Vârful Dosul Pământului, pe poteci sălbatice, prin locuri minunate, în Munții Căpățânii
extras din Nae Popescu - Munții Căpățânii - Editura Sport-Turism, București, 1977
Dinu Boghez (Râmnicu Vâlcea)
A fost o vreme când Vârful Dosul Pământului reprezenta o enigmă pentru mine, nu numai prin ciudățenia numelui. Nu mai spun că printre sătenii locurilor, numele era cunoscut sub forma neacademică, cea de Curul Pământului. Un astfel de nume mai există printre Vârfurile Mâra și Țefeleica, de-ai umbla către măreția Pietrii Craiului. (Dosul este un toponim folosit de exemplu în Munții Vâlcan și Munții Șureanu, neavând semnificația de cur ci de loc întunecos, umbros. Vezi, de exemplu, pentru Munții Vâlcan, Dosu Pleșii, https://sites.google.com/site/romanianatura81/home/speologie/avene-in-masivul-valcan-pe-muntele-plesa-clocoticul-din-carca-pareteilor-149-m-clocoticiul-din-scoaba-saraturii-99-m-clocoticiul-din-cracul-scurt-97-m. Iar pentru Munții Șureanu, Dosul Lăcșorului, https://sites.google.com/site/romanianatura65/home/carpatii-meridionali/sureanu/avenul-de-la-dosul-lacsorului-fost-record-national-din-muntii-sureanu-cel-mai-detaliate-harti. Notă de Ică Giurgiu.)
Când am cunoscut potecile vechilor tăietori de pădure, dificultățile drumului pe care trebuia să-l străbați, adeseori acoperit de uitarea timpului, făceau din acestea adevărate enigme. Încet, încet, cunoașterea potecilor mi-a devenit mai familiară și enigmele legate de locul acestui vârf, una câte una, s-au lăsat cunoscute. Locul acesta bine ascuns în pădurile care te întovărășeau până la vârfurile mari ale Munților Căpățânii, de-ai fi parcurs pe îndelete muchia prelungă ce pornea de către Valea Oltului, era acum bine împădurită, dar fuseseră vremuri mai de demult, când exploatarea vechii societăți Carpatina din Brezoi lăsase muntele golaș. Dar acum, pe când aflam eu misterul locurilor, pădurea își recăpătase înfățișarea de altă dată. Să fi fost doar munca naturii de înviere a vechii păduri sau rodul unei munci organizate de om?
Să revin la traseul pe care mi-l propusesem să-l parcurg, acum când îl descriu, ca și în alte câteva împrejurări. Am plecat din șoseaua de pe Valea Oltului, pe cea deschisă de curând pe vremea aceea, urmând în bună măsură Valea Lotrișorului. Locurile acestuia au acum drum croit prin chei, cu priveliști uneori amețitoare. Pentru mine ca și pentru cei doi prieteni care m-au însoțit, locurile Văii Lotrișorului aveau amintiri din cele care nu se șterg cu una cu două. Iarna când coborâsem din muchia ce trecea peste Pietrele Goale și ajungea în Valea Lotrișorului, la cabana muncitorească, acolo unde, într-un mijloc de februarie, coborând din muchia ce trecea peste vârful amintit mai sus, prin zăpada mare care acoperea locurile, am nimerit în vâltoarea unui pârâu și din el am ieșit cam ud. Dacă n-aș fi ajuns destul de repede la cabana forestierilor, cu foc zdravăn înăuntru, udătura aceea nu știu cât rău ar fi putut să-mi facă. Dar și deopotrivă o noapte petrecută într-o baracă improvizată, când din locuri depărtate ajungeau până la noi, adăpostiți acolo împreună cu ceva lăzi cu exploziv, urlete de lupi, cu care a doua zi era cât pe aci să dăm nas în nas pe Valea Lotrișorului. Acum însă eram în plină vară și locurile păreau îmblânzite. Înnoptasem la căbănuța din Muchia Lotrișorului, Puturoasa, care de atâtea ori ne fusese adăpost în drumurile prin pădurile care ne acopereau pașii. Ar fi trebuit să fiu singur, dar la ora aceea matinală când m-am trezit, în cabana amintită, am constatat că mai erau vreo doi tovarăși care fuseseră îmboldiți de noutatea locurilor pe care vream să le străbat și până la urmă și de frumusețea acestora. Am coborât muchia cu potecă firavă până în Valea Lotrișorului. Am trecut pe lângă arătoasa casă a pădurarilor din vale, ajunsă acum o veritabilă ruină. Drumul a continuat, a trecut printr-o tăietură în munte, cât să străpungă locurile și s-a pierdut în munte, acolo de unde mai târziu a continuat până spre creasta ce despărțea Vârful Dosul Pământului de cel al Clăii cu Brazi. Noi am găsit un posibil drum spre creastă printr-un lăstăriș, care până la urmă ne-a adus în șaua ce despărțea vârfurile de mai sus. Era acolo o potecă care oarecum urmărea drumul pe creasta muntelui celor două vârfuri. Deasupra ramurii din stânga a acestui drumeag stătea aninat abruptul impresionant al Vârfului Dosul Pământului. Sătenii care mai străbat locurile, urmând calea lungă spre Olănești, poate doar de curând să se fi despărțit de numele stâncii, cel de Curul Pământului, altfel dacă vrei să afli denumiri ale locului tot după denumirea de când se știau o să și-o amintească. Așadar am luat-o la stânga, pe poteca de sub verticala muntelui, grăunțoasă și care te supune la multă atenție. Nu numai potecuța de sub verticala cam mare a muntelui, pe sub care umbli, dar și locurile de sub potecă, ce se afundă în pădurile de sub tine, nu par deloc îmbietoare. Străbați cu grijă locurile și când le-ai sfârșit, ai ajuns, e drept împădurite, dar care arată ca un fel de covată împoienită în mijlocul pădurii.
