VOL.I

Lucrarea minţii

SBORNICUL pag 1- 201        SBORNICUL pag 202-325        SBORNICUL pag 326-502

INTRODUCERE   *    RUGĂCIUNEA     *     CE ESTE RUGĂCIUNEA ŞI LEGĂTURA RUGĂCIUNII LUI IISUS CU RUGĂCIUNEA DE OBŞTE   *    TREPTELE RUGĂCIUNII     *    RUGĂCIUNEA LUI IISUS    *   ROADELE RUGĂCIUNII     *    ÎNVĂŢĂTURA TAINICĂ    *    DESPRE ADUCEREA AMINTE DE DUMNEZEU     *   FIINŢA VIEŢII CREŞTINE      *    ARDEREA DUHULUI     *    CE ÎNSEAMNĂ SĂ-ŢI  CONCENTREZI MINTEA ÎN INIMĂ     *     ÎNSINGURAREA ŞI CITIREA SUNT DOUĂ ARIPI ÎN ACEASTĂ  ÎNDELETNICIRE     *    CUM TREBUIE SĂ STĂM CU ATENŢIA ÎN INIMĂ     *    VI. LUPTA CU PATIMILE     *   CUM NE PUTEM CUNOAŞTE ?      *     LUCRAREA LĂUNTRICĂ ŞI CEA DIN AFARĂ     *   ÎNSINGURAREA     *    CÂND DOMNUL SE RETRAGE, SUFLETUL SE PUSTIEŞTE    *     TREZVIA ŞI BUNA CERCETARE     *      SMERENIA ŞI DRAGOSTEA     *    DESPRE ÎNŞELARE   *   ÎNVĂŢĂTURA STAREŢULUI PAISIE DESPRE RUGĂCIUNEA LUI IISUS CE SE SĂVÂRŞEŞTE DE MINTE ÎN INIMĂ      *     TAINA MÂNTUIRII DESCOPERITĂ PRIN RUGĂCIUNEA NEÎNCETATĂ    *   ÎNVĂŢĂTURA STAREŢILOR DIN VALAAM DESPRE RUGĂCIUNE   *    INDICELE ŞI RECAPITULAREA CĂRŢII "LUCRAREA MINŢII    *   AL LUI NICHIFOR CEL DIN SINGURĂTATE CUVÂNT DESPRE  TREZVIE ŞI PAZA INIMII DE NETĂGĂDUIT ŞI PREAMULT FOLOS  

 1 CULEGERE DESPRE RUGĂCIUNEA LUI IISUS

VOL.I

Lucrarea minţii

DESPRE RUGĂCIUNEA LUI IISUS 

Culegere din învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi din îndrumările oamenilor încercaţi, care au pus rugăciunea în lucrare. 

SĂ SE ÎNDREPTEZE RUGĂCIUNEA MEA, CA TĂMÂIA ÎNAINTEA TA !

    În momentele sfinte, când lumina blândă a serii pătrunde tainic prin vitralii în biserici, învăluindu-ne într-o atmosferă de taină şi har, sufletul ni se îndreaptă către Dumnezeu, folosindu-se de cuvintele Proorocului David : "Să se îndrepteze rugăciunea mea, ca tămâia înaintea Ta..." (Ps. 140, 2). Întrebarea este de ce cerem să se îndrepteze rugăciunea noastră către Dumnezeu, ştiind că prin definiţie rugăciunea este "plugăria sufletului"; este, după însuşirea ei, "însoţirea şi unirea omului şi a lui Dumnezeu, iar după lucrare susţinătoarea lumii"; s-ar putea atunci îndrepta ea şi în altă parte ? Da ! Rugăciunea s-ar putea, de proastă calitate fiind, să nu se îndrepteze înspre cer, ca tămâia bine mirositoare, ci să rămână fără putere, neroditoare şi moartă; ba, în cel mai nefericit caz, să se prefacă în păcat. De aceea avem nevoie de o călăuză, care să ne înveţe cum să ne rugăm şi în ce stare trebuie să fim cu sufletul şi cu trupul pentru a face o rugăciune bună. "Când porneşti să te înfăţişezi înaintea Domnului, spune Sfântul Ioan Scărarul, să-ţi fie haina sufletului ţesută întreagă din firele nepomenirii răului"; sau în alt loc acelaşi sfânt părinte zice : "toţi cei ce se duc la Împăratul ca să primească iertarea datoriilor, au nevoie de o zdrobire a inimii negrăită..." Însăşi rugăciunea trebuie să aibă anumite calităţi pentru a fi primită de Dumnezeu şi nu cumva în locul miresmei celei plăcute a credinţei şi dragostei, să răspândească în jur putoarea mândriei, răutăţii şi iubirii de avuţie. "Îndulcesc bucatele undelemnul şi sarea; înaripează rugăciunea smerenia şi lacrima". Este o realitate faptul că noi nu ştim să ne rugăm (Romani 8, 26), că de obicei rugăciunile noastre sunt lumeşti şi necurate, că în ele sunt amestecate dorinţe trupeşti a căror împlinire ne-ar aduce vătămare. Rugăciunile noastre chiar în forma lor curată, în cea mai mare parte sunt slabe, lipsite de viaţă şi prin urmare şi fără efect. Cum pot deveni rugăciunile noastre puternice şi pline de viaţă ? Cum se poate reaprinde focul în cădelniţa sufletului nostru şi cum suflarea de sus a harului dumnezeiesc menţine aprins acest foc ? Toate aceste lucruri încearcă să ni le desluşească lucrarea de faţă, pe care o edităm în două volume, şi o numim Sbornic. Culegere bogată de texte, alcătuită prin anii 1936 de egumenul Hariton, ne aduce în faţă mulţime de părinţi trăitori ai rugăciunii din mediul slav, dar nu lipsesc nici nevoitori celebri din spaţiul românesc, cum ar fi Sfântul Paisie de la Neamţ sau Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului. În centrul preocupărilor fiind mai ales rugăciunea atât de cunoscută : "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", precum şi diferite tehnici ale practicării ei, le dăm o şansă şi celor ce sunt ispitiţi să păşească pe lângă adevăr, apelând la diferite sisteme necreştine orientale, în mod special la yoga. Nădăjduim ca alături de Pateric şi Limonar, Sbornicul să fie o desfătare sufletească pentru toţi cei care doresc să se ridice mai presus de nimicnicia clipei de faţă.

