu, ultimul obstacol în faţa bolşevizării României…

va urma

Regele care şi-a scos ţara la tarabă (3)

https://istoriaincomoda.wordpress.com/2013/01/10/regele-care-si-a-scos-tara-la-taraba-3/

Prima „mişcare” a noii puteri, în frunte cu rege, a fost predarea Mareşalului gărzilor comuniste organizate de agentul sovietic Emil Bodnăraş. Ţinut sub arest Mareşalul este aruncat în braţele bolşevicilor în 31 august 1944. V-a fi dus în URSS şi declarat prizonier de război. Ce ironie, Armata Roşie capturase un mareşal, şef de stat, dar nu prin luptă ci datorită trădării sale de către regele ţării… Nici renumiţii „vânători de nazişti” nu-şi imaginau asemenea „plocon”. Practic regele Mihai, prin actul dela 23 august, şi-a donat propriul guvern inamicului. Halal patriotism, majestate !

Mareşalul Antonescu şi membrii guvernului au fost returnat României pentru a fi judecat de un „Tribunal al Poporului” comunizat. Va fi condamnat la moarte şi executat la 01.06.1946. Nici o diferenţă între decapitările capetelor încoronate din evul mediu şi procedura folosită în cazul Mareşalului Antonescu. Doar arma folosită, în loc de ghilotină sau topor, gloanţele. Merita Antonescu o asemenea soartă ? Dezonorase România sau încercase să-i redea demnitatea pierdută sub alt rege comerciant de ţară ? Dacă Mareşalul a fost judecat în acest mod, faptele regelui cum ar trebui catalogate ? Patriotice, salvatoare, onorante ? După cum au decurs evenimentele, se pare că da…

Aşadar regele şi acoliţii săi capitulaseră fără semnarea unui armistiţiu. Inteligentă şi oportună acţiune pentru România ! Urma şi etapa actelor. Pentru aceasta s-a înfiinţat o comisie. Din partea română au participat : Lucreţiu Pătrăşcanu, gen. adj. Dumitru Dămăceanu, Barbu Ştirbei şi Ghiţă Pop (semnatari) iar din partea aliaţilor, mareşalul Rodion Malinovski (semnatar). Nu voi prezenta documentele convenţiei, încheiată la 13.09.1944, din cauze fiziologice, senzaţia de greaţă fiind prea puternică. În esenta, Convenţia a transformat România, într-un stat ocupat, autorizând legal şi internaţional jaful sovietic la scara întregii ţări. A fost un dictat pe seama României decât un simplu act ce ar fi trebuit sa reglementeze raporturile militare dintre părţile angrenate într-un conflict deschis.

Pentru că trădătorii sunt priviţi cu dezgust oriunde, folosiţi şi apoi aruncaţi cu scârbă, semnificativ rămâne modul în care ştia Moscova să facă diferenţa între Maresalul Antonescu şi noile „autorităţi” instalate de regele Mihai după 23 august. Când Pătrăşcanu a întrebat de ce condiţiile de armistiţiu impuse de catre URSS României sunt mai grele decât cele oferite lui Antonescu, mareşalul Molotov i-a raspuns: „Antonescu reprezenta România, voi nu reprezentaţi pe nimeni”. Spune multe despre onoare această replică. Nu majestate ?

Aruncarea ţării în robia sovietică nu l-a deranjat prea mult pe rege. Şi azi el consideră că a procedat corect, în interesul naţiei. Cât despre remuşcări, n-are rost să aducem vorba. În ţară pornise teroarea roşie. Iată câteva declaraţii făcute în şedinţele Consiliului de Miniştri din 15/16.09.1944 despre ce se întâmpla prin ţară: Maniu: ” Domnilor, tin de la inceput sa constat ca textul acestui armistitiu nu corespunde cu acele conversatiuni si cu acele incheieri pe care emisarii nostri din Cairo au convenit cu reprezentantii aliati (…) constat ca aliatii nu si-au respectat intelegerea de la Cairo. La Cairo s-au facut intelegeri precise. Baza acestor conditiuni era fixata in 6 puncte care contineau anumite asigurari foarte pretioase pentru Romania si noi cind am facut armistitiul si cind am trimis comisia la Moscova, am fost de credinta ca aceste stipulatiuni vor fi respectate.(…).

Patrascanu: „La sfirsit am sa fac citeva concluziuni. In textul armistitiului, in discutia cu cei trei ambasadori, Comandamentul aliat este reprezentat prin Uniunea Sovietica, o data pentru totdeauna. In toate discutiile noastre Comandamentul sovietic este singurul care reprezinta Anglia si America. Toate legaturile militare ale Romaniei trec pe planul discutiilor si intelegerilor cu Uniunea Sovietica.” Eftimiu : „Nu rezulta ca ar putea sa se faca modificarea instalatiunilor de transport, de comunicatie care exista acum in tara. Totusi rusii au executat largirea liniei de la Iasi pina la Ploiesti, de la Cernauti la Focsani , asa incit prin aceasta largire se paralizeaza complet orice posibilitate de trafic in jumatatea de vest a Moldovei. (…)” Buzesti: „Paralizam toata viata economica din Moldova, vine iarna , o sa fie o regiune infometata. (…)”

Maniu: Am vazut eu , dl. Buzesti are textul , si va puteti inchipui in ce situatie ajungem noi, guvernul acesta , regimul acesta si in special noi cei care am lucrat efectiv la pregatirea acestui armistitiu , cind ni se va pune in fata miine-poimine, faptul ca lui Mihai Antonescu i s-a promis de catre dl. Molotov o zona neutra pe care noi nu o avem.(…) Ieri, dl.ministru al agriculturii mi-a declarat ca nu-si ia raspunderea pentru situatia in agricultura daca in anul viitor vom avea recolta slaba, fiinca luindu-i mijloacele de cominicatie, boii, caii, trasurile, tractoarele, dumnealui a raportat oficial ca nu raspunde pentru situatia din agricultura. (…) .trebuie sa accentuez gestul Majestatii Sale Regelui care a luat in aceasta chestiune partea leului, fiindca in cuvintul sau in hotarirea aceasta, a pus la dispozitia acestei actiuni intregul sau aparat militar si civil…

Dinu Bratianu: „Cred ca este inutil sa discutam aceasta chestiune. Pierdem vremea. Au facut ce au putut. Au fost conditii ineluctabile, se simteau stapini in tara romaneasca , fiindca armata ocupase tara.” Maniu: In acest armistitiu se vorbeste de germani, de unguri, de evrei si de multe si multe lucruri.Dar nu se vorbeste de un lucru esential pentru noi, ce se intimpla in Basarabia, cu romanii nostri de acolo. Domnii comunisti au venit la mine la un moment dat sa-mi propuna sa facem un fel de legatura patriotica, si atunci nu s-a facut din cauza mea, recunosc. Pentru ce? Pentru ca eu insistam la dumnealor ca intre tintele acestui bloc patriotic sa fie pusa si chestiunea Basarabiei si Bucovinei, si am insistat pe acest lucru, si am spus ca nu este posibil ca noi sa inuguram o actiune de stat care nu ar avea intre tintele sale cistigarea Basarabiei si Bucovinei. Dumnealor nu au vrut acest lucru si din cauza aceasta nu s-a facut.(…) Nu ne putem face vinovati ca ne dezinteresam de frati de un singe cu noi, pe care vitregia soartei, la un moment dat, i-a despartit de noi. Ce se intimpla? In acest corp al armistitiului nu se vorbeste nimic de Basarabia si Bucovina, decit in sensul ca ramin in posesia Rusiei.(…)

Acum, in ceea ce priveste Basarabia si Bucovina, sintem o tara invinsa, ni s-au impus anumite conditiuni de armistitiu, si nu avem ce face si ne supunem, fiindca sintem intr-o situatie silita. Alta este insa chestiunea romanilor din Basarabia. Daca vor incepe a urmari, a inchide si aresta pe romanii de acolo care au votat in 1918 unirea Basarabiei cu noi, atunci noi, cu ce constiinta primim acest lucru?(…) Trebuie insa sa se stie ca sufletul nostru singereaza si in al doilea rind ca avem constiinta vie ca trebuie sa ne ingrijim de fratii nostri care sint in afara si sa vedem ce intentiuni au rusii cu fratii nostri din Basarabia si Bucovina, fiindca am fost colegi de parlament cu Halipa, cu Pelivan, si nu ne vine bine sa vedem ca sint aruncati in inchisori sau loviti pentru ceea ce au facut acum 25 ani.(…) Rog insa comisia care va discuta cu comisia militara sovietica sa puna in discutiune aceasta chestiune si pe cit posibil sa ia garantii pentru ei. Domnii acestia mi se adreseaza mie. Acum fug, se ascund prin diferite sate, vin si-mi cer scut, sfat, unde sa se ascunda, unde sa se aseze, ca sa nu fie spinzurati. Si eu trebuie sa dau raspuns si voi da, voi gasi o posibilitate.Cred ca este cazul ca sa trezesc interesul dv. asupra acestei nenorociri si sa facem tot posibilul ca ei sa fie ocoliti.”

