Armaghedonul oligarhilor

Din punctul nostru de vedere, controlul asupra CES (care a fost întotdeauna o dorinţă a marilor afacerişti) este mai mult o chestiune de imagine.

Autorii Armaghedonului Oligarhilor afirmă în mod eronat că un aviz nefavorabil dat de CES unui act normativ duce la blocarea acestuia, ceea este inexact.

Există o mulţime de acte normative cu aviz nefavorabil de la CES care de-a lungul timpului au devenit literă de lege.

Executivul e obligat să consulte CES, dar rolul acestui organism rămâne consultativ. În anii când a fost redactat acest text, magnaţii prezentaţi mai jos se lăfăiau atât de avan în propria lor putere, încât tindeau să controleze şi CES.

Consiliul Economic şi Social este organul consultativ al Parlamentului şi Guvernului pe probleme sociale şi de muncă.

Rolul membrilor săi este extrem de important pentru economia naţională, ţinând cont de faptul că, prin legea sa de organizare, CES avizează proiecte de hotărâri şi de ordonanţe ale Guvernului, proiecte de lege ce urmează a fi prezentate Parlamentului, avizează proiecte de programe şi strategii economice la nivel naţional.

Concret, orice proiect privind un anume segment din economie trece mai întâi pe la CES, care, după o analiză atentă, poate oferi aviz favorabil sau poate bloca o iniţiativă legislativă.

CES-ul reuneşte majoritatea patronatelor şi sindicatelor din România, din toate domeniile economiei naţionale.

Din acest motiv, controlul total al unei asociaţii asupra CES este atât de contestată de ceilalţi membri ai instituţiei.

Figurile cheie: Patriciu, Voiculescu, Păunescu

În prezent, cele mai importante patronate care se bat pentru a obţine majoritatea celor 15 locuri destinate lor din CES- ul care urmează a se constitui sunt: ACPR, UGIR-1903 şi CONPIROM.

Potrivit legii, CES-ul nu poate fi constituit decât prin consensul părţilor, în vreme ce, dacă o asociaţie membră deţine 3/4 din numărul total de votanţi în cadrul instituţiei, are drept de veto – adică are şi pâinea şi cuţitul.

ACPR-ul lui Patriciu intenţionează să obţină 11 locuri în CES (deşi semnează doar patru contracte colective de muncă la nivel naţional), astfel că UGIR-903 şi CONPIROM (care semnează împreună 15 contracte) ar urma să primească doar două locuri.

Celelalte două locuri ar urma să fie distribuite „altor organizaţii patronale“ (cu două contracte semnate) care pot fi oricând „racolate“ de ACPR.

Dacă acest calcul se va materializa, asociaţia condusă de Dinu Patriciu ar avea rolul de judecător suprem în CES.

Armaghedonul Oligarhilor 23. Frăţia „lupilor“ lui Patriciu

Despre ACPR s-a vorbit mult în aceşti ani în lumea presei şi s-a scris foarte puţin. Motivul: cine conduce ACPR şi cine face reprezentare pentru organizaţie.

Pe sticlă, îl vedem făcând oficiile tv pe Dan Matei Agathon. Iar aceasta spune multe.

Asociaţiile reunite sub tutela ACPR, condus de Dinu Patriciu, ascund nume influenţe din mediul de afaceri şi politic.

De la înfiinţare, ACPR a fost condus pe rând de fostul vicepremier George Copos – care a renunţat la funcţie după intrarea în Guvern, de Lucian Boghiu – fostul şef al Electrica şi om de încredere al fostului ministru PSD al Economiei şi Comerţului, Dan Ioan Popescu, iar acum de Dinu Patriciu.

Din ACPR fac parte un număr de şapte asociaţii şi alte trei entităţi care sunt membri asociaţi: Consiliul Naţional al Întreprinderilor Private Mici şi Mijlocii din România (CNIPMMR) – este condusă de Ovidiu Nicolescu, personaj cunoscut ca fiind unul dintre oamenii de încredere ai liderului PC, Dan Voiculescu.

La rândul său, Voiculescu este legat de Dinu Patriciu prin afaceri comune în umbra ROMPETROL – fiica sa, Camelia Voiculescu, a câştigat în patru ore 10 milioane de dolari, în ziua marelui tun cu acţiunile de la Bursă.

Îl mai uneşte strâns cu Patriciu şi dosarul penal ROMPETROL.Confederaţia Naţională a Patronatului Român (CNPR) – este condusă chiar de Dinu Patriciu.

Uniunea Generală a Industriaşilor din România (UGIR) – este condusă de George Constantin Păunescu. Relaţia sa apropiată cu ruşii i-a permis lui Păunescu intermedierea, în anii ‘90, a primului acord de colaborare între Rusia şi România.

Confederaţia Patronală a Industriei, Serviciilor şi Comerţului din România (CPISC) este condusă de Lucian Boghiu, (adică de Dan Ioan Popescu).

Armaghedonul Oligarhilor 24. Alfa şi Omega ruşilor

În acest capitol, continuă prezentarea membrilor ACPR şi personajelor care conduc această structură asociativă patronală.

Alţi membri ai ACPR sunt: Asociaţia Română a Antreprenorilor de Construcţii (ARACO) – condusă de Laurenţiu Plosceanu; Consiliul Naţional al Patronilor din România (CoNPR) – preşedinte este Mihai Cârciog (între timp, Cârciog a murit); Patronatul Naţional Român (PNR) – condus de controversatul Florian Costache.

Dintre membrii asociaţi, cel mai influent este Asociaţia Română a Băncilor (ARB), condusă de Radu Graţian Ghetea.

Acesta este şi prim vicepreşedinte Alpha Bank, entitate cunoscută ca aparţinând unor oameni de afaceri ruşi, implicaţi în preluarea RAFO Oneşti.

Gheţea este un personaj extrem de influent în lumea bancară, el fiind vreme de 17 ani la Banca Română pentru Comerţ Exterior (BRCE).

Mai mult, Gheţea – în calitate de preşedinte al bancherilor din România – are strânse legături inclusiv cu guvernatorul Băncii Naţionale, Mugur Isărescu.

Alţi doi membri asociaţi ai ACPR, cu un rol la fel de important în cercul pentru putere, sunt Iniţiativa Europeană a Mediului de Afaceri (IEMA) – al cărei preşedinte este tot Dinu Patriciu, şi Asociaţia Oamenilor de Afaceri din România (AOAR) – condusă de Florin Pogonaru.

Patriciu îşi doreşte obţinerea controlului şi în structura CES, ceea ce i-ar conferi o ascendentă în plus asupra guvernului.

Patriciu personifică resurecţia grupurilor ascunse – conspirate până în prezent – care au capitalizat resursele principale economice şi acum îşi asumă la vedere un post comisarial, de control total politic.

Atât actualul premier, cât şi cel care va urma, sunt pioni ai lui Dinu Patriciu. Preocupările sale de resort politic şi social interferează şi cu zona culturală şi a societăţii civile, spaţiu din care se hrăneşte şi se recrutează clasa politică.

Grupări mai mult sau mai puţin vizibile ancorate în zona spaţiului societăţii civile sau în civil au rol de control şi influenţă.

Există legături strânse între astfel de grupări şi politica cinică a Noii Orânduiri Oligarhice, orânduire reprezentată şi ilustrată de Patriciu.

Armaghedonul Oligarhilor 25. ROMPETROL – garnizoana logistică a grupurilor comisariale

Rompetrol a fost caracterizat în multe feluri de-a lungul timpului. Evident că în prezent el a ajuns pe mâna unor interpuşi ai lui Putin.

A vorbi însă despre garnizoană logistică antiromânească ar necesita o amplă documentare şi prezentarea de probe solide, care aici nu sunt date (dacă ele există).

Arhitectul care deţine Grupul Rompetrol nu se ocupă doar de politică, ci şi de “politica culturală”.

Rompetrol Holding deţine, pe lângă cotidianele Adevărul şi Click, şi grupul de presă Satiricon (Dilema veche, Dilemateca – fondate de Andrei Pleşu, şi revistele Plai cu boi, Aspirina săracului – create de Mircea Dinescu şi România literară – girată de Nicolae Manolescu).

Banii proveniţi din afacerile cercetate penal, din deturnare de fonduri, spălare de bani, evaziune fiscală, manipulare a pieţei, tranzacţionare nelegitimă la Bursă, administrare frauduloasă etc. au ajuns în puşculiţele unor grupări care şi-au asumat funcţii comisariale ale spaţiului public.

Printre aceştia se află membri fondatori şi acţionari ai Academiei Caţavencu, care au fost plătiţi cu suma de 8.626.095.788 lei, la data de 07.11.2002, din surse financiare ilicite menţionate în raportul Oficiului Naţional de Combatere a Spălării Banilor.

Matricea funcţională, trăsăturile şi definiţiile constitutive ale curentului cultural reprezentat de gruparea adăpostită de Rompetrol dezvăluie o accentuată şi apăsată orientare antiromânească.

Atacul la Eminescu pleacă din garnizoana Rompetrol şi este hrănit logistic de reţeaua lui Patriciu.

Patronul este şi fondator al Institutului de Studii Liberale, între ai cărui membrii fondatori se numără Zoe Petre, Nicolae Manolescu, Horia Roman Patapievici şi Andrei Pleşu.

Armaghedonul Oligarhilor 26. Războiul cu Justiţia

Citiţi acest intertitlu. Este foarte interesant, privind retrospectiv, ce a fost şi ce a devenit războiul unora cu Justiţia. De exemplu Patriciu.

Acum opt ani, se scria despre războiul lui Patriciu cu Justiţia, după ce Dinu Patriciu fusese reţinut de procurori. Apoi, s-a scris despre războiul altora cu Justiţia.

Acum, este foarte la modă războiul lui Băsescu cu Justiţia. Interesant că foarte puţini dintre toţi aceştia au câştigat. Unul dintre ei este Patriciu, dar nu mai e între noi. Ficatul…

Războiul cu Justiţia este temă centrală a tuturor celor care sunt implicaţi personal în cazul Patriciu sau care au rude abonate la acest caz. De aici pleacă şi războiul deschis cu preşedintele Traian Băsescu.

Dinu Patriciu este indicat de procurorii DIICOT drept creator şi coordonator al unui grup de crimă organizată, care şi-a obţinut aderenţi şi susţinători din mai multe instituţii ale statului.

Reţeaua de crimă organizată transfrontalieră, grupare “de tip mafiot”, ar fi cea mai vastă, printre alte motive, şi pentru ca “s-a infiltrat la toate nivelurile puterii şi în toate instituţiile statului”.

În Rechizitoriul Rompetrol se găsesc multe dintre explicaţiile pe care le căutăm, cu privire la modul de alcătuire a puterii actuale a României. Patriciu este un model de afirmare a unui grup de interese concentrat pe sectorul strategic al energiei.

Armaghedonul Oligarhilor 27. “Grupul de criminalitate organizată”

Din nou devine interesant să ne uităm retrospectiv ce s-a întâmplat cu unii dintre protagoniştii Afacerii Rompetrol.

Pe 7 octombrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti i-a condamnat definitiv pe Sorin Pantiş şi Sorin Roşca Stănescu la puşcărie. Cu executare.

Patriciu a murit şi a scăpat astfel. Mihaela Popovici, fost vicepreşedinte CNVM, a fost condamnată la închisoare cu suspendare. Ca şi Paul Gabriel Miclăuş, fost membru CNVM.

Sunt alţii asupra cărora s-a dispus neînceperea urmăririi penale. Nu-i pomenim. Îi aşteaptă alte dosare. Nu vor scăpa- Acum procurorii nu mai fac greşelile de acum 10 ani.

În septembrie 2006, Parchetul a finalizat Rechizitoriul cazului Rompetrol.

Rezultă de aici că aproape un deceniu omul de afaceri Dinu Patriciu, împreună cu înalţi reprezentanţi ai statului, au constituit un grup infracţional organizat, transfrontalier, care s-a ocupat, pe lângă operaţiuni de manipulare a pieţei, de capital, de spălare de bani rezultaţi în urma activităţilor ilicite, captând sume considerabile datorate statului, externalizând apoi fondurile obţinute în urma desfăşurării activităţii infracţionale.

Grupul de afaceri reprezentat de Dinu Patriciu este calificat drept un „grup infracţional care şi-a asigurat sprijinul, prin cooptarea în cadrul grupului, a unor persoane cu funcţii importante în instituţii ale statului – grup de criminalitate organizată.”

Dosarul Rompetrol aruncă în aer scena politică românească, în spatele lui Patriciu regrupându-se majoritatea “capitaliştilor” cu averi făcute în regimul criptocomunist al lui Ion Iliescu.

Magnatul penal, liberalul antiliberal, puşculiţa mafiei pesediste este în acest moment modelul desăvârşit al “privatizării mafiei comuniste”.

Solidaritatea din jurul său a unor personaje asemănătoare – Dan Voiculescu, Marko Bella, Tăriceanu, Verestoy Attila, arată că Dosarul Rompetrol este atât de important, încât inflamează întreaga scenă politică a ţării.

Toţi aceştia sunt cuprinşi în fraudele spălărilor de bani din dosarul Rompetrol şi ar urma să încaseze ani grei de puşcărie.

În Rechizitoriul Dosarului Rompetrol se mai precizează:

În perioada anilor 1999-2004, grupul infracţional astfel organizat şi-a realizat scopul de însuşire a creanţei statului român rezultată din Acordul de cooperare economică internaţională cu statul libian, de decapitalizare a Rafinăriilor Vega şi Petromidia, de însuşire şi folosire în propriul interes a sumelor de bani colectate şi destinate bugetului de stat, dar şi de a transfera sume de bani către societăţile membre ale grupului înfiinţate în paradisuri fiscale şi, nu în ultimul rând, crearea, în mod artificial, de lichidităţi prin listarea la bursă a Rafinăriei Petromidia.

Pe lângă bani, grupul lui Patriciu a obţinut nu doar accesul la resursele statului, ci şi un important reper energetic cu valoare strategică.

Ruperea din patrimoniul României a acestei resurse are nu doar implicaţii economice, ci şi consecinţe geopolitice semnificative.

România este o placă turnanta – se afla pe o falie geopolitică, la frontiera Vestului cu Estul, astfel că aici se duc lupte în toată regula (şi) pentru controlul acestei importante resurse – energia.

Armaghedonul Oligarhilor 28. Conexiunea Vantu

În acest capitol al Armaghedonului Oligarhilor, este povestit un episod din preluarea de către Dinu Patriciu a Rompetrol cu ajutorul lui Sorin Ovidiu Vântu.

Ajunsesem într-o vreme să nu mai suport să scriu în web editor cuvântul „Vântu”. Aveam o arhivă cu sute de poze cu acest ins, pe care le folosisem ca ilustraţie foto. Vremurile acelea au trecut de mult. Lectura rândurilor ce urmează este interesantă.

Preluarea Rompetrol de către gruparea Patriciu s-a făcut cu ajutorul lui Sorin Ovidiu Vântu. În 1998, Rompetrol, colos al industriei petroliere, era una dintre cele mai profitabile firme româneşti.

Numai din contractele externe avea de încasat peste 250 de milioane de dolari, harta creanţelor acoperind Libia, Egipt, Sudan, Irak, Rusia, Ecuador. Traiectoria ascendentă a companiei este stopată brusc, prin intersectarea cu gruparea Patriciu.

La acea vreme, Patriciu era asociat cu Sorin Marin în firma SG Internaţional (SGI). Cu sprijinul lui Alexandru Popescu şi Nicolae Stoica, pe atunci membri în conducerea Rompetrol, din august 1998, SGI începe să cumpere masiv acţiuni Rompetrol cu preţul de 10-11 USD/bucată.

“Investitorul” Patriciu nu avea dreptul legal să facă investiţia, SGI având mari datorii către stat. La sfârşitul lunii septembrie, SGI deţinea deja 18% din acţiunile Rompetrol, fără să fi anunţat CNVM la depăşirea pragului de 5%.

Profitând de poziţia sa de atunci, de parlamentar al unui partid aflat la guvernare, Patriciu a încălcat flagrant legea, sfidând CNVM. În luna octombrie 1998, prin funcţionarii Rompetrol, SGI cumpăra încă 11% din acţiuni, aflate atunci în posesia lui Sorin Ovidiu Vântu.

Vântu le achiziţionase de la PAS – asociaţia salariaţilor, care a cedat acţiunile către SOV cu speranţa că astfel vor fi protejaţi de atacul lui Patriciu. Nu s-a întâmplat aşa, în realitate Vântu şi Patriciu erau înţeleşi şi “i-au lucrat” pe acţionari fără probleme.

Fără sprijinul lui Vântu însă Patriciu nu ar fi reuşit să pună mâna pe Rompetrol. Deşi nu era încă acţionar majoritar, Patriciu schimba abuziv componenţa Consiliului de Administraţie, devenind preşedinte al acestuia.

Sorin Marin, omul sau de încredere, devine membru, la fel ca şi reprezentantul FPS. Patriciu introduce modificări în Statutul de funcţionare ale Companiei Rompetrol, care să-i permită confiscarea definitivă şi, mai ales, accesul imediat la activele fiscale ale Rompetrol.

După rezolvarea Rompetrol, a urmat lichidarea celui mai important complex energetic din sud-estul Europei – SNP PETROM, care a fost vândut unei societăţi cu mult mai mică pondere – OMV, în condiţii cu totul discutabile.

Când Băsescu a încercat o (timidă) dezbatere publică pe această temă, au făcut zid şi Ion Iliescu, şi membrii guvernului Năstase. Acţiunea de lichidare a grupului PETROM a fost o formă de predare a României din punct de vedere energetic, statul român fiind astfel lipsit pe viitor de autonomie energetică.

Câştigul reprezentat de controlul sistemului energetic şi al unor importante ramuri industriale ale României aparţine unei mari puteri, Rusia. Obiectivul principal al Washingtonului – eliminarea treptată a influenţei ruseşti în politica europeană – a primit o lovitură directă şi ca urmare a eurostângismului militant al petroliberalilor lui Patriciu.

Armaghedonul Oligarhilor 29. Rusia, liberalii şi virusul Antiamerican

Încă din anul 2007 se prefigurau marile jocuri geopolitice de acum, dintre Rusia şi SUA, pe această zonă geografică.

Diferenţa era însă că pe atunci americanii „mergeau pe burtă”, făcându-se că nu le pasă chiar aşa de tare şi făcându-se că se uită în altă parte, în timp ce se prelingeau spre fruntariile lui Putin, iar vectorii Kremlinului strigau pe toate fronturile că România nu are valoare geopolitică.

Azi măcar ştim cum stăm, lupta pentru sfere de influenţă este făţişă, măcar am lăsat măştile deoparte.

Manifestarea cea mai pregnantă se vădeşte în campania (cu note isterice) retragerii trupelor din Irak. În vara anului trecut (n.n.: 2006), Tăriceanu şi liberalii lui Patriciu invocau, pentru a justifica propunerea de retragere a trupelor româneşti din Irak, cazurile Spaniei şi Italiei.