† ANDREI Arhiepiscopul Alba Iuliei

CÂTEVA CUVINTE ALE ALCĂTUITORULUI ACESTEI CULEGERI

   "Ce este rugăciunea ? În ce anume stă fiinţa ei cea adevărată ? Cum o putem învăţa ? De ce fel de simţire e încercat duhul creştinului care se roagă cu smerenie ? Întrebări de felul acestora ar trebui să fie îndeletnicirea neîntreruptă pentru mintea şi inima omului credincios, fiindcă în vremea rugăciunii omul stă de vorbă cu Dumnezeu, intră într-o legătură harică cu El, şi trăieşte întru Domnul. Atât Sfinţii Părinţi, cât şi dascălii Bisericii, ne răspund la toate aceste întrebări prin cuvinte întemeiate pe o luminare a harului; pe aceasta ei au dobândit-o ca pe un rod al rugăciunii, la care pot ajunge, deopotrivă, atât omul simplu, cât şi cel înţelept" (Ep. Nicom.). "Creştinul nu trebuie să uite vreodată, că îi este de trebuinţă să se unească în întreaga lui fiinţă, cu Domnul şi Mântuitorul Hristos. Noi trebuie, într-adevăr, să-I facem loc, pentru ca El să se sălăşluiască în mintea şi inima noastră, iar pentru o astfel de unire cu Domnul, cel mai bun şi mai plin de nădejde mijloc, după împărtăşirea cea cu Trupul şi cu Sângele Lui, este Rugăciunea lui Iisus făcută cu mintea. Dar oare Rugăciunea lui Iisus este poruncită şi mirenilor ? Fără îndoială; este de nelipsit, pentru că, după cum s-a spus mai sus, tot creştinul trebuie să se unească în inima lui cu Domnul, iar către această unire, Rugăciunea lui Iisus este mijlocul cel mai desăvârşit" (Ep. Iustin). Iar călugărul, din chiar clipa, în care este tuns în monahism, odată cu înmânarea metaniilor. - Care se numesc şi sabie duhovnicească , primeşte, ca pe o moştenire, Rugăciunea lui Iisus, pe care e dator să o săvârşească necurmat, ziua şi noaptea. Din clipa în care am păşit în mănăstire, am fost prins de o râvnă pentru această moştenire călugărească, şi am avut povaţă în lucrarea ei de la stareţul meu A., care-mi dezlega toate nedesluşirile întâlnite în săvârşirea rugăciunii. Dar, după moartea stareţului, pentru a-mi lămuri aceste nedumeriri, m-am aflat nevoit să cercetez scrierile Părinţilor celor prea plini de dumnezeiască înţelepciune. Din acestea culegând eu cele mai de miez învăţături în legătură cu Rugăciunea lui Iisus, le-am trecut în scris pe toate într-un caiet şi, în acest chip cu timpul, mi-am aflat alcătuită cu timpul o culegere despre rugăciune. Cuprinsul culegerii a crescut an de an, şi de aceia nu este aşezat într-o orânduire prea riguroasă, nici potrivit desfăşurării subiectelor; culegerea nu mi-a slujit până acum doar mie, ca un îndreptar. Acum însă mi-a venit gândul să-mi tipăresc culegerea sau dreptarul rugăciunii, în nădejdea că, va fi poate, de ajutor vreunuia dintre aceia care îşi caută povăţuitor pentru desăvârşirea vieţii celei dinlăuntru, duhovniceşti; de asemeni, că sfaturile înţelepte, ale Sfinţilor Părinţi ca şi ale nevoitorilor din vremea noastră, pe care le-am strâns în această culegere, îi vor înlesni în bunele lor năzuinţe. În această culegere se întâlnesc lucruri care se repetă; aceasta s-a întâmplat din dorinţa mea adâncă de a întipări cât mai puternic în minte ceea ce este scris. Tot ce mi s-a predat dintr-o încredinţare pornită din inimă, trebuie să afle la noi cea mai vie luare aminte. De asemenea lucrare cu atât mai mult avem nevoie, cu cât pretutindeni ni se descoperă sărăcia ce mai cumplită în sârguinţele de pe tărâmul vieţii duhovniceşti. Astfel, scopul tipăririi culegerii noastre este să lămurim, prin felurite mijloace şi prin numeroase repetări, tocmai metoda de propăşire în Rugăciunea lui Iisus, să arătăm cât de mare trebuinţă este de această rugăciune în lucrarea duhovnicească, de slujire a lui Dumnezeu. Într-un cuvânt să amintim atât monahilor, cât şi tuturor celorlalţi râvnitori despre însemnătatea mântuirii sufletului, despre învăţătura cea veche a Părinţilor în lucrarea minţii, şi despre lupta cu patimile, şi aceasta cu atât mai mult cu cât astăzi, după cuvintele Ep. Ignatie, "oamenii au de cele mai multe ori, o părere foarte nelămurită şi neîntemeiată despre Rugăciunea lui Iisus. Și unii, ce se cred cu darul înţelegerii duhovniceşti, fiind socotiţi astfel şi de mulţi dintre prietenii lor, se tem totuşi de această rugăciune ca de o boală molipsitoare, vorbind de "înşelarea" cea care ar călători ca o nedespărţită tovarăşe cu toţi cei ce se îndeletnicesc cu Rugăciunea lui Iisus. În chipul acesta, ei înşişi se abat de la ea, ba îi mai învaţă şi pe alţii să fugă de această lucrare mântuitoare". Mai departe Ep. Ignatie adaogă : "Născocitorul unei astfel de învăţături, după părerea mea nu este decât diavolul, care urăşte numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca Unul, care sfărâmă puterea lui întreagă; el se cutremură într-adevăr de acest Nume atotputernic, şi de aceea îl cleveteşte faţă de creştinii cei mulţi, pentru ca ei să lepede urma de foc, înspăimântătoare pentru cel vrăjmaş, şi mântuitoare pentru cei ce cred în Adevăr. De acest lucru a fost îndemnat cel ce a alcătuit cartea de faţă, să adune toate învăţăturile de trebuinţă, pentru lămurirea acestei lucrări duhovniceşti, precum şi a tuturor acelor nedumeriri, care-i întâmpină pe cei ce călătoresc pe calea aceasta. Cât despre cugetător, care nici măcar să cugete nu cutează, că el s-ar putea numi pe sine un om "care săvârşeşte rugăciunea minţii", şi-a luat totuşi îndrăzneala să scoată din comorile Sfinţilor Părinţi sfaturile lor pline de înţelepciune dumnezeiască despre neîncetata rugăciune, sfaturile ce sunt de trebuinţă, precum e aerul pentru a noastră răsuflare, nouă tuturor ce avem râvnă deplină pentru mântuire. În culegerea de faţă, privitoare la lucrarea minţii în rugăciune, au intrat aproape patru sute de cuvinte luate de la Sf. Părinţi, şi de la nevoitori din zilele noastre şi, în afară de aceasta, învăţături întregi luate de la cugetători prea încercaţi în lucrarea rugăciunii, cum sunt : Sfinţitul Dimitrie al Rostovului, Arhimandritul Paisie Velicicovschi, Stareţul schimonah Vasilie, precum şi de la alţi lucrători ai Sfintei Rugăciuni a lui Iisus. La sfârşitul acestei cărţi este pusă sub luare-aminte a cititorului, o înşirare de titluri sub care am aflat cuvintele Părinţilor cuprinse aici, cu arătarea autorilor şi a cărţilor de unde au fost împrumutate aceste cuvinte, şi cu trimiteri la paginile culegerii de faţă.

Valaam, 27 iulie 1936

Igumenul Hariton

 CULEGERE DESPRE RUGĂCIUNEA LUI IISUS

Lucrarea minţii

PARTEA I

DESPRE RUGĂCIUNEA OMULUI CARE S-A ÎNSINGURAT ÎN CĂMARA INIMII SALE, ÎNVĂŢÂNDU-SE ŞI RUGÂNDU-SE ÎN TAINĂ

Cuvânt înainte

   Printre dvs. se află mulţi, care nu ştiu în ce anume stă lucrarea cea lăuntrică a omului cugetător de Dumnezeu precum nu înţeleg nici ce este cugetarea de Dumnezeu. Aceştia nu ştiu nimic despre rugăciunea ce se face cu mintea, socotind că se cuvine să ne rugăm numai cu acele rugăciuni care se află scrise în cărţile bisericeşti. Cât despre tainica vorbire pe care o săvârşeşte omul cu Dumnezeu în adâncul inimii sale şi despre foloasele care decurg dintr-însa, aceştia, câtuşi de puţin nu le cunosc şi nici n-au gustat această dulceaţă duhovnicească. Precum este un orb din naştere care doar aude despre lumina soarelui, dar nu ştie ce anume este această lumină, asemenea sunt şi cei care numai aud despre învăţăturile cele cugetătoare de Dumnezeu şi despre rugăciune, dar de înţeles nu le înţeleg. Din pricina grosimii simţirii lor, ei se lipsesc de multe bunătăţi duhovniceşti şi rămân în urmă pe calea acestor fapte bune, care duc spre o stare desăvârşită, bineplăcută lui Dumnezeu. De aceea, spre îndrumarea celor simpli, înfăţişăm aici câteva lămuriri despre învăţătura lăuntrică şi despre rugăciunea cea cugetătoare de Dumnezeu, pentru ca doritorul unor asemenea lucruri să înceapă, cu ajutorul Celui Prea Înalt, să le înveţe, fie câtuşi de puţin. Învăţătura duhovnicească a omului celui dinlăuntru începe cu următoarele cuvinte ale lui Hristos : "Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi închizând uşa ta, roagă-te Tatălui tău Celui într-ascuns" (Mat. VI, 6).

