Timișu de Sus - Spinarea Calului - Vârful Postăvaru - Drumul Șerpilor - Timișu de Jos, descrierea traseului, Munții Postăvaru

Plecăm din Timișu de Sus, de la halta C.F.R. (790 m altitudine). O tabelă montată chiar pe peron informează despre traseele turistice din zonă. Traversăm liniile și continuăm să mergem de-a lungul lor, o mică porțiune, spre Timișu de Jos. Ajungem astfel la stâlpul indicator (vizibil și de pe peronul haltei) care îndrumă spre drumul forestier de pe Valea Calului (harta 1, 2). (vezi hărți complete cu Munții Postăvaru la https://sites.google.com/site/romanianatura1/home/relief-romania-muntii-carpati/carpatii-meridionali-harti-marcaje-pesteri/postavaru )

Până în Șaua Spinarea Calului vom fi călăuziți de marcajul triunghi roșu al potecii care face legătură între Timișu de Sus și cabana Cheia (690 m), trecând prin Cheile Râșnovului (circa 790 m). Începem să mergem pe acest drum, prin pădure; el urcă ușor, urmând firul apei pe malul stâng. Drumul traversează Pârâul Calului, ajungând imediat la o ramificație; vom urma calea din dreapta (cea din stânga se îndreaptă spre sud, aproximativ paralel cu șoseaua DN 1 și calea ferată, ocolește pe la vest stațiunea Timișu de Sus și ajunge în drumul forestier de pe Valea Vlădețului, imediat în amonte de cabana Cotul Donului - Timiș). După ramificație, traversăm din nou pârâul, revenind pe malul stâng, continuând marșul pe drum.

Marcajul este aproape inexistent pe drumul forestier care constituie călăuză sigură până în punctul unde începe poteca, marcat cu stâlp indicator (880 m). În acest loc, pe partea dreaptă a drumului, privind spre amonte, se poate vedea fundația care a mai rămas dintr-un canton forestier, iar drept în față se ridică versantul împădurit al Postăvarului, care închide valea. În cărți mai vechi ([1], [2], [3], [4]) întâlnim denumirea Groapa Calului pentru acest loc (porțiunea superioară a Văii Calului). În [2], [3] și [4] este menționată o potecă marcată cu bandă roșie (bandă roșie orizontală în [3]), abandonată în prezent, care urca din Groapa Calului pe Spinarea Calului (La Izvor).

Părăsim drumul forestier, traversăm micul Pârâu Valea Calului și începem să urcăm pieptiș prin pădure; spre deosebire de drum, marcajul este aici în bună stare, aplicat pe copaci (exploatările forestiere din anii 2017 - 2018 au răvășit această zonă). Pentru cei care până în acest punct au neglijat să-și ia apă, o ultimă aprovizionare se poate face de la un mic izvor situat într-o vâlcea, pe dreapta potecii cum se urcă, în imediata ei vecinătate. Pentru a găsi acest izvor se va urma poteca cât mai spre dreapta, pe una din variantele ei. Noi l-am aflat ușor, la indicațiile unor muncitori forestieri. Trebuie menționată importanța aprovizionării cu apă la efectuarea unei ture de vară într-un masiv calcaros în a cărui zonă înaltă ea lipsește cu desăvârșire (vom mai întâlni apă doar la sfârșitul coborârii, în Valea Dragă sau Răchițeaua).

Ajungem în curând în Șaua Spinarea Calului (1060 m), unde întâlnim poteca marcată cu bandă galbenă: spre stânga, peste Culmea Cărbunarea la cabana Poiana Secuilor (1070 m); spre dreapta, pe Culmea Spinarea Calului, la cabanele Cristianu Mare (1710 m) și Postăvaru (1590 m). La intersecția celor două poteci sunt un stâlp indicator și o băncuță de lemn.

După o scurtă pauză pornim la dreapta (spre nord), pe poteca marcată cu bandă galbenă, începând să urcăm pe Spinarea Calului. Această culme face legătură cu Munții Predealului (aflați la sud de Valea Cheii) și este unul din contraforturile sud-estice ale crestei principale (Muchia Cheii). Datorită acestui fapt, dintr-o porțiune a ei unde pădurea este mai rară, avem spre sud-vest o frumoasă priveliște a abruptului calcaros al Muchiei Cheii (Abruptul Itvig), una din principalele zone de practicare a alpinismului în acest masiv (vezi trasee alpine la https://sites.google.com/site/romanianatura41/home/carpatii-meridionali/postavaru/postavaru-trasee-alpinism-harta ). Apropiindu-ne de creasta principală, pădurea devine mai deasă, împiedicându-ne să mai admirăm împrejurimile. Porțiunile de urcuș pieptiș alternează cu porțiuni mai line și chiar cu un scurt coborâș, stâncos și abrupt, echipat cu cablu de oțel. 