Aici în intenția bisericii cred, ar fi urmat să se întocmească lăcașul de închinăciune al unei mânăstiri. Oarece amenajări chiar s-au făcut, printre care și casa parohială cățărată pe înaltul unei stânci. Prin preajmă sunt vreo doi călugări, așezați într-o bărăcuță anonimă, care nu are nimic de a face cu ceea ce ar fi anunțat casa parohială. Prin locurile acestea hălăduisem cu ceva ani înainte, uneori înnoptând în căsuța vechilor tăietori de pădure, botezată romantic, drept Rândunica. În drumurile pe care le-am făcut am descoperit „Drumul Mătușii”, cel care ne călăuzea către Olănești, trecând printre casele risipite ale cătunului Comanca și înaintea acestuia, pe lângă clonțani cu forme ciudate, care dădeau locurilor enigme de nepătruns.
De cum am trecut peste muchia de deasupra impresionantei verticale a Dosului Pământului, chiar în muchie, era un izvor cu oarece miros sulfuros, străjuit de o cruce ridicată pe vremea aceea cu multe înclinări duhovnicești, oarecum anonime, dar păzite cu strășnicie de munte, stăpânul locurilor. Dar după drumul oarecum greu de până atunci, izvorul era chiar o binecuvântare. Aici, de la locul crucii și izvorului se bănuiește cu anevoie o potecuță orientată împotriva mersului de până acum. Era pe vremea aceea și poate și astăzi dacă n-o fi înghițit-o pământul. De ai fi urmat-o, sub pavăza unei stânci înalte, alta decât cea surplombată pe sub care mersesem până atunci, își găsise loc de sihăstrie călugărul Laurențiu. Avea acolo, sub tavanul de piatră, un fel de cămăruță, închisă cu ușă, în care hălăduia. În cămăruța lată de vreun metru și ceva și cât lungimea unul pat, mai avea un fel de măsuță cât o noptieră, pe care se afla o carte de rugăciuni, poate să fi fost chiar o biblie. Afară, sub bolta de stâncă o râșniță improvizată dintr-una de zdrobit nuci, pentru măcinarea boabelor de porumb, un ceaun cu ceva mămăligă cam proaspătă, așezat pe improvizația unor pirostrii și atârnat în stâncă, un dolman maramureșan. Pustnicul nicăieri, dar cred că undeva prin preajmă ne privea cu oarecare teamă, nu numai aceea de a-i strica rostul pustniciei. Ionică, mai zvăpăiat, poate și cu mai puțin respect pentru locul sihăstriei și pentru cel ce și-o alesese pentru zi de zi, cotrobăia prin rostul singurătății omului și a trebuit chiar să-l domolesc.
De acolo ne-am îndreptat către locul bordeiului de tăietori de lemne, aflat ceva mai sus, acum doar o amintire, în care petrecusem câteva nopți, unele chiar iernatice. Prin locurile acestea se întrezărește o viitoare sihăstrie, din care casa cățărată pe stâncă pare a fi locul uneia parohiale.
N-am pregetat să dăm o fugă pe Vârful Dosul Pământului, 1205 metri, cu impresionantul său abrupt surplombat, pe lângă care poteca muntelui trece la doar câțiva pași.
În împrejurarea aceea drumul întoarcerii ne-a fost prin locurile pe care venisem, dar în alte împrejurări ne-a fost de coborâre spre Olănești, pe ,,Drumul Mătușii”, pe atunci cu păduri de nepătruns, cu izvor aproape de potecă și cu trecerea prin cătunul Comanca (vezi harta) cu cele puțintele case risipite pe plaiuri. Poteca spre locurile acelea, sau spre cele din care venisem și mai departe spre îmbinarea cu drumul de care al vechii societăți Carpatina avea să fie marcat cu o dungă galbenă, nu mult timp după această incursiune. Ne-am sfârșit excursia de atunci cu gândul la singurătatea și mai ales frumusețea locurilor văzute și mai ales la unicitatea acestora. (Dinu Boghez, 1974)