La Madrid şi la Roma guvernele sunt însă socialiste, membre ale grupului socialist din Parlamentul European. Tot grupul stângist european este infestat de virusul antiamerican.

Unul dintre europarlamentarii reprezentativi ai acestui grup este celebrul militant troţkist din Franţa anilor ‘60, Daniel Cohen – Bendit, un fan declarat al Armatei Roşii sovietice.

Grupul socialist european, care tot proclama autonomia europeană faţă de Statele Unite în domeniul politicii externe şi de securitate, este asociat cu grupările comuniştilor şi ecologiştilor, create şi finanţate cu ani în urmă de Uniunea Sovietică, mai exact de o direcţie a KGB.

Iniţiativa retragerii trupelor din Irak, trâmbiţată de Tăriceanu, devoalează afinităţile cu discursul antiamerican şi antioccidental promovat de Rusia în plan european.

Contextul este totodată acela al planului instalării de baze militare americane în România.

Rusia a reactivat reţelele de agenţi de influenţă conservate în România şi astfel a ajuns preşedintele Camerei Deputaţilor, Bogdan Olteanu, să afirme că, deja intraţi în NATO, ar trebui să o lăsăm mai moale cu parteneriatul cu Statele Unite.

Finul lui Tăriceanu cerea practic întreruperea parteneriatului strategic cu Statele Unite. Agenta kaghebistă Gisella Vass ar fi fost mândră de nepoţelul ei.

Tot Bogdan Olteanu este cel care trage sforile pentru proiectata întâlnire a lui Tăriceanu cu Putin, preparată deja de o recentă vizită a lui Patriciu în Rusia.

Armaghedonul Oligarhilor 30. Melescanul lui Patriciu, gunoiul în costum Armâni

A vorbi despre cineva şi a-l desfiinţa mutilându-i numele, de exemplu pocindu-l „meleşcanul„, este un lucru cu care nu sunt de acord.

Autorii Armaghedonului Oligarhilor scriu prea mult despre Rompetrol şi rolul acestei organizaţii sub Patriciu şi prea puţin despre rolul altor mari companii româneşti.

Unele dintre ies acum la suprafaţă în anchete penale interesante. Şi nu sunt încă toate. Siveco a fost una. Puteai să spui, în loc de „meleşcanul”, Teodor Meleşcanu şi să aduci mai multe date despre acesta.

E la fel de urât „meleşcanul” ca „udrei” şi „băsescului”. Bleah!

De la începutul lui 2006 asistăm la o adevărată ofensivă a lui Dinu Patriciu în ştergerea responsabilităţii penale personale, cât şi a complicilor săi.

Eforturile sale au culminat prin asaltul asupra guvernării României, care a devenit practic o anexă a consiliului de administraţie Rompetrol.

Teodor Meleşcanu, actual ministru al Apărării, a fost membru în Consiliul de Administraţie al Rompetrol, între 2002 şi 2004.

În condiţiile în care principalul acţionar al Rompetrol, Dinu Patriciu, este nu doar anchetat penal, ci şi într-un litigiu internaţional cu statul român, prezenţa unor oameni în poziţii-cheie din guvern, care au fost remuneraţi de el cu sume importante, ridică serioase semne de întrebare faţă de cât de bine este protejat interesul public în acest litigiu.

Meleşcanu a fost deconspirat recent ca agent securist de celebrul Liviu Turcu, ofiţerul care a fugit în Occident înainte de 1989 (Traian Băsescu l-a numit pe Meleşcanu, mai inspirat poate, “gunoi în costum Armâni”).

Melescanu a fost cel care a legat PNL direct cu partidul lui Putin, semnând un acord cu o organizaţie din Moldova susţinută şi creată de consilierul special al lui Putin, Gleb Pavlovski.

Armaghedonul Oligarhilor 31. Orban, pudelul care latră

Există momente în care simt nevoia să am probe pentru ce apare pe website. Secţiunea despre Ludovic Orban este într-o asemenea situaţie, pentru că l-am cunoscut pe Ludovic.

Ceea ce pot să spun despre Orban este că e un om de relaţii extraordinar, cu o memorie de elefant, menit să fie secretar general al unui partid. Nu cred că Ludovic Orban este potrivit să fie lider al unui partid, dar mi-aş fi dorit ca el, nu Alina Gorghiu, să fie ales copreşedinte PNL.

Respect la Orban aversiunea de trei decenii pentru stânga fesenistă (indiferent cum se numeşte ea) şi nu îi înţeleg aversiunea organică faţă de Băsescu. Când este vorba despre pehlivanul acela complex, trebuie să rămâi rece şi lucid ca o sticlă de vin scos de la gheaţă. În rest, cele ce urmează şi le asumă autorii, eu nu.

Ludovic Orban, ministrul Transporturilor (n.n.: din momentul publicării Armaghedonului Oligarhilor), a fost administrator la Rominserv, firma membră a holdingului Rompetrol, al cărui principal acţionar este Dinu Patriciu.

Orban a încercat recent, ca viceprimar al Capitalei, să treacă prin Consiliul Municipal o hotărâre favorabilă Rompetrol.

Instalat de Patriciu drept şef al ofensivei anti-Băsescu, Ludovic Orban a făcut eforturi disperate pentru a se remarca, prin obscenitate şi trivialitate deşănţată, în ochii adevăratului şef al PNL – Dinu Patriciu.

Ludovic Orban şi-a dovedit fidelitatea în perioada izbucnirii scandalului Rompetrol, când a sărit să-şi apere patronul din calitatea de preşedinte al PNL Bucureşti, afirmând că, “după cazul Dinu Patriciu, nici un cetăţean al României nu se poate simţi în siguranţă”, jignind astfel toţi cetăţenii României care n-au nici un motiv să fie puşi în aceeaşi oală cu jefuitorii economiei naţionale.

Tatăl lui Orban a fost securist în perioada cea mai neagră şi mai plină de blestemăţii a Securităţii. Bătrânii membri ai AFDPR care mai sunt în viaţă şi-l amintesc încă pe măcelarul din Braşov, renumit pentru sadism şi maniac al bătăilor crunte.

A fost dat afară în perioada anilor ’60, când aparatul încerca să îşi schimbe faţa. Ulterior, a lucrat la Abator, unde, ca fost securist, şi-a făcut de cap. A fost arestat pentru furt, fiind în lot cu fostul director al ONT, Şerbănică, un caz cunoscut la vremea aceea.

A făcut puşcărie la Penitenciarul Codlea, ceea ce nu l-a oprit pe fie-su, Ludovic, să-şi dorească să servească Partidul, astfel că, după absolvirea Facultăţii de Tehnologie a Construcţiilor de Maşini din Braşov, în 1988, şi-a propus să intre la Ştefan Gheorghiu.

Imediat după absolvire, la un an, a devenit, ajutat de “structuri”, învăţăcel în ale activismului PCR, la Ştefan Gheorghiu.

Armaghedonul Oligarhilor 32. Politrucul pe stil nou

Continuă secţiunea despre Ludovic Orban. Un om care a făcut unele alegeri greşite, dar despre care este greu de spus că este politruc.

Există alţii cu probleme mult mai mari decât Orban, iar cele afirmate mai jos trebuie probate. Ca să nu mai spunem că chiar sunt foarte curios să am proba că Patriciu a fost un acoperit infiltrat în Dreapta Românească, ca să o racordeze la cercurile de interese ruseşti.

Munca în fabrică nu i-a surâs, vocaţia de politruc fiind mult mai aproape de fibra sa intimă.

După revoluţie, se metamorfozează în liberal, aripa deplin conspirată, şi se înscrie la continuatoarea şcolii de activişti de partid “Ştefan Gheorghiu”, la SNSPA, instituţie fondată de ofiţerii securităţii şi activiştii partidului comunist, în sedii puse la dispoziţie de SRI.

Conducerea SNSPA era asigurată de cadre de nădejde, apropiaţi ai lui Ion Ilici Iliescu, care avea nevoie de o instituţie ce urma să asigure necesarul, linia a doua de cadre şi slujbaşi ai reţelei cominterniste care apucase să pună mâna pe conducerea statului.

Din acea perioadă datează şi racordul cu Dinu Patriciu, un reprezentant al structurilor acoperite, care îşi propunea încă de pe atunci preluarea patrimoniului românesc în folos propriu.

“Famiglia liberală”

“Famiglia liberală” creată de Patriciu cuprinde numai astfel de “curaţi liberali”, “pur sânge”: Orban, odrasla de ofiţer de securitate, fotomodelul Tăriceanu, crescut de colaboratorul Securităţii, Dan Amedeo Lăzărescu, Bogdan Olteanu, finul şi mâna dreaptă a lui Tăriceanu, nepot al Gizellei Vass, agenta NKVD, direct implicată în dosare de crimă şi chiar cercetată după Revoluţie o perioadă, până când, misterios, dosarul s-a topit şi exemplele pot continua.

Cât despre Tăriceanu, practic nici nu mai încap comentarii dacă avem în vedere că în procesul Rompetrol acesta depune mărturie în favoarea companiei Bossului şi împotriva intereselor statului român (deşi, teoretic, reprezintă statul român, ca prim ministru!).

Un simţ de slugă fără egal sau aroganţa unei sfidări fără precedent l-a determinat pe Tăriceanu să-i ofere, iniţial, postul Justiţiei avocatului lui Dinu Patriciu în dosarul Rompetrol, Cristian Iordănescu. Informaţia apare chiar într-unul dintre ziarele oligarhului penal, “Adevărul”.

Am fi putut fi un exemplu unic pentru întreaga Europă, cu un ministru al Justiţiei care să cumuleze şi funcţia de avocat al unui cercetat penal! şi toate acestea în numele “reformei”, asigurării funcţionării statului de drept, garantării independenţei Justiţiei şi continuării luptei anticorupţie.

Armaghedonul Oligarhilor 33. Complicitatea lui Constantinescu

Să analizăm puţin ce a mai rămas din cei şase: Băsescu, Constantinescu, Geoană, Patriciu, Voiculescu şi Roşca Stănescu. Constantinescu e un pensionar în politică.

Patriciu e oale şi ulcele. Voiculescu şi SRS sunt în puşcărie. Nici Băsescu nu se simte mult prea bine, ci mai curând puţin mai rău. Geoană este o stafie printre noi.

Patriciu şi-a luat avânt în afaceri prin complicitatea lui Emil Constantinescu, care nu întâmplător este acum ideologul frontului anti-Băsescu.

Plasarea lui Constantinescu, tot mai evidentă în aceste momente politice din România, de partea celor care ţin prin orice mijloace să întrerupă la mijloc mandatul preşedintelui României trebuie analizată cu mai multă atenţie.

Geoană, Constantinescu, Sorin Roşca Stănescu şi Voiculescu se văd des şi dezbat împreună cu Patriciu un proiect numit România fără Băsescu.

Odată cu instalarea Regimului Constantinescu, Dinu Patriciu i-a cooptat pe Cătălin Harnagea şi pe Dorin Marian, cel care răspundea la nivel înalt de Securitatea Naţională, obţinând astfel suportul şi propulsia SIE şi a sistemului de siguranţă naţională.

I-a recompensat ulterior pe amândoi, oferindu-le slujbe la Rompetrol. Tăriceanu l-a mobilizat recent pe Dorin Marian la cancelaria sa, instalându-l practic şef al campaniei anti-Băsescu. Resursele financiare nu vor fi o problemă, câtă vreme campania este susţinută de Patriciu.

Armaghedonul Oligarhilor 34. Lichidarea lui Băsescu

Efectul puternic al mesajului transmis de acest fragment a fost notabil în epocă. Faptul că se încearcă mazilirea lui Traian Băsescu a ajuns să fie cunoscut de toţi cei ce trebuiau să ştie acest lucru.

Timpul a demonstrat că, atâta timp cât Traian Băsescu a fost preşedinte, exact aşa au stat lucrurile. USL (sau componentele acesteia) au avut o permanentă tendinţă de lichidare politică a preşedintelui în funcţie.

Acesta este unul dintre fragmentele din Armaghedonul Oligarhilor care m-a determinat să afirm că autorii sunt ofiţeri de servicii secrete. Jurnaliştii nu scriu astfel, punând virgulă între subiect şi predicat.

Constantinescu a primit, se pare, rolul de manager al acestui proiect, al cărui mesaj definit chiar de el este lichidarea lui Băsescu. Cu alte cuvinte, preşedintele Băsescu trebuie înfrânt cu orice mijloace, deoarece ne aflăm în criză –în stare de război total.

Un prim efect al războiului este suspendarea legii. Aşadar, Constantinescu a citat definirea fazelor, ne-a dezvăluit faza care urmează – suspendarea legii, a moralei şi a regulilor. Geoană propune sudarea lui Băsescu într-un sarcofag de plumb sau alungarea din România (evident după lichidare).

Voiculescu şi Roşca Stănescu au în acest război rolul de ofiţeri de presă şi diversiune. Constantinescu este ideologul. Când spui că într-un război legile trebuiesc suspendate, ne îndreptăm spre un deznodământ al fatalului.

Băsescu trebuie să dispară –si, în plus, lovitura trebuie să fie fatală, pentru că, odată eşuată, ea va genera un efect contrar. Constantinescu propune un proiect politic care nu exclude suprimarea. Când spui că în război legile se suspendă excluzi din start procedura electorală şi votul democratic.

Probabil că poate fi luată în considerare şi fraudarea masivă a alegerilor printr-o generare premeditată de haos, urmată de o stare de urgenţă declarată sub autoritatea Parlamentului. Lucruri asemănătoare se petrec în vecinătatea noastră răsăriteană.

Armaghedonul Oligarhilor 35. Ucrainizarea României

Acesta este un alt capitol fundamental pentru a înţelege cum arăta în anul 2007 jocul geopolitic care a evoluat şi a ajuns unde se află acum: ucrainizarea României.

După opt ani, este instructiv să urmărim cum a evoluat jocul de putere în regiune.

Asemănarea şi coincidenţa mişcărilor de pe scena politică a României şi Ucrainei nu sunt deloc întâmplătoare. şi aici, şi în Ucraina se dă o bătălie – aproape pe faţă – între interesele ruseşti şi cele euro-atlantice.

Noile evoluţii din câmpul politic din România, dar şi din spaţiul mai larg al vecinătăţilor răsăritene, Ucraina, mai ales, reclamă o nouă cheie de abordare, adecvată dinamicii evenimentelor care sunt în derulare.

Jocul lui Patriciu şi sprijinul din umbră sau făţiş obţinut de acesta nu poate fi decriptat fără înţelegerea acestui aspect. Ucraina a lansat o adevărată bătălie împotriva intereselor României, pe toate planurile posibile, episodul recent, al transformării Insulei Şerpilor în district al Odessei, în scopul interzicerii accesului ţării noastre la rezervele continentale submarine de hidrocarburi, fiind doar vârful aisbergului.

Ne aflăm într-o arie de intersecţie a numeroase interese geopolitice, în mijlocul bătăliei pentru trasarea rutelor viitoarelor conducte care urmează a fi alimentate de ţiţeiul din bazinul Mării Caspice.

O rivalitate energetică fără precedent se ascunde în spatele numeroaselor dispute diplomatice şi militare regionale. Din această perspectivă, trebuie aşezată grila de înţelegere a rolului lui Patriciu şi a actiunii “grupului sau de crimă organizată”.

• urmează: Armaghedonul Oligarhilor 36. Destructurarea economiei naţionale

Titlul (destructurarea economiei naţionale) este foarte interesant. Se poate vorbi despre acest lucru, despre autori posibili, despre suspecţi potenţiali care ar fi făcut acest lucru.

Se pot aduce probe privind destructurarea economiei. Am scris de-a lungul timpului despre acest lucru. În loc, autorii scriu din nou despre Rompetrol, ca şi cum această companie ar fi un soi de Gazprom al României, fără de care ţara se prăbuşeşte.

Vreme de mai bine de un deceniu, grupul infracţional condus de Patriciu a spălat bani, a manipulat piaţa de capital şi a înşelat autorităţile.

Rompetrol era nava amiral a comerţului exterior românesc, se afla în topul firmelor româneşti de comerţ exterior, fiind singurul contractor specializat în petrol şi gaze care activa cu succes pe piaţa mondială.

Ani de zile, această societate a adus în ţară milioane de dolari, rezultaţi din lucrările de foraj şi constructii-montaj în domeniul petrolier, executate în diverse ţări ale lumii.

Afacerea Rompetrol a fost din start clădită pe baza unei strategii de destructurare a economiei naţionale.

Au avut loc o serie de lovituri succesive, care au lichidat întreg patrimoniul petrolier al României, una dintre averile strategice ale ţării fiind înstrăinată prin jaf – politica dusă de toate guvernările care s-au succedat după momentul 1989.

Tandemul de astăzi OMV – Rompetrol este expresia unui periculos monopol în industria petrolului, creat prin contribuţia decisivă a “elitei” corupte securistice şi de partid.

Cazul Patriciu şi analiza contextului care a creat situaţia de acum este de o covârşitoare importanţă, în sensul percepţiei orizontului societăţii româneşti în intervalul următor.

Patriciu este un exponent ilustrativ, este deja expresia unei tipologii a oligarhiei româneşti, asemănătoare celei ruseşti.

Nu întâmplător oligarhia noastră este conectată direct cu omologii de la Moscova. Eficacitatea Cartelului arată o remarcabilă tenacitate.

urmază: Armaghedonul Oligarhilor 37. PNL S.R.L.

arăşi, jurnalistic vorbind, mă simt obligat să menţionez că toate aceste date, referitoare la PNL, trebuie probate cu documente.

Despre felul în care şi-a aservit PNL Dinu Patriciu s-a vorbit mult în stratosul românesc. Dacă Patriciu a murit, asta nu înseamnă că trebuie să fim incorecţi: nu toate aceste lucruri s-au verificat şi, în primul rând, nu a existat nici o cauză penală în acest subiect.

Liberalii stau în poziţie de drepţi în fata şefilor Călin Popescu Tăriceanu (15 milioane de dolari) şi Dinu Costache Patriciu (350 de milioane de dolari).

Pentru a avea sprijin în partid, Tăriceanu i-a luat asociaţi în firmele Intervam SA, Leader High Tech SA şi Sopas SA pe colegii lui, Sebastian Vlădescu, Andrei Chiliman, Dan Radu Ruşanu, George Danielescu- SAFI, Radu Spiridon Cojocaru, Dan Constantinescu, Ion Basgan.

După ce a reuşit să pună mâna pe PNL şi să scape de contestatari, gruparea Tăriceanu – Patriciu se poate lăuda că deţine controlul asupra partidului.

Conştienţi că pentru politicieni banul este cel mai important, cei doi afacerişti s-au asociat cu senatori, deputaţi şi primari din PNL.