Pe nesimțite părăsim Spinarea Calului și începem să urcăm pe versantul crestei principale: abrupt, poteca descriind numeroase serpentine. Pădurea devine mai rară și încep să apară stânci de calcar a căror dezagregare se remarcă în porțiunile de grohotiș pe care le traversăm. Mult mai dificilă ar fi însă această porțiune la coborâre, cu rucsac greu și voluminos, pe vreme rea. Poteca ce urcă în serpentine se orientează ușor spre stânga, în sensul de urcare (spre nord-vest); sub noi, valea poartă denumirea Groapa Lungă. În apropierea crestei urcușul se mai domolește și curând ajungem în Poiana Trei Fetițe, unde întâlnim un stâlp indicator (1620 m).

Suntem pe creasta principală a masivului, denumită Muchia Cheii (în limbaj geografic, interfluviu structural care corespunde capetelor de strat calcaroase;  cuestă tectonică și de eroziune). Această creastă începe abrupt în Cheile Râșnovului, are aspect fierăstruit și culminează în Vf. Postăvaru. Ea nu este străbătută de nici o potecă. Pe o hartă mai veche [1] este indicată o potecă, marcată cu bandă albastră, care urcă din Poiana Inului, pe firul unei văi, până în creastă, pe care o urmează apoi până în Poiana Trei Fetițe. Nici un indiciu despre o asemenea cale nu mai există acum în sălbăticia acestei creste.

Părăsim acum marcajul care ne-a călăuzit până aici în bune condiții și urcăm spre nord-est, direct pe această creastă, până pe Vârful Postăvaru. Nu există potecă și cu atât mai puțin marcaj, însă creasta bine conturată elimină orice posibilitate de rătăcire. Într-o primă porțiune creasta este lipsită de pădure, fiind o bună zonă de belvedere. Continuăm apoi urcușul pe creastă, trecând de pe un versant pe celălalt, pentru a ne croi o cale mai ușoară. Singurul obstacol care stânjenește înaintarea îl constituie desimea vegetației; pădure și vegetație subalpină. Jos, în stânga, zărim cabana Cristianu Mare. Această porțiune este relativ scurtă și în curând ajungem în drumul pietruit dintre stația superioară a telecabinei Kanzel (urcă din Poiana Brașov) și clădirea releului de lângă vârf.

Mergem și noi pe acest drum, lăsând pe stânga o serie de construcții (ultima fiind stația superioară a telecabinei Capra Neagră), ocolim pe la vest vârful pe care este construit releul și ieșim într-o șa, la 1774 m altitudine. Aici, un stâlp indicator ne arată începutul Drumului Șerpilor, poteca pe care o vom urma la coborâre. Urcăm ultima porțiune, stâncoasă, prevăzută cu balustrade metalice, până pe Vf. Postăvaru (1800 m), punctul de maximă altitudine al masivului.

Vârful calcaros este înconjurat de versanți abrupți; pentru siguranță, micul platou este împrejmuit cu balustradă metalică. Poziția vârfului permite o frumoasă panoramă. Spre est, dincolo de Valea Timișului, se vede partea vestică a Masivului Piatra Mare (1843 m), alcătuită dintr-o serie de culmi împădurite (https://sites.google.com/site/romanianatura1/home/relief-romania-muntii-carpati/carpatii-rasariteni-harti-marcaje-pesteri/piatra-mare-harta-marcaje-pesteri ). Postăvaru și Piatra Mare au fost încadrate de geografi la Carpații Orientali. Spre sud-est, depresiunea intramontană a Timișului de Sus, ca o mare poiană și Munții Gârbovei/ Neamțului/ Baiului (https://sites.google.com/site/romanianatura1/home/relief-romania-muntii-carpati/carpatii-rasariteni-harti-marcaje-pesteri/muntii-garbova-harta-marcaje ). La sud, culmile domoale ale Munților Predealului și mai departe înaltele culmi nordice ale Bucegilor (https://sites.google.com/site/romanianatura1/home/relief-romania-muntii-carpati/carpatii-meridionali-harti-marcaje-pesteri/bucegi ). Spre sud-vest, extremitatea nordică a Culoarului Rucăr-Bran (https://sites.google.com/site/romanianatura1/home/relief-romania-muntii-carpati/carpatii-meridionali-harti-marcaje-pesteri/culoarul-rucar---bran ) și conturul crestei Pietrei Craiului (https://sites.google.com/site/romanianatura1/home/relief-romania-muntii-carpati/carpatii-meridionali-harti-marcaje-pesteri/piatra-craiului ). Spre vest, zona Poienii Brașovului și în depărtare, Munții Perșani (https://sites.google.com/site/romanianatura1/home/relief-romania-muntii-carpati/carpatii-rasariteni-harti-marcaje-pesteri/muntii-persani-harti-marcaje-pesteri ). Spre nord, orașul Brașov, situat în depresiunea cu același nume, dincolo de care se pot vedea Munții Baraolt.