Prezentarea României aruncată în haos de lovitura dată la 23 august de „patriotul” rege Mihai, împreună cu o mână de politicieni, şi apoi umilită de un armistiţiu ruşinos va continua în articolul viitor.

Regele care şi-a scos ţara la tarabă (4)

https://istoriaincomoda.wordpress.com/2013/01/11/regele-care-si-a-scos-tara-la-taraba-4/

Continui prezentarea situaţiei României după 23 august 1944 şi a Armistiţiului semnat la 13.09.1944, pentru a ne „bucura” de întregul tablou al beneficiilor aduse ţării de actul „curajos” al regelui Mihai. Stenogramele Consiliului de Miniştri din 15-16.09.1944 ne dezvăluiesc adevărata dramă trăită atunci de poporul român. Bineînţeles că majestatea sa nu-şi asumă nici o responsabilitate pentru ce a urmat zilei de 23 august. El a ieşit pe uşa cabinetului şi gata! De rest s-au ocupat ruşii prin slugile lor comuniste din ţară. Ba chiar şi conducerile partidelor istorice…

L.Patrascanu: „art.16 (din artmistiţiu n.a.).Tiparirea, importul si raspindirea in Romania, a publicatiilor periodice si neperiodice, prezentarea spectacolelor de teatru si a filmelor, functionarea statiunilor de TFF, Posta, Telegraf si Telefon, vor fi executate in acord cu Inaltul Comandament Aliat (Sovietic)”. Visoianu: „Toate propunerile noastre nu au fost luate in considerare. Am intervenit ca sa arat ca semnificatia acestui articol,este in contradictie cu declaratia domnului Molotov si cu conditiunile armistitiului, asa cum le cunoastem de la Cairo, si ca constituie o imixtiune in administratia tarii. Am staruit mult, dar fara nici un rezultat.(…)Eu pastrez parerea mea ca este o imixtiune si destul de importantanta si imi pare foarte rau ca n-am putut fi ascultat.”

Sanatescu: „Practic, aplicarea acestui articol cum s-ar putea face?”. Visoianu: ” Prima noastra propunere trebuie sa fie acesta: administratia noastra asculta sugestiile guvernului. Se poate intimpla insa ca Comandamentul Sovietic sa vrea sa dea o amploare si sa aplice efectiv aceasta masura si atunci sa fie, alaturi de organele noastre, prezente si organele sovietice.” Niculescu-Buzesti: „La anexa la care se face referire in textul art.16, chestiunea este si mai grava.(…) pentru ca nu se poate sa fim complet privati de orice posibilitate de a comunica cu strainatatea; caci daca noua nu ni se permite si nu se permite nici legatiilor noastre, asa cum prevedea anexa la art.16, legaturile decit cum va fi stabilit de comandamentul aliat(sovietic), nu ni se vor permite legaturile nici cu statele neutre…”

Maniu: „Punctul acesta are o importanta extraordinara si mai ales pe noi, partidele politice, ne pune intr-o situatie aproape intolerabila. Noi am primit sa facem parte din guvernul acesta, pe baza manifestului, facut atit de frumos, din partea M.S.Regelui, in care se spunea ca se introduce in Tara Romaneasca un regim de libertate si constitutionalism,(…) Urmeaza de aici ca noi nu sintem stapini asupra miscarii noastre intelectuale si asupra cuvintului de opinie publica, care s-ar putea produce la un moment dat.De aici urmeaza ca orisice ziar, care apare in Romania, poate fi cenzurat. Tot aici urmeaza ca orice comunicare facuta prin radio poate fi cenzurata. Noi sintem in fata opiniei publice intr-o situatie intolerabila. Noi nu putem sa luam parte la miscarea intelectuala si artistica a universului. In plus: se fac confiscari de aparate de radio unor oameni, care nu sint bogati. Intreaga lume este saraca si ea n-are un alt control al stirilor, decit aparatul de radio. Acesta s-a luat.(…) Evident, delegatii nostri la Moscova n-au avut ce face; au trebuit sa accepte acest armistitiu, care ne-a fost impus.

Visoianu: „Va fi infiintata o Comisie de Control Aliata…” Sanatescu: „Din text reiese ca aceasta Comisie aliata de Control este sub ordinele Comandamentului rus.” Christu: „Aceasta comisie este sub ordinele Comandamentului rus.” Sanatescu: „Eu credeam ca este vorba aici de o comisie a celor trei guverne aliate.” Niculescu-Buzesti: „In comisie sint reprezentanti ai Comandamentelor , nu ai guvernelor. Or, se considera ca in Romania, Comandamentul Sovietic este comandament aliat.” I.C.Bratianu: „Comisia este mai mult o acoperire a maresaluilui Malinovski si a Comandamentului.” Niculescu-Buzesti: „Pentru diferitele acorduri speciale pentru aplicarea armistitiului, care vor fi incheiate pe baza lui. Comisiunea acestui Comandament Sovietic aplica aceste acorduri. Damaceanu: „Le controleaza.” Niculescu-Buzesti: „Cu cine negociem noi aceste acorduri ?” Damaceanu : „Cu Malinovski.”

Sanatescu : ” O chestiune despre care vrem sa va intrebam si pe dumneavoastra : Ce i-a determinat pe aliati ca acest armistitiu sa nu fie semnat de reprezentantii celor trei mari puteri , ci sa dea delegatie maresalului Malinovski , care este un comandant militar.” L.Patrascanu : „Impresia mea este ca au vrut sa sublinieze cine are cuvintul hotaritor in chestiunile romanesti.”L.Patrascanu :„In afara de interpretarea textului armistitiului, socotesc de datoria mea sa impartasesc guvernului unele impresiuni si unele constatari , facute in timpul sederii noastre la Moscova.(…) Am socotit semnarea armistitiului ca un succes, dupa doua saptamini de asteptari zadarnice la Moscova(…) astazi cred ca iscalirea armistitiului asa cum este , CONSTITUE UN SUCCES PENTRU NOI SI PENTRU ROMANIA.”

L. Patrascanu: „Am sosit in Romania la 15 zile dupa ocuparea Bucurestilor, intr-un moment cind fusesera semnalate anumite incidente petrecute cu Armata Rosie (…)Ce s-a intimplat in Romania? De pe o zi pe alta , o armata care se pregatea sa intre victorioasa in Romania (ruşii n.a.)(…) trupe care aveau in ochi imaginea vie a ruinelor pe care le-a lasat armata romana, au sosit in tara. Ce sentimente doriti dv. sa aiba aceasta armata ? Nu putea sa aiba alte sentimente si alte porniri decit acelea pe care le-a avut – si cred in limitata masura – pentru ca s-a vazut bine din tot ce am putut avea ca material diplomatic, ca detasamente izolate, grupuri razlete, au pradat si au facut anumite excese, dar sub nici un motiv unitati compacte n-au facut asemenea lucruri.”