Patriciu a subjugat întreaga filială PNL Prahova, iar ceilalţi colegi sunt ţinuţi la respect prin relaţiile de afaceri, în care, bineînţeles, şefii cei mari sunt patroni sau acţionari majoritari.

Este motivul principal pentru care, în urmă cu doi ani, Theodor Stolojan spunea că PNL s-a transformat într-un SRL.

Armaghedonul Oligarhilor 38. Legăturile de afaceri ale grupării Tariceanu- Patriciu cu membri PNL

În acest intertitlu, continuă detalierea relaţiilor de afaceri dintre liberali şi premierul din anul 2007,Tăriceanu. După câte ştim, nu e nimic ilegal să ai legături de afaceri cu membrii partidului pe care îl conduci.

Ar fi interesant de analizat cum au evoluat între timp lucrurile şi poate că astfel vom pricepe multe dintre mutaţiile ce se produc acum pe scena politică.

Firma Intervam SA este una din multele societăţi la care este acţionar Călin Popescu Tăriceanu, premierul României. Interesant este că printre acţionari găsim nu mai puţin de şase liberali.

Andrei Chiliman, Dan Radu Ruşanu, George Danielescu- SAFI, Radu Spiridon Cojocaru, Dan Constantinescu, Ion Basgan. Chiliman este primarul Sectorului 1 din Bucureşti,

Basgan, parlamentar de Teleorman, Cojocaru – fost parlamentar de Braşov, Constantinescu, senator de Braşov, iar Dan Ruşanu este deputat de Hunedoara.

Cel mai cunoscut este George Danielescu, zis şi SAFI. Alături de aceştia, pe lista acţionarilor mai apar alte firme, la care întâmplător sunt acţionari liberali: ARI Electronics Inveşt SRL, Banca Română pentru Relansare Economică Libra Bank, Flanco Import Export SRL, Publimedia SRL, dar şi fantomatica SC Arabesque Investments International SA, cu domiciliul în Insulele Virgine.

La Leader High Tech SA, printre partenerii lui Călin Popescu Tăriceanu îl găsim pe fostul ministru de finanţe Sebastian Vlădescu, dar şi firma SC Medist SRL.

Armaghedonul Oligarhilor 39. Banii şi relaţiile “băieţilor deştepţi”

Capitolul acesta sintetizează legăturile dintre Tăriceanu, Patriciu şi o serie de liberali şi câştigurile unorprieteni politici ai acestora în Afacerea Rompetrol.

Este cel puţin dubios cum atâţia liberali sunt asociaţi cu Tăriceanu şi cu Patriciu în diverse firme. şi nu numai cu ei, în cercul băieţilor deştepţi intrând, mai nou, Sebastian Vlădescu, Bogdan Olteanu, Relu Fenechiu şi alţii.

Să nu mai poată aceşti politicieni să facă afaceri cu altcineva?

Sau poate că tocmai banii şi relaţiile – unele chiar în PSD – de care dispun Tăriceanu (15 milioane USD, conform Topului 300 Capital) şi Patriciu (350 de milioane de dolari) să fie hotărâtoare în alegerea celor doi ca parteneri.

PNL nu mai este un partid în care să primeze interesul public şi politic, ci unul în care guvernează legea banului. Este un fel de SRL al lui Tăriceanu şi Patriciu, ambii implicaţi în megaafacerea Rompetrol.

Tunul Rompetrol

Câştigurile realizate de mai multe persoane importante de pe scena politică, în urma tranzacţiei de la bursa cu acţiuni Rompetrol Rafinare:

* Camelia Rodica Voiculescu: 480.000.000 de acţiuni x (250-116) a 64,3 miliarde de lei * Attila Verestoy: 70.000.000 x (300- 116) a 128,8 miliarde de lei

Câştigurile realizate sau părţile de realizat de către persoanele care au cumpărat de la Saltville pentru un preţ mediu de vânzare, de 650 – 660 de lei/acţiune

* Camelia Rodica Voiculescu: 480.000.000 x 650-250) a 192 de miliarde de lei *Attila Verestoy: 70.000.000 x 650- 300) a 17 miliarde de lei * Călin Popescu Tăriceanu: 10.000.000 x (660-500) a 1,7 miliarde de lei

Armaghedonul Oligarhilor 40. Tăriceanu a fost implicat în SAFI

Acest intertitlu este un excurs în trecut, cu 11 ani înainte de momentul aruncării pe piaţă a Armaghedonului Oligarhilor: momentul SAFI şi rolul lui Tăriceanu.

Firma Societatea de Administrare a Investiţiilor SAFI – Inveşt SA număr de înmatriculare J40/15812/1994, acordat la 24.08.1994 – 19.12.1996 – Călin Popescu Tăriceanu intra în SAFI.

Pe 18.05.1999, Călin Popescu Tăriceanu iese din SAFI. În 1996, Consiliul de Administraţie al SAFI era format din Viorel Cataramă – preşedinte, Andrei Ion Chiliman – membru, Radu Boroianu – membru, Dan Ruşanu – membru, Bogdan Stanca – membru.

Din cele 43.208.013.467 de titluri de participare la SAFI, liberalii deţineau un activ de 251.203.959.581 de lei.

Când s-a mirosit căderea catastrofală a SAFI, cei din conducere, în frunte cu George Danielescu şi Tăriceanu, şi-au retras zeci de miliarde de lei.

Premierul, acum proprietar al mai multor societăţi comerciale, inclusiv al celei ce se ocupă de importul de autoturisme Citroen pentru România, ATS, a împrumutat câteva zeci de miliarde, necesare unor asemenea afaceri de la SAFI, adică, mai exact, de la oamenii care au cotizat.

Prăbuşirea SAFI în 1996 a lăsat cu buzunarele goale şi a adus la disperare circa 106.000 de investitori, care şi-au depus agoniseala, tentaţi de dobânzile mari promise.

Armaghedonul Oligarhilor 41. PNL Şi recuperarea filierei PSD – Moscova via Chişinău

Între PNL şi PSD exista însă şi un alt fel de “lucrare împreună” decât cea vizibilă pentru toată lumea.

În privinţa proiectelor legate de românii din afara graniţelor funcţionează o conivenţă semnificativă, care dă măsură “diferenţierii” ideologice dintre PSD şi PNL.

Deşi anchete ale instituţiilor specializate au scos la lumină fapte ce dovedesc implicarea guvernării PSD în acte penale şi acţiuni antiromâneşti, PNL a continuat aceeaşi politică dusă de regimul Năstase faţă de românii din afara graniţelor.

Armaghedonul Oligarhilor 42. Titus Corlăţean a dat banii Guvernului României oamenilor Moscovei de la Chişinău

Intrăm acum în altă poveste. În 2002, trei tineri TSD-işti au fost prezentaţi jurnaliştilor acreditaţi pe Guvern: unul dintre ei era Titus Corlăţean.

Ceilalţi doi – Daciana Sârbu şi Bogdan Aurescu. Dintre cei trei, unul singur încă nu a fost total compromis de ticăloşiile petrecute în viaţa noastră politică.

Din acest capitol, aflăm că Titus ar fi făcut nenorociri încă din fragedă politicie tesedistă.

Raportul oficial al Curţii de Conturi a României, instituţie supremă de control financiar, aruncă o rază de lumină asupra proporţiilor jafului şi ilegalităţilor din timpul guvernării PSD şi, în acest caz, a implicării actualului secretar general al PSD, Titus Corlăţean, în sponsorizarea oamenilor Moscovei de la Chişinău, pe vremea când era responsabil al Departamentului pentru Relaţiile cu Românii de Pretutindeni.

Raportul, realizat pe parcursul anului 2006 şi cuprinzând verificările asupra perioadei 2004 – 2005, are sute de pagini şi fotografiază neregulile din toate instituţiile româneşti.

Una dintre cele mai explozive părţi din documentul Curţii de Conturi este cea referitoare la modul de utilizare a fondurilor alocate de la bugetul de stat pentru finanţarea proiectelor pentru românii de pretutindeni.

Se demonstrează că statul a fost prejudiciat cu zeci de miliarde de lei, iar organizaţiile care au derulat aceste fonduri au fost date pe mâna Justiţiei.

Cu un an în urmă, un funcţionar al Departamentului a stârnit un scandal răsunător, afirmând public că alocarea fondurilor către românii din afara graniţelor, proces secretizat de Adrian Năstase, s-a făcut pe criterii cu totul anapoda.

Fonduri ale statului român au fost dirijate în beneficiul unor agenţi dovediţi ai Moscovei, cu implicarea unor cadre corupte din serviciile româneşti.

Actualul secretar de stat responsabil pentru Relaţiile cu Romanii de Pretutindeni, Mihai Gheorghiu, instalat de PNL, a refuzat să sesizeze Procuratura, cerând doar un raport al Corpului de Control.

Armaghedonul Oligarhilor 43. Jaful din timpul Guvernării Năstase

Curtea de Conturi a avut întotdeauna un rol interesant în demnatelarea ecuaţiilor politico-economice în care au fost implicate şi PNL sau PSD.

Ciudat este că de-a lungul timpului instituţia a fost condusă de oameni care şi-au început cariera politică în PSD. De exemplu, acum în fruntea Curţii de Conturi este Nicolae Văcăroiu, fost premier al PSD pe când acesta se numea FDSN.

Un Memorandum realizat de un funcţionar al MAE, înaintat Guvernului României în mai 2005, arăta următoarele fapte – confirmate acum şi de laborioasa cercetare a Curţii de Conturi: în toate proiectele nefinalizate sau defectuos finalizate se întâlneşte aceeaşi ecuaţie: un grup restrâns de persoane a distribuit clientelar, pe criterii cu totul străine interesului naţional, sume fabuloase de bani unor reprezentanţi ai unor organizaţii din Republica Moldova, fără a urmări finalitatea reală a cheltuirii sumelor decontate.

Acest mic grup de persoane, care include şi funcţionari guvernamentali, precum şi persoane care gravitează în jurul unor centre de putere politică aparţinând foştilor guvernanţi, se poate face vinovat de abuz de putere, trafic de influenţă, deturnare de fonduri, înşelăciune.

Pe lângă irosirea fondurilor publice şi a utilizării necorespunzătoare a acestora, se adaugă dezinformarea cu bună-ştiinţă a opiniei publice şi a autorităţilor româneşti şi străine, prin rapoarte şi “analize” lipsite de orice relevanţă şi prezentate drept materiale rezultate ca urmare a unor investigaţii costisitoare.

Grupul responsabil de toate acestea şi-a propus, şi a reuşit în mare măsură, arogarea rolului de instanţă de analiză şi interpretare a problematicii spaţiului exsovietic şi, cu precădere, a Republicii Moldova.

Armaghedonul Oligarhilor 44. Corupţia societăţii în civil

Autorii Armaghedonului Oligarhilor prezintă acum un capitol timpuriu din episoadele succesive de confiscare a societăţii civile, prin folosirea metodei calului troian.

Ciudat este că aici apare ca actant Iulian Chifu, fostul consilier al preşedintelui Traian Băsescu, la momentul 2007 încă nenumit în funcţie la Cotroceni.

Memorandumul amintit, înaintat Guvernului României în mai 2005, scotea la lumină fapte grave de corupţie.

Ulterior, datele au fost confirmate de ancheta Curţii de Conturi a României referitoare la modul de utilizare a fondurilor alocate de la bugetul de stat pentru finanţarea proiectelor pentru românii de pretutindeni, care s-a încheiat la sfârşitul anului 2006.

Trei organizaţii care au prejudiciat statul au fost date pe mâna Justiţiei.

Toate cele trei organizaţii din Iaşi, Centrul pentru Democraţie Iaşi, Fundaţia Academică Petre Andrei Iaşi şi Centrul de Prevenire a Conflictelor şi Early Warning, reprezintă în fapt acelaşi grup, membrii lor având strânse legături.

Toate aceste ONG-uri sunt controlate de oameni apropiaţi unor cadre corupte ale structurilor serviciilor secrete şi sunt strâns legaţi de PSD.

Iulian Chifu, prezent adeseori pe postul Realitatea TV, ca director al Centrului de Prevenire a Conflictelor şi Early Warning, este fondator şi al Centrului pentru Democraţie Iaşi.

Doru Tompea, membru fondator al Centrului pentru Democraţie Iaşi, era şi membru al Biroului Judeţean al Partidului Social Democrat şi a fost directorul de campanie al Uniunii PSD+PUR.

Tompea este, în acelaşi timp, preşedinte al Fundaţiei Academice Petre Andrei, acţionar al acesteia şi, totodată, decan al Facultăţii de Psihologie din cadrul Universităţii Petre Andrei, universitate particulară care aparţine Fundaţiei Petre Andrei.

Armaghedonul Oligarhilor 45. Plan rusesc susţinut la Bucureşti

Continuă descrierea unei porţiuni din planul rusescde zăpăcire şi aservire a Bucureştiului intereselor Moscovei.

Acum, acest plan nu mai este un secret pentru nimeni, dar la momentul apariţiei Armaghedonului Oligarhilor era un şoc a se vorbi deschis despre asemenea lucruri.

Centrul condus de Iulian Chifu, un apropiat al senatorului PNL Teodor Melescanu, a inventat şi un Plan comun pentru Transnistria, împreună cu alte ONG-uri controlate de serviciile de informaţii din Ucraina şi Republica Moldova.

Prezentată cu fast la Comisia pentru Politica Externă condusă de senatorul PSD Mircea Geoană, făcătura prin care se introduceau în spaţiul politic idei vehiculate de Rusia a subminat într-o oarecare măsură iniţiativele Instituţiei Prezidenţiale a României în zonă.

Atât în boardul Centrului de Prevenire a Conflictelor, cât şi între fondatorii Centrului pentru Democraţie Iaşi, se afla Gabriel Micu, funcţionar al DRRP, consilier şi reprezentant special al fostului secretar de stat Titus Corlăţean.

Micu, propulsat de Hrebenciuc, a făcut parte din 1995 din tot felul de comisii guvernamentale, din Consiliul pentru Minorităţi Naţionale, apoi din 1997 apare în cadrul Departamentului pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale, este integrat în MAE, ca director în Direcţia Consiliul Europei şi Drepturile Omului, este ulterior însărcinat cu interimatul reprezentanţei diplomatice din Cipru, până la sosirea lui Costin Georgescu, şi apoi este numit şef al Direcţiei Moldova.

Armaghedonul Oligarhilor 46. Corlatean şi Năstase au sprijinit oamenii Moscovei

În continuare este detaliat capitolul deturnării de către Corlăţean a banilor destinaţi românilor din R. Moldova spre organizaţii potrivnice acestor interese.

Reapare controlul deja cunoscut al Curţii de Conturi pe această deturnare, dar apar şi ONG-urile ieşene controlate de gaşca lui Năstase. Mai ştie cineva despre aceste lucruri acum?

Prezenţa sa atât în interiorul departamentului care aloca banii, cât şi în organizaţiile care primeau banii, reprezintă un conflict clar de interese.

Bugetul Departamentului Românilor de Pretutindeni, condus de Titus Corlăţean, secretar de stat şi purtător de cuvânt al partidului, a fost secretizat de Adrian Năstase, ceea ce a permis fraudele şi suportul mascat al guvernării PSD în favoarea politicienilor creaţi şi sprijiniţi de Moscova.

PSD, prin DRP, a contribuit masiv la susţinerea candidaţilor Moscovei la Chişinău, acordând, pe lângă bani, şi sprijin politic nemijlocit.

Chiar şeful de campanie al Blocului Moldova Democrată, condus de fostul primar al Chişinăului, Serafim Urechean, era un pesedist din Iaşi, Cezar Caluschi, partener de afaceri cu Bogdan Solcanu, fiul senatorului PSD Ioan Solcanu, fostul şef autoritar al Iaşiului.

Agregatul PSD local îi cuprinde pe Tompea, Nechita, Solcanu, la rândul lor direct legaţi de Radu Timofte. Liderul Blocului Moldova Democrată – Serafim Urechean – a susţinut public candidatul Rusiei în Ucraina, Viktor Yanukovici, şi echipa sa rusească.

Iar şeful campaniei lui Yanukovici, trimisul Kremlinului, Gleb Pavlovsky, a fost şi coordonatorul echipei ruseşti de campanie a moldovenilor lui Serafim Urechean.

Potrivit unor surse publice, Urechean este totodată un apropiat al prim-adjunctului SIE, Silviu Predoiu.

Curtea de conturi demască hoţia

Raportul Curţii de Conturi a sancţionat ilegalităţile patronate de Titus Corlăţean, actele de control întocmite în urma verificării Fundaţiei Academice “Petre Andrei” din Iaşi, Asociaţiei Centrul pentru Democraţie din Iaşi, precum şi Asociaţiei Centrul pentru Prevenirea Conflictelor şi Early Warning din Bucureşti – instituţii care au utilizat fonduri destinate românilor de pretutindeni în anul 2004, fiind înaintate organelor de cercetare penală, neavând, pe moment, caracter public.

În timp ce România susţinea în Moldova reţeaua intereselor ruseşti, oligarhii ruşi investeau masiv în obiectivele industriale din România.

Armaghedonul Oligarhilor 47. ALRO – povestea adevărată

Despre cum a ajuns ALRO pe mâna ruşilor s-a scris enorm. Autorii documentului prezentat aici în serial pretind că deţin adevărul.

Să-i urmărim cu atenţie.

Povestea ALRO este povestea tuturor guvernelor României din 1990 încoace. Este ridicol să vii astăzi şi să pretinzi că ALRO ar avea de-a face cu Băsescu sau (doar) cu… Stolojan.

Anul trecut, celebrul luptător antisovietic Vladimir Bukovski a vizitat România şi ne-a spus în faţă, tranşant, ca noi avem KGB-ul în România, cu LukOil şi cu sectorul industriei de aluminiu.

Aşa cum toate sectoarele strategice, primordiale în economia Rusiei, industria petroliferă, Gazprom, industria nucleară, minele de uraniu, industria spaţială sunt controlate de către grupul de la Dresda al ofiţerului KGB Vladimir Putin, tot astfel şi în România ofiţerii ruşi conduc şi controlează ramuri industriale strategice pentru industria de război.

Istoria preluării aluminiului românesc de către ruşi începe imediat după Revoluţie. ALRO Slatina a fost înfiinţată în ianuarie 1991, ca societate pe acţiuni, prin preluarea unei cote de 65% din patrimoniul Întreprinderii de Aluminiu Slatina.

Uzina de Aluminiu Slatina a fost înfiinţată în martie 1961 şi constituia un segment important al industriei de apărare a României.

Societatea ALRO este singurul producător de aluminiu primar din România şi cel mai mare din Europa de Est şi este listată la Bursa de Metale de la Londra (LME).

ALRO poate produce anual peste un milion de tone de alumină, 420.000 de tone de aluminiu primar şi 120.000 de tone de produse din aluminiu.

