Câte ceva despre români şi maghiari în trecut… ROMÂNI&UNGURI

https://www.revistasinteza.ro/cate-ceva-despre-romani-si-maghiari-in-trecut

Raporturile româno-maghiare au în urmă o istorie palpitantă, complicată, plină de conflicte și de concilieri, de atitudini egoiste și de generoase deschideri, ca viaţa. Traiul în vecinătate și, adesea, în aceleași comunităţi ne-a determinat să ne cunoaștem, să ne examinăm reciproc, să ne urâm și iubim în același timp.

Secole la rând – pentru unele zone, aproape un mileniu – românii veniţi în contact cu ungurii au fost trataţi ca supuși, nedemni de a fi cetăţeni cu drepturi depline. Au fost și români destui care au considerat că venise momentul istoric mult așteptat de a se răzbuna pe secolele de umilinţe. Astăzi, lucrurile par mult mai destinse și cred că a contribuit la aceasta și integrarea României și Ungariei în aceleași alianţe europene și euroatlantice.

Prima mărturie a unor contacte româno-ungare este cuprinsă în Gesta Hungarorum („Faptele ungurilor”), lucrare elaborată de un cronicar anonim al unui aproape la fel de anonim rege Bela, cândva prin secolul al XI-lea, reluată ulterior, dar referitoare la întâmplări de până la anii 1050-1060. Cronicarul (notarul) maghiar, cu studii la o universitate occidentală (poate din Italia), spune că o ceată de unguri a trecut, probabil după anul 900, dinspre Bihor „dincolo de pădure” (=ultra silvam sau trans silvam), unde a întâlnit o ţară bogată, cu câmpuri cultivate, cu sare și materii sărate, cu aur prezent până și în nisipul râurilor, locuită de români și slavi, ţară în care domnia o avea un anumit român, ducele (voievodul) Gelou. De aici au pornit și neînţelegerile dintre istoricii români și cei maghiari: aceștia din urmă afirmă că totul nu ar fi decât o contrafacere, fiindcă românii nu puteau fi în anul 900 în Transilvania, pe când românii spun că nu este nimic mai firesc decât prezenţa românilor latinofoni aici, pe locurile fostei provincii romane Dacia, unde s-a plămădit poporul român…

Dincolo de dispute, prezente mereu între cele două popoare, viaţa a decurs normal. Între secolele XI-XIII, după cucerirea Banatului și părţilor vestice (numite ulterior Partium), Transilvania a devenit provincie (voievodat) a Regatului Ungariei până la destrămarea acestuia, sub loviturile otomanilor, în 1541. Primele menţiuni scrise despre români nu-i pomenesc pe aceștia decât în postura de victime cărora li se răpește ceva sau de condamnaţi pentru „fărădelegi”. Deși au fost acceptaţi o vreme în structurile puterii (ca participanţi la adunările ţării), alături de nobili, de sași și secui, românii au fost trataţi, în general, ca popor cucerit cu sabia și supus. Discriminarea a fost iniţial socială și confesională (nimeni nu putea stăpâni pământ fără act scris de donaţie regală; numai catolicii puteau fi nobili adevăraţi), dar, din secolul al XV-lea, românii (ortodocși) au ajuns să fie asupriţi și sub aspect etnic, iar această asuprire etnică s-a accentuat apoi mereu. Discriminarea a generat reacţii de apărare, uneori violente, încercări de reluare a bunurilor răpite, cotropiri de hotare abuzive, incendieri etc., încât românii apar înaintea legii celei noi ca „răufăcători”. Acei posesori români de sate (puţini ca număr), care s-au pus în slujba regalităţii și au reușit să aibă documente pentru pământurile lor, au ajuns nobili, unii au trecut chiar la catolicism și au ocupat funcţii importante în comitate, în voievodat și în regat. Este cunoscut exemplul lui Iancu de Hunedoara, al cărui fiu (Matia Corvin) a devenit chiar regele al Ungariei. Aceștia s-au desprins din sânul neamului lor.