Maniu: „Eram decis ca sa fac toate gesturile prevenitoare , ca sa arat Armatei Sovietice ca sintem cu toata increderea fata de ea si ca o privim ca pe o aliata, ca o tovarasa de lupta. Ce s-a intimplat insa ? S-a intimplat mai mult decit ceea ce spunea domnul Patrascanu. Conducatorii oficiali ai Armatei Sovietice au declarat oficial si in conversatiile particulare pe care le-am avut ca ei vin in Romania ca intr-o tara dusmana ca o armata de ocupatie. (…)Stiti cum au pus mina pe toate vasele noastre si au facut unele acte pina acolo , incit un amiral a trebuit sa se impuste, s-a sinucis pentru ca au fost facute acte umilitoare, nu acte facute numai de un dusman, ci acte umilitoare, care dezonoreaza. Cind sate de-ale noastre sint aprinse, cind se prapadesc averi de miliarde, cind Comandamentul Militar Rus nu primeste pe membrii guvernului si evacueaza sate intregi, -ce vrei dumneata sa facem noi ?”

C.I.C. Bratianu : „Cind am intrat in contact cu domnul Patrascanu, aveam oarecari judecati contra partidului comunist, in afara de conceptiile noastre. Insa domnul Patrascanu mi-a spus atunci :< Domnule Bratianu, noi inainte de toate sintem romani. Sa lucram intr-un scop comun fiindca in aceasta ordine de idei nu reprezentam altceva decit reprezentantii dv.> Am spus domnului Patrascanu : < Cred ca dv. puteti avea pentru apropierea cu Rusia , mai multa influenta la Moscova decit putem avea noi si puteti arata opera noastra , pe care vrem s-o ducem inainte si care va deveni opera comuna a tuturor partidelor politice.> Va spun aceasta fiindca ma mira cum domnul Patrascanu pe care l-am cunoscut si l-am apreciat , cum a putut aduce impotriva noastra chestiunile pe care le-a adus ? Cum a putut reprosa domnului Maniu si mie ca n-am facut armistitiul ? Cum ne-a putut reprosa ca n-am facut propaganda pentru impacarea cu Rusia ? „

Visoianu : „In concluzie, la sfirsitul acestei comunicari , trebuie sa va spun ca succesele delegatiei dv. la Moscova au fost absolut neinsemnate. Si va spun cu tristete acest lucru.”

Trebuie făcute câteva precizări. Condiţiile armistiţiului, negociate la Cairo, fuseseră stabilite sub guvernarea Mareşalului. Din acest motiv, reprezentanţii partidelor istorice fac dese trimiteri la cele 6 puncte stabilite acolo. Armistiţiul semnat în septembrie la Moscova, nu mai conţinea nici unul dintre ele, esenţiale pentru ţară, datorită actului de „bravură” de la 23 august 1944 al regelui Mihai ! Lucreţiu Pătrăşcanu era reprezentantul PCR şi conducătorul delegaţiei care a negociat armistiţiului. Delegaţia a plecat în 28.o8.1944 la Moscova. În timpul discuţiilor, Pătrăşcanu îi comunica lui Vîşinski : „Trebuie să vă previn că între delegaţii români sosiţi, se face simţită opinia conform căreia guvernul sovietic intenţionează să formuleze condiţii mai grele în raport cu cele înaintate Mareşalului Antonescu.”

Regele Mihai se odihnea, în tot acest timp, la Sinaia. Era surmenat după efortul depus în 23 august…

va urma

Regele care şi-a scos ţara la tarabă (5)

https://istoriaincomoda.wordpress.com/2013/01/14/regele-care-si-a-scos-tara-la-taraba-5/

Să încercăm depăşirea momentului 23 august, chiar dacă el a fost detonatorul exploziei comunismului în România. La Sinaia, unde regele Mihai se retrăsese, încă nu ajunseseră undele cutremurului. Era linişte, aer curat şi o atmosferă relaxantă, ca după terminarea unei lucrări bine făcute. La Bucureşti se instalase un guvern nou, condus de gen. Rădescu, care încerca să lupte cu mijloace modeste împotriva infiltrării elementelor pro-sovietice în structurile de conducere. Când ruşii au simţit rezistenţa l-au trimis imediat pe A.I.Vâşinski, „procurorul lui Stalin”. El a început imediat acţiunea de impunere a unui guvern „prietenos” Moscovei.

La 20 ianuarie 1945, Mihai îşi pusese regala semnătură pe decretul-lege care dădea mână libera comuniştilor şi sovieticilor să înceapă marea teroare: Art.1.- Sunt vinovaţi de dezastrul ţării : a) Acei care au instaurat regimul de dictatură şi având răspunderea politică efectivă, au pus în primejdie securitatea statului, prin încheierea de tratate de alianţă politică cu Germania hitleristă, prin permiterea intrării armatelor operative germane pe teritoriul ţării sau prin pornirea războiului împotriva U.R.S.S. şi a Naţiunilor Unite. b) Acei care militând printr-o activitate susţinută pentru o politică externă alături de Germania hitleristă, au consimţit la cedarea Transilvaniei de Nord ; c) Acei care prin ameninţări, prin acte de teroare sau orice acţiune ilegală au urmărit să impună României o orientare politică alături de Germania hitleristă; d) Acei care interesat s-au pus în slujba organelor de propagandă germană, activând în scopul de a înlătura şi a aservi România germaniei hitleriste.

Art.2.- Pentru faptele prevăzute la art.1 se va pronunţa una din următoarele pedepse: a) Munca silnică pe viaţă ;b) Munca silnică pe timp de 5-20 ani; c) Temniţă grea de la 3-20 ani; d) Închisoare corecţionară de la 5-10 ani. Art.3. – Cercetarea şi instruirea vinovaţilor prevăzuţi de prezenta lege se va face de acuzatori publici, instituiţi conform legii pentru urmărirea şi sancţionarea criminalilor de război, fiind aplicabile toate dispoziţiile articolelor 4,5,6,7,8,9 şi 10 din această lege. Art.4. Judecarea faptelor prevăzute de prezenta lege se va face de o instanţă denumită Tribunalul special pentru cei vinovaţi de dezastrul ţării. Dat în Bucureşti la 20 ianuarie 1945. MIHAI I (“ Monitorul Oficial “ , nr. 17, din 27.01.1945). Mascaradele proceselor instrumentate de „acuzatorii publici” şi desfăşurate în „tribunalele populare” puteau demara în trombă !

1 martie 1945, telefonograma Vâşinski – Molotov : „La 10 seara am fost la palat. Am vorbit cu regele. Încă o dată i-am repetat cererea mea referitoare la Petru Groza, insistând asupra faptului că însărcinarea i-a fost dată lui, ca unei persoane care corespunde tuturor condiţiilor menţionate de mine anterior, în conformitate cu directiva. Regele a răspuns că el s-a informat cu atenţie asupra punctului de vedere al guvernului sovietic şi speră că va putea lua o hotărâre în conformitate cu indicaţia Guvernului sovietic. A promis că va da răspunsul în dimineaţa zilei de 2 martie, deoarece trebuie să îndeplinească toate procedurile constituţionale. Regele a subliniat în repetate rânduri dorinţa sa de a păstra pe deplin cele mai bune relaţii cu Guvernul sovietic.” (Arhivele Statutului Bucureşti, colecţia Xerocopii Rusia, pachetul XIII, doc.5,f.21)

Ca să vezi, la 2 martie 1945, Mihai I l-a însărcinat pe dr. Petru Groza cu formarea noului guvern, fără a ţine cont de solicitarea lui Iuliu Maniu de a forma un guvern “de colaborare”. Ce coincidenţă, nu ? Iar la 6 martie 1945, primul guvern comunist era instalat. Partidele istorice au fost lăsate în voia sorţii, ba chiar îndemnate la non-combat : „Maniu a ţinut totdeauna personal legătura cu Palatul Regal, exprimându-şi în nenumărate rânduri regretul că suveranul a pus girul consimţământului său pe actul de la 6 martie 1945. În ultima vreme, se pare că în audienţele solicitate la suveran, cei doi preşedinţi de partide ( Maniu şi Dinu Brătianu ), au fost sfătuiţi să înceteze orice fel de acţiune care ar putea dăuna intereselor ţării şi care ar privi raporturile de sinceră prietenie şi bună colaborare cu U.R.S.S. Faptul acesta, conjugat cu împrejurarea atenţiunei deosebite pe care Uniunea Sovietică a acordat-o factorului nostru constituţional, prin decorarea regelui şi predarea cu solemnitate a celor două avioane, precum şi lipsa de invitaţie la aceste solemnităţi a domnilor Maniu şi Dinu Brătianu, a făcut ca cei doi şefi de partide să caute a descifra în aceste elemente alte sensuri decât acelea a unor protocoale obişnuite. “ (, dosar 9/1945, p.10-21)

