Huascaran, 6768 metri, cel mai înalt pisc din Peru
Pe 16 iunie 1998 - împreună cu David Neacșu, Radu Savin și Cristian Pena - am plecat cu avionul în direcția Lima. Obiectivul principal era escaladarea celui mai înalt vârf din Peru, Huascaran Sud (6768 m). Eram pentru prima dată în avion; cele 18 ore de zbor nu m-au obosit sau plictisit. Am schimbat avionul la Frankfurt și am făcut o escală la Bogota. La Lima, la ieșirea din aeroport, am întâlnit un taximetrist care vorbea... românește.
Am stat o zi în Lima. Am cumpărat alimente și am vizitat o parte din oraș. Am prins un asfințit foarte frumos la malul Oceanului Pacific și am luat legătură cu Ambasada României. A doua zi, cu expresul Rodriguez (5 USD/persoană, inclusiv bagajele) am pornit spre nord, către orășelul Huaraz, unde am ajuns după opt ore.
2 Huaraz, țărănci în port tradițional.
În Huaraz poți găsi tot ce vrei pentru o ascensiune pe munte, de la echipament de închiriat până la ghizi și porteri. O mulțime de agenții de turism își oferă serviciile. Am făcut ultimele cumpărături și am închiriat, pentru ziua următoare, un jeep (50 USD) care să ne ducă până la baza muntelui, în satul Musho, la 3200 metri, punctul de intrare în Parcul Național Huascaran. Drumul, foarte dificil, ar fi fost străbătut cu greu de un alt mijloc de transport. Ulterior, am aflat că am fi putut ajunge și cu transportul în comun, mult mai ieftin.Doar un panou amintește că intrăm într-un parc național; nu există birou de înregistrare a turiștilor dar doritorii pot să-și scrie numele într-un caiet aflat la singurul magazin alimentar din sat. Cu toate că nimeni nu face curățenie, nu am găsit gunoaie nici în tabere, nici pe traseu. Pentru că sosisem în Musho după o expediție franceză, am așteptat câteva ore pentru a putea închiria câțiva măgăruși care să ducă bagajele în tabăra de bază, la 4200 metri.
Foarte săraci, oameni din sat trăiesc din sumele obținute de la închirierea măgarilor sau făcând pe porterii, ghizi sau bucătari pentru expedițiile care solicită asemenea servicii. Am plătit câte 4 USD pentru fiecare măgăruș și 5 USD conducătorului lor (ca să ajungi în tabăra de bază pentru Vârful Aconcagua, un măgăruș costă 100 USD/zi).
Fără bagaje, drumul până în tabăra de bază a fost foarte ușor. Răul de altitudine s-a manifestat doar prin ușoare dureri de cap. În ziua următoare am dus o parte din bagaje până în tabăra următoare, La Morena, 4800 metri, aflată la limita ghețarului. Am revenit în aceeași zi în tabăra de bază, pentru a ne obișnui treptat cu altitudinea.
Dacă ziua temperatura a fost foarte ridicată, după asfințit a scăzut brusc sub zero grade, fiind necesare pufoaicele. În ziua următoare am mutat tabăra la 4800 metri, unde s-a făcut simțit răul de altitudine. Cristi, cel mai tânăr dintre noi, 19 ani, a avut cele mai mari probleme; a suferit din cauza durerilor de cap, de greață și lipsa poftei de mâncare.
Vremea s-a stricat, reducându-ne și mai mult moralul. A nins toată noaptea iar dimineața muntele era ascuns în ceață. Am decis să așteptăm. Câțiva alpiniști care au coborât ne-au povestit că sus era destul de rău; zăpada foarte mare depusă peste noapte curgea în avalanșe care le-au transformat perioada de întuneric într-un coșmar. Ne-au sfătuit să renunțăm.
După încă o zi cu lapoviță și ninsoare norii au început să se spargă și din când în când puteam zări muntele. Încurajați de faptul că alții încercau să urce, deși Cristi se simțea în continuare rău, am plecat și noi spre tabăra următoare, aflață la 5500 metri. Pe ghețar am mers cu colțarii; am urmat poteca celor care urcaseră înaintea noastră, șerpuind printre crevase. Nu am îndrăznit să părăsesc traseul, nici măcar din curiozitate, fusesem avertizați de existența crevaselor acoperite cu pod de gheață.