CAPITOLUL I

DESPRE ÎNDOITUL ÎNŢELES AL OMULUI, AL ÎNVĂŢĂTURII, AL RUGĂCIUNII ŞI AL CĂMĂRII

   Omul este o doime : cel din afară şi cel lăuntric, al trupului şi al duhului. Cel din afară este văzut, trupesc, iar cel lăuntric este nevăzut, duhovnicesc sau potrivit cuvântului Apostolului Petru : "omul cel ascuns al inimii, întru nestricăcioasă podoabă a duhului blând şi liniştit" (I Petru 3, 4). Și Sfântul Pavel lămureşte îndoita fire omenească, spunând : "cu toate că omul nostru cel dinafară se strică, omul nostru cel dinlăuntru se înnoieşte zi de zi" (II Cor. 4,16). Aici Apostolul vorbeşte lămurit despre omul cel dinafară şi cel dinlăuntru. Astfel, omul cel dinafară se întocmeşte din mai multe mădulare, pe câtă vreme cel lăuntric ajunge la desăvârşire prin minte, prin luarea aminte la sine, prin frica lui Dumnezeu şi prin darul Domnului. Faptele omului cel dinafară sunt văzute, iar cele ale celui dinlăuntru rămân nevăzute; potrivit Psalmistului : "o prăpastie este lăuntrul şi inima omului !" (Psalm 63, 7). Tot astfel vorbeşte şi Apostolul : "cine dintre oameni ştie ale omului, fără numai duhul omului care este întru el ?" (I Cor. 2,11). Singur doară Cela ce ispiteşte inima şi rărunchii, cunoaşte toate tainele omului lăuntric. De aceea şi învăţătura este o doime; cea dinafară şi cea lăuntrică întru cugetarea de Dumnezeu; de afară în înfloriturile meşteşugului vorbirii, dinlăuntru în rugăciuni; dinafară în minte ascuţită, dinlăuntru în focul duhului, de afară în lucrări iscusite ale frumuseţii, dinlăuntru în privirea celor nevăzute; de afară cunoştinţa care îngâmfă (I Cor. 8, 1), pe când dinlăuntru cea care se smereşte; într-adevăr, cunoştinţa cea dinafară este iscoditoare, vrând să afle toate, pe când cea lăuntrică ia aminte de sine şi nimic altceva nu doreşte, decât să-L cunoască pe Dumnezeu, Căruia poate să-I spună ca David : "ţie inima mea pururea ţi-a vorbit; pentru Tine căuta-tu-te-a faţa mea; faţa Ta, Doamne neîncetat o caut" {Psalm 26, 13). Și apoi : "precum cerboaica doreşte apa izvoarelor, tot aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule !" (Psalm 41,1). Rugăciunea de asemenea este o doime - dinafară şi lăuntrică; cea care se face la arătare şi cea care se face în taină; cea care se săvârşeşte în adunare şi cea care se rosteşte în singurătate; rugăciunea făcută ca o îndatorire şi rugăciunea săvârşită de bunăvoie. Cea care este îndeplinită ca o rânduială şi se va face în chip văzut, după tipicul bisericesc, rugăciunea cea obştească îşi are timpurile ei : miezonoptica, utrenia, ceasurile, liturghia, vecernia şi pavecerniţa, rugăciuni la care oamenii sunt chemaţi de sunetul clopotelor, fiindcă ei trebuie să le ducă în fiecare zi Împăratului Ceresc, ca pe o cuvenită danie. Pe când rugăciunea care se face în taină, de bunăvoie, se săvârşeşte uneori fără să aibă nevoie de o vreme anumită, ci după voia fiecăruia, fără niciun fel de chemare, ci numai din imboldul duhului însuşi. Cea dintâi, adică rugăciunea bisericească, cuprinde un anumit număr de psalmi, de tropare, de canoane şi de alte cântări şi de lucrări preoţeşti, pe când cealaltă (cea tainică, cea de bunăvoie), aşa cum nu ţine seamă de o vreme anumită, tot aşa nu-şi hotărăşte nici numărul rugăciunilor, ci fiecare se roagă atât cât vrea, uneori mai puţin, alteori mai mult. Cea dintâi este rostită în auzul tuturor, cu gura şi cu glas tare, pe câtă vreme cea de a doua se săvârşeşte numai cu mintea. Întâia se rosteşte în picioare, iar cea de a doua nu numai stând sau mergând, ci chiar odihnindu-te în pat; - într-un cuvânt : întotdeauna, oricând ţi s-ar întâmpla să ridici mintea către Dumnezeu. Întâia, cea obştească, se săvârşeşte în templul Domnului, în biserică, sau, în anumite împrejurări, într-o casă oarecare, în care se adună mai mulţi credincioşi, pe când cea de a doua, cea însingurată, se săvârşeşte într-o încăpere încuiată, potrivit cuvântului Domnului : "când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa ta, roagă-te Tatălui tău Celui într-ascuns" (Mat. 6, 6). Tot astfel cămara este şi ea o doime; una din afară şi alta lăuntrică, materială şi duhovnicească; cea materială este lucrată din lemn sau din piatră, iar cea duhovnicească este inima sau mintea; sau, după cuvintele Sfântului Teofilact gândul cel tainic. Acestea sunt unul şi acelaşi lucru (Coment. la Matei, cap. 6). De aceea, cămara cea materială stă într-un singur loc, pe când cea duhovnicească este pretutindeni purtată împreună cu omul; oriunde s-ar afla omul, se află cu el şi inima lui întotdeauna, iar înlăuntrul inimii sale el se poate încuia cu mintea, adunându-şi gândurile şi se poate ruga lui Dumnezeu în taină - fie aflându-se în mijlocul oamenilor, fie chiar stând de vorbă cu ei. Rugăciunea lăuntrică, când se întâmplă ca cineva, în vreme ce se află în mijlocul oamenilor, să fie mişcat de Duhul spre săvârşirea ei, nu are nevoie nici de gură, nici de slovă tipărită, nu se foloseşte de mişcarea limbii, nici de glasul gâtlejului (deşi aceasta se întâmplă uneori şi în singurătate), ci doar numai de ridicarea mâinii spre Dumnezeu şi de adâncirea omului în sine însuşi, lucrare ce se poate împlini în orice loc. Cămara materială, a omului ce se linişteşte într-însa, închide o singură fiinţă, pe când cea lăuntrică, cea duhovnicească, îi face loc şi lui Dumnezeu şi întregii împărăţii Cereşti, potrivit cuvintelor evanghelice ale lui Hristos însuşi : "Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru" (Luca 17, 21). Acest text este astfel lămurit în cuvintele Sf. Macarie Egipteanul : "inima este un prea mic vas, dar într-însa sunt îngerii, este viaţa şi împărăţia, într-însa sunt cereştile cetăţi, într-însa sunt toate comorile harului". În încăperea lăuntrică, în cămara inimii, omul trebuie mai des să se închidă, decât între pereţii cei văzuţi şi, adunându-şi acolo toate gândurile, să-şi înfăţişeze mintea înaintea lui Dumnezeu, să se roage Lui în taină, cu toată căldura duhului şi cu credinţă vie, iar odată cu acestea, să se înveţe întru cugetarea de Dumnezeu, pentru ca astfel să poată creşte până la statura bărbatului desăvârşit.

CAPITOLUL II

DESPRE RUGĂCIUNEA CARE ÎL ÎNCĂLZEŞTE PE OM ŞI ÎL UNEŞTE CU DUMNEZEU ÎN DRAGOSTE

   Înainte de toate trebuie să se ştie că orice creştin - dar mai ales o faţă duhovnicească trebuie, după datoria chemării sale, să se îngrijească prin orice mijloc şi întotdeauna, să se unească cu Dumnezeu Ziditorul, Cel plin de dragoste; Făcătorul de bine, şi cel mai mare Bun al său, de care şi pentru care a fost zidit, căci sufletul făcut de Dumnezeu, nimic altceva nu se cuvine să aibă în miezul cugetului său, adică în ţelul său cel din urmă, decât pe Dumnezeu Însuşi, de la care şi-a primit el viaţa şi firea şi pentru care de-a pururi trebuie să trăiască, fiindcă tot ce se vede pe pământ, tot ce este îndrăgit şi dorit de oameni : bogăţia, slava, soţia, copiii - într-un cuvânt, toate cele frumoase, dulci şi iubite în lumea aceasta, nu sunt proprii duhului, ci numai trupului şi, fiind arătări vremelnice, repede vor trece ca o umbră. Pe câtă vreme duhul, ca unul ce după a sa fire este veşnic, îşi poate găsi o pace veşnică numai într-unul Veşnic Dumnezeu, ca întru bunul cel mai înalt al său, mai frumos decât frumuseţile, mai dulce şi mai iubit decât toate cele dulci şi iubite, întocmai ca în locul firesc, de unde a purces şi unde iarăşi trebuie să se întoarcă. Căci precum trupul; venind din pământ, în pământ iarăşi se întoarce, tot aşa şi duhul, venind de la Dumnezeu, la Dumnezeu se întoarce şi întru El petrece, fiindcă tocmai de aceea a şi fost creat de Dumnezeu, ca de-a pururi să petreacă în Dumnezeu. Și noi de aceea, în această vremelnică viaţă, cu sârguinţă trebuie să căutăm unirea cu Dumnezeu, ca să ne învrednicim să fim cu El şi acum şi în viaţa viitoare, în veci. Dar nimeni nu poate să ne unească cu El decât numai prin dragostea care izvorând din inimă, îşi merge drumul ei până la capăt. Căci şi femeia păcătoasă din Evanghelie, tocmai de aceea a şi primit de la Domnul atâta covârşitoare milă spre iertarea păcatelor şi unire neclintită cu El "pentru că mult a iubit" (Luca 7, 47). El îi iubeşte pe cei ce-L iubesc, se alipeşte de cei ce se alipesc de El, stă de faţă înaintea celor ce-L caută şi revarsă îmbelşugată dulceaţă asupra celor dornici a se desfăta de dragostea Lui. Pentru ca omul să poată trezi în inima sa atâta dragoste spre a se uni cu Domnul în nedespărţita unire a dragostei, omul are nevoie să împlinească lucrarea rugăciunii cât mai adeseori, ridicându-şi mereu mintea la Dumnezeu. Căci aşa cum o flacără se măreşte pe măsură ce mai adesea punem lemne pe foc, tot aşa şi rugăciunea ce des se săvârşeşte cu adâncirea minţii în Dumnezeu, trezeşte în inimă dumnezeiască dragoste care înflăcărându-se, va înfierbânta omul lăuntric în întregime, îl va lumina şi-l va învăţa. Ea îi va arăta tot ce îi este necunoscut şi tainic în adâncul înţelepciunii şi-l va face asemenea unui înflăcărat serafim de foc, neîncetat stând cu duhul în faţa lui Dumnezeu, privind la El cu mintea şi astfel sorbind o negrăită dulceaţă dumnezeiască.

CAPITOLUL III

RUGĂCIUNEA ROSTITĂ CU GURA, DAR FĂRĂ LUAREA AMINTE A MINŢII, ESTE ZADARNICĂ

   Ar fi nimerit să amintim aici câteva texte apostolice despre rugăciunea cea făcută cu duhul şi cu mintea, ce nu sunt aşa de lămurit înţelese, iar prin aceasta să punem început bun în adâncirea acestei învăţături. În Epistola către Efeseni, Sf. Apostol Pavel ne sfătuieşte să ne rugăm cu duhul : "faceţi în toată vremea - spune el - întru Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri" (Efes. 6,18). Acelaşi Apostol în Epistola I către Corinteni spune : "duhul mi-e în rugăciune, dar mintea mea este neroditoare" (I Cor.14,14). Însă cum se întâmplă oare, că omul se roagă cu duhul, dar mintea lui rămâne neroditoare ? Cuvântul "duh" este înţeles în Sfânta Scriptură în felurite chipuri. Uneori el se întrebuinţează în locul respirării, alteori în locul sufletului sau chiar în locul unei dorinţi oarecare, sau al unui alt gând de început bun sau rău, precum, de asemenea, în locul vreunei virtuţi sau al vreunui viciu, cum sunt : duhul smereniei, duhul dragostei, duhul milosârdiei şi cele potrivnice lor : duhul mândriei, duhul urii, duhul iubirii de arginţi şi altele. Alteori, iarăşi cuvântul "duh" este pus în locul vreunui dar oarecare al Sfântului Duh, ca de pildă : duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul vederii şi altele. Iar uneori, chiar în locul minţii, precum stă scris la acelaşi Apostol : "să vă primeniţi - zice el - în duhul cugetului vostru" (Efes. 4, 23). Sfătuindu-i pe efeseni să se roage cu duhul, în locul duhului apostolul pune însăşi mintea pe care omul ce se roagă trebuie s-o îndrepte către Dumnezeu. Scriindu-le însă corintenilor, când le vorbeşte de duhul celor ce se roagă şi de mintea ce rămâne neroditoare - în acest loc el pune cuvântul "duh" în locul glasului şi al răsuflării omului, ca şi cum ar spune către ei : ce folos aveţi voi, corintenilor, dacă vă rugaţi numai cu glasul răsuflării voastre, iar mintea nu vă ia aminte la rugăciune, ci îşi închipuie felurite lucruri ? Ce folos aveţi dacă vorbiţi multe cu limba, iar cu mintea nu luaţi aminte la cele ce grăiţi ? Chiar dacă ai rosti mii de cuvinte cu limba, ce folos vei trage, o, omule ! Şi dacă vei cânta din toată puterea gâtlejului, atât cât îţi va îngădui răsuflarea, iar mintea nu va sta înaintea lui Dumnezeu şi nu-L va vedea, ci gândurile ei altundeva o vor abate ? O asemenea rugăciune nu-ţi va fi de niciun folos, nici de Dumnezeu nu va fi auzită şi va rămâne neroditoare. Prea bine a judecat Sf. Ciprian, când a spus : "cum vrei oare să fii auzit de Dumnezeu, când tu nu te auzi nici pe tine însuţi ? Vrei ca Domnul să-şi aducă aminte de tine când te rogi, dar tu nu-ţi aduci aminte nici de fiinţa ta însăţi ?" Apostolul ne aduce drept pildă corintenilor şi totodată şi nouă tuturor, când spune : "mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga şi cu mintea; voi cânta cu duhul, dar voi cânta şi cu mintea" (I Cor., 14,15). Când mă rog deci cu limba şi cu glasul, vrea să le spună el acestora, care iese din răsuflarea mea, atunci neapărat trebuie să mă rog şi cu mintea.

