Mont Blanc, ascensiune pe ruta cea mai accesibilă, cu cortul

text și imagini: Dana Grădinaru (Clubul Ecoul București) 

Împreună cu Radu Savin am ajuns în St. Gervais (Franța) la sfârșit de august, cu intenția de a escalada Vârful Mont Blanc. Perioada iunie - septembrie este cea mai bună pentru ascensiune, indiferent de rută.

Am optat pentru calea clasică, din St. Gervais, pentru că este cea mai ușoară și necesită experiență medie în alpinism. Ca tot turistul care merge într-un loc necunoscut, am intrat într-un birou al ghizilor, unde am primit informații și hărți, toate gratuite. Dacă am fi dorit să închiriem un ghid, prețul ar fi fost cam mare pentru buzunarul nostru. De obicei el conduce două persoane și pe lângă taxa de aproximativ 3500 franci francezi (cam 700 dolari) trebuie să-i plătești transportul, cazarea și uneori mâncarea.

Cum buletinul meteo era nefavorabil pentru ziua respectivă, am fost sfătuiți să așteptăm încă o zi. Fiind pe teren necunoscut, am ascultat. Nu pot spune că a fost rău sau bine, pentru că deși aparent vremea era bună, nu puteam să știm ce era sus pe munte.

Am plecat spre Chamonix, unde am ajuns pe ploaie, care totuși nu ne-a descurajat să dăm o fugă până la Ghețarul Mer de Glace. Am preferat să mergem pe jos. A fost mult mai frumos. Poteca intersecta din când în când liniile trenulețului cu cremalieră. Dar mai intersecta și zmeuriș, pe care nimeni nu prea îl băga în seamă. 

Ghețarul Mer de Glace (Marea de Gheață).

 

Ghețarul m-a fascinat (articolul este din anul 2011; acum, ghețarul a cam dispărut…). A fost o adevărată bucurie când celebrul turn de stâncă Le Dru, aflat undeva spre baza ghețarului, a apărut dintre nori. Am urcat puțin pe ghețar, dar cum era destul de târziu și nu aveam cu noi echipamentul pentru gheață, nu ne-am aventurat prea departe. Am sărit peste crevasele mai mici și am ocolit unele mai mari. Am vizitat muzeul de cristale de la baza lui, unele impresionante prin mărime. De asemenea muzeul cinegetic, unde animalele păreau vii, așa de bine erau conservate.

Am petrecut noaptea în camping, la St. Gervais. A doua zi am luat trenulețul de Mont Blanc, care ne-a dus până la Nid d’Aigle (Cuibul Vulturului, 2386 m). Biletul ne-a costat 95 franci, iar dacă am fi luat dus-întors ar fi fost 130 franci, deci mult mai convenabil. De la Nid d’Aigle am pornit spre refugiul Gouter (3819 m), unde urma să petrecem noaptea în cort.

Drumul pe morenă a fost anevoios doar din cauza bagajului greu; aveam cu noi tot echipamentul de campare. Îi priveam cu invidie pe cei care treceau sprinteni pe lângă noi, doar cu un rucsăcel în spate. Ei erau fericiții care urmau să-și petreacă noaptea la refugiu (impropriu spus așa, este o cabană cu toate facilitățile). Ca să te poți caza aici trebuie să rezervi locuri cu cel puțin două luni înainte. Este foarte aglomerat deși are 100 locuri capacitate. La prețul de 250 franci pe noapte dormi confortabil și ți se asigură un mic dejun.

Am traversat culoarul Gouter, aflat chiar sub Dome du Gouter și am înțeles de ce la biroul de ghizi au insistat să purtăm căști. Pietre și chiar blocuri de stâncă desprinse din perete veneau cu viteză destul de mare înspre noi și pot să spun că m-am considerat norocoasă că nici una nu m-a atins. Este unul din locurile periculoase din ascensiunea pe Mont Blanc pe această rută; multe accidente, unele mortale s-au petrecut aici. Am trecut pe lângă refugiul Tete Rousse, 3167 m, alt loc unde se putea campa. De aici vezi refugiul Gouter, cocoțat pe Dome du Gouter ca un cuib de vulturi și ai impresia că este foarte aproape. Dar cei 650 m diferență de nivel au fost foarte solicitanți.