ALRO are pieţe de desfacere în întreaga lume. ALRO şi, ulterior, restul industriei de aluminiu au intrat treptat sub controlul unei grupări – cum o spune foarte clar Bukovski – a serviciilor ruseşti.

În mediul de afaceri din metalurgie se ştia că tranzacţia face parte dintr-o strategie mai amplă de concentrare a întregii producţii de aluminiu din România într-o singură mână, astfel încât să se poată dicta şi preţurile în funcţie de un anumit monopol, care s-ar putea instaura pe piaţa românească de profil.

Totul pleacă de la un singur nume: Marco. Marco de la Mark Rich, partenerul de afaceri al lui Soros.

Interfaţa, Marco International, este condusă de rusul Vitali Matsitski, la rândul său apropiat al lui Victor Pinciuk, ginerele fostului preşedinte ucrainean Leonid Kucima.

Vitali Matsitski este şi proprietarul Grupului de firme Rinko, specializat în producţia petrolieră, şi are o avere estimată la peste 10 miliarde de dolari.

Firmele companiei Marco au înhăţat cam tot ce mişcă în zona strategică din România.

Armaghedonul Oligarhilor 48. Aluminiu pe tavă Kremlinului

În acest capitol din Armaghedonul Oligarhilor, este prezentată evoluţia acţionariatelor ALRO şi celorlalte societăţi de profil din industria românească de aluminiu.

În 2005, participaţia Marco Industries la capitalul social al combinatului ALRO Slatina a crescut de la 76,08% la 85,26%, în detrimentul acţionarilor minoritari.

A fost o a doua etapă prin care Marco Industries şi-a întărit controlul asupra ALRO tot printr-o majorare de capital, prin care participaţia companiei Marco crescuse de la 74,2 la 76,08%.

AVAS a contestat majorarea de capital din iunie 2005, prin care grupul Marco Industries şi-a mărit participaţia la capitalul ALRO de la 76,08% la 85,26%, ceea ce a întârziat operaţiunea de fuzionare a ALRO Slatina cu Alum Tulcea, programată iniţial pentru 2005.

Ulterior, în vara anului 2006, ALRO a fuzionat prin absorbţie cu Alum Tulcea, integrând pe verticală producţia întregii industrii a aluminiului.

Astfel, Combinatul de Aluminiu ALRO controlează pachetele majoritare de acţiuni ale firmelor Alum şi Alprom, care împreună însumează o cifră de afaceri de aproape 800 de milioane de euro.

Societatea Alum din Tulcea este unul dintre principalii furnizori de materie primă pentru ALRO Slatina şi a intrat în proprietatea grupului Balli din Marea Britanie în anul 1995.

Balli este un grup internaţional de companii, cu sediul la Londra şi reprezentanţe în peste 20 de ţări.

În România, grupul britanic a deţinut pachete majoritare de acţiuni la RoBank, participaţie vândută băncii ungare OTP în 2003, şi la Asigurarea Anglo-Română.

Consorţiul este acţionarul principal al producătorului de aluminiu ALRO şi Alprom, ambele din Slatina.

Alprom fabrică table, benzi, folii, profile şi ţevi, toate din aluminiu. Compania Alum Tulcea a fost vândută de Grupul Balli din Londra în urma unei oferte lansate pe Bursa Electronică Rasdaq.

Principalii acţionari erau, la data achiziţionării companiei de către acest consorţiu internaţional, Balli Metal Bucureşti SA – 67,69% (4.417 milioane de acţiuni), SIF Banat-Crişana – 23,87 % (1,557 milioane de acţiuni), diferenţa de 8,47% (0,551 milioane de acţiuni) aparţinând mai multor acţionari.

Armaghedonul Oligarhilor 49. Gazexportul rusesc

Continuă nararea take over-ului făcut de ruşii de la Marco International asupra industriei aluminiului din România, având în prim-plan rolul jucat de Gazexportul rusesc.

Pachetul majoritar al acţiunilor companiei Alum Tulcea a fost achiziţionat de firma Pioche Consultants Ltd, înregistrată în Belize.

Dar de fapt în spatele off-shore-ului este un consorţiu format din Marco Internaţional, Marco Acquisitions din Anglia şi Conef din Bucureşti, care îşi anunţaseră în mai multe rânduri intenţia de a achiziţiona societatea din Tulcea.

CONEF este o filială a producătorului român de aluminiu ALRO, care la rândul său face parte din Marco Group. CONEF a fost înfiinţată în 1992 şi până în 2002 s-a dezvoltat în special ca o companie în sectorul român de aluminiu.

Începând cu anul 2002, CONEF s-a concentrat asupra importurilor de gaz natural şi asupra comerţului de gros, precum şi asupra furnizării de energie electrică la instalaţiile de aluminiu ALRO şi Alprom.

În 2005, deja CONEF intrase în al cincilea an de contract de furnizări de gaz natural rusesc către România cu compania rusească Gazexport, cel mai mare exportator de gaz din lume.

Grupul Marco Internaţional a mai încercat să cumpere în urmă cu aproape patru ani compania din Tulcea şi, pentru că Balli a refuzat, s-a încercat boicotarea activităţii, prin refuzul de a mai cumpăra materia primă necesară elaborării aluminiului, ceea ce a condus la închiderea la începutul anului 2003, pentru trei luni, a combinatului.

În urmă cu doi ani, unul dintre cei trei fraţi Alaghband, care sunt patronii Grupului Balli, a fost arestat de poliţia elveţiană pentru fraude financiare.

Dezvoltarea reţelei de desfacere a aluminei către alţi parteneri bloca interesele ruşilor de la consorţiul Marco şi, o dată cu dezvoltarea combinatului, aceştia l-au achiziţionat.

Armaghedonul Oligarhilor 50. Ginerele lui Kucima pune mâna pe Tulcea

Fosta întreprindere Ferom din Tulcea acum se numeşte Feral şi e deţinută de industriaşul ucrainian Viktor Pinciuk, ginerele lui Leonid Kucima.

Kucima, un naţionalist comunist ucrainian, a ţinut cu Ucraina dar a executat câteva ordine fundamentale ale Moscovei pentru închinarea Kievuluiu.

Interesant este că Pinciuk este acum unul dintre „oligarhii pocăiţi”care, alături de Iulia Timoşenko, Rinat Ahmetov şi Dmitri Firtas, cere edificarea unui plan Marshall pentru Ucraina.

Al doilea mare reper industrial din Tulcea este societatea tulceană Feral, singurul producător de feroaliaje din România, cumpărată de Compania Feral UK Ltd din Marea Britanie.

Aceasta este administrată de Olexii Martinov, care face parte din anturajul ginerelui lui Kucima, Victor Pinciuk, căsătorit cu Olena Kucima.

Este deputat în Rada de la Kiev. Victor Pinciuk, ginerele lui Kucima, unul dintre cei mai bogaţi oameni din Ucraina, controlează capacităţile siderurgiei ucrainene şi are nevoie de canalul Bâstroe, pentru a-şi transporta fabricatele spre Europa Occidentală.

Una din companiile pe care le deţine, „Ukrainian farvater“, era cel de-al doilea contractor pentru săparea canalului Bâstroe.

Pinciuk a făcut obiectul unei investigaţii americane în septembrie 2003, în legătură cu fostul premier Pavlo Lazarenko, care spăla bani produşi prin activităţi criminale pentru Kucima şi apropiaţi ai preşedintelui Kucima, direct interesaţi de construcţia canalului, Rinat Ahmetov (actual deputat în Rada Supremă a Ucrainei), Olexii Martinov şi Volodimir Pop.

Ahmetov a beneficiat direct de relaţia cu Kucima de pe vremea când acesta era preşedintele Uniunii Industriaşilor şi Întreprinzătorilor din Ucraina, înainte de a fi ales şef de stat, în 1994.

Armaghedonul Oligarhilor 51. Filiera americană

Acest capitol din Armaghedonul Oligarhilor face legătura posibilă dintre familia Bush, Viktor Pinciuk, Leonid Kucima, George Soros şi Moscova.

În 2004, la invitaţia ginerelui preşedintelui Leonid Kucima, Viktor Pinciuk, la Kiev a sosit într-o vizită de două zile George Bush senior, care s-a întâlnit cu şeful statului şi cu membri ai guvernului.

Deplasarea a avut menirea de a lustrui imaginea familiei Kucima.

Ginerele acestuia, până nu demult un mediocru om de afaceri din Dnepropetrovsk, în prezent un prosper miliardar, intenţiona să-şi creeze o imagine internaţională în ajunul plecării socrului din fotoliul prezidenţial.

Pinciuk a fost iniţiatorul şi altor vizite americane – miliardarul George Soros şi politologul Zbigniew Brzezinski.

Pinciuk a intrat în consiliul de susţinători al Internaţional Crisis Group introdus de Brzezinski, unde va fi coleg cu fostul secretar general al NATO, George Robertson, şi cu ex-seful Fondului Monetar Internaţional, Stanley Fischer.

La începutul anilor ‘80, Mark Rich, printr-una din firmele sale, Philip Brader’s, care a deţinut monopolul exporturilor de neferoase din Rusia, a cumpărat toată producţia anuală de aluminiu şi cupru a Rusiei, pentru a da un „tun“ în SUA. „Tunul“ i-a reuşit şi s-a umplut de mulţi bani.

Rich a revenit în anii ‘90 la Bucureşti, încercând să preia hotelul Athenee Palace. Atât Rich, cât şi Timiş sunt adânc implicaţi şi în industria petrolului şi gazelor din România.

Dar şi în spaţiul rusesc. Rich era la un moment dat cel mai mare dealer de aluminiu şi petrol din Rusia.

Armaghedonul Oligarhilor 52. Economia de partid invizibilă

Este un lucru ştiut că economia unui stat aflat la interesecţia intereselor geopolitice este infiltrată de serviciile secrete ale actanţilor geopolitici, prin interpuşi.

Anterior, am avut un intertitlu dedicat infiltrării oligarhiei ucrainene de către americani, prin familia Bush. Acum, avem un capitol în care ni se descrie un capitol din infiltrarea economiei româneşti de către serviciile secrete ruseşti, folosindu-se ca vehicul aceiaşi oligarhi ucraineni.

Rămâne întrebarea cine îi controlează acum pe Pinciuk, Soros sau Kucima. Citatul de mai jos este dat, fără a se preciza sau/şi da link la sursa lui.

„Pe 23 august 1990, Nikolai Kruchin, directorul administrativ al Partidului Comunist Sovietic, a dat publicităţii un material intitulat «Măsuri de Urgenţă pentru organizarea activităţii economice comerciale şi exterioare a partidului», care presupuneau folosirea unor companii mixte cu Vestul, pentru «a crea sistematic structuri ale unei economii de partid invizibile».

Un an mai târziu, şeful KGB, Vladimir Kryuchkov, a emis un ordin, prin care definea noua misiune a agenţiei ca fiind aceea de a apăra «reformele economice» împotriva noilor elemente criminale, în fapt apărarea economiei de partid invizibile.

Până în 1992, conform lui Yasmann, cel puţin 80% din companiile mixte din Federaţia Rusă erau ori controlate, ori infiltrate de KGB“.

Armand Hammer a fost primul om de afaceri occidental care a participat în companiile mixte controlate de KGB din Uniunea Sovietică.

Supranumit „prinţul capitalist“ de către KGB, Hammer a servit loial interesele sovietice peste 70 de ani şi a devenit primul şi singurul capitalist american căruia i-a fost acordat Ordinul Lenin.

Oameni şi companii din Statele Unite şi din Rusia au în comun interese şi participaţii la diferite nivele.

La noi, la o scară mai mică, „oamenii lui Ilici“ s-au întâlnit cu „oamenii lui Kucima“, care s-au întâlnit cu „băieţii lui Putin“, iar din toate aceste întâlniri a rezultat o Rusie mai trainică, mai puternică, mai înfiptă în România ca niciodată.

Armaghedonul Oligarhilor 53. Centrul de Afaceri Romano-Rus

Intrăm acum în altă cabală, pentru că a vorbi despre CARR este echivalentul vorbirii despre cabala amestecului de afaceri murdare şi servicii secrete ruseşti.

Banca Unirea (ulterior cumpărată de proprii ei acţionari printr-un off-shore şi decapitalizată, după ce a fost redenumită Nova Bank) a funcţionat pe Bulevardul Decebal, unde e acum marele service Samsung.

Atenţie: acum mall-ul industriei aluminiului e exact în această situaţie: preluat de acelaşi gen de mafioţi-industriaşi ruşi, gata să fie decapitalizată la ordin.

Informaţiile de mai jos sunt foarte greu de verificat, iar jurnaliştii care află astfel de lucruri şi le asumă pe propria răspundere.

Deşi nu reprezintă la vedere interesele vreunui oligarh, câţiva afacerişti ruşi proveniţi din serviciile sovietice de spionaj militar au înfiinţat în România un organism hibrid, cu rol de ONG, dar şi de societate comercială.

Se numeşte Centrul de Afaceri Româno – Rus (CARR) şi a atras în rândurile sale ofiţeri de informaţii controversaţi, precum şi personaje care au avut probleme cu legea.

Corneliu Păltânea, fost şef al unităţii prahovene a SRI, a fost arestat în dosarul furtului de combustibil de la rafinăria ploieşteană Astra Română.

Este asociat cu grupul de la Centrul de Afaceri Româno – Rus (CARR), înfiinţat de foştii ofiţeri GRU (serviciul de spionaj al Armatei Roşii), monitorizaţi pentru spălare de bani şi pentru devalizarea Nova Bank.

Păltânea a lucrat şi pentru fraţii Pileri, doi afacerişti italieni cercetaţi penal în Palermo pentru apartenenţa la Mafia.

Iuri Ustinov. Fost ofiţer GRU, a fost primul preşedinte al CARR, implicat în inginerii financiare (cazul „Nova Bank”), spălare de bani şi cartelizarea licitaţiilor de furnizare a cărbunelui.

Ustinov se laudă în mediul de afaceri că a fost consilierul lui Evgheni Primakov – fost şef al KGB şi actualul preşedinte al Camerei de Comerţ a Rusiei.

Anatoli Patron. Fost ofiţer GRU şi partener cu Boris Golovin. Preşedinte al Nova Bank şi considerat iniţiatorul operaţiunii de decapitalizare a acesteia.

Este unul dintre fondatorii CARR, controlat prin suveici off-shore şi „firme-mamă”, înfiinţate în Zug (Elveţia), la aceeaşi adresă cu multe dintre companiile lui Marc Rich.

Armaghedonul Oligarhilor 54. Mircea Popa şi reţeaua firmelor ruseşti

Armaghedonul Oligarhilor 55. Mogulii media şi servitorii lor

Aceasta este introducerea unui lung capitol din Armaghedonul Oligarhilor, în care sunt luaţi la puricat mărunt mogulii mass-media.

Toate aceste lucruri care urmează sunt cunoscute de noi. Există trei categorii de informaţii date în continuare: cele confirmate oficial, cele afirmate de jurnalişti, în anchete şi investigaţii şi cele neconfirmate, în majoritate cunoscute de noi.

Mogulii sunt cei care deţin hăţurile dinozaurilor media. Ei nu dispar din viaţa publică. Ei sunt cei care au clădit presa în România. Fiecare în parte declară că a format cel puţin 100 de jurnalişti, dintre cei care acum au început să ocupe funcţii de conducere în media.

Au făcut şcoli de presă în interiorul redacţiilor, dar au transmis propriu model viciat. Pe structura încropită de ei, s-au clădit radiourile şi televiziunile, fiindcă în primii ani s-a dezvoltat presa scrisă, care a exportat masiv forţa de lucru către audiovizual.

Dinozaurii au format şi consumatorii de media. Ei au format şi modul în care reacţionează politicienii, oamenii de afaceri, publicitarii şi chiar interlopii vis-a-vis de jurnalişti: totul este de vânzare, orice este negociabil.

Anunţata apariţie a topului averilor mogulilor din gazetărie este un bun prilej de a ne reaminti de unde au început şi cum au procedat câţiva dintre ei.

• urmează: Armaghedonul Oligarhilor 56. Succesorul lui Tinu-KGB, C.(T.) Popescu

Cristian Tudor Popescu a fost pionul jurnalist al sistemului împins în faţă, în Clubul Român de Presă, pentru a înclina şi a preda mass-media pe tavă PSD.

Rândurile de mai jos combină date biografice cunoscute cu lucruri despre care în lumea presei se vorbeşte de foarte mulţi ani. Este răspunderea autorilor Armaghedonului Oligarhilor pentru corectitudinea acestor informaţii. Noi nu ni le asumăm.

CT Popescu – Popescu Cristian, născut la 1 octombrie 1956, în Bucureşti, fiul lui Tudor şi Victoria, inginer, divorţat (pentru a patra oară), domiciliat oficial în str. Feroviarilor nr. 52, Bucureşti.

Actualmente preşedintele cartelului patronatului din presă – Clubul Român de Presă – Popescu, director al cotidianului Gândul, calitate în care afirma că Băsescu mai merită doar voma sa, este succesorul lui Tinu – KGB şi poate unul dintre cei mai toxici agent de influenţă anti-România din media centrale.

Când a venit la „Adevărul”, în ianuarie 1990, mult timp după ce zgâlţâiala din decembrie se terminase, CT Popescu a dormit nopţi la rând pe câteva mese de la Secţia „Scrisori”, aflată la mezanin.

La vreo săptămână, binefăcătorul său (pe care avea să-l trădeze în scurt timp), Darie Novăceanu, director al ziarului „Adevărul”, a făcut uz de influenţa lui la Petre Roman şi la primarul abia numit al Bucureştiului, spre a-i da lui Popescu un apartament în cartierul „Aviaţiei”.

Liniştit dinspre partea casei, Popescu şi-a luat un pseudonim, Cristian Tudor Popescu (CTP), şi a început să scrie la comanda lui Darie, în funcţie de interesele FSN-ului şi ale lui Petre Roman.

Lansarea şi-a făcut-o conducând minerii la sediul redacţiei „Dreptatea”. Dar de ce nu avea casă? Simplu.

Fiindcă fusese dat afară şi din locuinţă, şi de la serviciu de către foştii săi colegi la Revoluţie, din cauza comportamentului abuziv pe care şi-l permitea în calitate de „nepot” al lui Iulian Vlad, şeful Securităţii ceauşiste (după cum se recomandă). Iar pseudonimul şi l-a luat spre a nu fi recunoscut de ei.

Armaghedonul Oligarhilor 57. CTP, servitorul lui Taher

Continuă naraţiunea privitoare la CTP, omul cu multiple feţe. Sunt lucruri pe care le ştim mulţi în presă, dar pe care nu le-am putut spune până la capăt, pentru că nu avem probe.

Le spun autorii Armaghedonului Oligarhilor. Am mai afirmat aceasta: nu este deontologic, jurnalistic vorbind, dar documentul este deja public. El a fost preluat de multiple surse.