CAPITOLUL IV

RUGĂCIUNEA SCURTĂ DAR ADESEORI FĂCUTĂ  E MAI DE FOLOS DECÂT CEA LUNGĂ

   Cu privire la rugăciunea făcută de minte în inimă, am aflat de la cei iscusiţi în cugetarea de Dumnezeu că e mai înflăcărată şi mai de folos rugăciunea scurtă, dar lucrată ades, decât cea lungă. De altminteri şi rugăciunea lungă e foarte folositoare, dar numai pentru cei desăvârşiţi, iar nicidecum pentru cei începători. Mintea omului, care nu e deprinsă cu ea, nu poate rămâne multă vreme în rugăciune lungă în faţa lui Dumnezeu, ci omul e biruit de obicei de neputinţa nestatorniciei minţii, este risipit între cele din afară şi de aceea într-însul repede se răceşte căldura duhului. O astfel de rugăciune nu mai este rugăciune, ci numai tulburare a minţii, ce se naşte de pe urma abaterii gândurilor când într-o parte când într-alta; şi aceasta se întâmplă adeseori la cântările bisericeşti de obşte cât şi în pravilele ce se citesc îndelung prin chiliile călugărilor. Pe câtă vreme rugăciunea cea scurtă, dar ades făcută, este mult mai statornică, fiindcă mintea, aducându-se pentru multă vreme în Dumnezeu, o poate săvârşi cu mare căldură. De aceea şi Domnul spune : "când vă rugaţi nu grăiţi multe" (Matei, 6, 7), căci nu după mulţimea cuvintelor voastre veţi fi auziţi. Și Sf. Ioan Scărarul învaţă : "nu încercaţi să spuneţi multe, ca să nu vi se împrăştie mintea în căutarea cuvintelor. Un singur cuvânt al vameşului a atras mila lui Dumnezeu şi un singur cuvânt rostit cu credinţă l-a mântuit pe tâlhar. O poliloghie, adică zicerea de multe cuvinte, când este întinsă peste măsură într-o rugăciune risipeşte mintea în închipuiri, pe câtă vreme monologia, zicerea unui singur cuvânt, ajută minţii să se adune". Dar va întreba cineva : pentru ce, în Epistola către Tesaloniceni, Apostolul spune : "neîncetat rugaţi-vă" ! (I Tes. 5,17). În Scriptură despre un lucru ce se face ades se zice de obicei că e săvârşit necurmat. Astfel, de pildă : "preoţii intră pururea în cea dintâi a templului, săvârşind slujbele dumnezeieşti (Evrei, 9, 6), asta înseamnă în toate ceasurile hotărâte pentru ele, iar nu chiar neîncetat; ziua şi noaptea cât de des, dar nu fără nicio ieşire. Iar dacă preoţii petreceau fără ieşire în biserică, păzind focul ce se pogora din cer şi punând mereu lemne dedesubt, ca să nu se stingă, totuşi, ei nu făceau aceasta cu toţii deodată împreună, ci schimbându-şi cetele, precum se scrie şi de Sf. Zaharia : "săvârşea înaintea lui Dumnezeu cele preoţeşti în rândul cetei sale" (Luca 1, 8). Tot astfel trebuie să cugetăm şi despre rugăciune, despre care Apostolul porunceşte să se facă neîncetat, fiindcă îi este cu neputinţă unui om să petreacă în rugăciune aşa fel, încât să n-o întrerupă nici ziua, nici noaptea. El are nevoie de vreme şi pentru alte lucruri, pentru îndeletnicirile trebuincioase casei, vreme de lucru, vreme pentru convorbiri, vreme să mănânce şi să bea, vreme de odihnă şi de somn. Cum am putea, prin urmare, să ne rugăm neîncetat, altminteri decât printr-o deasă rugăciune ? Iar o rugăciune ades făcută se schimbă într-o rugăciune neîncetată. Astfel îngrijeşte-te ca rugăciunea ta deasă, dar scurtă, să nu sporească prin cuvinte de prisos, aşa cum învaţă şi Sfinţii Părinţi despre aceasta. Sf. Teofilact, în tâlcuirea Evangheliei de la Matei, scrie : "nu se cuvine să lungim rugăciunile, ci mai bine este să ne rugăm puţin, dar des" (Cap. VI). Iar la Sf. Ioan Gură de Aur, în omiliile asupra epistolelor Sf. Pavel, stă scris astfel : "cine rosteşte lucruri de prisos în rugăciune, acela nu se roagă, ci grăieşte în deşert." (Sf. Ioan Gură de Aur, Ep. Către Ef. VI omilia 24). Afară de aceasta, tot în tâlcuirea aceluiaşi loc din Evanghelie, Teofilact spune : "orice vorbă de prisos este grăire în deşert". Precum a spus Apostolul : "mai bine vreau să rostesc cinci cuvinte cu înţelegere, decât zece mii într-o minte risipită" (I Cor. 14, 19). E mai bine deci să înalţ către Dumnezeu o rugăciune scurtă, dar cu luare aminte, decât să rostesc nenumărate cuvinte la care nu iau seama şi să umplu în zadar văzduhul cu vorbele şi cu glasul meu. Afară de aceasta, cuvintele Apostolului mai sus pomenite : "neîncetat vă rugaţi" (I Tes. 5, 17) trebuiesc tâlcuite în înţelesul rugăciunii celei săvârşite cu mintea, fiindcă mintea într-adevăr poate fi totdeauna îndreptată spre Dumnezeu şi I se poate ruga Lui neîncetat. Astfel începe acum, omule, să te îndeletniceşti cu răgaz de învăţătura ce ţi s-a arătat în numele Domnului începe, potrivit îndemnului Apostolului care spune aşa : "orice săvârşiţi cu cuvântul sau cu lucrul, pe toate întru numele Domnului Iisus să le faceţi" (Col. 3,17). Aceasta este ca şi cum s-ar spune : faceţi totul în cuget bun şi nu atât din dorinţa de a avea folos voi înşivă, chiar dacă acest folos ar fi el duhovnicesc, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca în toate cuvintele, faptele şi gândurile voastre, numele Domnului Iisus Hristos, Mântuitorul nostru să se proslăvească. Dar mai întâi de toate, tu lămureşte ţie însuţi printr-o scurtă tâlcuire : despre ce anume este această rugăciune ? Rugăciunea este suirea minţii şi a gândurilor Ia Dumnezeu. Să te rogi, înseamnă să te înfăţişezi în duh înaintea lui Dumnezeu, să priveşti la El cu ochii minţii fără abatere şi de vorbă să stai cu e1, într-o teamă plină de evlavie şi încredere. Adună-ţi astfel toate gândurile şi lepădând toată grija vieţii celei din afară, îndreaptă mintea ta către Dumnezeu.