Drumul, deși tehnic nu a ridicat nici o problemă, s-a dovedit foarte obositor din cauza altitudinii. Fiecare pas era un chin, rucsacul parcă devenise mai greu. Cele mai mari probleme le-am avut cu respirația; deși eram doar la 5000 metri parcă nu aveam aer, trebuia să mă opresc foarte des pentru a respira. Am ajuns în sfârșit la tabăra I și am montat corturile. David, care nu a suferit ca noi din cauza răului de altitudine (avea la activ mai multe vârfuri de peste 6000 metri) a făcut schimb de specialități culinare cu doi spanioli aflați și ei în tabăra I (salamul de Sibiu a fost apreciat). Eu și Radu am înghițit cu greu câte o supă (vi le recomand pe cele instant) și câteva fructe uscate, Cristi nu a putut să mănânce nici măcar atât.
3 Tabăra I, 5500 metri.
Am urmărit mult timp cu privirea doi alpiniști care se cățărau pe singurul pasaj dificil de pe această rută, un perete vertical de gheață de 4-5 metri, format în urma prăbușirii unei crevase. Din ce ne-am dat seama, au avut probleme din cauza viscolului foarte puternic care arunca zăpada peste perete. Le-au trebuit câteva ore să treacă acel pasaj de unde nu mai era foarte mult până în șaua dintre cele două Vârfuri Huascaran (aproximativ 6000 metri), unde era amplasată ultima tabără.
După asfințit temperatura a scăzut brusc. Chiar și cu pufoaica era foarte frig așa că a trebuit să intrăm în corturi. Pentru mine a fost o noapte grea. Aproape că nu am dormit din cauza temperaturii scăzute deși am avut un sac foarte bun și eram cu pufoaica pe mine. Din cauza oboselii și pentru că nu mâncasem suficient, organismul nu a mai făcut față temperaturii care s-a dus sub -15° C. Zgomotul facut de avalanșe, care nu a încetat toată noaptea, a contribuit și el la starea generală de rău.
Ziua următoare ne-a întâmpinat cu soare, fiind perfectă pentru urcare. Dar noi ne aflam în fața unei probleme serioase. Cristi se simțea foarte rău, era clar că nu poate să urce, chiar și staționarea la acea altitudine putea să-i fie periculoasă; deci trebuia să se întoarcă la tabăra de bază. Eu eram bine, în afară de o ușoară stare de epuizare din cauza nopții nedormite și a durerilor de cap. Am hotărât să ne întoarcem. Nu a fost ușor să luăm această decizie.
David a coborât cu Cristi, eu cu Radu am mai urcat o bucată de drum. Deși ne-am fi dorit foarte mult să ajungem sus nu aveam experiența necesară pentru a escalada peretele de gheață. În plus, zăpada proaspătă putea să fie periculoasă. Ne-am consolat la gândul că muntele o să rămână acolo și, cine știe, poate altă dată o să fim mai norocoși.
Am coborât direct în tabăra de bază unde am stat o zi să prindem puteri. După câteva zile de refacere în Huaraz ne-am continuat călătoria prin Peru, țară fascinantă. Dintre obiectivele mai importante pe care le-am vizitat menționez Machupichu, legendara cetate incașă și Lacul Titicaca (Aici, la lac, șeful agenției de turism este un... bucureștean. - nota redacției). Am revenit în țară pe 17 iulie.
Costul total al expediției a fost pentru mine 1.500 USD, din care 850 au fost pentru biletul de avion București - Lima și 80 pentru avioneta Lima - Cuzco (orașul de plecare spre Machupichu). Prețurile alimentelor sunt cam ca la noi, sunt ieftine fructele și sucurile naturale de fructe, preparate chiar sub ochii tăi. Poți sta cu 5-10 USD la hoteluri, modeste dar curate; transportul cu autocarul sau trenul costă aproximativ ca la noi. Pentru cei care doresc să meargă exclusiv în zona de munte, pe lângă biletul de avion apreciez că 300 USD ar fi suficienți (cu mâncare de acasă).
Echipamentul meu a constat din: pufoaică, sac cu puf, hanorac, suprapantalon, parazăpezi, supramănuși, toate fabricate de firma Atta din Cluj, doi rucsaci (unul mare și unul mic) făcuți de firma Antech, izopren, bocanci de plastic, colțari, piolet, bețe telescopice. Echipamentul comun a cuprins: corturi, coardă, pioleți tehnici, pitoane de gheață (necesare pentru escaladarea acelui pasaj de care v-am vorbit).
Mulțumesc firmelor Atta, Himalaya și Ascent pentru echipamentul acordat și în special firmei Bravo Group 95, fără de care Peru ar fi rămas doar un vis pentru mine (articol din anul 2000).