Popescu Cristian (CTP), pe numele său real, a lucrat la Întreprinderea de Prospecţiuni şi Foraje „Geofizica”, unitate controlată strict de Securitate, personal de Iulian Vlad, cu sediul în str. Caransebeş, nr. 1 (aproape de Piaţa Chibrit) şi cu punctul de lucru unde era angajat Popescu în str. Coralilor nr. 4 (în Dămăroaia).

Revoluţia l-a prins lucrând în directa subordonare a lui Adrian Vlad – fiul lui Iulian Vlad, care era directorul Centrului de Calcul Seismic de la „Geofizică”.

De altfel, o vreme, CTP l-a angajat şi pe Adrian Vlad la „Adevărul”. Darie Novăceanu şi-a făcut din Popescu omul bun la toate, punându-l să semneze toate mizeriile pe care el, în calitate de director, nu şi le permitea (în favoarea mineriadelor, împotriva lui Coposu etc.).

Pe de altă parte, Novăceanu a încercat să-i treacă „Adevărul” pe numele lui printr-o privatizare frauduloasă, luându-l tovarăş la parte pe C.T. Popescu.

Numai că redacţia a prins de veste şi l-a dat afară pe Darie Novăceanu. Popescu a rămas, şi încă pe funcţie, pentru că avea în această mârşăvie nedusă la capăt un mare merit: el l-a trădat pe Darie Novaceanu, în timpul şedinţei de „demascare” fulminantă.

Debarcarea în 1991 a fostului director Darie Novăceanu a fost un moment crucial. Popescu şi Dumitru Ţinu au câştigat încet-încet poziţii ferme în redacţie şi au reuşit privatizarea patrimoniului fostei Scânteia.

Toate bunurile, inclusiv imobilele, au fost luate de alte persoane, redacţia „rămânând doar cu pixurile în mână”. CTP a rămas liniştit în redacţie ca redactor-şef adjunct, cu un salariu bunicel, dar nu prea mare, până în ianuarie 1996.

Atunci, după demisia altui adjunct, Dumitru Ţinu s-a autonumit director, iar pe CTP l-a făcut redactor-şef, primul său sfetnic. Ţinu apărea ca acţionar alături de mai mulţi colegi de la Adevărul la o firmă de publicitate înfiinţată încă din 1991 – Colosal Import Export.

La fel, apărea acţionar la firma Ecopress Mărul de Aur, firma care opera cazinoul „Mărul de Aur” de pe Calea Victoriei.

Şi nu în ultimul rând, Tinu a ocupat, începând cu martie 2001, o funcţie în consiliul de administraţie al Societăţii Companiilor Hoteliere Grand, firma care operează Hotelul Marriott.

Din acel moment, cei doi au început marile lor afaceri necinstite, avându-l ca mentor şi susţinător pe Fahti Taher. Arabul i-a ajutat pe cei doi să-şi facă vile la Breaza, iar pe Ţinu să-şi construiască mai multe vile şi în Bucureşti.

C.T. Popescu şi-a făcut şi un credit preferenţial la BCR, ilegal, pe care în scurt timp a fost nevoit să-l returneze înainte de termen, fiindcă povestea răsuflase în presă. Tot atunci şi-a vândut şi vila de la Breaza.

Armaghedonul Oligarhilor 58. Tunul lui Popescu

În acest capitol din Armaghedonul Oligarhilor, ni se povesteşte o altă istorisire despre CT Popescu care a circulat ani în şir prin redacţşiile bucureştene: cum au pus mâna Tinu şi CTP pe Adevărul.

Tunul vieţii, Popescu l-a dat tot pe mâna lui Taher, în decembrie 2002, când arabul i-a dat bani lui Tinu, 1,5 milioane de dolari (prin intermediul lui Hrebenciuc), ca să cumpere acţiunile ziarului „Adevărul” de la ceilalţi colegi ai lui şi să le strângă într-o singură mână – pe moment a lui Tinu.

Toţi redactorii şi foştii redactori ai lui Ţinu au fost păcăliţi cu câte un dolar, doi pe acţiune (în total 720.000 de acţiuni), dar lui CTP Tinu i-a dat 625.000 de dolari!

De ce? Fiindcă CTP a fost cel care i-a îndemnat pe ceilalţi să vândă, nespunând însă ce sumă fabuloasă a luat el!

Armaghedonul Oligarhilor 59. Muşamalizarea anchetei Ţinu

Acesta este capitolul unde aflăm ce afaceri necurate ar fi făcut CT Popescu după dispariţia lui Dumitru Tinu, afirmându-se că în ancheta la aceasta s-a făcut o muşamalizare.

Mai mult, autorii documentului susţin că CT Popescu ar fi participat la această muşamalizare.

La scurt timp, în ianuarie 2003, Dumitru Ţinu a murit în împrejurările deja cunoscute.

CT Popescu a influenţat ancheta cât a putut, spre a se ajunge la concluzia unui accident. şi tot el, se spune, a avut acces la seiful în care Ţinu îşi ţinea dolarii necheltuiţi pe acţiuni, de la Taher.

Imediat a preluat funcţiile lui Tinu, de preşedinte CRP şi de director la „Adevărul”, fixându-şi un salariu de 10.000 de euro. Împreună cu Ana Maria Tinu, l-a scos de la moştenire pe fiul natural al celui ce-l făcuse om, Andrei Iucinu-Tinu.

Între timp, s-a pus pe făcut alţi bani, înşelând Fiscul şi pe proprii colegi, prin organizarea unor simpozioane cu diverse ministere de către „Adevărul” şi firmele lui căpuşe Tipo-Media şi Media Soft, care încasau toţi banii.

Firmele aveau doar câte o cameră în spaţiul ziarului „Adevărul”, la Casa Presei, şi câţiva salariaţi, dar profitul lor era mai mare ca al ziarului.

Popescu nu lua banii direct, ci prin câţiva interpuşi, în special pe numele amantei sale, Serinela Spătarelu, care incasa sute de mii de euro pe an, numai prin această învârteală.

În plus, gaşca lui CTP iniţia mari tunuri de presă şi punea la cale şantaje de sute de mii de euro, aşa cum susţine bunăoară omul de afaceri Ioan Niculae (Tutunul Românesc).

Armaghedonul Oligarhilor 60. CTP, hot taxat

Continuă biografia lui CT Popescu. Avem o singură menţiune de făcut: autorii sunt la un pas de o atitudine xenofobă, vorbind despre Trustul Pro.

Pro este caracterizat ca făcând parte dintr-i corporaţie americano-evreiască, cu referire la confesiunea religioasă a fondatiorului CME, Ronald Lauder.

Şi ce dacă Lauder este evreu? Poate să fie şi birmanez cu rădăcini în Tasmania, mamă britanică şi tată din Insulele Bora-Bora.Ne distanţăm de mesajul acesta xenofob.

În anul 2004, Anna Maria Tinu nu a mai suportat aceste hoţii şi l-a scos din funcţia de preşedinte al C.A. al ziarului „Adevărul”, astfel că CT Popescu, împreună cu ciracii săi, a înfiinţat ziarul „Gândul”, încercând să distrugă „Adevărul” – fără scupule, călcând pe cadavre, aşa cum procedase şi în cazul lui Darie Novăceanu sau în cazul fiului natural al lui Dumitru Tinu.

La înfiinţarea noului cotidian, CT Popescu a acoperit 35 la sută din capital, susţinând că banii îi are din acţiunile vândute lui Dumitru Tinu la „Adevărul” (suma de 650.000 de dolari, cum a declarat amanta oficială a lui Tinu, Emilia Iucinu).

Între timp, CT Popescu îşi cumpărase şi vila din Domenii, din strada Feroviarilor, ceea ce ar face interesantă o declaraţie de avere din partea lui.

După un an de zile, „Gândul” lui Popescu a dat semne de faliment (20.000 de exemplare, nici jumătate vândute) şi, în disperare de cauză, l-a vândut lui Sârbu, mai exact firmei americano-evreieşti care deţine grupul „Pro”.

Apoi, principalul lui asociat, Mircea Dinescu, s-a retras din afacere, scriind un pamflet despre arghirofilia lui C..Popescu. Mulţi bani, gurul Popescu a luat de la Patriciu, căruia i-a făcut mari servicii blocând anchetele împotriva lui, ca şi de la SO Vantu, apărând frecvent la posturile acestuia.

Cu un prilej când Popescu s-a dezis de Vântu, acesta a comentat sec: „Mare om, mare caracter”. Într-adevăr! Şeful gazetarilor din România, cel ce a rămas preşedintele CRP, după ce s-a răzgândit, urmând modele mai celebre, are o avere de invidiat, în ciuda sărăciei ostentative pe care o afişează.

Acum este în topul gazetarilor pricopsiţi, cot la cot cu alte „caractere” de „calibrul” lui. Rămâne de văzut cu ce se va alege. Şi nu doar în privinţa averii.

Armaghedonul Oligarhilor 61. Operatorul Adrian Sârbu

Începe acum secţiunea din Armaghedonul Oligarhilor în care este vorba despre Adrian Sârbu, omul care şi-a câştigat locul în rândul mahărilor filmând scene de la Revoluţie cu protagoniştii FSN.

Ironia sorţii face că publicăm această secţiune când Adrian Sârbu este deja în arest preventiv de două luni şi jumătate pentru spălare de bani şi evaziune fiscală.

Operatorul Sârbu Adrian de la Sahia Film, după “Revoluţie”, a fost luat sub aripa protectoare a prim-ministrului de atunci, Petre Roman.

Sârbu a fost numit consilier personal al premierului şi a primit funcţia, cu rang de secretar de stat, de responsabil cu comunicarea şi imaginea în Guvernul Român.

În această calitate, activistul guvernamental organiza echipe şi se ocupa chiar personal cu aruncarea coletelor “României libere” din trenuri sau/şi arderea ediţiilor care se foloseau prea mult de dreptul la libera exprimare, recent dobândit.

În timp ce aruncă ziare din tren, Sârbu sesizează potenţialul afacerilor din domeniul media şi pune bazele ziarului „Curierul Naţional” – primului ziar privat, împreună cu unul dintre fraţii Păunescu.

Renunţă la această investiţie şi se concentrează pe construirea trustului Media Pro: pornirea Agenţiei de presă Mediafax, postul de radio ProFM, televiziunea ProTV.

În 98 cumpăra studiourile Buftea, transformate în Studiourile Media Pro. Dezvoltă o reţea de ziare locale, reviste, tipografie şi distribuţie de presă.

Trustul său a pus bazele unor pepiniere de formare de jurnalişti pentru nevoile interne – Universitatea Media, Colegiul şi Institutul Pro.

Sârbu se lansează în puţine afaceri care să nu aibă legătură cu mass-media, pleiada sa de firme gravitând în jurul imperiului Media Pro.

Zeci de firme deservesc acest imperiu, trăind de pe urma menţinerii lui în viaţă. Sub faţada strălucitoare a Imperiului Sârbu stau însă bine pitite multe istorii cu parfum penal.

Una dintre acestea defineşte cu asupra de măsură cine este omul Adrian Sârbu.

Armaghedonul Oligarhilor 62. Omul lui Roman a vrut să arunce în aer Balconul Universităţii

După cum este consemnat şi în documentele de arhivă ale unităţii cu nume de cod Dâmboviţa, Adrian Sârbu a propus să dinamiteze, la propriu, balconul Universităţii, la momentul maximal al demonstraţiei maraton anticomuniste din Piaţa Universităţii.

Puţină lume ştie că obedientul Sârbu nu avea cum să devină peste noapte un fel de patron al unui trust media dacă tovarăşul său de drum, Petre Roman, nu îl însărcina cu această misiune.

Iniţiatorul acţiunii de stăpânire a unei hălci masive din spaţiul mediatic românesc este compania Central European Media Enterprises, patronată de Ronald Lauder, apropiat al coreligionarului său, Petre Roman.

Milionarul străin a virat colegilor din România o parte din afacere, asigurându-şi protecţia politică şi securistică şi, ca atare, posibilitatea lărgită de jaf, prin intermediarii Adrian Sârbu şi Ion Ţiriac, cu un cont aparte pentru Petre Roman.

Adrian Sârbu a fost în permanenţă omul urmaşilor FSN. Guvernul Adrian Năstase l-a recompensat prin re-reeşalonarea datoriilor Media Pro.

Acestea se ridicau, la începutul anului 2001, la 760.000.000.000 de lei, circa 23.000.000 de dolari SUA, conform unor surse româneşti.

Însă, confrom unor alte informaţii, datoriile se ridică la fantastica sumă în lei de 1.300 de miliarde de lei, aproximativ 40 de milioane de dolari SUA.

Acţionarul american al Media Pro – Central European Media Enterprises (CME) – tocmai depusese rapoartele financiare la UŞ Securities and Exchange Commission (Comisia de Supraveghere a pieţei de capital SUA).

Conform raportului CME pe trimestrul I/2002, “Media Vision a primit aprobare pentru reeşalonarea taxelor, iar solicitările Media Pro Internaţional şi Pro TV sunt încă înaintate spre aprobare autorităţilor fiscale romane”.

Guvernul Năstase a ţinut secretă reeşalonarea datoriilor Media Vision, principala casă de producţie a Pro TV, cu acţionari CME (66%), Ion Ţiriac şi Adrian Sârbu.

Armaghedonul Oligarhilor 63. Pro, cimitirul elefanţilor PSD

Capitolul dedicat lui Adrian Sârbu se încheie cu o secţiune darnică despre pierderile Pro la orizontul anului 2000 şi felul în care Operatorul câştiga prietenii în mediul politic.

Majoritatea datoriilor erau ale entităţilor din România – Media Pro Internaţional, Media Vision şi Pro TV, precizează raportul CME.

Singurul document făcut public la Bucureşti, “Cartea Albă a preluării guvernării 2000”, menţiona restante fiscale ale Media Pro Internaţional de 20,2 milioane de dolari SUA (în 2000!).

Peste toate acestea, Guvernul Adrian Năstase, manevrat public de personajul cu acelaşi nume, a decis printr-o ordonanţă să treacă în subordinea primului-ministru autoritatea naţională de comunicaţii, instituţia îndrituită de Parlament să acorde licenţele de emisie.

Criticii din băncile parlamentare sau ministeriale sunt cumpăraţi pe puţină exploatare a sentimentelor narcisiste – cazul bardului Adrian Păunescu, sau pe doi bani, cazul actualului ministru al Culturii, Răzvan Theodorescu, amploaiat la Universitatea MediaPro.

Nici ministrul de Externe Mircea Geoană nu s-a lăsat mai prejos, fiindu-i naş la căsătoria cu Jeanina de la Londra, în timp ce ministrul Finanţelor din guvernul anterior, Decebal Traian Remeş, este tras pe linia de consilier financiar al MediaPro.

Ingineriile Ţiriac – Sârbu

“Ingineriile” financiare dintre Ţiriac – Sârbu şi Roman – Lauder continuau cu aceeaşi amploare, sub ochii serviciilor abilitate şi protecţia Cabinetului Năstase.

Ca o contribuţie la meritele sale, Adrian Sârbu a fost numit membru al filialei din România a Clubului de la Roma, alături de “omul de afaceri” Dan Voiculescu şi diverşi “analişti” super-mediatizati, ca Vladimir Paşti şi Cornel Codiţă.

Acesta din urmă este, de altfel, alături de binecunoscuta relicvă KGB Sergiu Celac, unul din vicepreşedinţii organizaţiei conduse la Bucureşti de neschimbatul Guvernator al Băncii Naţionale, Mugur Isărescu.

Armaghedonul Oligarhilor 64. Guralivul Cristian Burci, omul Şoferului Mitrea

O dată cu portretul făcut lui Cristi Burci, ne este readus în prim-plan episodul unu din foiletonul „Bani pentru partid”, anume capitolul Mitrea TV, pe filiera MTC, sub oblăduirea lui Miron Mitrea.

Este simptomatic cum s-a plimbat acest om. Înainte de Revoluţie, era un simplu român trăitor în SUA. Din motive care rămân de neînţeles (sau nu ştim noi destule), după decembrie 1989 acest om a venit în ţară, a înfiinţşat un mare publicitar, Grafitti BBDO, a făcut Prima TV, Radio 21, a cumpărat Radio Contact de la Tăriceanu şi l-a rebranduit Kiss FM, iar acum a mai cumpărat şi Adevărul Holding.

Burci s-a lansat datorită contractului de exclusivitate pe publicitatea singurului post de televiziune la acel moment – Televiziunea Română “Liberă”.

După o evoluţie de “băiat de viitor”, Burci, împreună cu “faimosul” contrabandist Bobic, pun mâna pe Prima TV, ocupându-se, evident, pe lângă imaginea sponsorilor suspuşi, şi de spălare de bani.

La începutul anului 2000, Amerom SRL, proprietara licenţei de transmisie a Prima TV, deşi mai mică decât ProTv, avea datorii la AVAB de 29,7 milioane de dolari SUA.

Inginerii PSD ai emisiei Prima reuşiseră în prima parte a anului să raporteze câştiguri de circa 700. 000 şi cheltuieli de 2.000.000 de dolari SUA.

În intervalul 2 iulie – 2 august 2001, în contul firmei Romanian Investment & Development (RAD), controlată de omul de afaceri Cristian Burci, au intrat 164,4 miliarde de lei, reprezentând aproximativ 5,6 milioane de dolari.

Banii au fost vărsaţi de televiziunea Maritime Training Center Television (MTC-TV) din Constanţa, în urma unui contract de asociere în participaţiune cu Global Media, firma al cărei acţionar principal este, de asemenea, Cristian Burci.

Aceste fonduri au fost atrase de MTC-TV, societate aflată în subordinea Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, de la trei companii ce funcţionează în subordinea ministerului: Compania Naţională Căile Ferate CFR, Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime Constanţa şi Societatea Naţională de Transporturi CFR Marfă.

Aşadar, banii unor companii de stat au fost dirijaţi pentru finanţarea unei televiziuni private, manevră ce confirmă tendinţa de stăpânire a mass-media de către PSD.

Cristian Burci şi-a asigurat cu şase milioane USD finanţarea cheltuielilor postului Prima TV, prin tranzacţia SBSRID, încheiată pe 18 iulie 2001, dată la care în contul RAD, firma controlată de Cristian Burci, intrase deja suma de 71,77 miliarde de lei, adică aproximativ 2,4 milioane USD, bani proveniţi din contractele parafate de Global Media cu MTC-TV Constanţa.

Modul cum ministerul condus de Miron Mitrea a dirijat banii societăţilor din subordinea sa în contul RAD a determinat numirea televiziunii lui Cristian Burci Mitrea TV.

Armaghedonul Oligarhilor 65. Ion Cristoiu

Capitolul despre Ion Cristoiu este, mai mult decât celelalte, incomplet, viziune proprie a autorului sau autorilor. Cristoiu e o personalitate complexă.