RUGĂCIUNEA

   1. Rugăciunea îşi are treptele ei. Treapta întâi este rugăciunea trupului, cea a cititorilor făcută în picioare şi a metaniilor. Mintea se împrăştie, inima nu încearcă niciun simţământ, nicio bucurie : omul are nevoie aici de răbdare, de trudă, de sudoare. Totuşi, fără să ţii seamă de toate acestea, hotărăşte-ţi anumite măsuri şi roagă-te. Treapta a doua este rugăciunea cugetării : mintea s-a deprins să se reculeagă în ceasul rugăciunii, pe care o rosteşte în întregimea ei, fără risipiri. Mintea se topeşte laolaltă cu slova scrisă şi o rosteşte ca şi cum ar fi cugetat-o ea însăşi. Treapta cea de a treia este rugăciunea simţirii : prin luarea-aminte, inima se încălzeşte şi ceea ce adineauri era gând, ajunge aici simţire, însă aici - simţirea ca nevoie şi cerinţă. Cine a ajuns la simţire, acela se roagă fără cuvinte, fiindcă Dumnezeu este un Dumnezeu al inimii. De aceea, abia de aici începe hotarul sporirii întru cele ale rugăciunii, pentru ca, stând la rugăciune - să treci din simţire în simţire. Pe această treaptă citirea poate să înceteze, precum şi stăruinţa gândului, dar să se păstreze petrecerea în această simţire, cu semnele proprii ale rugăciunii. Când simţirea rugăciunii va ajunge la starea de rostire neîncetată atunci va începe rugăciunea cea duhovnicească, care este un dar al Duhului de la Dumnezeu, ce se roagă El pentru noi întru noi. Aceasta este cea din urmă treaptă pe care o poate atinge rugăciunea, deşi se spune că mai este o rugăciune la care poate ajunge duhul nostru şi care trece dincolo de hotarele stărilor cunoscute cugetării, precum se află scris la Sf. Isaac Sirul. Cel mai înlesnit mijloc de suire înspre această stare de rugăciune este acela de a ne însuşi rugăciunea lui Iisus prin câştigarea deprinderii ei şi înrădăcinarea ei în adâncul fiinţei noastre. Bărbaţii cei mai încercaţi în viaţa duhovnicească înţelepţiţi de Dumnezeu, au aflat acest unic mijloc simplu şi totodată atotlucrător, în stare de a trece sub pecetea duhului toate lucrările noastre lăuntrice şi întreaga noastră viaţă de nevoinţă duhovnicească. Ei au lăsat, în îndrumările lor, rânduieli până la amănunţit cu privire la această rugăciune. Ostenindu-ne şi aflându-ne nevoinţa (asceza) noi căutăm curăţirea inimii şi reîntemeierea duhului. Spre ţinta aceasta duc două căi : calea cea lucrătoare, adică umblarea potrivit nevoinţelor amintite, precum şi calea cea văzătoare, adică a reîntoarcerii minţii la Dumnezeu. Într-una, sufletul se curăţă pe sine şi-L primeşte pe Dumnezeu; în cealaltă, Dumnezeu, care potrivit cu ochiul inimii, arde orice necurăţenie şi vine să se sălăşluiască în acest suflet ajuns fără de prihană. Iar această cale din urmă rămâne numai la rugăciunea lui Iisus, despre care Sf. Grigorie Sinaitul spune : "pe Dumnezeu îl dobândim ori prin fapte lucrătoare şi strădanie, ori prin chemarea cu meşteşug a numelui lui Iisus", şi apoi că "întâia cale mai lungă este decât cea de a doua, care e mai grabnică şi aducătoare de rod". De aceea, unii au ajuns să dea rugăciunii lui Iisus o întâietate faţă de toate celelalte nevoinţe. Ea ne aduce, într-adevăr, luminarea, întărirea, împrospătarea, îi biruie pe toţi vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi şi îl ridică pe om la Dumnezeu. Iată cât de atotputernică şi de atotlucrătoare este, iar numele Domnului Iisus este visteria tuturor darurilor celor bune, a puterilor şi a vieţii celei din duh. Urmează de aici, în chip firesc, că oricare dintre cei ce au aflat pocăinţă sau doar au început să-L caute pe Dumnezeu, pot şi încă trebuie să primească, chiar de îndată o îndrumare desăvârşită pentru săvârşirea rugăciunii lui Iisus, iar odată cu ea să fie îndrumaţi şi în toate celelalte lucrări, pentru că pe calea aceasta noi putem mai repede să ajungem puternici şi mai repede să ajungem a vedea duhovniceşte şi să pătrundem până la lumea lăuntrică. Pentru că nu ştim nimic despre tăria aceleia, unii sau chiar cei mai mulţi se opresc la lucrările trupului şi ale sufletului, irosindu-şi aproape fără de vreun folos, ostenelile şi vremea. Lucrarea aceasta se numeşte "cea meşteşugită" sau a "măiestriei" şi este foarte simplă. Stând cu trezvia minţii şi cu întreaga luare aminte în inimă, tu rosteşte neîncetat : "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă" şi aceasta fără niciun fel de plăsmuire a vreunui chip sau arătări, potrivit credinţei că, Domnul te vede şi El este cu luare aminte la tine. Trebuie neapărat să păstrăm toată puterea minţii în inimă şi în tot timpul lucrării să oprim puţin şi răsuflarea, vădind astfel încordarea vrerii noastre. Dar cerinţa cea mai de seamă este credinţa că Dumnezeu ne stă aproape şi ne aude pe noi. Astfel, spune-ţi tu rugăciunea în ascuţimea auzului suprafiresc al lui Dumnezeu. La început rugăciunea aceasta multă vreme rămâne numai în starea lucrătoare, ca o lucrare oarecare din afara ta, apoi trece în starea minţii şi, în sfârşit, se înrădăcinează în inimă. Se petrec uneori adevărate rătăciri de la calea cea dreaptă a acestei rugăciuni. De aceea, trebuie să o învăţăm de la cel ce o cunoaşte cu adevărat. Rătăcirile ţin mai mult de locul în care ni se opreşte luarea aminte - în cap sau în piept. Cine a ajuns să aibă luarea aminte înfiptă în inimă, e în afară de primejdie. Dar încă mai ferit de primejdie este acela care cade cu durere la faţa lui Dumnezeu în fiecare clipă cu zdrobirea inimii şi cu rugăciunea care se face mereu pentru izbăvirea de tot felul de înşelări.

2. Cine nu are rugăciunea lăuntrică, rugăciunea minţii, acela nu are niciun fel de rugăciune, fiindcă numai rugăciunea lăuntrică este adevărată rugăciune, bine plăcută şi bine primită de Dumnezeu. Ea trebuie să ajungă să fie sufletul cuvintelor ce se rostesc în închinarea cea din cămara noastră sau la Biserică; aşa că, atâta vreme cât ea nu se află în aceste cuvinte, închinările cele din afară au o înfăţişare de rugăciune, dar nu sunt însăşi rugăciunea. Deoarece rugăciunea, ce este oare ? Rugăciunea este suirea minţii şi a inimii la Dumnezeu, spre proslăvirea şi mulţumita lui Dumnezeu, precum este şi cererea bunurilor sufleteşti şi trupeşti ce ne sunt de trebuinţă. Esenţa rugăciunii este, prin urmare, această suire, care începe din adâncul inimii, şi merge cu mintea până la Dumnezeu. Dacă mintea stă trează în inimă, înaintea feţei lui Dumnezeu şi, umplându-se de evlavia cuvenită, începe să-şi reverse inima în faţa Lui. Iată că s-a şi săvârşit rugăciunea minţii ! Şi aşa, orice rugăciune trebuie să fie. Rugile din afară ce se desfăşoară prin cuvinte, cele ce se citesc acasă sau la biserică, îi dau numai vorba sau forma; pe câtă vreme duhul sau fiinţa rugăciunii este purtată de fiecare în sinea lui însăşi, în mintea şi în inima lui. Toată rânduiala noastră de rugăciuni bisericeşti, toate rugăciunile orânduite spre întrebuinţare în casa omului, au însuşirea de a întoarce mintea către Dumnezeu. Cel care le săvârşeşte, chiar dacă nu este atât de atent, nu poate să nu se întoarcă cu gândul la Dumnezeu, afară doar de nu este cu totul nebăgător de seamă la lucrarea ce o săvârşeşte.

3. Nimeni nu poate ocoli rugăciunea minţii. Noi nu putem să nu ne înălţăm cu rugăciunea la Dumnezeu, fiindcă aceasta o cere firea noastră gânditoare. Iar noi nu ne putem ridica la Dumnezeu altfel decât prin lucrarea minţii; fiindcă Dumnezeu este o fiinţă cugetătoare. Este într-adevăr, o rugăciune a minţii care se face prin cuvinte sau din afară - în casă sau în biserică - şi este o rugăciune a minţii în ea însăşi fără nicio formă sau de stare trupească dar oricum ar fi amândouă, fiinţa rugăciunii este una şi aceeaşi. Atât în forma cea dintâi cât şi în cea de a doua, ea este aşezată cu poruncă şi pentru mireni. Mântuitorul a poruncit să intrăm în cămara noastră şi să ne rugăm acolo lui Dumnezeu Tatăl, în taină. Această cămară, după cum o tâlcuieşte Sf. Dimitrie al Rostovului, înseamnă inima. Drept urmare, cuvântul Domnului ne dă poruncă să ne rugăm în taină, cu mintea, lui Dumnezeu. Această poruncă se întinde asupra tuturor creştinilor. Iată ce porunceşte şi Apostolul Pavel, când spune : "săvârşiţi în tot timpul, în duhul, toată felurimea de rugăciuni şi de cereri" (Efes. 6,18). El ne dă poruncă să facem rugăciunea minţii - rugăciunea duhovnicească şi porunceşte aceasta tuturor creştinilor să se roage neîncetat (I Tes. 5,17) Iar ca să te rogi neîncetat, nu poţi altfel decât cu rugăciunea minţii în inimă... Când ne sculăm dimineaţa, să ne întemeiem încă mai puternic în inima noastră faţă cu Dumnezeu prin rugăciunea dimineţii şi după aceea să ne vedem de lucrul nostru - care de Dumnezeu ni s-a hotărât - dar fără să rupem firul simţirii şi luării aminte ce ne leagă de El.