Începem coborârea. Suntem din nou în înșeuarea dintre Vf. Postăvaru și proeminența cu releul, de unde începem să pierdem altitudine pe poteca marcată cu bandă albastră, spre Timișul de Jos, denumită Drumul Șerpilor. Ea descrie serpentine pe versantul estic, abrupt și ne conduce în Poiana Stânei Postăvarului (circa 1600 m), denumire păstrată deși nu mai există nici o stână.

Coborâm prin această poiană înclinată, călăuziți de un marcaj rar; pe vreme cu ceață urmărirea potecii devine mai dificilă în această porțiune. În zona inferioară a poienii poteca se orientează spre nord și apoi coboară pe versantul stâng al unei văi seci, până la un stâlp indicator care arată continuarea drumului prin pădure (circa 1350 m). Poteca are direcția nord-est și ne scoate pe Culmea Postăvarului, interfluviu între Valea Postăvarului la sud și Valea Dragă (Valea Scumpă pe hărțile mai vechi, [1]).

Poteca marcată se încrucișează în această zonă cu alte poteci, cândva marcate; acum ele sunt greu de identificat pe teren. Cercetând hărțile mai vechi putem observa că traseul turistic marcat de coborâre în Valea Timișului a fost modificat de-a lungul timpului. Pe cea mai veche hartă de care dispunem, [1], dar și în lucrări mai noi ([2], [4] - prezentată ca variantă, [5]), poteca se orientează în direcția sud-est și coboară prin Valea Postăvarului, pe sub Stânca Lilien (Stânca Crinului, 1160 m), la Timișu de Jos. În [3], [4], [6] și în monografia din colecția Munții Noștri, [7], poteca traversează Culmea Postăvarului și coboară în Valea Dragă (sau Rechezoaia, conform [4] și [6]) pe care o urmează până la confluența cu Valea Timișului. În prezent, poteca însoțită de un bun marcaj care elimină orice posibilitate de confuzie continuă coborârea chiar pe culme (astfel și este indicată pe cea mai nouă hartă pe care o avem, [8]).

Poteca urmărește culmea, care devine tot mai abruptă pe măsură ce se apropie de Valea Timișului; auzim tot mai puternic zgomotele caracteristice celor două artere care străbat această vale: șoseaua și calea ferată. În ultima porțiune, poteca părăsește culmea și coboară pe versantul drept până la firul Pârâului Dragă (sau Răchițeaua, cum este denumit în această porțiune în [8]). Mai avem de parcurs o scurtă porțiune pe lângă pârâu și ajungem, după 7 ore de la plecarea din Timișul de Sus, la calea ferată, lăsând în dreapta cantonul CFR nr. 158; după ce traversăm liniile suntem pe DN 1, unde marcajul bandă albastră ia sfârșit (740 m). Urmăm șoseaua spre Brașov (nord-est) și după 1,1 km sosim în punctul final al excursiei: halta C.F.R. și stația de autobuz Timișu de Jos (705 m).

Bibliografie

1. *** - Harta turistică Postăvarul și Piatra Mare - Touring Clubul României, Secția Alpină Brașov, Institutul Cartografic Unirea Brașov (descărcați harta de la https://sites.google.com/site/romanianatura2/carpatii-meridionali/muntii-postavaru )

2. *** - Piatra Mare și Postăvarul - colecția Munții Noștri, nr. 8, Oficiul Național de Turism Carpați

3. Floricioiu Alexandru - Postăvarul - Piatra Mare - Călăuza turistului, Editura Consiliului Național pentru Educație Fizică și Sport, 1969

4. Ionescu - Dunăreanu Ion, Stoian Ovidiu - Ghidul marcajelor turistice - Editura Stadion, 1973

5. Bălteanu Dan - Piatra Mare - colecția Munții Noștri, nr. 10, Editura Sport-Turism, București, 1975

6. Stavros Aristide - Munții Județului Brașov - Consiliul Popular al Județului Brașov, Direcția Sanitară, 1979

7. Bălteanu Dan, Băcăințan Nicolae - Munții Postăvaru - colecția Munții Noștri, nr. 23, Editura Sport-Turism, București, 1980

8. Bălteanu Dan, Băcăințan Nicolae - Postăvaru - Piatra Mare - colecția de hărți turistice montane Carpați, Editura Sport-Turism, 1988

Mențiuni pentru Drumul Șerpilor

Dan Nedelea (București)

Porțiunea practic orizontală a drumului de după Poiana Stânei Postăvarului, de-a coasta muntelui, cu orientare sud-vest nord-est (la coborâre), e acoperită iarna de zăpadă de obicei moale (expunerea e sudică), așezată peste bălării înalte. Scufundarea în zăpadă, la straturi mai mari, e garantată, iar primăvara, zăpada, mai udă și grea, ne prinde piciorul ca în ghips! La capătul porțiunii menționate, coborâm ușor prin pădure. Acum marcajul ne îndrumă în unghi drept spre dreapta, pentru a continua spre Valea Timișului pe muchia din dreapta Văii Dragi.