Poate şi pentru că nu am avut cu adevărat o şcoală de presă care să formeze jurnalişti cîât mai valoroşi, Cristoiu a rămas probabil cel mai mare ziarist al ultimilor 25 de ani.

E un tip contradictoriu, cu o forţă de sinteză impresionantă, cu o acoperire enciclopedică, dar inconstant, inconsecvent, raportându-se permanent la puternicii zilei, nu la adevăr şi minciună.

Debutează în 68 la Viaţa Studenţească, fiind student la Filosofie. În 71, are de ales între a continua o carieră în Universitate sau la Viaţa Studenţească.

Pentru puţin timp se desparte de cariera de jurnalist, dar revine în 74, când este numit redactor şef adjunct la Viaţa Studenţească şi la Amfiteatru. În 79 este numit redactor şef adjunct pentru cultură la Scânteia Tineretului.

Aici coordonează Secventa şi suplimentul Tineretul Liber. În 87 reuşeşte să ajungă redactor şef la revista Teatru, poziţie pe care o ocupa şi în timpul Revoluţiei.

În 17 ianuarie 90, este rugat de fostul său elev şi subordonat Nistorescu să pornească revista Expres. În paralel, tot în ianuarie, pune bazele primului ziar privat – Observator.

Devine redactor şef la Expres şi produce şi Zig-Zag, care creşte rapid la 600 de mii de exemplare. Demisionează de la Zig-Zag, care devenise foarte dur cu puterea de atunci şi care este cumpărat de foştii comunişti grupaţi în jurul lui Iliescu, liniştit brusc prin aducerea lui Adrian Păunescu ca redactor-şef.

În 92 a creat Evenimentul Zilei, ziar care a revoluţionat presa din România. După plecarea de la Evenimentul Zilei, Cristoiu a pus umărul din punct de vedere editorial la ziarele Naţional, Cotidianul, Azi şi Monitorul de Bucureşti.

În afară de acţiunile pe care le-a deţinut la trustul Expres, Ion Cristoiu mai este acţionar la încă trei firme: Editura Focus (care operează acum şi o licenţă radio), Editura Evenimentul Românesc şi Editura Ion Cristoiu.

Editura Ion Cristoiu, la care deţine acţiuni în valoare de 300 de milioane, a fost înregistrată în 1999 şi are un acţionariat mai aparte.

Din cei 5 acţionari, alături de Cristoiu apare ca majoritar Sorin Ovidiu Vântu, cât şi foştii săi parteneri de afaceri: Dan Andronic şi Gheorghe Raţiu (fost angajat al Securităţii, colonel în rezervă). Între timp, relaţiile dintre Vantu şi Cristoiu s-au răcit.

Vântu a declarat public faptul că a pierdut din această asociere, Cristoiu l-a contrazis tot public, enumerând titlurile de carte care au fost editate. Vântu şi-a orientat investiţiile în mass-media către sectoare mai vizibile şi sub un acţionariat indirect, cât mai invizibil cu putinţă.

Armaghedonul Oligarhilor 66. Petre Mihai Băcanu

Capitolul despre Petre Mihai Băcanu este emblematic pentru povestea acestui personaj controversat. Toate datele prezentate ne sunt cunoscute.

Întrebarea legitimă care se pune este dacă într-adevăr aşa stau lucrurile, pentru că ele nu au fost verificate de la un capăt la celălalt. Există un abur (binefăcător pentru majoritatea protagoniştilor acestor capitole) care protejează aceste personalităţi ale presei, conservându-le statutul.

Apropos, mai ştie cineva cu ce se ocupă acum Petre Mihai Băcanu? Este şeful ediţiei contemporane a ceea ce se doreşte a fi urmaşul marelui ziar editat la finalul secolului al XIX-lea de Mihai Eminescu, Timpul. Devenit o publicaţie foarte discretă.

A debutat la terminarea liceului, într-un ziar local din Brăila, în ‘59. A lucrat la o revistă studenţească în Galaţi – Amfiteatru. Încă din ‘70 lucrează la România Liberă , de unde nu pleacă decât pentru un „sejur” în închisoare.

De ce? Pentru că la sfârşitul lui 88 scoate un ziar ilegal, România, iar în ianuarie’ 89 toţi cei care au participat la editarea ziarului sunt arestaţi.

Băcanu se afla şi sub influenţa Ambasadei URSS de la Bucureşti. Colegii săi primesc 3 luni de închisoare, el rămâne închis până în 22 decembrie. Imediat preia conducerea ziarului România Liberă, care forţează privatizarea la 3 luni după Revoluţie.

Băcanu se găsea pe lista de acţionari sau administratori la mai multe firme: Aflux Publiprod, producţie cinematografică şi filme, printre alţii alături de Bogdan Ficeac şi Şerban Bubenek Turconi (fost consilier municipal Bucureşti, fost preşedintele al Casei Naţionale de Asigurări, candidat la Camera Deputaţilor din partea PNŢCD); Libera SA, fabricarea de produse alimentare, unde este doar preşedinte general, iar la Societatea R este acţionar alături de alte 4 firme din România şi Italia; Perfect Press, fără obiect de activitate declarat, societate formată dintr-o societate românească şi una olandeză, la care este unic administrator; Societatea R, care tipăreşte România Liberă, unde în acte apare şi ca administrator, al cărui mandat a expirat în februarie 2004; Rodipet, fosta societate de stat de distribuţie de presă scrisă, preluată de cei doi fraţi Awdi, libanezi cu cetăţenie americană, unde apare ca administrator începând cu jumătatea anului 2004.

Câteva menţiuni speciale merită Băcanu – date care definesc portretul său mai puţin cunoscut.

Legăturile sale cu agenţi ruşi, camuflaţi în ziarişti, la Novosti sau alte publicaţii, au continuat şi după 1990, dar au fost necunoscute americanilor, care i-au pus la dispoziţie, cu naivitate, după cum se consemna ulterior într-un raport de audit american, sume impresionante de bani pentru anii aceia.

Raportul american consemna cu obidă irosirea a peste un milion şi jumătate de dolari pentru o publicaţie sterilă şi recomandă evitarea susţinerii pe viitor a unor astfel de proiecte.

Băcanu a concentrat şi capitalizat în folos propriu bani proveniţi din Occident, a mimat cu talent “lupta cu structurile”, nu fără a le servi pe dedesubt cu vârf şi îndesat.

Lui i se datorează ratarea unui moment care ar fi putut fi crucial pentru societatea românească postcomunistă. Campania de astăzi legată de deconspirarea agenţilor securităţii ar fi putut începe în 1990 şi cu totul altfel ar fi arătat lucrurile astăzi.

Arhiva secţiilor Securităţii situate în zona centrală Capitalei, care a ajuns în groapa de la Berevoieşti, a fost oferită de Băcanu personal unui fost anchetator al DSS, procurorul Dinu, care a preluat din mâna lui Băcanu documentele strânse de ziariştii prezenţi la Berevoieşti.

Cei 18 saci, plini vârf cu documente operative strict secrete aproape intacte, conţineau informaţii care ar fi putut clarifica ceea ce de zece ani CNSAS se face că face şi nu-i iese deloc.

Cea mai mare parte a liderilor din spaţiul public erau cuprinşi în arhiva pe care a vrut să o distrugă SRI şi pe care a recuperat-o prin Băcanu. Ce a primit la schimb Băcanu ştie doar Dumnezeu, care vede.

Armaghedonul Oligarhilor 67. Cornel Nistorescu

Povestea lui Cornel Nistorescu este simptomatică pentru ce se întâmplă cu un jurnalist talentat şi totuşi agramat (după cum istoriseşte Cristoiu) atunci când dă de bani.

Anume, se dezbracă de caracter, devine tot mai arghirofil şi veros. De la autorul frumosului editorial dedicat SUA, ţara libertăţii, din vremurile când conducea Evenimentul zilei, Nistorescu nu a contenit să decadă ca om al cetăţii şi să avanseze ca om de afaceri. Iar în 2007 Nistorescu de-abia intrase pe tobogan…

Actualul consilier al lui Sorin Ovidiu Vântu debutează în presă în 74, la terminarea Facultăţii de Filologie de la Cluj. Este redactor şi redactor şef adjunct la Viaţa Studenţească şi revista Amfiteatru, între 74 şi 80.

Promovează către Scânteia Tineretului şi între 85 şi 89 semnează în revista Flacăra, călătorind în afara ţării pentru diverse reportaje, lucru greu de realizat în acea perioadă de restricţii.

Cornel Nistorescu, fostul gazetar al revistei Flacăra, a avut o ascensiune fulminantă în domeniul afacerilor în ultimii 15 ani.

El deţine în România acţiuni la 10 firme cu diverse obiecte de activitate şi câştiguri importante, după ce şi-a vândut acţiunile la societatea Expres, cea care editează Evenimentul Zilei.

Alfa Cont, o firmă importantă, din care deţine 60% şi care se ocupă cu monitorizarea publicităţii în mass-media.

Expresiv SA, unde mai deţine numai 7% şi are poziţia de preşedinte al CA, are activităţi legate de publicitate, dar şi de radio (operează licenţa Radio Total).

Prin Expresiv, Nistorescu deţine firmele Bernis Art (la Timişoara) şi Expresiv Consulting la Bucureşti (activităţi radio, dar până la plecarea sa şi plata salariilor pe lângă cartea de muncă jurnaliştilor de la Evenimentul Zilei).

Nistorescu mai este administrator la firma Info Presa Română (care se ocupă cu editare de carte), unde proprietar este trustul Expres şi JMC Investments din Cipru.

JMC este şi acţionară la Amerinvest, societate creată în 2004 şi care se ocupă cu administrarea imobilelor. Nistorescu deţine 3% din postul de radio Europa FM (prin firma Europe Developpment Internaţional România).

Urmează un pachet important de acţiuni la diverse firme importante de publicitate. Nistorescu deţine încă din 1994 10% din firma TBWA Bucureşti, companie care deţine integral alte trei firme de publicitate: Optimum Media Direction, Mediwise şi Tequila România, înfiinţate între 2000 şi 2005.

De menţionat că Nistorescu a fost cel care s-a ocupat în paralel de gestionarea editorială a Evenimentului Zilei, cât şi de gestionarea economică a ziarului, inclusiv de vânzarea spaţiului publicitar, de multe ori atrăgând publicitate direct şi primind comision pentru această operaţiune. TBWA este un brand internaţional, o agenţie de publicitate recunoscută.

Revenind la Expresiv SA, trebuie menţionat faptul că în octombrie anul trecut o mare parte din acţiunile lui Nistorescu au ajuns prin vânzare în posesia a două entităţi ce deţin acum 90% din Expresiv: sindicatul din domeniul petrolier FSLI Petrom şi un off-shore din Cipru, Comac Ltd.

Aceste două entităţi conduc în primul rând către Liviu Luca, proaspăt mogul al presei româneşti (a achiziţionat prin sindicatul său ori prin Petrom Service Realitatea TV, Radio Total, Ziua, Gardianul şi Averea).

În al doilea rând, ele conduc către Sorin Ovidiu Vantu. Comac Ltd a apărut ca acţionar misterios la un nou jucător pe piaţa de capital (GM Inveşt) din 2002, la câteva luni după ce Gelsor a fost suspendată de CNVM şi declarată falimentară.

Dintr-o firmă moartă, GM Inveşt ajunge rapid în top 10 al clasamentului SVM, întocmit de Bursa de Valori Bucureşti. Consiliul de administraţie al GM Inveşt, cât şi cenzorii, provin din fosta structură a Gelsor.

Comac Ltd mai apare acţionar la Editura Ziua, deţinută de Petrom Service, şi la Comservil, unde administrator este Gheorghe Raţiu (colonel de Securitate, om de încredere şi asociat cu Sorin Ovidiu Vantu) cel care a pus pe picioare pentru Vântu întreaga reţea Gelsor.

Armaghedonul Oligarhilor 68. Sorin Roşca Stănescu

La momentul acestui succint CV, Sorin Roşca Stănescu era la începutul unei serii de fapte publice şi de „dezvăluiri” care l-au compromis aproape complet.

La Roşca există o integrare perfectă între trecutul, prezentul şi viitorul său, interesele sale, faptele sale şi implicările sale penale. De aceea se şi află acum în puşcărie.

Cu siguranţă, există o bonă filipineză care ştie mai multe. Completăm datele biografiei omului cu una omisă, ce ni se pare importantă: este unul dintre iniţiatorii şi fondatorii AZR (Asociaţia Ziariştilor Români), ce reunea în anii 90 jurnaliştii pro-Vest, dar şi omul ce a susţinut (în mod straniu) semnarea Constractului Colectiv de Muncă pe Ramura Mass-Media, din toată gaşca de boşi ai presei din care face parte, care s-a opus cu cerbicie.

A debutat ca ziarist în 70 la revista Amfiteatru, fiind student în anul I al Facultăţii de Drept. În 72 lucra deja la Viaţa Studenţească. A lucrat apoi la Informaţia Bucureştiului. În 87 lucrează împreună cu Horia Tabacu la departamentul Social.

După 90 scoate Libertatea pe scheletul fostului ziar comunist Informaţia Bucureştiului. Participă la muncă în redacţia ziarului „România Liberă”, primul ziar proaspăt privatizat, şi pune bazele unei secţii de investigaţie.

Se lansează în perioada protestelor anticomuniste, care au culminat cu Piaţa Universităţii. Apoi se implică activ în acţiunea de eliberare a bucureştenilor maltrataţi de minerii lui Roman şi Iliescu.

Roşca Stănescu este unul dintre puţinii ziarişti deconspiraţi de Măgureanu după 1990 şi care a fost forţat să recunoască public faptul că a colaborat cu fosta Securitate.

Este dat afară de la România Liberă şi ostracizat din viaţa publică. Îşi revine şi coordonează în 93 şi o altă tentativa de apariţie editorială, Ultimul Cuvânt, care se stinge la fel de repede precum a început. Participă la pornirea EVZ sub coordonarea lui Cristoiu.

Băcanu, cel care l-a dat afară de la România Liberă, îi propune să scoată împreună ziarul Ziua, dar din cauza unor probleme financiare ziarul Ziua este lansat pe piaţă cu următorul acţionariat: 50% pentru omul de afaceri Dinu Patriciu, 48% pentru România Liberă şi 2% pentru (n.n.: Roşca, supranumit în acei ani) Naşul.

În scurt timp, România Liberă îşi vinde acţiunile către Patriciu. Roşca şi-a vândut în cele din urmă şi el acţiunile, iar ziarul Ziua a fost vândut grupului Petrom Service.

Roşca conduce mai multe ziare în momentul de faţă şi gestionează şi o parte a imperiului mediatic ce s-a format la umbra sindicatului Petrom şi a lui Sorin Ovidiu Vântu.

Roşca este acţionar sau administrator la 15 firme în România. 7 dintre ele au legătură cu presa. Este vorba de Ziua S.R.L., unde şi-a vândut acţiunile către Petrom Service şi Comac Ltd. din Cipru, dar a rămas administrator prin intermediul firmei Media Protection (activităţi de consultare pentru afaceri şi management), pe care o deţine integral.

Tot prin intermediul Media Protection, deţine 10 procente din Best Media Press, societate care editează ziarul Gardianul, unde Nasul a devenit şi administrator.

Deţine acţiuni la societatea Grupul Editorilor şi Difuzorilor de Presă unde este şi preşedintele CA. Societatea aceasta operează reţeaua de vânzare a presei scrise „Acces Press”, iar în CA se găsesc nume sonore ale media din România.

Mai deţine procente în agenţia de ştiri „Rusia la zi”, la „Ziua de Constanţa” şi în tipografia „ESOP Omega”.

Urmează opt firme cu diverse obiecte de activitate, fără legătură cu presa: producţie de alcool (Agricola Alcohol Product SA), producţia de scaune (Agrochim Impex), agricultură (Agricola SA), restaurante (BO – NA Co 95), comerţ cu amănuntul şi cu ridicata (Ethos Med şi Elada Tours), turism (Marina Club) şi activităţi recreative (Captain Port Service).

Armaghedonul Oligarhilor 69. Horia Alexandrescu

Horia Alexandrescu este unul dintre cei mai antipatizaţi „corifei” ai presei române post-Revoluţie, din cauza servilismului său faţă de oricine e la putere şi a cât de zbir e cu subordonaţii.

Înainte de Revoluţie, Alexandrescu a lucrat la Sportul şi a însoţit cu mare grijă diferitele echipe româneşti care reprezentau RSR în lume, pentru a demonstra superioritatea comunismului şi în sport.

A debutat în presă în 71, la Sportul şi încă mai debutează. În 77 s-a mutat la Scânteia, iar în 89 a ajuns la secţia Sport a Tineretului Liber.

Nu a avut nici o problemă cu regimul şi presa comunistă. Este locul unde l-a prins Revoluţia. Noua echipă de la Tineretul Liber l-a desemnat secretar general de redacţie.

După 3 luni, a înfiinţat Sport Star, un ziar care a eşuat. În toamna lui 90, Adrian Sârbu l-a chemat să facă împreună Curierul Naţional.

Au fost şase jurnalişti cu câte 5 procente, iar ca manager şi administrator a fost chemat George Constantin Păunescu, care a primit 5%. În 92 toţi şi-au vândut acţiunile către Păunescu, în momentul în care Sârbu a dat semnalul, nemulţumit de rezultatele financiare.

După Curierul Naţional, Alexandrescu a pus bazele cotidianului Cronica Română şi săptămânalului Ţara. În final, a îngropat cele două proiecte şi în ultimii ani a realizat cotidianul Independent.

Alexandrescu a devenit “celebru” pentru servilismul său onctuos şi este cunoscut drept principalul client al avioanelor prezidenţiale din ultimii 15 ani.

Deţine acţiuni în 5 companii legate de domeniul media, însă nu se bucură de acţionari tocmai respectabili. Cea mai veche firmă a sa este „Trustul de presă CROM”, (n.n.: care) se ocupă cu editarea ziarelor, însă are ca acţionari majoritari două benzinării (M&M Oil din Cluj şi Cargo Company din Iaşi).

Mai mult decât atât, la acţionarul majoritar Cargo Company, 3 din cei 5 acţionari persoane fizice au apărut în materiale de presă ca infractori dovediţi cu condamnări penale în domeniul evaziunii fiscale.

O altă iniţiativa privată este Romanian Media, care se ocupă cu editarea cărţilor, şi unde acţionar este Cristian Burci, fost patron al Prima TV şi implicat în diverse scandaluri economice.

Horia Alexandrescu este membru în consiliul de administraţie al Grupului Editorilor şi Difuzorilor de Presă, unde este coleg cu alţi câţiva dinozauri ai presei româneşti.

Apostrof Press şi Consulting Press sunt două SRL-uri de familie, care au ca obiect de activitate editarea ziarelor.