PCR era în culmea fericirii : “ De la 23 august până la 6 martie, Partidul Comunist, în colaborare cu toate forţele democratice, a avut un rol important la înlăturarea guvernelor în care predominau elementele reacţionare. Forţele democratice coalizate au adus la cârma ţării guvernul de largă concentrare democratică,dr.Petru Groza “ ( “Scânteia“ nr.367 din 1 noiembrie 1945 ). La 6 august, Uniunea Sovietică a hotărât să stabilească relaţii diplomatice cu România, dar SUA şi Marea Britanie au anunţat că nu recunosc guvernul Groza, deoarece avea un caracter nedemocratic. O picătură de nelinişte s-a strecurat în cadrul amicalelor relaţii rege-sovietici. Dar majestatea sa dă iar dovadă de un curaj ieşit din comun şi intră în „greva regală” !

„…Astfel fiind, Guvernul american nu poate recunoaşte nici azi acest guvern şi nu poate relua raporturile diplomatice cu România cât timp el se găseşte în fruntea ţării. Urmează de aci, fireşte, anumite dificultăţi în ce priveşte viitoarele tratative pentru încheierea păcii: guvernul SUA nu admite să aibă tratative şi nici să semneze un tratat de pace final româno-american, decât cu un Guvern român reprezentativ democratic, deplin recunoscut de către Casa Albă… Maiestatea sa, a fost informat de mine şi de domnul ministru de externe. Am avut conversaţii- duminică dimineaţa o conversaţie – , din care a rezultat că suntem de perfect acord cu M.S. regele şi în care considerăm această notă – cu greşită formă- ca nulă şi neavenită. Incidentul îl considerăm închis… Am avut o lungă conversaţie cu Maiestatea sa luni la amiază, de vreo oră şi jumătate, de la 12 la 13, 30, şi ne-am despărţit prin a cădea de acord că şi această notă a Angliei a parvenit pe o cale pe care nu suntem obligaţi de a o înregistra oficial, fiindcă Maiestatea sa, regele, domneşte, iar noi guvernăm.” (dr. Petru Groza în 24 august 1945- Stenograma şedinţei Consiliului de Miniştri privind “greva regală”)

Sprijinit de sovietici, guvernul şi-a continuat activitatea ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. La 6 septembrie 1945, când s-au împlinit 5 ani de la urcarea lui Mihai pe tron, presa guvernamentală (Scânteia, România Liberă, etc) a publicat articole elogioase la adresa acestuia, iar primul ministru Petru Groza şi vicepreşedintele Consiliului de Miniştri Gheorghe Tătărescu i-au trimis o telegramă de felicitare. În ziua de 8 noiembrie, membrii guvernului au participat la Te-deumul de la Patriarhie, iar „Scânteia” şi „România liberă” au subliniat rolul suveranului la 23 august 1944, când s-a aflat „alături de popor”. Pe de altă parte, în aceeaşi zi, partidele istorice au încurajat organizarea unei manifestaţii de protest împotriva „guvernului nedemocratic” prezidat de Petru Groza şi de susţinere a regelui Mihai. Manifestaţia a prilejuit o confruntare violentă cu susţinătorii guvernului, în urma căreia s-au înregistrat şi mai mulţi răniţi.

va urma

Regele care şi-a scos ţara la tarabă (6)

https://istoriaincomoda.wordpress.com/2013/01/21/regele-care-si-a-scos-tara-la-taraba-6/

Cu guvernul Groza la conducere, comunizarea României era asigurată aşa că regele putea să-şi vadă liniştit de ocupaţiile şi hobby-urile sale, adânc ancorate în realităţile ţării. În afară de a semna decrete pe bandă rulantă, participarea la deschiderea lucrărilor parlamentului sau a unor evenimente ruso-române, regele Mihai I meşterea motoarele Jeep-urilor primite cadou sau îşi perfecţiona tehnica fotografierii, noua sa pasiune. După alegerile măsluite din 1946, majestatea sa a deschis lucrările noului parlament „democratic” ales cu un discurs care a certificat rezultatele din 16 noiembrie 1946. Să vedem ce mesaj transmitea conducătorul statului, poporului român (fragmente):

„Domnilor deputaţi, sunt fericit să mă găsesc în mijlocul reprezentanţilor ţării, întrunţi astăzi, pentru întâia oară, după o îndelungată întrerupere a vieţii parlamentare. Primul meu gând se îndreaptă către scumpa mea armată şi către toţi acei care s-au jertfit pe câmpul de luptă, în războiul purtat împotriva Germaniei hitleriste şi aliaţilor ei, redobândind libertatea şi independenţa (?) patriei noastre. Deopotrivă, exprimăm simţămintele noastre de recunoştinţă către glorioasa armată sovietică şi către eroii ei, căzuţi pe pământul ţării noastre, pentru eliberarea poporului nostru şi a Ardealului de Nord şi pentru libertatea tuturor popoarelor.(…) Guvernul meu vă va supune spre examinare proiecte de legi pentru reorganizarea şi simplificarea aparatului de stat. (…)

Poziţia externă a României este o poziţie de activă participare la opera de consolidare a păcii internaţionale. (…) O preocupare a noastră de căpetenie, o va forma, ca şi până acum păstrarea şi dezvoltarea relaţiilor de desăvărşită prietenie şi strânsa colaborare cu Uniunea Sovietică. (…) Domnilor deputaţi, încredinţat că guvernul meu va găsi în dragostea Domniilor voastre pentru ţară tot sprijinul necesar, vă urez muncă rodnică şi invoc binecuvântarea Celui Atotputernic asupra Domniilor voastre.” Trebuie menţionat că „guvernul lui” a fost cel condus de Petru Groza, din care făceau parte, printre alţii: Teohari Georgescu, Ana Pauker, Gheorghiu-Dej, Emil Bodnăraş, Vasile Luca, etc.

Pe 15.10.1947, regele mai trage o fugă la Bucureşti pentru un nou discurs „mobilizator”:Doamnelor şi domnilor deputaţi, cu adâncă mulţumire sufletească (?) mă găsesc din nou în mijlocul reprezentanţilor ţării, întruniţi astăzi în a doua sesiune ordinară a actualei legislaturi. Lucrările domniilor voastre în prima sesiune ordinară şi extraordinară au fost rodnice.(?) (…) Guvernul meu va supune deliberării domniilor voastre proiectul de lege al reformei justiţiei, menit a asigura o mai bună împărţire a dreptăţii prin apropierea aparatului judecătoresc de popor şi prin introducerea în anumite complete de judecată a judecătorilor populari aleşi.(…)

România va continua să desăvârşească colaborarea cu Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, a cărei armată şi-a dat sângele pentru eliberarea pământului nostru şi a cărei susţinere s-a manifestat în continuu în atâtea ceasuri grele pe care le-am străbătut de la terminarea războiului şi până azi. (?) Prietenia şi colaborarea în toate domeniile cu Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, apărătoare constantă a păcii, a democraţiei şi independenţei popoarelor (?) rămân baza însăşi a politicii noastre externe.(…) Vă urez spor la muncă, rugând pe cel atotputernic să reverse binecuvântarea asupra lucrărilor domniilor voastre. Eu declar deschisă sesiunea ordinară. Mihai I” (Arhivele Statului din România, 1994, pag. 225-227 ). Şi au urmat guvernele Petru Groza 3-4, sub care s-a petrecut distrugerea fibrei democratice a statului român !