Între 1541 și 1688, Transilvania (unită cu părţile vestice) a fost principat autonom sub suzeranitatea Porţii otomane. Acum, discriminarea românilor a fost consfinţită prin documente cu putere de lege. Ţara a fost condusă de trei naţiuni (ungurii, sașii și secuii) și patru confesiuni (calvină, luterană, unitariană și catolică). Românii ortodocși – majoritatea populaţiei – nu se regăsesc nicăieri în eșichierul puterii, ei fiind consideraţi răbdaţi (acceptaţi) în ţară „până va dura bunul plac al principilor și cetăţenilor”. La 1599-1601, Mihai Viteazul – singurul principe care a condus Transilvania în nume românesc – a încercat să-i ridice pe români la egalitate cu naţiunile și religiile privilegiate, dar fără succes. Din 1688 până la 1918, Transilvania a fost – sub forme diferite – parte a puterii Habsburgilor, și în tot acest timp (aproape două secole si jumătate), discriminarea s-a adâncit, încât românii și-au organizat o mișcare de emancipare naţională, ca și celelalte popoare asuprite din imperiul austriac și apoi din dubla monarhie. Chiar și unirea cu Biserica Romei (1697-1701) a fost privită de români ca o formă de emancipare, de accedere spre egalitate cu naţiunile privilegiate, adică spre demnitate. Dar nu a fost așa. Astfel, secole la rând – pentru unele zone, aproape un mileniu – românii veniţi în contact cu ungurii au fost trataţi ca supuși, nedemni de a fi cetăţeni cu drepturi depline, fără școli susţinute de stat, fără drept de a clădi biserici în orașe și de a locui acolo, de a învăţa meserii și de a ocupa funcţii publice etc.

Singurele lor „drepturi” erau munca tăcută și fără de odihnă, plata dărilor către stat (rege), nobili și (uneori) biserica catolică și serviciul militar. Astfel, românii erau principalii purtători ai sarcinilor publice (adică ei întreţineau statul, societatea), dar erau socotiţi locuitori de mâna a doua, cu drepturi limitate. Discriminarea i-a adus în situaţia a fi un popor fără elite (cu excepţia preoţilor, aflaţi și ei în situaţia materială a ţăranilor iobagi), fără știinţă de carte (frecventau, unii, doar școlile confesionale) și, mai ales, fără averi, adică fără baza materială a puterii. Toate acestea au creat în rândul românilor o mentalitate de supuși sau de slugi, iar în rândul maghiarilor (cărora li s-au adăugat, din secolul al XIX-lea și secuii) o mentalitate de stăpâni sau de dominatori. La începutul secolului al XX-lea, dacă este să facem un soi de bilanţ, poporul român era cel din urmă dintre popoarele de bază ale Transilvaniei: era, categoric, cel mai numeros (două treimi din toată populaţia), cel mai sărac, cel mai puţin instruit, cel mai dispreţuit etc. Firește, stăpânii afirmau că totul se datora inferiorităţii ancestrale și intrinseci a „valahilor”, dar judecătorii imparţiali – și erau de-acum destui – puneau în lumină discriminarea multiseculară, care-i ţinuse pe români în înapoiere. Când ţi se inoculează timp de generaţii întregi ideea că ești incapabil, leneș și prost, începi să crezi și tu acest lucru și să te porţi ca atare…