4. "Cântaţi în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I în psalmi, în laude şi cântări duhovniceşti" arată rugăciunea rostită cu glas ce se face prin cuvinte, iar cuvintele : "cântaţi în inima voastră lui Dumnezeu" arată rugăciunea lăuntrică ce se face cu mintea în inimă. Psalmii, cântările, laudele, imnele, odele, sunt denumirile felurite ce se dau cântărilor bisericeşti. E foarte greu să arăţi deosebirile dintre ele, pentru că atât după cuprins cât şi după formă, ele se aseamănă foarte mult. Toate sunt rodiri ale duhului de rugăciune. Nevoindu-te în rugăciune, duhul îl proslăveşte pe Dumnezeu, îi mulţumeşte şi înalţă către El cererile sale. Toate aceste desfăşurări ale duhului de rugăciune nu sunt despărţite în duh şi nu se ivesc unele fără altele. Rugăciunea când este pusă în mişcare, trece dintr-o formă într-alta, câteodată de mai multe ori, în vremea când cineva se roagă. Dacă o vei rosti tare prin cuvinte, se va vădi ca o rugăciune glăsuită, dacă se va numi psalm, imn sau odă - se va numi aşa şi rugăciunea ta. De aceea, nu ne vom sili să ţintuim vreo deosebire după denumiri. Prin ele Apostolul a vrut numai să cuprindă toate felurimea rugăciunilor care se rostesc prin cuvânt. Sub denumirile lor ar intra şi toate rugăciunile ce se întrebuinţează acum la noi. La noi sunt în folosinţă, în afară de Psaltire, cântările bisericeşti cu stihoavnele, acatistele şi rugile de tot felul, ce sunt cuprinse în cărţile de rugăciuni. Dar nu vei greşi dacă, citind cuvintele Apostolului despre rugăciunea glăsuită, vei înţelege sub numele lor şi aceste rugăciuni cu glas care sunt întrebuinţate la noi. Puterea nu stă în cutare sau cutare rugăciune glăsuită, ci în felul cum se săvârşeşte. Cum trebuie săvârşite rugăciunile cu glas, Apostolul o arată în cuvântul "duhovniceşti". Rugăciunile sunt duhovniceşti pentru că ele se nasc şi rodesc dintru început în duh şi din duh se revarsă. Și se numesc încă mai mult duhovniceşti pentru că se nasc şi rodesc prin darul Sfântului Duh. Atât Psaltirea cât şi toate celelalte rugăciuni glăsuite n-au fost dintru început astfel. Ci la început ele au fost curat duhovniceşti, apoi au fost îmbrăcate în cuvânt şi au ajuns rostite în afară. Dar cuvântul ce le-a înveşmântat, n-a îndepărtat duhovnicescul din ele. Și acum ele sunt glas numai la arătare, dar în ceea ce priveşte puterea lor, ele sunt duhovniceşti... Din astfel de lămurire se vede că dacă noi vom voi să tragem o învăţătură din cuvântul Apostolului despre rugăciunea rostită cu glas tare, atunci iată ce vom primi : tu să intri în duhul rugăciunilor pe care le auzi şi le citeşti şi; zămislindu-le din nou în inima ta, de acolo înalţă-le lui Dumnezeu, ca şi cum ele ar fi născute din inima ta, sub înrâurirea darului Duhului Sfânt. Aceasta este o lege care limpezeşte hotărât fiinţa rugăciunii spusă tare, aşa cum e plăcută lui Dumnezeu, dar cum poţi ajunge la ea ? Cuprinde cu înţelegerea, îmbrăţişează cu simţirea, învaţă chiar pe de rost rugăciunile pe care vrei să le citeşti în rugile tale rostite cu glas. Numai aşa, când te vei aşeza la rugăciune, nu vei rosti ceva străin, ci ceea ce se află chiar în inima ta, întru a sa desăvârşită simţire.

5. "Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului în inimile voastre" (Efes. 5,19). În ce legătură de idei am putea primi aceste cuvinte ? Oare în înţelesul că numai atunci să cântaţi cu gura şi cu inima când vă veţi umple de Duh ? Sau în înţelesul că dacă voiţi să vă umpleţi de Duhul, atunci să cântaţi ? Cântarea cu gura împreună cu inima este socotită oare ca urmarea preaumplerii de Duhul sau se arată ca un mijloc ce duce spre această umplere ? Coborârea Duhului nu stă în puterea noastră, ea vine aşa cum binevoieşte Duhul însuşi. Iar când vine, pricinuieşte marea trezire a puterilor duhului nostru însuşi. Atunci, lauda lui Dumnezeu se împlineşte de la sine. Libertatea noastră este cu putinţă să se vadă întrucât este vorba să îngăduim lauda aceasta să ne cânte în inimă, sau s-o destăinuim şi cu limba spre auzul tuturor. Cuvintele acestea de mai sus, prin urmare, trebuiesc luate nu în întâiul, ci în al doilea înţeles. De voiţi să vă umpleţi cu Duhul, atunci, cântaţi ! Cântarea va trezi duhul tău care va pregăti calea pentru primirea Duhului sau te va pune în starea de a simţi lucrarea lui. Fericitul Teodorit spune că Apostolul introduce o duhovnicească încântare, când spune : "umpleţi-vă de Duhul", şi arată cum trebuie să ajungem acolo şi anume : "neîncetat cântând lui Dumnezeu adâncindu-vă în voi înşivă şi deşteptând pururea cugetul vostru. E ca şi cum ai adăuga : prin mijlocirea cântării celei cu limba şi cu inima. Nu e mai greu de înţeles, că în lucrarea aceasta lucrul de căpetenie nu mai e sunetul dulce al cântării, ci cuprinsul celei cântate. Puterea ei de înrâurire e asemenea unei cuvântări scrise cu înflăcărare, care îl înflăcărează pe cititor. Tot aşa se petrece şi cu cântările bisericeşti. Psalmii, imnurile şi odele - pesnele bisericeşti sunt în firea lor revărsări de simţiri evlavioase către Dumnezeu care ne mişcă cugetul. Duhul lui Dumnezeu i-a umplut pe aleşii Săi şi ei şi-au rostit plinătatea simţămintelor lor în cântări. Cel ce le cântă cum trebuie, poate, pe o cale răsturnată să ajungă la simţămintele destăinuite de ele şi prealipindu-se cu ele, să se apropie de starea vrednică să primească lucrarea Sfântului Duh, sau să-şi facă potrivit duhului lui la această lucrare. Și aceasta este tocmai însemnătatea cântărilor bisericeşti, ca prin mijlocirea lor să încingem şi să înflăcărăm scânteia cea de dar, care stă ascunsă în noi. Scânteia aceasta ne este dăruită prin Sfintele Taine. Pentru ca s-o aprindem şi s-o preschimbăm în flacără s-au rânduit psalmi, cântări, imne şi ode duhovniceşti. Ele lucrează asupra acestei scântei a darului în acelaşi chip cum lucrează şi vântul asupra oricărei scântei, care s-a cuibărit într-o materie ce poate să ia foc. Dar să ne dăm seama, că o astfel de lucrare nu poate fi a cântărilor decât numai dacă odată cu folosirea lor se întovărăşeşte curăţia inimii, aşa cum spune Sf. Ioan Gură de Aur, călăuzit în cuvântul acesta de chiar Sf. Apostol Pavel. Dar şi alte condiţiuni sunt arătate la acelaşi loc şi anume : întâia cere să fie duhovniceşti cântările şi a doua ca să nu se cânte numai cu limba, ci şi cu inima. Aşa, psalmodia bisericească pentru ca să ducă la preaumplerea cu duhul, Apostolul cere ca aceste cântări să fie duhovniceşti, cuvânt sub care trebuieşte înţeles nu numai că acestora li se cere să fie duhovniceşti după cuprinsul lor, ci să fie mişcătoare de Duh; să fie ele singure un rod al Duhului, sau ele să se reverse din inimi pline de Duh. În alt chip ele nu pot duce spre umplerea cu Duhul. Este potrivit legii care spune, că ceea ce s-a spus în cântare, aceia se dă celui care cântă. Cerinţa apostolică cea de a doua spune, că aceste psalmodii să se cânte nu numai cu limba ci şi cu inima. Se cere prin urmare, nu numai să înţelegem cântarea, ci încă să intrăm în aceiaşi simţire cu ea sau să primim în inimă cuprinsul ei şi s-o cântăm în aşa fel ca şi cum ar izvorî din chiar inima noastră. Iar în apropierea acestui loc citat cu încă altele ni se descoperă că în vremurile apostolice nu cântau decât numai aceia care se aflau într-o stare sufletească, ceilalţi intrau după aceasta şi ei într-o stare asemănătoare cu a lor - şi aşa întreaga adunare bisericească cânta şi lăuda pe Domnul nu în alt chip, decât în inimă. Ce poate fi de mirare, dacă în urma acestor cântări toată adunarea se şi umplea de Duhul ? Ce comori se ascund în comorile bisericeşti, dacă ele se săvârşesc cum trebuie ? Sfântul Ioan Gură de Aur se întreba : "ce înseamnă cuvintele acestea" : "cântând în inimile voastre Domnului ?" Asta se tâlcuieşte : începe această lucrare în luare aminte, căci cei care nu au luare aminte de sine, cântă fără folos, rostind numai vorbele, în timp ce inima lor le rătăceşte în altă parte". Fericitul Teodoret adaugă la acestea : "acela cântă cu inima care nu îşi pune numai limba în mişcare, ci îşi trezeşte şi mintea spre înţelegerea celor rostite". Alţi Sfinţi Părinţi, scriind despre întoarcerea către Dumnezeu prin rugăciune, socot că ea se săvârşeşte în cel mai bun chip, când se face cu mintea statornică în inimă. Iar ceea ce s-a spus aci, despre adunarea din biserică, se potriveşte şi pentru cântarea în psalmi, când se face de fiecare în parte şi pe care o poate săvârşi fiecare deosebit în cămara sa. Rodul acestei cântări poate fi asemănător, când ele sunt zise aşa cum trebuie, adică cu luare aminte, cu înţelegere, cu simţire, din inimă. Și să ne dăm seama iarăşi, că deşi cuvintele Apostolului vorbesc despre cântare, totuşi gândul lui ne îndreaptă spre întoarcerea la Dumnezeu prin rugăciune. Și ea este propriu zis deşteptătoarea Duhului.