Traseul, pe stâncă, fără zăpadă, este prevăzut cu cabluri fixe în locurile mai dificile. Am ajuns la Gouter și am campat pe zăpadă, în locuri amenajate de cei care trecuseră pe acolo înaintea noastră. Asfințitul a fost foarte frumos, mai ales că vremea era senină. Nu am stat prea mult afară din cauza vântului foarte puternic.

Ne-am trezit la ora trei și pe la patru am plecat spre vârf. Nu eram singuri. Un șir de licurici luminau traseul, lanternele celor ce urcau în fața noastră. Dimineața a venit cu cer senin, dar cu vânt puternic. Zăpada era foarte bună pentru mers cu colțari, traseul lejer, doar vântul ne-a făcut probleme. Ne-am legat în coardă pentru că așa fusesem sfătuiți la biroul de ghizi și pentru că toți ceilalți mergeau legați. Dar am renunțat curând, eu și Radu având ritmuri diferite de mers. Ne-am dezlegat, mai ales că prima jumătate a traseului nu prezenta nici o dificultate.

Am făcut un popas la refugiul Vallot, 4362 m, punct de salvare, cu stație radio, aflat cam la jumătatea drumului spre vârf, pentru a mânca ceva. În refugiu era foarte murdar, resturi aruncate peste tot. Deși afară soarele strălucea, era foarte frig din cauza vântului. Mi-au prins foarte bine pufoaica și mănușile de lână cât am stat în refugiu. Nu am putut mânca decât dulciuri și fructe uscate. Nici apă nu am putut bea, era foarte rece. Ne-ar fi prins bine un termos cu ceai cald.

După refugiu panta s-a accentuat și am început să simt și altitudinea (dureri de cap, oboseală). Traseul, destul de expus, a devenit solicitant. Mi-am adus aminte de o glumă a ghidului din St. Gervais; când l-am întrebat de ce este nevoie să ne legăm în coardă ne-a răspuns că în caz că unul dintre noi cade pe partea franceză, celălalt să se arunce pe partea italiană. Noi am preferat să nu ne legăm, ne-am asumat fiecare riscul. Am ajuns pe vârf după 6 ore.

 

În drum spre vârf.

 

Sus, pe Mont Blanc. 

A fost un moment fantastic. I-am mulțumit în gând profesorului de biologie din școala generală, Emil Crăiniceanu, care m-a învățat să iubesc și să respect natura și mi-a deschis drumul către munte.

Mulți dintre cei care porniseră de dimineață au renunțat din cauza vântului, așa că nu a fost aglomerat pe vârf. Deși peisajul era foarte frumos, nu am stat mult acolo. Intenționam să coborâm în aceeași zi. Coborârea nu a ridicat probleme, doar că zăpada devenise mai moale și a trebuit să mergem cu grijă, ca să nu alunecăm. Colțarii se încărcau cu zăpadă, ar fi fost nevoie să avem protecții antinea. (O lună mai târziu am văzut pe Discovery un reportaj despre un accident cu morți, la coborâre pe același traseu.)

Am ajuns la cort cu bine. Deși obosiți, am strâns și am pornit spre Nid d’Aigle. Dar diferența de altitudine, combinată cu oboseala și-au spus cuvântul și a trebuit să ne oprim. Nu am mai montat cortul, am preferat un refugiu părăsit aflat între Nid d’Aigle și Tete Rousse. Am dormit direct pe podea, după ce am curățat puțin de gunoaie. A doua zi ne-am continuat drumul prin Europa.

Echipament folosit: bocanci de plastic, colțari, piolet, bețe telescopice, parazăpezi, pantalon și geacă de vânt, mănuși, supramănuși, căciulă, ochelari de ghețar, pufoaică, sac puf, izopren, cort, rucsac mare, rucsac de tură. Este ideală o semicoardă de 20 metri. Trebuie cremă de soare, cu factor de protecție foarte mare. Mulțumesc firmei Atta pentru echipamentul pus la dispoziție. 

vezi și