Buna relaţie a monarhului cu ocupanţii sovietici se concretiza prin numeroase gesturi de curtoazie. Chiar dacă uneori prezenţa sa la numeroasele întâlniri stabilite de protocol era deranjantă, regele fiind nevoit să se deplaseze de la Sinaia în capitală sau alte localităţi, majestatea sa îşi „făcea datoria”. Generalul Susaikov îi era deseori partener de vânătoare, l-au decorat cu ordinul „Victoria” (Pobeda), în cadrul unui banchet fastuos, organizat în Sala Tronului. Regele nu a rămas dator şi i-a acordat Ordinul „Mihai Viteazul” mareşalului sovietic Malinovski. Din partea lui Stalin, şeful statului român a primit drept cadou două avioane ruseşti, U2. Tot gen. Susaikov îi procura regelui cauciucuri pentru automobil. Iar reginei-mamă Elena ultimele producţii ale cinematografiei sovietice.

Şi alţi membri ai casei regale aveau relaţii mai mult decât cordiale cu reprezentanţii puterii sovieto-comuniste. Principesa Ileana, fiica (legitimă ?) cea mică a Regelui Ferdinand I al României şi a Reginei Maria se împrietenise cu Emil Bodnăraş. El a invitat-o pe prinţesă la o petrecere organizată la el acasă. Făcând cunoştinţă cu liderii comunşti, Ileana i-a descris în culori foarte prietenoase. Petru Groza: „ştia să fie antrenant într-o societate, deşi glumele sale erau prea puţin rafinate”, Gheorghiu-Dej: „un bărbat solid şi nu neplăcut ca înfăţişare”, Maurer: „mai distins decât ceilalţi din grup”, Ana Pauker: „…cu ochi albaştri tăioşi, privind pe sub sprâncenele joase şi cu un zâmbet fascinant. (…) Am avut întotdeauna impresia când mă aflam în preajma ei că era ca un boa constrictor care abia a fost hrănit, aşa că nu te mănâncă pe loc !”.

În tot acest timp, puşcăriile se umpluseră cu elita României, la Canal murea floarea societăţii, în puşcăria din Piteşti studenţii erau reeducaţi, iar la Aiud şi Sighet era aruncată, în gropi comune, democraţia. Regele Mihai domnea, împreună cu „guvernele lui”, peste o ţară vândută bolşevicilor şi apoi distrusă de comunişti !

va urma

Regele care şi-a scos ţara la tarabă (7)

https://istoriaincomoda.wordpress.com/2013/02/01/regele-care-si-a-scos-tara-la-taraba-7/

Regele Mihai I, pe când era un Mihăiţă, a dat „de pădure şi s-a rătăcit” sub directa îndrumare a experimentatului său tătic Carol II. Aventurile erotice ale tatălui său, mai ales „frumoasa” relaţie cu Duduia Lupescu, au fost adevărate pilde morale pentru puberul prinţ. O mare iubire a fost Yvonica, menţionată în jurnalul regelui Carol al II-lea. Este posibil să fi fost chiar prima relaţie sentimentală. Relatia acestora, consemnata in jurnalul regelui Carol al II-lea, s-a consumat intre anii 1937-1939 si s-a incheiat abrupt, in iulie 1939. Deh, dragoste de adolescent fără minte…

Relaţia cu Yvonica e dominată, în mod clar, de dorinţe carnale, tatăl consemnând, cu oarece grijă, starea fiului, ca în însemnarea ce se referă la ziua de duminică, 5 iunie 1938: “Mihăiţă, foarte agitat, a voit-o cu orice preţ pe Yvonica; n-a avut noroc, s-a aranjat pentru astă-seară”. A doua zi Carol scria, ca o confirmare: “Seara, cinema (…) Mihăiţă fiind ocupat, împlinindu- i-se dorul de ieri, cu Yvonica”. (puberul de 17 ani „trăgea la rame” n.a. :)). Prinţul trăieşte cu pasiune, subjugat de iubirea pentru Yvonica. Lupeasca şi Carol II sesizează faptul că Mihăiţă a luat-o razna şi încearcă să-l despartă de girl-friend.

Au loc negocieri între Duduia Lupescu, pe de o parte, şi Yvonica, pe de alta (ca între curve n.a.). “A constatat că nu poate fi vorba de iubire din partea ei faţă de Mihăiţă. Şi el, bietul băiat, îşi făcea iluzii”, scrie regele în exerciţiu, la 18 iulie 1939, menţionând totodată că Yvonica refuză să scrie o scrisoare de adio, aşa cum i se ceruse. În 24 iulie 1939: “Yvonica a dat scrisorile cerute şi i s-a depus la bancă dota de 2.000.000 lei”. Cum salariul stabilit în acea vreme pentru un senator sau un deputat era de 15.000 de lei pe lună, Yvonica s-a ales cu 133 de salarii de parlamentar român, la nivelul anului 1939. Bani daţi pe amanta majestăţii sale, de către contribuabilul român !

Urmează pasiunea nebună pentru Irina (Lulu) Malaxa. Părea vrăjit de bruneta zveltă, cu profil grecesc, de camee. Tinerii au devenit foarte repede de nedespărţit, erau văzuţi adeseori în aceeaşi maşină, dar şi la hipodrom, pe terenul de tenis sau la bazinul de înot. Prinţul a început să-şi invite iubita la castelul Peleş din Sinaia. Ajungeau acolo cu maşina favorită a lui Mihai, un Alfa Romeo care putea atinge şi 120 kilometri pe oră. Presa vremii a relatat că Mihai a rugat-o pe Lulu să-l însoţească la o vânătoare de lupi, iar ea a dat curs acestei invitaţii. Mihai era îndrăgostit lulea, îi cânta iubitei la pian piese din Bach, Brahms, Mozart şi Debussy… L’amour, toujour :).

Dacă Regele Carol II şi Malaxa păreau mulţumiţi de idila copiilor, nu acelaşi lucru se putea spune şi despre mama prinţului Mihai, prinţesa Elena, care-şi dorea o parteneră cu sânge albastru pentru unicul său fiu. Regele Mihai a fost influenţat decisiv să răcească şi să rupă relaţia cu Lulu Malaxa de către cele două femei care i-au marcat viaţa, mama sa, Elena, prinţesă de Grecia şi mătuşa sa, prinţesa de Spoleto, ulterior ducesă de Aosta. Antipatia constantă a acestora pentru Lulu Malaxa a fost foarte bine ambalată în „raţiunile de stat” potrivit cărora un rege avea datoria să caute să întemeieze o familie cu o femeie de rangul său.

Mihăiţă îşi mai foloseşte princiarul organ şi într-o ciudată şi scurtă relaţie cu Nerissa Bowes Lyon, in urma careia, la 28 noiembrie 1939, in Manastirea Sinaia, s-ar fi nascut fiul acestora, care traieste sub numele de Dieter Stanzeleit. La peste sapte decenii distanta, acest pretins fiu, ce a trait aproape toata viata cu numele de Dieter Stanzeleit, vrea sa isi dovedeasca ascendenta regala. Stanzeleit, care are si cateva acte aparent oficiale, ce par convingatoare, sustine de decenii ca e rodul iubirii dintre Mihai si Nerissa, cu doi ani mai mare decat monarhul roman, care chiar s-ar fi casatorit, dupa spusele lui Stanzeleit, la 7 septembrie 1939, la primaria din Azuga.

Tot în jurul lui 1939, Mihaiţă mai face o victimă: actrita italiana, celebra in epoca, Mariella Lotti. Cei doi se cunoscusera în Bucuresti si Mariella a stat mai multe luni in Capitala, pentru a fi aproape de iubitul sau. Nevoita sa plece in Italia, pentru a onora mai multe contracte, Mariella i-a scris nenumarate scrisori de dragoste Regelui Mihai, care nu i-a raspuns cu aceeasi afectiune. “Prima lor intalnire a avut loc pe 19 octombrie 1939. Mariella Lotti, vedeta unei trupe italiene aflate in turneu in Romania, dadea o prima reprezentatie de gala la teatrul regal din Bucuresti. Din loja sa, Mihai de Romania n-a slabit-o din ochi.