Armaghedonul Oligarhilor 70. Mihai Tatulici

Mihai Tatulici este personajul tipic al supravieţuitorului din vremurile presei comuniste, care a izbândit şi în presa de după decembrie 1989, rămânând pe creasta valului.

A debutat în presă ca elev în 1966, la un ziar din judeţul Suceava. În 68 scria la revista Universităţii Al Ioan Cuza, Alma Mater, unde a ajuns chiar şi redactor şef.

În 70 ajunge la Viaţa Studenţească. În 71, după terminarea facultăţii, este pescuit de Nicolae Stoian la Viaţa Studenţească, la secţiunea Reportaj.

Ajunge secretar general de redacţie în 79, dar este dat afară. Nu pentru fronda anticomunistă, ci pentru că se află la al treilea divorţ.

Pentru puţin timp scrie scenarii pentru studiourile Sahia, scrie cărţi şi colaborează la Radio. În 80 ajunge realizator la TVR, unde lucrează fără întrerupere până în 89.

Face parte din „cercurile vesele” ale potentaţilor din cartierul Primăverii. Revoluţia îl prinde făcând emisiuni pentru tineret la TVR. Are probleme, deoarece era etichetat drept prietenul lui Nicu Ceauşescu.

Depăşeşte acest gen de probleme, agresându-l pe Nicu Ceauşescu când acesta a fost adus, injughiat, în studiourile Televiziunii, la “Revoluţie”.

Tatulici a rămas în istorie pentru aportul său special, aplicat la megaescrocheria Caritas, slujind ca agent mediatic al patronului circuitului piramidal.

Tatulici pune bazele postului Tele 7 ABC, de unde în 95 demisionează, pentru a se muta la Pro TV. În 96 fondează Clubul Român de Presă. În acest moment, este director de programe la Realitatea TV.

Tatulici are câteva companii lansate în domeniul media. Astfel, la revista Privirea deţine majoritatea împreună cu soţia lui. La fel şi în cazul unei firme de producţie cinematografică (N&T Trading).

Deţine apoi, împreună cu omniprezentul investitor media Sorin Ovidiu Vântu, o televiziune rămasă la stadiul de proiect (G TV) şi Mihai Tatulici Production (acţionar majoritar Imola).

Tatulici este coleg de Consiliu de Administraţie cu Roşca Stănescu la Grupul Editorilor şi Difuzorilor şi a investit bani într-o firmă de comerţ cu produse zaharoase (MCM Network) şi o asociere cu trustul PRO în firma Mediafest.

Numele lui Tatulici a apărut într-o depoziţie la dosarul de crimă organizată al fraţilor Cămătaru. Ziaristul era acuzat în presă că a participat la o operaţiune de intimidare a unor parteneri de afaceri ai soţiei sale, operaţiune unde au fost folosiţi recuperatori şi unde Tatulici s-a folosit abuziv de calitatea sa de jurnalist.

Armaghedonul Oligarhilor 71. Corneliu Vădim Tudor

Corneliu Vadim Tudor este altă mare figură a presei de tranziţie şi a lumii politice româneşti a ultimilor 25 de ani. El este ipostaza trompetei descreierate.

Fără concupiscenţa (în cel mai bun caz) partenerilor politici (vizibili sau nedeclaraţi), probabil că Vadim ar fi fost acum, în anul 2015, un simplu pensionar şi oricum spre această condiţie se îndreaptă. Inexorabil.

Rolul său a luat sfârşit şi „structurili” deja l-au lepădat la groapa de gunoi a istoriei.

S-a angajat la România Liberă în 72, imediat după terminarea facultăţii. A activat la Departamentul Social, având diverse rubrici permanente. În 74 scrie la revista Magazin, unde i se deschide şi un proces de plagiat.

În 75 întrerupe cariera jurnalistică, pentru că este luat în armată. Nu se mai întoarce la Magazin, ci devine jurnalist la Agerpres, de la sfârşitul lui 75.

Mai bine de 14 ani lucrează în agenţia de presă a statului, pentru că în iunie 89 să-şi depună brusc legitimaţia de agenţie şi carnetul de partid. Revoluţia îl prinde şomer.

Deschide, împreună cu scriitorul Eugen Barbu, revista „România Mare”, în iunie 90. Revista este făcută cu ajutorul premierului Petre Roman, care îi recomanda lui Andrei Pleşu, ministrul Culturii la aceea vreme, să pună la dispoziţia lui Vadim hârtia tipografică şi utilităţile necesare.

La numai un an de la înfiinţarea revistei, este pornit şi partidul România Mare. Din 92 până în 2000, în paralel, mai publică şi revista Politica. În 2004 lansează cotidianul „Tricolorul”.

Vadim are acţiuni doar în două edituri (România Mare şi Speranţa) şi într-o firmă de distribuţie de presă, Anota Impex.

Armaghedonul Oligarhilor 72. Dan Voiculescu

Marele specialist din presă în Dan Voiculescu este jurnalistul Dan Badea, care a scris şi o carte pe acest subiect, „Averea preşedintelui. Conturile Ceauşescu”.

Toate autfiturile de presă care au apărut ulteior, cu dezvăluiri despre ce a făcut şi cum şi-a făcut Dan Voiculescu averea, se bazează pe ce a scris Dan, după cunoştinţa noastră.

Capitolele 72-74 din Armaghedonul Oligarhilor se referă în bună măsură la fapte penale rămase până azi neconfirmate prin procese cu sentinţă definitivă şi irevocabilă, publicate pe riscul său de Dan Badea.

Înainte de Revoluţie a lucrat cu ICE Dunărea şi a fost director la controversata firmă de comerţ exterior Crescent.

Prima tentativă de a se lansa în afaceri media o are în 1992, când, la propunerea lui Dan Diaconescu şi Marius Tucă, (pe atunci angajaţi la Curierul Naţional) înfiinţează săptămânalul Jurnalul de Duminică.

• citeşte şi Armaghedonul serviciilor secrete. Dan Voiculescu

Apar doar câteva numere şi apoi aceştia fondează, la începutul lui 93, Jurnalul de Bucureşti. În vara lui 93, Voiculescu investeşte în cotidianul Jurnalul Naţional, proiect susţinut de către Tucă şi Diaconescu.

Apar, pe rând: Preţul Succesului, Sport 21, Matinal, Radio Romantic, Antena 1, Gazeta Sporturilor (unde aduce întreaga echipă a lui Ovidiu Ioaniţoaia) şi Săptămâna Financiară.

• citeşte şi: Armaghedon Media (II). Adevarul despre Dan Voiculescu

Florin Brătescu a fost numit primul director la Antena 1, în semn de recunoştinţă pentru gestul lui Brătescu, de a-l ascunde pe Voiculescu în timpul Revoluţiei, în perioada în care acesta era vânat.

În funcţii importante în trustul creat de Voiculescu, s-au perindat personaje precum Costică Rotaru (actual adjunct la SIE) şi Cozmin Guşă (politician PUR, PSD, PD şi PIR).

Pe lângă un puternic trust de presă, Dan Voiculescu a fondat o mulţime de afaceri în toate domeniile, cât şi un partid – Partidul Conservator, fost Umanist.

Armaghedonul Oligarhilor 73. Dan Voiculescu, eternul slujbaş al fascinantei Securităţi

Mesajul de mai jos al firmei canadiene, „Reţineţi-l pe Dan Voiculescu„, era exact pentru implicarea sa în deturnarea masivă de fonduri de la momentul Revoluţiei, despre care scrie pe larg în cartea sa Dan Badea.

În anul 1990, o firmă canadiană de intelligence, specializată pe recuperări sub contracte cu diverse state, a emis pe adresa lui Ion Iliescu următoarea concluzie, după cercetarea depistării conturilor lui Ceauşescu: “Reţineţi-l pe Dan Voiculescu”.

• citeşte şi: Armaghedonul serviciilor secrete. Dan Voiculescu

Se pare că acoliţii lui Iliescu au înţeles că trebuie reţinut, însă alături de ei. În anul 2000, “purul” Voiculescu este alături de creaţia politică a lui Iliescu, paraschimbată din FSN în PSD.

• citeşte şi: Armaghedon Media (II). Adevarul despre Dan Voiculescu

Averea imperiului lui Dan Voiculescu – transferată copiilor, judecând după obiectele de activitate, punctele de lucru şi contractele de afaceri, aşa cum reies din datele furnizate de Cameră de Comerţ şi Industrie a României, demonstrează o implantare puternică în toate sferele economiei naţionale.

Voiculescu stăpâneşte în prezent, pe lângă puternicul imperiu mediatic, un şi mai puternic imperiu financiar, în care deţine o companie aeriană, nenumărate imobile, terenuri, magazine şi întreprinderi, derulează importuri-exporturi de cereale, animale, lemn, minereuri, produse petroliere etc.

Armaghedonul Oligarhilor 74. Biografia lui Dan Voiculescu

În acest ultim capitol din Armaghedonul Oligarhilor dedicat lui Dan Voiculescu, citim CV-ul acestui vrednic slujbaş al comuniştilor şi putem constata ce funcţii a deţinut el, precum şi unde.

Urmează o prezentare succintă a câtorva colaboratori apropiaţi ai lui Dan Voiculescu, proveniţi din fosta Securitate comunistă. Măcar, autorii acestui armaghedon au avut onoarea să nu copieze din alţii, ca şi cum ar fi fost ei primii ce au scris.

Deşi Voiculescu susţine că nu a fost ofiţer de Securitate niciodată, a deţinut posturi ce se încredinţau numai agenţilor de mare încredere ai serviciilor secrete ale lui Ceauşescu.

– la 01.12.1969 a fost angajat economist stagiar la Tehnoforest – Export Bucureşti, care i-a deschis cartea de muncă seria AH, nr. 57436/08.05.1970, într-o perioadă când stagiarii nu aveau ce cauta în comerţul exterior;

– la 15.08.1970 a fost transferat la ICE VITROCIM, unde, la 01.09.1978, a fost avansat şef birou;

– la 01.03.1982 este transferat la Camera de Comerţ şi Industrie a RSR – Oficiul ARGUS (firmă a Securităţii, care selecta forţa de muncă pentru firmele de comerţ exterior) în funcţia de director;

– la 01.08.1984 a fost avansat director general al Oficiului Argus, funcţie pe care a deţinut-o, conform cărţii de muncă, până la data de 01.06.1990, când, în baza Deciziei A59/15.06.1990, a fost transferat în interes de serviciu şi numit director general al firmei Crescent, cu un salariu lunar de 1.800 de dolari;

– în perioada 1984-1989, când s-a vehiculat oficial că Voiculescu a fost directorul general al Crescent Bucureşti, Dan Voiculescu apare în cartea de muncă drept directorul general al firmei Securităţii – Oficiul Argus (dosarul nr. 13761/1992, de la Judecătoria Sectorului 1, Bucureşti).

Voiculescu a început să demareze afaceri uluitoare ca anvergură, exportând prin Crescent, în ţări de pe toate continentele, materii prime şi produse cu mare căutare, la nişte preţuri fără concurenţă (arme şi compuşi ale industriei militare, ciment, alumină, oţel, lemn etc.).

• citeşte şi: Armaghedonul serviciilor secrete. Dan Voiculescu

Legăturile CRESCENT cu Departamentul Securităţii Statului (DSS) aveau un numitor comun: conturile secrete, dirijate de la cabinetul 1 al R.S.R.

Aceste conturi erau deschise la Banca Română de Comerţ Exterior şi se aflau în administrarea unei echipe de înalţi funcţionari bancari.

• citeşte şi: Armaghedon Media (II). Adevărul despre Dan Voiculescu

O parte dintre aceşti foşti directori ai BRCE se regăsesc azi, deloc întâmplător, în calitate de acţionari sau administratori în firmele grupului GRIVCO:

Crăinicean Gheorghe, fost vicepreşedinte BRCE, azi acţionar al Rombell Securities SA, ale cărui acţiuni sunt controlate de Dan Voiculescu şi câteva firme GRIVCO;

Dima Gheorghe, fost director al Direcţiei credite externe şi disponibilităţi valutare a BRCE, azi acţionar şi administrator al unui pui al firmei GRIVCO International S.A.;

După decembrie 1989, o mare parte din securiştii de la ICE Dunărea au devenit asociaţi alături de Dan Voiculescu în firmele GRIVCO, unul dintre ei fiind Mihai Lazăr, actualul gestionar executor al averii lui Voiculescu.

După 1990, funcţionarii BRCE – BANCOREX au şters urmele acestor conturi, distrugând întreaga arhivă. Securiştii care aveau aceste conturi pe numele lor s-au lansat masiv în afaceri, tocmai pentru că banii din aceste conturi le-au revenit.

Aceasta este şi una dintre explicaţiile de ce un procent atât de mare de securişti au devenit marii oameni de afaceri post-decembristi.

Fondurile din depozitele constituite la BRCE în anii comunismului de cei din DSS şi DIE se regăsesc azi în firmele private ale securiştilor care “au reuşit în afaceri” după 1989.

Armaghedonul oligarhilor 75. Presa lui Vantu şi Luca

ste oare incorect să afirmăm că, dacă Rusia la zi, având în spate cadre şi bani GRU, şi Gardianul au legătură cu Maricel Păcurariu şi Vântu, aceştia au legătură cu serviciile secrete ruse?

Noi credem că nu. Aşa sunt prinşi oamenii cu degetele la uşă.

Ziarul Gardianul şi Agenţia Rusia la zi a lui Mircea Popa sunt legate prin firma Crown Gate Alliance. Maricel Păcuraru a devenit patron al ziarului Gardianul, prin intermediul off-shore-ului Crown Gate Alliance Inc. din Insulele Virgine Britanice.

Acest off-shore deţine 90% din acţiunile SC Best Media Press SRL, societatea care editează ziarul Gardianul. Ulterior Maricel s-a certat cu Vântu şi s-ar fi retras din societate.

Evidenţele oficiale de la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului arată că acţionarii Best Media Press SRL sunt Crown Gate Alliance Inc. (90%) şi Management Fulcrum SRL – 10%.

“Gardianul” este editat de firma Best Media Press SRL, din Bucureşti, care la rândul ei este controlată (90%) de un offshore din Tortola, Insulele Virgine.

Crown Gate Alliance Inc. este asociată cu Steluţa, soţia lui Sorin Roşca Stănescu, la rândul său angajat al companiei Petromservice, pe post de director al cotidianului “Ziua”, prin Fullcrum, firma de management editorial al publicaţiei.

Roşca mai controlează şi afacerea “Acces Press” – constituită în septembrie 2002 de câteva zeci de editori de presă (persoane fizice sau juridice) reuniţi în acţionariatul companiei Grupul Editorilor şi Difuzorilor de Presă (GEDP) SĂ.

Roşca a reuşit în 2005 să căpuşeze GEDP SA, prin intermediul unor persoane fizice, “bidoane”, şi al unor căsuţe poştale din paradisuri fiscale cipriote – GM Inveşt – 7,69%, Fercell Limited – 6,57%, Radoway Ltd. – 9,9%, Stonecom Tld – 9,9%, Stonitec Ltd. – 9,9%, Delta Asigurări – 9,9%.

Roşca a reuşit atunci un prim “tun” – a pus mâna pe o sumă de peste 2.300.000 de euro (plus TVA) din fonduri publice, prin intermediul unui contract cu Compania Naţională Poşta Română, caz clasic de creditare mascată a afacerii “Acces Press” şi a plimbării de bani de la stat în buzunare private.

Armaghedonul Oligarhilor 76. Oamenii Securităţii şi firmele lui Vantu din Cipru

Urmează descrierea bidoanelor, bidonaşelor şi încrengăturilor dintre Vântu, Luca şi securiştii cu care aceştia au sifonat bani prin cele off-shore-uri din Cipru.

Aceste afaceri murdare sunt binecunoscute acum, dar ele în anul de graţie 2007 erau total necunoscute. Aşa cum total necunoscută opiniei publice era amploarea extraordinară şi profunzimea intruziunii sociale a corupţiei în România.

Acum ştim, dar tot nu ştim tot. Vom mai afla multe.

Acţionariatul Comac Limited, societate off-shore cu sediul în Cipru controlată de Liviu Luca şi Sorin Ovidiu Vântu, e compus din Fercell Limited (50%) şi Elbahold Limited (50%).

Fercell Limited are un singur acţionar unic, şi anume pe LMNT Nominees Limited, care însă, la rândul său, are ca acţionari alte două offshore-uri: A.T.S. Nominees Limited (99%) şi A.T.S. Trustees Limited (1%).

Elbahold Ltd. (Cipru), “mama” Comac Limited, este acţionar majoritar (49,3508%) la Petrom Service, înfiinţată de sindicaliştii din Petrom (FSLI), aflaţi sub conducerea lui Liviu Luca, devenind un canal de externalizare a unor profituri uriaşe.

Petromservice controlează trustul de presă „Ziua”. Elbahold Limited apare printre acţionarii Expresiv SA, care deţine licenţa pentru Radio Total, prin intermediul COMAC LIMITED.

Astfel, conform ONRC, Comac Limited (off-shore din Cipru) deţine 51% din Expresiv SA, alături de FSLI Petrom (39%), Cornel Nistorescu (7%), Andrei Dan Anghel, Călin Ionuţ Anghel şi Alina Tudora Mantea (ultimii trei cu câte 1%).

Elbahold Limited are un acţionar unic, pe A.T.S. Nominees Limited – un alt offshore, în spatele căruia (la fel ca în A.T.S. Trustees Limited) se regăsesc la vedere trei ciprioţi, fraţi, avocaţii Antis, Georgios şi Stelios Triantafyllides.

Cei trei ciprioţi sunt doar nişte paravane, ei fiind doar împuterniciţi să reprezinte interesele adevăraţilor proprietari ai căsuţelor poştale menţionate.

Comac Ltd. este acţionar majoritar (51%) al firmei Expresiv SA din Bucureşti, care deţine licenţa FM pentru postul Radio Total şi al firmei de imagine Red Apple Communication Internaţional SRL.

Comac Ltd. mai controlează şi 50% din firma Conservil SRL, în care este asociată direct cu FSLI, organizaţia sindicaliştilor din Petrom. Conservil are sediul chiar în clădirea Petrom, sucursala Ploieşti (Păltânea a fost naş în toate combinaţiile de aici).

Administratorul firmei este Gheorghe Raţiu, fostul şef al Direcţiei I din cadrul Securităţii. Trecut în rezervă, Raţiu a fost preluat de Vântu şi a devenit unul dintre oamenii fideli ai lui Sorin Ovidiu Vântu, lucrând pentru acesta în Gelsor, numele său fiind implicat şi în cumpărări de acţiuni la Banca Religiilor.

Gheorghe Raţiu, împreună cu Sorin Ovidiu Vântu şi Dan Andronic, au fost la un moment dat asociaţi cu Ion Cristoiu în Editura Ion Cristoiu. Comac Ltd. deţine şi 80% din participaţii la Accent Travels & Events SRL.