După 1918, lucrurile s-au inversat din multe puncte de vedere: Transilvania, conform deciziei majorităţii populaţiei (două treimi dintre locuitori), luate la 1 Decembrie 1918 și confirmării marilor puteri (la Conferinţa Păcii de la Paris, din 1919-1920), a devenit parte integrantă a Regatului României, românii au ajuns stăpâni, iar maghiarii au devenit, pentru prima oară în istoria lor, minoritate naţională și religioasă. România s-a angajat să respecte, la insistenţele marilor puteri și conform unor angajamente luate de participanţii la Marea Adunarea Naţională de la Alba Iulia, un cod al drepturilor minorităţilor, pe care le-a prevăzut în mare măsură și în Constituţia din 1923. Firește, ca întotdeauna, de la litera legii până la aplicarea ei este o diferenţă. Au fost și români destui care au considerat că venise momentul istoric mult așteptat de a se răzbuna pe secolele de umilinţe, de bătăi, de privări de libertate și de bunuri, de dispreţ și batjocură. Natural, aceștia (chiar dacă unii suferiseră ei înșiși înainte de 1918), neputându-se răzbuna pe vinovaţii de odinioară, își vărsau năduful pe urmașii celor demult, care nu aveau nicio vină! Au fost și maghiari orgolioși și sfidători, care au refuzat recunoașterea autorităţii statului român, au îndemnat la ură și răzbunare, au continuat proferarea injuriilor la adresa românilor, a capacităţilor lor creative, de muncă și de organizare. De exemplu, la înfiinţarea universităţii românești din Cluj, în 1919, s-a scris și s-a spus clar ca „întreprinderea valahă” nu va putea fi decât un eșec de proporţii, fiindcă românii nu sunt capabili de muncă intelectuală, de cercetare, de educare superioară. Mai mult, după recunoașterea internaţională a apartenenţei Transilvaniei la România, s-a insinuat sau s-a spus de-a dreptul că românii vor duce la pierzanie această provincie frumoasă și bogată, „floarea” Ungariei de odinioară, văduvită de „opinca valahă”! Până la urmă, în viaţa cotidiană a epocii interbelice, la nivelul comunităţilor de jos, în ciuda agitaţiilor politice și a creșterii revizionismului, lucrurile păreau mai liniștite. Anul 1940 a venit pentru România ca un trăsnet: aproape jumătate din ţară a fost dată pe tavă străinilor (o parte Uniunii Sovietice, alta Ungariei și alta Bulgariei).

Ungaria hortistă a primit, prin dictatul (numit eufemistic „arbitraj”) de la Viena, jumătate din Transilvania, cu majoritate etnică românească. În acest fel, între 1940 și 1944, violenţele de toate tipurile s-au dezlănţuit fără milă în partea cedată, cu precădere contra românilor (arestaţi, bătuţi, schingiuiţi și uciși), dar și a evreilor. Regimul comunist, instaurat treptat după 1944 – deopotrivă în Ungaria și România, a încercat până la un punct, atât cât îi convenea, să atenueze asperităţile istorice, în numele „frăţiei tuturor oamenilor muncii, indiferent de naţionalitate”. Transilvania de Nord a reintrat sub administraţie românească în martie 1945, iar la Conferinţa de Pace din 1947 a fost reintegrată oficial, între vechile graniţe, în statul român. În primii ani, mai ales în deceniul stalinist și poststalinist, prevalenţa maghiară a continuat cumva în Transilvania, prin preluarea conducerii partidului comunist de către elemente ungare și ungarofone (unele convertite din rândul fasciștilor); a urmat apoi o perioadă de oarecare echilibru, în care se părea că înţelegerea între români și maghiari va putea deveni durabilă; spre finalul dictaturii ceaușiste însă, accentele naţionaliste românești s-au înmulţit („geniul Carpaţilor” conducea spre „glorie eternă” cel mai merituos popor din lume!), încât măsurile generale luate contra cetăţenilor României au fost resimţite mult mai acut de minorităţi și mai ales de minoritatea maghiară. Discriminările au devenit evidente, de la nivelul social-economic până la cel cultural-educaţional, încât mulţi maghiari, germani, evrei, dar și români au părăsit ţara. Totuși, comunismul, cu tot arsenalul său de metode dure sau voalate, a ţinut lucrurile sub control, acoperite de vălul propagandei.