Saptamana urmatoare, pe 25 octombrie, ziua in care implinea 18 ani, Mihai a obtinut, favor special, autorizatia de a-i prezenta pe Mariella Lotti si pe tovarasii sai Curtii Regale a Romaniei. A dansat toata seara cu ea”. Idila se afla abia la inceput. “Odata incheiate reprezentatiile trupei in Romania, Mariella nu s-a intors la Roma. S-a instalat intr-un luxos hotel al Capitalei si a locuit acolo timp de doua luni. In fiecare dimineata, Mihai de Romania o lua cu masina in lungi plimbari”, scria jurnalul France Dimanche. In 1944, cand a revenit la Bucuresti, pentru a se intalni cu Regele Mihai, Mariella Lotti a jucat intr-o coproductie romano-italiana, „Escadrila alba”. Dar majestatea sa avea deja altă amantă

Dolly Chrissolegos, alintata „Dodo”, o grecoaică roşcată, cu ochi mari si verzi. “Şi pe urmă, într-o seară, el întâlni pe Dolly Chrissolegos. Era în vara anului 1942, la o serbare de noapte în grădina Palatului Regal. Printr- o ironie a soartei, Dolly era roşcată ca Duduia Lupescu. Roşcată, albă, cu ochi mari şi verzi de zeiţă greacă. Avea 20 de ani. Era în toată strălucirea ei. «Cine este?», întrebă Mihai. «Este nevasta unui traficant. S-a măritat la 16 ani. El era funcţionar la telefoane şi (cu voce joasă) comunist. El câştigă mulţi bani cu germanii. El o bate. Ea are de amant pe un colonel de cavalerie. Ea»… «Numele ei?». «Dolly Chrissolegos». Puţin după asta, ea se numea «Dodo» pentru rege”, se scrie în articolul “Tragicul şi sentimentalul destin al regelui Mihai al României” din revista franţuzească Cavalcade.

Dolly era “omul sovieticilor” (se putea altfel ?), infiltrata in anturajul regelui pentru a-i influenţa deciziile în sprijinul comuniştilor. Si in acest caz, Mihai a sistat relatia dupa abdicare. “La 23 august, «Dodo » spune regalului său amant: «Porneşte, Mihăiţă». Regele îl primeşte pe Antonescu, face să fie arestat. Când soseşte Armata Roşie, ţara era deja predată. Dodo şi regele Mihai îşi făcuseră datoria ! Relaţia regelui cu grecoaica Dolly a durat până în noiembrie 1947, când Mihai o intalneste la Londra, la nunta viitoarei regine a Marii Britanii, Elisabeta a II-a, pe Ana de Bourbon-Parma, viitoarea lui soţie.

Aceeasi revista mentioneaza atitudinea reginei-mamă: “Regina Elena se nelinişteşte. Mihai rezistă noilor ocupanţi (n.r. – sovieticilor şi, implicit, comuniştilor români). «Dodo» încurajează reconcilierea (…) Regina-mamă decide să sfârşească cu ceea ce este în ochii ei «politica lui Dodo». «Tu trebuie să rupi cu această femeie. Ea joacă pe cartea ruşilor, contra noastră». «Ea mi-a jurat că a rupt cu amicii ei comunişti şi eu o cred!», răspunde Mihai.:) «Această creatură te pierde. Goneşte- o. Căsătoreşte- te cu Margareta a Angliei (n.r. – sora mai mică a viitoarei regine Elisabeta a II-a a Marii Britanii) sau cu Charlotte a Belgiei. Sovieticii nu vor mai îndrăzni nimic contra ta. Margareta e încântătoare, Charlotte, de asemenea, frumoasă şi fină ca mama sa, biata Astrid»… Regele Mihai nu vrea să audă nimic. «Dodo» aleargă îndată. Mihai se lasă îmbrobodit. Totuşi, e neliniştit.(…) Elena poate are dreptate. Trebuie să se întoarcă spre Occident… să se căsătorească”, se scrie în articolul din revista franţuzească.

Cam acestea au fost cele mai cunoscute aventuri amoroase ale regelui Mihai. Relaţii care au costat ţara mulţi bani, au influenţat trădarea de la 23 august şi multe alte evenimente benefice poporului român.

va urma

Regele care şi-a scos ţara la tarabă (8)

https://istoriaincomoda.wordpress.com/2013/02/04/regele-care-si-a-scos-tara-la-taraba-8/

Ultimul episod este consacrat abdicării şi întoarcerii majestăţii sale în ţară după 1990. Nu mi-a făcut nici-o plăcere să scriu această serie de articole dar imaginea ultimului rege al românilor trebuie redată aşa cum este, nu fanteziile publicate de-a lungul timpului. Regele Mihai NU a avut nici o contribuţie pozitivă majoră pentru ţara pe care o păstorea. Nu a fost şi nici nu este un reper pentru viaţa României. Generaţiile tinere nu găsesc în el un model, oricât l-ar căuta şi oricât de indulgente ar fi. De la 23 august 1944 şi până în ziua de azi nu găsim nici măcar o dovadă de verticalitate, de onoare sau jertfă în trecerea lui prin vremuri.

Am trăit ca adolescent propaganda, atât a regimului comunist, cât şi a Radio Europa Liberă privind alungarea din ţară a suveranului. Conform documentelor, în răsturnarea Monarhiei comuniştii români au avut numai un rol de executanţi ai ordinelor Kremlinului, care dorea o plecare a Regelui Mihai de pe tronul României într-un mod amiabil. Totul a început când Mareşalul Josif Broz Tito din Iugoslavia a vizitat oraşul Bucureşti, în decembrie 1947, în timp ce Regele Mihai era plecat din ţară. Tito a anunţat guvernul lui Petru Groza că URSS doreşte înlăturarea Regelui. Aşa că, la întoarcerea în ţară a Regelui, pe 21 decembrie 1947, decizia de abolire a monarhiei şi instaurarea unei republici populare, ca în restul ţărilor sovietice din Balcani, era deja hotărâtă.

În noiembrie 1947, Mihai a călătorit la Londra la nunta viitoarei Regine Elisabeta a II‑a, ocazie cu care a cunoscut-o pe Prinţesa Ana de Bourbon-Parma, care urma să-i devină soţie. Potrivit propriei sale declaraţii, Mihai a revenit acasă „la sfatul expres al lui Winston Churchill”, care se spune că l-ar fi sfătuit pe Mihai că, „mai presus de orice, un rege trebuie să fie curajos”. (nu ştia probabil cui se adresează…) În şedinţa extraordinară din 30 decembrie 1947 a guvernului, Petru Groza a declarat: „ …poporul a făcut azi un divorţ şi decent, şi elegant de monarhie. (…) Vom îngriji ca fostul rege să plece liniştit pentru ca nimeni să nu poată avea un cuvânt de reproş pentru acela care, înţelegând glasul vremurilor, s-a retras”

La 3 ianuarie 1948, Mihai a părăsit ţara, urmat la peste o săptămână, de principesele Elisabeta de România şi Elena de Habsburg. E interesant că regale Mihai I a plecat din ţară cu un tren special însoţit de peste 42 de tablouri de patrimoniu. Nu se ştie exact cu ce bunuri a plecat din România. Declaraţiile variază, de la un tren plin cu valori până la patru automobile, 3.000 de dolari şi o decoraţie, şi de la bunuri în valoare de 500.000 de franci elveţieni până la 42 de tablouri, în funcţie de cei care le emit.

Arhitectul Camil Roguski declara: „Eu am trăit acele vremuri şi susţin cu argumente tot ceea ce vă spun. Dacă ar fi refuzat să abdice, era dat afară din România, fără să primească nici un ban. Nu păţea nimic altceva. Cei care spun că ar fi fost băgat în puşcăriile comuniste sau ar fi fost omorît, nu au nici cea mai vagă idee. Venise la putere Kominternul şi Ana Pauker era reprezentanta ruşilor. Ruşii nu aveau nevoie de probleme şi de scandal diplomatic. Nimeni nu s-ar fi atins nici măcar de un fir de păr din capul regelui Mihai. Problema s-a rezumat întotdeauna la bani.

