Trenuri forestiere în România

Mihai Cengher (Reghin)

Ne mai amintim de trenulețele forestiere (sau mocănițele), cu locomotive cu abur, care transportau lemnul pe văile Carpaților și Subcarpaților, din punctele de exploatare la gatere.

Locomotivele fuseseră construite pentru linii cu declivități mari, pentru curbe cu raze mici, erau robuste și nu necesitau instalații pretențioase pentru întreținere și reparații. Cazanele puteau fi alimentate cu apă dură, sursa fiind pâraiele de-a lungul cărora circulau, iar lemnul local și deșeurile forestiere serveau drept combustibil. La vale, de multe ori vagoanele veneau gravitațional, manevrele făcându-se doar din frâne.

Se foloseau și animalele, îndeosebi caii, înhămați fie la vagoane, fie direct la bușteni, pe care-i trăgeau pe drumuri construite tot din bușteni, așezați transversal, facilitând astfel alunecarea. De pe versanți lemnele erau coborâte liber prin jgheaburi (jilipuri), iar pentru ca frecarea să fie cât mai mică interiorul acestora se dădea cu parafină.

Istoria începe cu peste 100 de ani în urmă. La Covasna, în Depresiunea Brașovului, a fost dată în folosință una dintre primele căi ferate forestiere de pe actualul teritoriu al României. S-au extins repede și în restul regiunilor cu păduri din Transilvania, în Moldova și în Banat. În 1928 rețeaua însuma în jur de 4.350 km de cale ferată îngustă, cu ecartamente de 600 mm, 760 mm - cele mai răspândite și 1000 mm, spre deosebire de cele normale de 1.435 mm. Aparțineau atât companiilor particulare cât și celor de stat.

După al doilea război mondial situația se schimbă. În 1948 are loc naționalizarea, iar proprietar devine în întregime statul. Se înființează Căile Ferate Forestiere (C.F.F.) și se construiesc noi linii, astfel că în anii 1960, perioadă de apogeu, erau în exploatare aproximativ 6.000 km. La Reghin, în 1953 este dată în folosință Întreprinderea de reparat locomotive de cale îngustă, cu repunerea în funcțiune a circa zece locomotive pe lună.

Mai mult de 55% din aceste drumuri de fier sunt amplasate în Carpații orientali, cei mai bogat împăduriți și puternic fragmentați de rețeaua hidrografică, sub 30% în Occidentali și un procent mai scăzut în Carpații Meridionali.

Declinul C.F.F. începe odată cu viiturile din 1970 și 1975, care afectează grav rețeaua. În plus, se trece la transportul cu camioane pe drumurile forestiere și pentru exploatări se utilizează tractoare forestiere (T.A.F.). Până în 1989 rămăseseră cam 1.000 km. Printre ultimele căi ferate forestiere, în lucru până prin 1992, au fost: Vișeu de Sus, în Maramureș; Moldovița (circulă și azi) și Râșca - Fălticeni, în Suceava; Răstolița, Fâncel - Lăpușna, Câmpu - Cetății, toate în județul Mureș; Roznov și Tazlău, în Neamț; Scutaru, în Bacău; Covasna - Comandău, în Covasna; Stâlpeni, în Argeș; Tismana, în Gorj; Berzasca, în Caraș - Severin; Margina, în Timiș; Finiș, în Bihor.

Munții Căliman și Gurghiu, bine împăduriți și cu văi care fierăstruiesc adânc muntele, au avut o rețea dezvoltată. De la est spre vest, din Defileul Toplița - Deda, se desprindeau spre nord (în Căliman) și spre sud (în Gurghiu) următoarele căi ferate forestiere, toate de 760 mm: Lunca Bradului, pe Valea Ilvei și afluentul Ilișoaia Mare, în Căliman, lungime 17 km; Sălard, pe valea omonimă și afluentul Jirca, în Gurghiu; Răstolița, pe valea cu același nume, cu ramificații pe toți afluenții importanți (Bradu, Tihu, Pârâul Mijlociu, Secu, Scurtul), în Căliman, lungime 49 km; spre sud, tot din Răstolița, pe Valea Iodului, în Munții Gurghiu; Bistra Mureșului, pe Valea Bistrei și afluentul Donca, în Căliman, lungime 14 km.

Se remarca linia ferată de pe Valea Gurghiului, afluent al Mureșului, Reghin - Fâncel - Lăpușna, atât prin lungime, 100 km, cât și prin faptul că era destinată, ca multe altele, și traficului de călători. Construcția începe în anul 1903, iar în 1905 se deschide, la 4 septembrie pentru marfă și la 1 octombrie pentru călători. A circulat și trenul familiei regale, la castelul de vânătoare de la Lăpușna.

Mocănița pornea din stația Reghin, de pe strada Ierbuș, din sud-estul orașului.

Aici erau situate gaterele din cadrul Întreprinderii Forestiere. Pe o distanță de 40 km, de la vest spre est, se înșirau următoarele stații: Ierbuș (Reghin), Jobenița, Pepiniera, Gurghiu, Ibănești, Ibănești haltă, Isticeu, Sirod, Meștera, Meștera haltă, Lăpușna. Timpul total de mers era de 3 ore și 25 minute. Se desprindeau ramificații pe afluenții: Isticeu, Tireu, Lăpușna, Pârâul Alb, Secuieu. După inundațiile din ’70, toate sectoarele, cu excepția celor de pe Fâncel și Lăpușna, care au funcționat până în 1992, au fost desființate.

Ce mai găsim astăzi pe frumoasa și pitoreasca Vale a Gurghiului din vechiul drum de fier? Din loc în loc se ghicește terasamentul iar pe Valea Secuieu, puțin în amonte de mănăstire, mai sunt câțiva zeci de metri de cale ferată; din ce a fost odată o locomotivă, a mai rămas cazanul de aburi.

*

Mulțumesc domnilor Dorin Cengher și Florin Pop pentru informațiile oferite. (articol redactat în anul 2001)

Bibliografie

Roland Beier, Hans Hufnagel - Steam in the forest - volumul II, Wien, 1993

Florian Hofmeister - Mit Dampf durch die Karpaten - II, München, 1993

*** - Harta județului Mureș - 1970

*** - Lexiconul tehnic român - volumul III, Ed. Tehnică, București, 1951