Deceniile de libertate de după 1989 au scos la iveală toate realităţile ascunse, frustrările, orgoliile, au frânt barierele și reţinerile, dând frâu liber dorinţelor legitime, dar și urilor refulate, dorinţelor de răzbunare și chiar violenţelor de limbaj și fizice. Cu toate acestea, cu excepţia evenimentelor de la Târgu-Mureș, din martie 1990 – soldate cu cinci morţi (trei maghiari și doi români) și cu 278 de răniţi (190 români și 88 maghiari, adică de peste două ori mai mulţi români decât maghiari) – nu au existat conflicte sângeroase în Transilvania postcomunistă. De aceea, disputele româno-ungare din Transilvania apar, prin comparaţie cu alte locuri și confruntări din Europa, mărunte controverse, generate de o rivalitate istorică normală, posibilă între vecinii de pretutindeni și din oricare epocă. Firește, noi avem tendinţa să le exagerăm, din variate motive, sentimentale sau raţionale. Îmi amintesc că, la scurt timp după cele petrecute la Târgu-Mureș, un ziarist american, ajuns acasă la academicianul David Prodan, l-a întrebat pe acesta câţi unguri fuseseră omorâţi de români la Cluj, în ultima săptămână. Impulsul profesorului a fost, natural, să-l dea afară pe acel „dezinformator”.

Astăzi, lucrurile par mult mai destinse și cred că a contribuit la aceasta și integrarea României și Ungariei în aceleași alianţe europene și euroatlantice. Este drept că această integrare nu garantează de la sine buna înţelegere, dar o favorizează, o netezește. Maghiarii rămân cu orgoliile și cu frustrările lor, ca românii. Cei dintâi, catolici și protestanţi, adică adepţi de la început ai modelului european de succes, învaţă încă la școală cum au devenit „civilizatorii Bazinului Carpatic” și cum au pierdut – prin răutatea vecinilor hrăpăreţi și a marilor puteri inamice, la 1920, „două treimi din teritoriu și din populaţie”. Nu mai adaugă nimeni esenţialul, anume că acele teritorii „pierdute” aveau majorităţi etnice nemaghiare! Cu alte cuvinte, unii elevi și tineri primesc prin educaţie un mesaj eronat, paseist, pesimist. Norocul este că noile generaţii nu mai receptează astfel de mesaje. Românii, cei mai mulţi ortodocși și puţini greco-catolici (de rit bizantin cu toţii), adică membri ai modelului european perdant la scara istoriei (fapt tot mai evident după căderea Constantinopolului sub otomani, la 1453), învaţă la școală de toate, dar numai despre „gloria” de odinioară a voievozilor nu mai învaţă. Mai degrabă sunt puși la curent cu miturile noastre ancestrale, cu „naţionalismul” exacerbat care i-ar fi animat pe înaintași, cu ororile comunismului, cu holocaustul etc. Abia pe ici pe acolo se mai aude câte o voce stingheră despre hunii și ungurii primitivi, veniţi din fundul Asiei, cu frăgezită carne sub șeaua cailor. Dar aceste aspecte capătă mai mult tentă anecdotică, la un pahar de vinars (sau palincă). În acest moment, cam trei sferturi dintre locuitorii Transilvaniei sunt etnici români și vreo 18% maghiari…

Astfel, până la urmă, clișeele istorice belicoase se estompează, iar raporturile româno-ungare se umanizează tot mai mult, așa cum este firesc. Cu alte cuvinte, vocile extremiste – deși prezente de ambele părţi – se pierd în concertul raţiunii, pe fondul globalizării. Se înţelege tot mai mult și mai deplin că nu există popoare inferioare și superioare, ci numai prejudecăţi mărunte și că graniţele pot fi spiritualizate – cum visa Nicolae Titulescu – pentru a ne determina să trăim în (relativă) armonie. De altminteri, din tot mileniul trăit de români și de unguri împreună, la Dunăre și la Carpaţi, anii de conflicte au fost mult mai puţini decât cei de pace, de vieţuire și de convieţuire, ceea ce ne dă speranţa păcii viitoare.