Dacă nu ar fi fost avid de avere, ar fi putut să se opună abdicării şi să plece cu fruntea sus, ca un rege. El nu a vrut să facă asta. De neînţeles este şi ura regelui Mihai pentru tatăl său, Carol al II-lea. Care copil mai este în stare să refuze să ia parte la înhumarea tatălui său? El nu s-a dus la înmormîntare deoarece şi-a urât tatăl, că i-a lăsat doar 30% din avere. Din cauza banilor, regele Mihai a refuzat să ia parte la înhumarea tatălui său, cînd i-a fost adus corpul. Aşadar, este doar o problemă de bani. Nimic mai mult”

Reputatul grafician Eugen Mihăescu povesteşte: ”Prin anii 90, am aflat ce l-a făcut pe Rege să păstreze tăcerea în faţa regimului ceauşist. Dan-Mircea Popescu, ministrul muncii în guvernele Stolojan, Văcăroiu şi Năstase, mi-a mărturisit că a fost unul dintre mesagerii care, fiind în misiune oficială la Berna, îi ducea personal regelui cei 10 mii de dolari, renta lunară pe care i-au plătit-o comuniştii de la Groza la Ceauşescu. Până în 1985 când, obsedat să facă economii, dictatorul a decis să nu-i mai plătească nimic. Din acel moment, nici Mihai nu a mai tăcut”

Scriitorii Mihai Pelin si Petru Romoşan au scos la iveală un fapt senzational, necunoscut, care amestecă numele Regelui Mihai în dispariţia a 42 de tablouri din Colectia Coroanei Regale. Este vorba despre picturi care valoreaza in prezent sute de milioane de dolari, opere ale unor artisti celebri precum Rembrant, El Greco sau Caravagio. Conform scriitorului Mihai Pelin, care citează documente din arhivele Securitatii, tablourile au fost scoase din tara de Regele Mihai, in portbagajul masinii personale cu care se deplasa in Anglia, la nunta Reginei Elisabeta. Se intimpla in noiembrie 1947, cu o luna inainte de abdicare. Trei dintre cele 42 de pânze au fost identificate de scriitorul Petru Romosan in colectii private din Franta, SUA si Italia, desi, potrivit legii, tablourile care apartin patrimoniului public nu pot fi instrainate.

Doua dintre cele trei pânze – “Sfintul Sebastian” si “Portretul lui Giacomo Bosio” – sunt opere ale celebrului pictor El Greco. Prima figureaza intr-o colectie privata din Franta, iar cea de-a doua la Kimbell Art Museum, in Fort Worth, Statele Unite ale Americii. Al treilea tablou, intitulat “Concerto” si pictat de artistul italian Tintoretto, se gaseste in Colectia Labadini din Milano. Colectia Coroanei Romane a fost constituita prin achizitii facute din bani publici de guvernul Bratianu, la sfirsitul secolului al XIX-lea. Acest lucru a fost recunoscut şi de primul rege al României, Carol I, care a precizat în testamentul sau ca valorile instimabile din aceasta colectie de arta sunt ale poporului român şi nu vor fi înstrăinate niciodată.

Pe 30 decembrie 1947 Regele Mihai I părăsea fără luptă România lăsând milioanele de români fără nicio speranţă în ghearele comunismului. În timp ce trenul regal părăsea România, încărcat de bunuri de patrimoniu, spre libertate, alte trenuri plecau încărcate din gări cu zeci de mii te tineri şi intelectuali români, elita naţională, spre drumul fără de întoarcere al gulagului. Victimele nu aveau privilegiul să negocieze cu comuniştii, ci numai să moară prin înfometare şi muncă în puşcării…

În 1989 Mihai îşi pune semnătura pe controversata “Declaraţie de la Budapesta”, nu sunt sigur că a citit documentul. Penibila sa revenire din 1990, cu salutul de pe scara avionului şi umilinţele suportate din partea regimului Iliescu, nu sunt altceva decât semne ale „verticalităţii” regelui. Potrivindu-şi coloana vertebrală în poziţia ghiocelului, regele revine în 1997, bate palma cu acelaşi Iliescu şi schimbă Versoix-ul pe castelul de la Săvârşin. La ora actuală, Mihai I de Hohenzollern este clasat de revista americana Forbes printre cei mai bogati suverani ai lumii, cu o avere de peste 210 milioane de euro cu “doar” cateva milioane sub averea reginei Beatrix a Olandei ! Avere făcută „cinstit” şi meritat din: castelul de la Savarsin din Arad, palatul Elisabeta de la Bucuresti (spre folosinţă), domeniul Peles si complexul turistic Furnica. Aceste domenii sunt compuse din zeci de mii de hectare de padure, castele si alte imobile.

Atât de mult a fost ancorat Mihai de rădăcinile sale româneşti încât nici nu a catadicsit să-şi înveţe copii limba română cât de cât decent. Margareta, succesoarea la virtualul tron, declara că în 1990: „nu vorbeam decât câteva cuvinte în limba română”. Principele Nicolae, despre care se spune că-l va succeda pe regele Mihai I la tron recunoaşte că nu-şi explică motivele pentru care familia nu l-a învăţat în copilărie limba română. Nu mai are rost să vorbim despre celelalte odrasle cu sânge albastru, paralele cu românismul. Singura legătură neaoşă a casei regale cu românii o face fostul actor de mâna a 2-a Radu Duda, devenit peste noapte Alteţa Sa Regală Radu, Principe al României şi care reprezintă familia regală cu diverse ocazii :). Nici că se potrivea mai bine.

În încheiere să-i dăm cuvântul mamiţicii lui Mihăiţă, cea care a fost sfătuitorul cel mai influent al lui Mihai după 1940. Pe peronul gării din Veneţia unde se despărţea de ducele de Spoleto, prietenul ei intim, regina-mamă Elena, fără să se simtă incomodată de prezenţa unor români pe peron, i-a spus cu voce tare: „Mă îngrozeşte gândul să mă întorc în această ţară pe care o detest şi să văd mutrele românilor pe care îi urăsc!”

Regele care şi-a scos ţara la tarabă (p.s.)

Aș vrea să-i răspund d-lui Ghenea, dar mi-e teamă că pornirile sale pro-mihăisteîntâiul, care-și trag seva dintr-o plimbare și o fotografie făcute cu regele ”Nr. 1 across the nations”, îl vor arunca iar într-o jenantă postură de a nega evidența. Din comentariile apărute pe marginea acestui subiect, am tras concluzia că dl. Ghenea nu cunoaște zicala: ”când 2 îți spun că ești beat…” altfel nu-mi explic de ce continuă să umble mahmur printre rândurile scrise aici. Așa cum am mai spus, nu sunt anti-monarhist ba chiar îi consider pe Carol I și Ferdinand personalități de referință în istoria nației române. Dar, dați-mi voie să nu-i bag în aceeași oală cu Carol II și Mihai I, dintr-un simplu motiv: aș submina prestigiul Casei Regale de România. Ultimii doi regi ai României au fost, după părerea mea, tot atâtea dezamăgiri rușinoase pentru demnitatea poporului nostru !

Carol II a devalizat țara înconjurat de o șleahtă jidovo-oportunistă, crezând că totul se mișcă în ritmul erecțiilor sale necontrolate. Mihai I, dintr-un orgoliu adolescentin, a decapitat conducerea țării oferind-o pe tavă sovietelor. Ce a urmat, se știe. Daca dl. Ghenea consideră actul de la 23 august 1944 drept unul încărcat de filonul patriotismului, este opinia sa și i-o respect. Vreo 50 de ani ni s-a servit acest ”aperitiv” în deschiderea marilor defilări. Dacă dl. Ghenea consideră că 30 decembrie 1947 a fost doar rezultatul presiunilor comuniste și nu a existat nici o negociere, iar părerea sa trebuie respectată. De fapt cărțile de istorie din școli nu-l contrazic, în continuare cei 1000 de studenți sunt potențiale victime. Dar d-le Ghenea, cum puteți dvs. cataloga următorul mesaj al majestății sale:

„Regimul tiranic, impus ţării noastre de Rusia sovietică, anunţă că marii patrioţi Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu au murit încă de mulţi ani, în temniţele comuniste”„Jertfa lui Maniu şi Brătianu înseamnă lupta poporului român pentru independenţă şi rezistenţa lui împotriva tiraniei. Martiriul lor va fi simbolul iubirii de neam şi de ţară! (…) Maniu şi Brătianu au trăit şi au murit pentru libertatea, unitatea şi propăşirea neamului românesc şi pentru independenţa României” (Mihai I în 1961 – spunesitu.adevarul.ro)?