6. Al doilea chip de rugăciune este cel ce se face cu mintea şi cu inima. Și cel dintâi, de altminteri, e dat să fie şi el tot aşa. Însă acela se naşte sub înrâurirea cuvintelor care se găsesc în rugăciunea scrisă gata; pe când aceasta se naşte de-a dreptul în inimă şi de aici se înalţă spre Dumnezeu. Rugăciunea lui Moise în faţa Mării Roşii a fost în felul acesta. Iar Apostolul ne învaţă în felul acesta prin cuvintele : "întru Duhul cântând în inimile voastre Domnului". Și când zice : "Cântaţi din darul Duhului - adică nu numai simplu cu gura, ci şi cu luare-aminte, stând în chip cugetător în faţa lui Dumnezeu întru adâncul inimilor voastre". Fiindcă numai aceasta înseamnă să cântăm lui Dumnezeu, pe când celălalt fel se duce în vânt, aşa cum glasul singur se risipeşte în aer. "Nu cânta, zice, ca să te vădeşti. Chiar de vei fi într-o piaţă de neguţători, totuşi poţi să te îndrepţi către Dumnezeu dinlăuntru şi să cânţi fără să fii auzit de cineva. Nu ţi-e spre pagubă să te rogi chiar şi pe drum şi cu inima ta să fii sus" (Sf. Ioan Gură de Aur). Numai o astfel de rugăciune este o rugăciune adevărată. Și rugăciunea rostită tare, numai într-atât este rugăciune, întrucât în timpul ei se roagă şi mintea şi inima. În inimă se zideşte ea prin darul Sfântului Duh. Cei ce se îndreaptă către Domnul şi se sfinţesc prin Sfintele Taine, de îndată sunt dăruiţi în fiinţa lor cu o anume simţire către Dumnezeu, care din clipa aceea chiar prinde să se trezească în inima lor imboldul de a se ridica către cele de sus. Cel ce nu va înăbuşi acest simţământ prin vreo faptă nepotrivită, va vedea cu bucurie cum, cu timpul, starea aceasta neîncetată şi străduinţa îl prefac într-o flacără. Dar acela care îl va înăbuşi prin ceva necuviincios, deşi nu-i va fi închisă calea ce, apropie de Dumnezeu şi de împăcarea cu El, totuşi acea simţire nu i se va da aşa, deodată, şi fără plată. Pe un astfel de om îl aşteaptă sudoarea căutării şi cererii lui întru osteneală. Dar nimeni nu se va întoarce în deşert. Căci toţi au darul, iar ceea ce ne rămâne de făcut, este să facem loc lucrării lui. Darul anume îşi face loc pe măsură ce se toceşte în noi eul nostru şi sunt dezrădăcinate patimile. Măsura de curăţire a inimii este măsura de izbucnire a simţirii către Dumnezeu. Când inima se va curăţi, atunci se va înflăcăra simţirea către Dumnezeu. Simţirea lui Dumnezeu chiar şi în ceilalţi ia naştere cu mult înainte de o deplină curăţire de patimi, dar rămâne, deocamdată, ca o sămânţă, sau ca o scânteie. Când omul se naşte din nou, ea creşte şi se aprinde; dar nu stă pururea aşa, ci ori izbucneşte, ori se stinge; şi chiar când prinde viaţă bună, nu lucrează cu aceeaşi putere. Dar la orice măsură ar izbucni ea, întotdeauna către Dumnezeu se înalţă şi-I cântă o cântare. Totul este zidit de darul Sfântului Duh, fiindcă darul li se dă întotdeauna preaîmbelşugat credincioşilor. Cei ce i s-au dăruit Lui fără de întoarcere, sunt călăuziţi de El; şi El singur îi zideşte aşa cum ştie.

7. Simţirea lui Dumnezeu este o rugăciune chiar dacă nu se rosteşte prin cuvinte. Cuvântul întreţine şi - uneori - adânceşte simţirea.

8. Păstraţi acest dar ca pe unul ce ne este dat de mila lui Dumnezeu. Cum ? Înainte de orice, să recunoaştem cu smerenie că tot ce este bun în noi vine din darul Sfântului Duh, iar cu vrednicia noastră nimic bun nu împlinim. Fiindcă de îndată ce cumpăna gândului nostru va înclina spre vrednicia noastră, darul se va micşora şi dacă nu ne vom trezi, va înceta cu desăvârşire să lucreze; atunci vom plânge şi ne vom văita mult. Apoi, simţindu-ne pământ şi cenuşă, să fim aşa cum suntem acum, adică să nu ne îndreptăm spre nimic fără o trebuinţă, nici cu gândul, nici cu inima. Să fie mereu cu Domnul. De se va micşora cât de puţin aprinderea lăuntrică, să ne grăbim să o creştem îndată la loc, la obişnuita ei putere. Şi către Domnul de ne vom întoarce cu durere în suflet şi cu frică, vom primi îndată ajutor.

9. Rugăciunea este piatra de încercare a tuturor lucrurilor; rugăciunea este izvorul tuturor faptelor bune; rugăciunea este puterea ce pune în mişcare toate virtuţile; rugăciunea este povăţuitorul tuturor pornirilor bune. În măsura în care rugăciunea merge bine, în aceeaşi măsură toate vor merge bine. Căci ea nu îngăduie ca ceva din cele lăuntrice să se poticnească.

10. Rugăciunea este tot ce poate fi mai de seamă în viaţa noastră morală şi religioasă. Rădăcina acestei vieţi se întemeiază pe legătura liberă şi conştientă cu Dumnezeu, care mai târziu ne trece şi toate faptele noastre spre cele de sus. Mediul în care se dezvăluie şi se porneşte, această lucrare este rugăciunea înţeleasă ca o legătură de amândouă părţile; ea este şi tărâmul în care ni se dezvăluiesc legăturile morale cu semenii noştri; iar nevoinţa este tărâmul unde ni se descoperă legăturile morale cu noi înşine. În ce chip ne este legătura cu Dumnezeu, în acelaşi chip ne este şi rugăciunea; şi de asemenea, cum este şi rugăciunea, tot aşa şi felul legăturii noastre cu Dumnezeu. Cum însă aceste chipuri de a ne lega nu sunt asemănătoare la toţi, nici chipul rugăciunii, prin urmare, nu este asemănător. Altfel, se aşează faţă de Dumnezeu un om care nu se îngrijeşte de mântuire; altfel, cel ce s-a lepădat de păcate şi e plin de râvnă pentru virtute, dar n-a intrat încă înăuntrul fiinţei sale, şi lucrează pentru Domnul din afară; astfel, în sfârşit, cel ce a intrat înlăuntru şi-L poartă pe Domnul în inima lui şi stă în faţa Lui. Cel dintâi, aşa cum nu se îngrijeşte de viaţă, tot astfel n-are grijă nici de rugăciune, pe care o săvârşeşte în biserică, acasă, după datinile moştenite, fără luare aminte şi lipsit de simţire. Al doilea citeşte multe rugăciuni şi merge adesea la biserică, se străduieşte totodată să-şi păstreze luarea aminte şi să-şi potrivească simţirea cu rugăciunile citite, cu toate că aceasta se întâmplă foarte rar. Al treilea, concentrându-se cu toată făptura lui înlăuntrul său, stă cu mintea în faţa lui Dumnezeu şi se roagă Lui în inimă, fără risipire, fără multe cuvinte, în rugăciunea lui, chiar atunci când stă mult la rugăciune în cămara lui sau în biserică. Dacă celui de al doilea îi veţi scoate cuvintele din rugăciune, atunci veţi scoate dintr-însul însăşi rugăciunea; dar dacă la rugăciunea celui de al treilea veţi adăuga multe cuvinte, îi veţi stinge rugăciunea, cu vârtejul vorbirii. Orice categorie de oameni sau orice treaptă a apropierii de Dumnezeu, îşi are rugăciunea ei şi regulile proprii pentru desăvârşirea ei. Cât de scumpe sunt îndrumările oamenilor încercaţi şi cât de rău poate pricinui o rânduială făcută după cum îl taie capul pe fiecare !