Lucian Boronea, directorul general al acestei firme, a fost manager al sucursalelor din SUA şi Canada ale companiei Tarom, de unde a plecat la agenţia de turism patronată de Vantu: Gelsor Travel & Tour.

Comac Ltd. mai este acţionar la GM Inveşt, ai cărui cenzori şi administratori provin din Gelsor. După ce Gelsor a fost suspendată de CNVM şi declarată falimentară GM Invest, profilată pe activităţi de brokeraj, a fost aruncată de Vântu pe piaţa de capital.

Comac Ltd. controlează şi firmele CGR Media SRL şi Print Multicolor SRL. CGR Media SRL editează revista „Bilanţ”, asociată direct cu soţii Carmen şi Constantin Rudniţchi.

În Print Multicolor SRL, Comac Ltd. îl are partener pe Daniel Condurache, fondatorul revistei ieşene „Opinia Studenţească”. Comac este asociată şi cu X-Oil, care aparţine lui Nipomici Ghenadie, “consultant financiar” din Republica Moldova.

Administrator al X-Oil este Publipetrosport, firma lui Florin Bercea, preşedinte al Ligii Asociaţiilor Sportive din Petrom şi unul dintre locotenenţii credincioşi ai lui Liviu Luca. Ghenadie este aghiotantul lui Vântu, fiind prezent în toate dintre afacerile legate de FNI.

Armaghedonul Oligarhilor 77. CRP – Cartelul Presei

Acest capitol din Armaghedonul Oligarhilor face legătura în CRP (Clubul Român de Presă), grupul securiştilor din jurul lui Sorin Ovidiu Vântu şi afacerile dubioase care au roit în ultimii 25 de ani, pornind de la sistemul bancar.

CRP, Club care de fapt legitimează din 1998 grupul dinozaurilor media, a fost un fel de FSN. Membrii acestui cartel de proprietari media au fost foarte uniţi, deşi sunt tot atât de diferiţi.

Mult timp a funcţionat o înţelegere tacită între proprietarii din CRP, şi anume că jurnaliştii care pleacă prin demisie de la un patron din CRP să nu fie angajaţi de nici unul dintre ceilalţi patroni.

Cât timp au fost un grup compact, patronii, directorii şi puţinii gazetari din CRP şi-au adjudecat rolul de moralizatori naţionali şi formatori de opinie, monopolizând dezbaterile televizate.

Clubul şi-a dovedit utilitatea ca pârghie de control şi manipulare, aducând în ograda mogulilor mai mari sau mai mici capitalul de muncă şi încrederea celei mai mari părţi a jurnaliştilor “tăcuţi” şi nepricepuţi în “afaceri”.

Patronii “pricepuţi în afaceri”, ca Voiculescu, Patriciu şi Vântu, s-au folosit discreţionar de presă ca de o a doua armată personală. Prima forţă armată a acestora fiind, întâi şi întâi, securiştii, reconvertiţi.

Un Raport al Comisiei SRI în legătură cu SOV scoate în evidenţă existenţa unui foarte puternic grup de foşti lucrători din serviciile secrete aflaţi la dispoziţia lui Vântu.

Falanga informativă a lui SOV număra peste 300 de foşti ofiţeri şi subofiţeri proveniţi din SRI, SPP, SIE, Brigada Antitero, MI şi MApN.

Raportul mai arată că o zecime din cadrele serviciilor de informaţii româneşti ajung, după trecerea în rezervă, să se pună la dispoziţia diferitelor instituţii din sistemul financiar-bancar românesc.

“Instituţiile din sistem”, de genul Astra, BID, Banca Română de Scont, SIF, Gelsor şi Dramiral, şi multe altele, Banca Dacia Felix, SAFI, FNI, CEC au fost nişte institutii ale jafului naţional, decapitalizând munca cetăţenilor obişnuiţi în beneficiul unei oligarhii subordonate celei ruseşti.

Pătrunderea agenturii şi capitalului rusesc s-a realizat însă cu aportul ofiţerilor din SRI şi Armată.

Exemplele sunt nesfârşite. Vasile Stânga, colonel SRI, fost asistent al lui Virgil Măgureanu şi şeful Corpului de Control din cadrul Compartimentului de Contraspionaj al SRI, a ajutat, din postura de ofiţer activ, bunul mers al afacerilor cu energie ale ofiţerului GRU Boris Golovin.

Pentru Golovin şi capitalul rus au mai lucrat şi oameni ca Vladimir Soare, ofiţer acoperit, fost viceguvernator BNR, preşedinte al Bancorex şi preşedinte al grupului Gelsor, patronat de Sorin Ovidiu Vântu.

El a executat studiul de fezabilitate pentru o afacere de anvergură iniţiată la UCM Reşita, de Boris Golovin şi Nicolae Bogdan Buzăianu, mogulul energiei, cel care controla VA Tech Hydro, firma implicată în răsunătorul scandal al retehnologizării Porţilor de Fier I şi II.

VA Tech primea contracte avantajoase, fără licitaţie, de la statul român, iar firma era reprezentată în România de Nicolae Bogdan Buzăianu – fondatorul Energy Holdings şi prietenul lui Boris Golovin.

Capitalul rus nu a intrat singur în România. L-a adus de mânuţă o liotă de ofiţeri de Securitate, SRI etc.

Armaghedonul Oligarhilor 78. Marea Neagră – disputa energetică şi controlul rusesc

Acest capitol din Armaghedonul Oligarhilor este extrem de actual şi se referă exact la lupta actuală pentru putere de la Marea Neagră.

Încă din 1990, în presa nouă a vremii s-a scris despre centrul de putere de tip placă turnantă care este România şi Marea Neagră şi ce reprezintă acesta.

Ritmic, faptul a fost negat pe diferite tonuri şi cu diferite argumente false de cei mai diverşi vectori de opinie români şi străini. Acum e manifest: se ştie că aşa este – aici se joacă acum cărţi geopolitice esenţiale.

Este de asemenea interesant de observat cum, după ce iniţial chiar Rusia a avut interese în Nabucco, apoi a fost exclusă din consorţiul forţat şi s-a străduit (şi a reuşit) să frângă aripile acestui proiect de la Marea Neagră.

Condominiumul ruso-turc şi interesele economice, politice şi militare ale acestor puteri coincid în privinţa interzicerii accesului unor alte puteri politice în acest bazin. Miza pe Marea Neagră este pe de o parte strategic-militară, iar pe de altă parte energetică.

Semnarea pe 31 ianuarie 2007 a acordului dintre preşedintele companiei americane AMBO şi o serie de miniştri din cadrul guvernelor bulgar, macedonean şi albanez a unui acord privind construcţia unei conducte de petrol transbalcanice repune în discuţie viitorul conductei Nabucco, un proiect atât de drag autorităţilor de la Bucureşti.

Conducta balcanică va face legătura dintre portul bulgar Burgas şi cel albanez Vlore, pe o distanţă de 912 kilometri, urmând a transporta 35 de milioane de tone pe an.

Avantajele strategice ale celor două porturi, care dispun de o infrastructură ce permite accesul navelor de mare tonaj, precum şi prezenţa importanţei rafinării Lukoil din apropiere de Burgas, au adus un important sprijin politic din partea Federaţiei Ruse, companiile ruse de profil angajându-se să livreze în totalitate petrolul necesar conductei, la un preţ deosebit de avantajos.

Posibilitatea ca economiile bulgară, macedoneană şi albaneză să profite de investiţii adiacente, precum şi de importante sume de bani pentru tranzit, ce vor fi distribuite între membrii elitelor politice din ţările balcanice, atârnă destul de mult în procesul de decizie privind implicarea într-un proiect sau în altul.

Armaghedonul Oligarhilor 79. Jugul energetic marca Putin

La momentul apariţiei Armaghedonului Oligarhilor, acesta era un subiect de avangardă. Acum, este clar că Putin foloseşte mall-ul Gazprom pentru aservirea energetică a statelor.

Acum opt ani, acest lucru era şi greu de înţeles, şi greu de reprezentat concret. Acum aceste reprezentări concrete sunt faptă.

Creşterea semnificativă a consumului de energie al Uniunii Europene a fost anticipată de experţi, totuşi până în acest moment diplomaţia românească nu a luat o serie de măsuri menite să susţină ambiţia eliberării de sub „jugul energetic“ al Federaţiei Ruse.

Profitând, partea rusă a impus demararea construcţiei unor conducte alternative la propunerea românească, cum este proiectul rus-bulgar-grec, privind conducta dintre portul bulgar Burgas şi cel elen Alexandroupolis.

Conform acordului semnat la 31 octombrie 2006, din aceasta Rusia va deţine 51%, iar Bulgaria şi Grecia câte 24.5%. Pentru a face proiectul şi mai viabil, partea rusă va garanta aprovizionarea, preţul devenind astfel mult mai atractiv.

Cu o distanţă de doar 350 de kilometri şi costând puţin peste 900 de milioane de dolari, conducta Burgas – Alexandroupolis este justificată, în opinia iniţiatorilor, pentru a evita transportul cu petrolierele prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele, afectat de limitările impuse de autorităţile turce, sub pretextul protejării echilibrului ecologic al zonei.

Prin comparaţie, planul Nabucco este mult mai amplu, fiind necesară o imensă munca diplomatică pentru a se ajunge la acordurile politice necesare.

Aceasta va transporta resursele din regiunea Mării Caspice, a Asiei Centrale şi Orientului Mijlociu către statele Uniunii Europene.

Având o distanţă de 2.841 de kilometri, va traversa Turcia, Bulgaria, România (pe o distanţă de 457 de kilometri), Ungaria şi Austria, evitând regiunile turbulente ale Balcanilor de Vest.

Costul destul de piperat se ridică la peste 7 miliarde de dolari, nereuşindu-se încă a se determina costurile reale de implementare a proiectului şi de racordare la infrastructura deja existentă în ţările de destinaţie.

În ciuda capacităţii mari de transport, specialiştii consideră că, în varianta cea mai optimistă, Nabucco va acoperi aproximativ 10% din necesarul energetic al UE, fiind supusă unor imense presiuni politice şi sociale.

Armaghedonul Oligarhilor 80. Legătura ombilicală de sub Marea Neagră

Gazoductul Blue Stream ar fi trebuit să reprezinte nada prin care Putin să prindă în mreje Bulgaria, Serbia, Croaţia şi Ungaria.

Din cauza opoziţiei Bulgariei, dominată de la intrarea în UE de forţele proeuropene, sub lideratul premierului Boiko Borisov, proiectul de aservire a căzut şi se limitează la Turcia.

O alternativă extrem de bine primită de oamenii politici din Turcia şi Bulgaria este, conform mass-media de la Ankara, proiectul Gazprom de extindere a actualei conducte subacvative dintre Federaţia Rusă şi Turcia, „Blue Stream“, ce intră pe teritoriul turc prin portul Samsun.

Având un cost de aproximativ 3 miliarde de dolari, inclusiv 1,7 miliarde pentru secţiunea subacvatică, aceasta conductă şi-a dovedit viabilitatea economică şi politică, fiind considerată de prim-ministrul turc Recep Tayip Erdogan ca un important succes al politicii sale externe.

Ofensiva diplomatică rusă este susţinută de ofertele economice ale Gazprom, ce doreşte ca „Blue Stream“ să fie extinsă prin Bulgaria, Serbia, Croaţia, Ungaria către piaţa europeană, evitând total teritoriul românesc.

Pentru promovarea agresivă a acestui proiect (n.n.: Blue Stream), firma rusă a angajat în fiecare din ţările de tranzit şi cele de destinaţie firme de lobby care să asigure un important sprijin politic.

Mizând pe o serie de avantaje sociale şi economice mai mult sau mai puţin reale pentru ţara respectivă, Gazprom a reuşit mobilizarea unor importante segmente ale mediilor de afaceri, politice sau societăţii civile din regiune.

Luna ianuarie 2007 a fost definitorie pentru obţinerea sprijinului turc pentru propunerea Gazprom (n.n.: asupra Blue Stream), după declaraţiile repetate ale unor oficiali de la Ankara, preluate imediat de presă turcă.

Armaghedonul Oligarhilor 81. Interesele geostrategice

Un alt aspect al disputei geostrategice din Europa Centrală şi de Est dintre UE şi Rusia este dat şi de falul în care Putin a încercat să-l folosească pe Schroeder ca să aservească Germania.

Parţial, această tehnică a reuşit, dar numai pe termen scurt. Pe termen mediu şi lung, germanii nu vor accepta niciodată dominaţia energetică rusească, aşa cum se vede în prezent.

Interesele economice, politice şi militare la Marea Neagră ale Ucrainei, Federaţiei Ruse şi Turciei coincid în privinţa interzicerii accesului unor alte puteri politice în acest bazin, inclusiv al Uniunii Europene.

Recentele vizite reciproce la nivel înalt dintre Ucraina şi Turcia, precum şi intervenţia vehementă a preşedintelui ucrainean Victor Iuşcenko la summitul Uniunea Europeană – Ucraina din octombrie 2006, au impus luarea în discuţie a altui proiect, susţinut şi de partea rusă, prin care conducta dintre portul Odessa şi localitatea Brody, situată în apropierea granitei polono-ucrainene, poate fi extinsă prin Slovacia şi Cehia către infrastructura intraeuropeană deja existentă.

Prin posibila ei extindere către portul polonez Gdansk de la Marea Baltica, partea polonă doreşte să reînvie vechile proiecte de transport al resurselor energetice între bazinul Mării Caspice şi Marea Baltică, oferind şansa Poloniei de a-şi consolida poziţia la nivelul politicii comune europene din diferite domenii de interes.

Dorinţa actualei conduceri de la Varşovia de a se impune ca un veritabil lider regional este adesea exprimată în luările de poziţie ale oficialilor polonezi, ce consideră că Polonia ar avea o vocaţie istorică în acest sens.

Poziţia exprimată la cele mai înalte niveluri ale administraţiei ucrainene este favorizată de Polonia, care o vede drept contrapondere la mult trâmbiţata conductă subacvatică dintre Germania şi Federaţia Rusă, ce evită teritoriul polon sau al Ţărilor Baltice.

Importanţa proiectului ruso-german, precum şi susţinerea politică de care se bucură, este cel mai bine oglindită de faptul că director al consorţiului ce realizează proiectul este fostul cancelar german Gerhard Schroder, care a facilitat adoptarea sa de partea germană în ultimele săptămâni ale mandatului său.

Armaghedonul Oligarhilor 82. Gazprom – nouă Armată Rosie

În penultimul intertitlu al Armaghedonului Oligarhilor, autorii detaliază aspecte importante privind dependenţa statelor UE de Gazprom.

Aşa cum stăteau lucrurile în anul 2007.

Arma secretă a politicii externe moscovite, Gazprom (comparat de preşedintele Băsescu cu Armata Roşie) este gigantul rus al gazelor naturale, deţinând 16% din rezervele mondiale de gaze naturale, controlând cu o mână politică 20% din producţia acestuia la nivel global, ceea ce îl impune ca un actor cu o putere remarcabilă în domeniul geoeconomic, capabil să înfrângă state sau alianţe ale unor state.

Gazprom furnizează o treime din cantitatea de gaze naturale pe care Uniunea Europeană o importă. Principalii clienţi ai Gazprom sunt Germania, Ucraina, Italia, Turcia şi Franţa, ţări cărora compania rusă le poate impune acceptarea unor compromisuri pe spatele altor state, cum este România.

Astfel, Germania preia aproximativ 38 de miliarde de metri cubi, cantitatea fiind în permanentă creştere, Franţa preia 12 miliarde de metri cubi, cantitatea fiind de asemenea într-o creştere accelerată, iar pe lista statelor care depind de livrările de gaz rusesc prin conductele care tranzitează Ucraina sau Belarus se regăsesc aproape toate statele din Europa Centrală şi Balcani, marea majoritate membre deja ale Uniunii Europene şi oricum membre ale Alianţei Nord Atlantice.

Pentru evitarea unor complicaţii politice interne şi externe, guvernele ţărilor vizate refuză să facă publice proporţiile înfricoşătoare ale dependenţei de gazul rusesc, existând o adevărată psihoză a estimărilor, încurajată de partea rusă.

În aceste condiţii, şi România este dependentă de gazul rusesc într-o proporţie ce nu este clară, dar care determină un efort diplomatic susţinut din partea ministerului român de resort şi a administraţiei prezidenţiale de la Bucureşti.

Conform unor estimări, România produce 14 miliarde de metri cubi pe an, cu zăcăminte estimate la 510 miliarde de metri cubi, şi numai 40% din cantitatea de gaze naturale pe care o consumăm este importată din Rusia prin Ucraina.

Armaghedonul Oligarhilor 83. De ce vrea Moscova debarcarea lui Băsescu

La ultimul interitlu din Armaghedonul Oligarhilor, revenim la mesajul cel mai important transmis de document: că Moscovavoia eliminarea lui Traian Băsescu atunci când acesta era preşedinte şi de ce anume acest lucru.

Poziţia României, de contestatar public la nivel european şi regional al superiorităţii energetice ruseşti, a provocat o ripostă dură a Gazprom, ce doreşte împiedicarea cu orice preţ a proiectului Nabucco.

Pentru a „tăia pofta“ eventualilor investitori, Moscova nu doreşte ca Marea Caspică să fie folosită pentru tranzitarea unor conducte dintre ţările central-asiatice spre conducte concurente cu ale lor.

În acest scop, Moscova tărăgănează rezolvarea problemei jurisdicţiei asupra Mării Caspice, pe care o împarte cu Kazahstan, Azerbaidjan, Republica Islamică Iran şi Turkmenistan.

Planurile de investiţii ruseşti în infrastructura din Balcani sunt în mod clar direcţionate către Serbia, unde partea rusă şantajează autorităţile de la Belgrad cu posibilitatea recunoaşterii independenţei provinciei Kosovo.

„Conflictele îngheţate“ din Moldova, unde subzistă focarul separatist transnistrean, şi din Georgia sunt întreţinute la foc mic de Moscova tocmai pentru a le folosi ca instrument de şantaj regional, dar şi la un nivel mai larg – geopolitic.

Primul şef de stat din zona Mării Negre care a atras atenţia acestui tip de şantaj a fost actualul preşedinte al României, Traian Băsescu, iar răspunsul prompt al Kremlinului se observă cu uşurinţă în spaţiul politic al României.

„Alianţa ticăloşiţilor“ nu s-a creat din neant. Moscova ştie de ce…

“Poporul” invocat de Băsescu va fi probabil ultima şansă a României – poporul la care se referă indirect şi Eminescu atunci când blamează “pătura superpusă” care a înăbuşit Statul.

Rămâne de văzut în ce măsură inteligenţa colectivă românească va găsi resurse pentru o descărcare energetică majoră, prin vot, care va trece România peste pragul integrării reale în Europa, scuturându-ne de reţelele concrescute în trupul aparatului Statului.

F I N A L