Eu aș zice că este o cruntă ironie la adresa celor 2 oameni politici, morți la Sighet, ca să nu spun batjocură. Păi bine majestate dar cine le-a dat cheile României pe tavă rușilor ? Antonescu, Maniu, Brătianu sau alteța ta ? Cine era șeful statului în 14 iulie 1947 când au fost arestați Maniu și Mihalache ? Nu cumva regele Mihai I ? Dar pe 11 noiembrie 1947, când a fost condamnat pe viață, cine se afla pe tron ? Sau Mihai I era prea ocupat cu ”jucăriile” primite de la sovietici, ca să mai bage în seamă decapitarea clasei politice ? De Tribunalele Poporului o fi auzit majestatea sa ? Sau de procesele începute în 1945 și umplerea pușcăriilor cu deținuți politici ?

E ușor și reconfortant să trimiți mesaje din bucătăria de la Versoix poporului român, când milioane de suflete erau strivite sub talpa bolșevică. Românii puteau suporta mai ușor opresiunea și crimele, când aflau că majestatea sa, regele lor, se gândește la Țară, nu ? Hai să nu fim ipocriți d-le Ghenea ! El nu a mai vrut să se întoarcă în țară din noiembrie 1947. Îl durea în basca regală de ce se întâmpla cu România ! Și-a negociat plecarea și dus a fost. Până și taică-su, Carol II, a fost surprins de ce scria în actul abdicării: “Marţi, 30 decembrie 1947. O zi îngrozitoare, ce zi sfâşietoare: (…) Mihăiţă a abdicat, azi, la 3. Vestea a căzut ca o măciucă pe capul nostru, am rămas, literalmente, trăznit. (…) La 3, a iscalit abdicarea şi a dat o Proclamaţie către popor, iar unele veşti zic că la 4 va părăsi Bucureştiul. A şi fost proclamată Republica Democratică Populară, alias Sovietică. M-a apucat o furie auzind această ştire; cine dracul l-a pus pe Mihăiţă să se întoarcă, ca, după o săptămână, să plece în condiţiile cele mai urâte şi dând către popor o proclamaţie ruşinoasă.

Nu numai că abdică pentru el şi urmaşii săi, dar spune, în proclamaţie, că lasă poporului grija de a-şi alege felul cum doreşte să fie guvernat, considerând că monarhia este un obstacol serios în calea dezvoltării democratice a Ţării. Mă sufocă ideea că fiul meu, ca suveran, să poată să-şi puie iscălitura sub un document astfel redactat. Toţi luptăm pentru a arăta lumei că forma democratică nu numai că este compatibilă cu Monarhia, dar că şi asta este, de fapt, mai garantată sub un suveran, decât sub un preşedinte, care-i, totdeauna, un om de partid şi iată că, acuma, Mihăiţă declară, sub iscălitură, contrariul şi, în acelaşi timp, autentifică actul de naştere a Republicii, forma de stat care nu poate permite României de a trăi.” (Carol al II-lea – “Intre datorie si pasiune”).

Acestea sunt doar trăirile de moment ale unui ex-rege, care a abdicat ruşinos de 2 ori, dar în esenţă are dreptate. El poate nu ar fi semnat asa ceva. Generalul Nicolae Sebastian declara: „La sfârşit, regele a dat mâna cu noi toţi. M-am pus ultimul în rând. Şi când a ajuns la mine, i-am spus: “Majestate, ieşiţi din amorţeala în care trăiţi. Luptaţi-vă, că nu se luptă nimeni pentru dumneavoastră!”. Şi mi-a răspuns: “Singur?!”. M-a dezamăgit. M-am convins definitiv că nu are priză.” (interviu România Liberă). De ce-i consider singurii regi adevăraţi pe Carol I şi Ferdinand ? Iată:

Carol I ieşea la balcon fără să clipească în faţa manifestanţilor veniţi să-i spargă geamurile palatului. După care cu un semn al mâinii declanşa şarja jandarmilor călare care împrăştiau mulţimea furioasă. La 1878, când ruşii au înconjurat Bucureştiul şi au ameninţat cu dezarmarea armatei române, regele Carol I a răspuns că armata română poate fi înfrântă, dar nu dezarmată. Şi era hotărât să se bată cu ruşii pentru a păstra Bugeacul. Regele Carol I a fost un adevărat conducător care a dus România în două războaie în urma cărora a avut câştiguri teritoriale.

Prestigiul monarhiei, construit de Carol I, a fost consolidat de regele Ferdinand. Nici acest membru al Casei de Hohenzollern nu a cedat. În 1917 România era înfrântă, zdrobită. Însă Ferdinand nu a cedat – unii contemporani spun că la îndemnul reginei Maria. S-a bătut până în ultima clipă. Nu el personal – dar a refuzat să cedeze, să îşi accepte înfrângerea. A refuzat să vadă o Românie înfrântă şi a fost proclamat rege al României Mari la Alba Iulia !

Carol al II-lea a cedat un sfert din teritoriul ţării fără să tragă un foc de armă. Nu mai detaliey corupţia generalizată a regimului, relaţia păguboasă cu jidauca Elena Lupescu etc. Carol al II-lea putea salva prestigiul Casei Regale prin declanşarea unui război de apărare a Basarabiei. Ar fi pierdut (sau poate nu!) acest război, România ar fi putut deveni teritoriu ocupat ca şi Polonia până în 1945 – însă prestigiul Casei Regale în ochii românilor ar fi fost intact. Însă Carol al II lea a preferat să părăsească România într-un tren de zece vagoane plin cu toate averile strânse în 10 ani de domnie.

Ultima şansă de reabilitare a monarhiei în România a avut-o regele Mihai. Regele Mihai ar fi putut declanşa un război de gherilă împotriva sovieticilor şi ar fi fost urmat de marea majoritate a populaţiei. Putea muri în acest război şi ar fi fost un martir al neamului. Un erou. A ales să plece, ca şi tatăl său. Prin gesturile sale a făcut să dispară şi ultimele fărâme de prestigiu ale Casei Regale. Sunt de acord că abdicarea era inevitabilă, dar sa nu incerce regele nici macar cat negrul sub unghie ispita înfruntării? Să nu-i fi gâdilat palmele de monarh tânăr tentaţia de a-i da peste nas lui Groza, strigându-i de sa se audă dincolo de zidurile palatului, până în manualele de istorie: Cum îţi permiţi, domnule! IEŞI AFARĂ! Eu sunt Regele !.

Ce-i puteau face? Să-l omoare? Scandalul ar fi fost uriaş iar comuniştii, numai de asta n-aveau nevoie. Să-l arunce în puşcărie? Hai să fim serioşi. Cineva spunea că oricum tot aia era şi dacă nu abdica… Până la urmă, da… Însă nu e totuna dacă eşti călcat în picioare dar rămâi demn sau pleci într-o noapte cu trenul din pustia gară Sinaia, cocoşat de umilinţă, alungat, cu poporul maltratat şi cu intelectualitatea îngropată în gropi comune.

Când Emil Bodnăraş a pus mâna pe Mareşal să-l aresteze, acesta i-a spus scurt: “Porcule, cum îndrăzneşti să pui mâna pe un mareşal al armatei române?”. Şi jigodia a retras mâna. Ulterior, chiar Antonescu şi-a comandat plutonul de execuţie. Onoare sau fanatism prostesc ? Eu aleg prima. Acesta este motivul pentru care jidanii ne-au impus dreptul la „neiubire” pentru Mareşal. Nu pentru Transnistria, nu pentru antisemitism sau alte pricini, ci pentru a terfeli onoarea poporului român !

Părintele Arsenie Papacioc (Dumnezeu să-l odihnească) spunea: „Comunismul a umplut cerul de sfinţi!”. Din păcate, pentru noi românii, Mihai I nu se află printre ei…

Sfârşit