Altă variantă de ieșire în Valea Timișului, acum abandonată: înainte de schimbarea orientării în unghi drept continuăm mersul păstrând direcția nord-est și coborâm, în scurt timp, fără potecă, într-unul din firele de obîrșie ale Văii Dragi. Urmăm apoi valea, spre est, regăsind curând urmele unui drum. Cu spirit de observație putem descoperi și vreun semn vechi de marcaj, bandă albastră. Bucuria unei poteci se termină însă neașteptat: versanții se apropie, devin râpoși, puternic înclinați. Trebuie să mergem chiar pe firul apei sau, unde e posibil, să mai urcăm lateral. După o ultimă strânsoare de stâncă întâlnim drumul forestier, care s-a lăsat parcă destul de mult așteptat. La ieșirea spre Valea Timișului regăsim marcajul nou. Varianta descrisă aici poate însemna o economie de timp la sfârșitul coborârii din Postăvaru, dar trebuie compensată de experiența străbaterii unor porțiuni ceva mai dificile.

gara Timișul de Jos - Drumul Șerpilor - Vf. Postăvaru

Aurel Popescu (București) 

Marcaj foarte bun, bandă albastră, timp necesar 4-6 ore. Traseu frumos, care solicită efort fizic. Plecăm din gara Timișu de Jos, spre sud, pe drumul care trece printre casele de lângă calea ferată. Depășim locul unde marcajul cruce albastră intră pe drumul forestier de pe Valea Lamba Mare.

După 20 minute de la gară intrăm pe drumul forestier de pe Valea Răchițeaua. Suntem pe malul stâng. Observăm pe malul opus marcajul și poteca. Mai mergem câteva minute pe drum și trecem pe malul drept, pe un prag de beton. Înaintăm pe potecă până în dreptul următorului prag betonat. Aici începe greul: poteca urcă pe versant și avem destul până ne înscriem pe muchia ascuțită.

Valea Timișului pare să fie chiar sub noi și asta ne spune cât de abrupt este versantul din stânga noastră. Poteca este clară și se mai abate pe stânga sau dreapta culmii. La un moment dat traseul se abate destul de jos pe dreapta, în sensul de urcare și revine apoi pe culme, într-o șa. Ajungem în punctul unde marcajul cotește în unghi drept spre stânga, intrând într-o porțiune cu pantă mai blândă. Muchia rămâne în dreapta noastră.

Mai avem două urcușuri serioase. Primul începe chiar unde ieșim din pădure, în dreptul unei poieni ca un culoar, lat de 50 m, orientat sus-jos. Aici este împărăția buruienilor înalte cât omul, unde urzicile sunt la ele acasă și poteca se pierde. De altfel, urzici viguroase ne-au chinuit și până aici. De la stâlpul de marcaj începem un urcuș, mai ușor la început, spre dreapta. După nici 50 m, un indicator spune că mai sunt 1-1½ ore până pe vârf și ne îndrumă spre dreapta, în pădure, unde nu ne mai „atacă” buruienile.

Urcăm puternic prin pădure și după 10 minute poteca se avântă iar, cam cu prea mult curaj, printre ierburile uriașe. Pe o stâncă se vede clar o săgeată albastră, care ne spune să urcăm panta mare, acoperită cu buruieni prin care nici nu vezi pe ce calci. Ajungem la stânca cu săgeată. Marcajul este aplicat pe arbori, pe stânga și dreapta fâșiei cu vegetație ierboasă.

Urcăm în serpentine (după marcaj) sau direct pe pantă și la capătul acestui urcuș (diferență de nivel aproximativ 100 m) cotim la stânga, mergem puțin pe curbă de nivel și ajungem la următorul urcuș, de aproximativ 300 m diferență de nivel. Suim la început printr-o zonă cu vegetație ierboasă, tot încâlcită, dar parcă mai scundă ca până aici. Când intrăm în pădure, ne bucurăm de poteca clară și de sfârșitul lecțiilor de înot.

Mai avem puțin și ieșim lângă vârf, chiar unde începe balustrada metalică. Spre stânga, mai mergem 5 minute și putem coborî spre vest, la cabana Cristianu Mare. 

Donează 30 de lei