CE ESTE RUGĂCIUNEA ŞI CARE ESTE LEGĂTURA RUGĂCIUNII LUI IISUS CU RUGĂCIUNEA DE OBŞTE

   11. A săvârşi rugăciunea înseamnă să stai în faţa lui Dumnezeu, cu mintea întru inimă, unde se aduc proslăviri, mulţumiri, cereri şi pocăinţă deplină, înfrânată. Aici totul este lucru duhovnicesc. Rădăcina tuturor este frica lui Dumnezeu cea plină de evlavie, din care răsare credinţa în Dumnezeu, închinarea vieţii la picioarele Domnului, nădejdea, lipirea de Dumnezeu cu simţământul dragostei care uită toate cele ce stau în legătură cu făptura. Când rugăciunea se face cu putere, atunci toate aceste simţiri şi mişcări duhovniceşti se arată în inimă cu aceeaşi putere cu care şi rugăciunea se face. Dar în ce fel de legături stă rugăciunea lui Iisus cu tot acest întreg de stări duhovniceşti ? E acelaşi fel de legătură pe care-l are şi căldura care se revarsă sporind înlăuntrul inimii şi împrejurul ei din lucrarea acestei rugăciuni. Deprinderea în ale rugăciunii nu se statorniceşte deodată, ci cere o muncă îndelungată şi o osteneală, care până întru sfârșit, trebuie să biruie firea noastră. Și iată că tocmai în această trudă de întemeiere a deprinderii noastre pentru nevoinţa rugăciunii, ne ajută mai bine decât orice mijloc - rugăciunea lui Iisus şi căldura care o însoţeşte. Bagă de seamă însă, că acestea sunt mijloace, iar nu însuşi lucrul. E cu putinţă să ai rugăciunea lui Iisus să ai şi căldura, şi totuşi să n-ai adevărata rugăciune. Aşa este, oricât ar fi de ciudat ! Când ne rugăm trebuie să stăm cu mintea înaintea lui Dumnezeu şi numai la El să ne gândim. Cu toate acestea în capul nostru se ciocnesc diferite gânduri ce abat mintea de la Dumnezeu. Astfel pentru ca să învăţăm mintea să stea într-un singur loc, Sfinţii Părinţi învaţă folosirea unor rugăciuni scurte, pe care ei se deprindeau să le rostească neîncetat. Această neîncetată repetare a unor rugăciuni scurte păstrează, pe de o parte mintea în gândirea de Dumnezeu şi, pe de altă parte, împrăştie toate gândurile lăturalnice. Aceste rugăciuni mici şi scurte erau felurite. La noi s-a statornicit în chip deosebit şi a devenit o predanie de obşte rugăciunea lui Iisus : "Doamne Iisuse, Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul" ! Iată, prin urmare, ce este rugăciunea lui Iisus. Ea este una din rugăciunile mici şi scurte ce se rostesc prin cuvinte ca şi toate celelalte rugăciuni mici şi scurte. Părinţii însă ne învaţă că, în săvârşirea ei, să ne păstrăm mintea doar într-Unul Dumnezeu. Dacă ne deprindem cu această rugăciune şi dacă o lucrăm cum trebuie, mintea se află într-adevăr cu gândul neîncetat numai la Dumnezeu. Cum însă, pomenirea lui Dumnezeu într-o inimă sinceră şi credincioasă este în chip firesc însoţită de simţiri bogate în evlavie, în nădejde, în mulţumire, în credincioşie şi dăruire de la sine la voia lui Dumnezeu şi alte simţiri duhovniceşti, atunci noi numim rugăciunea lui Iisus - care naşte şi păstrează amintirea lui Dumnezeu - rugăciune duhovnicească. Și asta pe bună dreptate când ea este însoţită de aceste simţăminte duhovniceşti. Dar când nu se însoțește de astfel de lucrări, atunci ea rămâne o vorbărie pe din afară; ca orice altă rugăciune asemănătoare. Aşa trebuie să le înţelegem cele despre rugăciunea lui Iisus. Și acum ce însemnează căldura de care este însoţită îndeletnicirea cu această rugăciune ? Pentru ca mintea să se statornicească într-un singur loc prin folosirea unei rugăciuni scurte, trebuie s-o coborâm cu mare purtare de grijă în inimă; fiindcă dacă rămâne în cap, unde se perindă atâtea gânduri potrivnice, mintea nu va izbuti să se adune la un loc. Când însă luarea aminte se va coborî în inimă, atunci ea va trage acolo, într-un singur punct, toate puterile sufletului şi ale trupului. Această concentrare a întregii vieţi omeneşti într-un singur loc trezeşte acolo o simţire deosebită, şi această simţire este chiar începutul viitoarei călduri. Simţirea aceasta, care la început este uşoară, abia ca o adiere, sporeşte mereu, se împuterniceşte, pătrunde în adânc şi din rece cum era la început, trece într-o simţire caldă, prinzându-ne întreaga luare aminte într-însa. Și de aceea, la început, se întâmplă că luarea aminte nu poate fi ţinută în inimă decât prin încordarea voinţei, dar mai târziu această putere a atenţiei naşte în suflet o căldură care ne ţine apoi luarea aminte, fără o deosebită încordare a voinţei. După aceasta, ele se sprijină una de alta şi trebuie să se petreacă nedespărţite, fiindcă împrăştierea minţii răceşte căldura, iar micşorarea căldurii slăbeşte luarea aminte. De aici legea vieţii duhovniceşti : păstrează-ţi inima întru simţirea de Dumnezeu şi vei avea totdeauna cu tine aducerea aminte de Dumnezeu. Aceasta a spus-o undeva Sf. Ioan Scărarul. Acum naşte întrebarea : căldura aceasta este oare duhovnicească ? Nu, nu este duhovnicească, ci e firească, e legată de sângele nostru. Dar întrucât ea ne păstrează mintea în inimă, şi, prin aceasta, mijloceşte acolo sporirea mişcării arătate mai sus, se numeşte duhovnicească - dar numai atunci când nu se însoţeşte cu o dulceaţă a simţirilor, oricât ar fi ea de uşoară, ci ţine sufletul şi trupul într-o stare de trezvie. De aici urmează : atâta timp cât căldura, care întovărăşeşte rugăciunea lui Iisus, nu este însoţită şi de simţămintele duhovniceşti, nu trebuie s-o numim duhovnicească, ci s-o socotim doar drept căldura ce vine din firea sângelui. Aşa fiind, ea nu este totuşi rea, dacă nu are legătură cu acea dulceaţă a simţirilor, oricât de uşoară ar fi ea; dar dacă are, atunci ea este rea, şi trebuie să fie alungată. O astfel de lucrare nepotrivită se întâmplă numai atunci când căldura coboară mai jos de inimă. Iar o a doua lucrare nepotrivită se face când cineva, îndrăgind căldura, aceasta îşi opreşte dintre toate numai pe ea, fără să se mai îngrijească de simţirile duhovniceşti şi chiar de aducerea aminte de Dumnezeu, ci numai să-i fie lui această căldură; ispita aceasta este cu putinţă, deşi nu li se întâmplă tuturor şi nici întotdeauna, ci doar la anumite răstimpuri. Trebuie să observăm aceasta şi s-o îndepărtăm căci altfel nu va rămâne decât o căldură venită din sânge, întru totul animalică. În niciun chip nu trebuie să socotim că această căldură este duhovnicească sau harică. Duhovnicească nu poate fi numită căldura aceasta decât atunci când este însoţită de mişcări duhovniceşti, înrudite cu rugăciunea. Cine o numeşte duhovnicească, fără să aibă aceste simţăminte, acela îngăduie nedreptatea. Iar cine o numeşte harică este şi mai nedrept. Căldura darului este cu totul altceva şi este cu adevărat duhovnicească. Ea e dezlegată de trup şi nu pricinuieşte în trup schimbări, ce pot fi aflate prin simţurile trupeşti, ci se învederează printr-o simţire dulce, duhovnicească. După asemenea simţire, oricine poate uşor hotărî, desluşi căldura... Asta trebuie s-o facă fiecare; tot ce este în afară de căldura cu adevărat duhovnicească nu-şi are locul şi întrebuinţarea aici.

12. Avem însă o rugăciune pe care omul o face de la sine şi avem o rugăciune pe care omul o aduce în dar Celui ce se roagă (I Regi, 2, 9). Cine n-o cunoaşte pe cea dintâi ? Trebuie să fie cunoscută însăşi cea din urmă, măcar întru începuturile ei. Când cineva începe să se apropie de Domnul, cea dintâi lucrare - pe care o face - este rugăciunea. El începe să se ducă la biserică, iar acasă se roagă după cărticica lui de rugăciuni, sau fără ea; dar gândurile îi fug mereu. Nu le poate stăpâni deloc. Dar pe măsură ce îşi dă osteneala în rugăciune, gândurile mai mult i se liniştesc şi rugăciunea ajunge mai curată. Totuşi, văzduhurile sufletului nu se curăţă până nu se încinge în suflet focul cel duhovnicesc. Acest foc, mic de tot la început, este lucrarea darului dumnezeiesc, dar nu a unui dar deosebit, ci a unuia de obşte, pentru toţi : El se descoperă ca o urmare a unei anumite curăţiri ce se împlineşte în toată aşezarea normală a omului ce râvneşte la el. Când se va încinge acest mic foc, adică se va statornici o căldură neîntreruptă în inimă, atunci viforul gândurilor se va curma. Și se întâmplă atunci cu sufletul ceea ce s-a întâmplat cu femeia ce avea pierdere de sânge : "pierderea sângelui ei a stat" (Luca 8, 44). Această treaptă a rugăciunii este întrucâtva mai apropiată de rugăciunea neîncetată. Iar drept lucrare mijlocitoare îi slujeşte rugăciunea lui Iisus. Și aici ajungem hotarul până la care poate ajunge rugăciunea făcută din propriile puteri ale omului. Cred că toate acestea vă sunt foarte lămurite. Dincolo de treapta aceasta, avem rugăciunea cea care se află în ea, iar nu cea care se va face de către omul singur : Pe om îl află duhul rugăciunii şi îl trage înlăuntrul inimii. E ca şi cum cineva ar lua pe altul şi l-ar trage cu putere dintr-o încăpere în alta. Aici sufletul este legat de o putere din afară şi se ţine cu plăcere înlăuntru atâta timp cât asupra lui stă duhul care l-a aflat. Cunosc două trepte ale acestei aflări. La întâia sufletul vede tot, îşi dă seama de sine însuşi, cât şi de starea lui din afară şi poate să judece toate şi să călăuzească liber şi poate chiar să curme această stare, când vrea. Și asta trebuie să fie de înţeles. La Sfinţii Părinţi însă, şi mai ales la Sfântul Isaac Sirul, mai este încă o a doua treaptă a rugăciunii, care ni se dă sau se află în noi. Mai presus de treapta ce am arătat, la el se găseşte şi rugăciunea pe care dânsul o numeşte extazul sau răpirea. Și aici de asemenea duhul rugăciunii îl află pe om dar sufletul, care este tras, intră în astfel de vederi ale descoperitorilor, încât îşi uită starea lui din afară, nu mai cugetă, ci numai contemplează şi nu mai are putinţa să se călăuzească liber sau să-şi curme această stare. Iată, aceasta este rugăciunea, din vremea răpirii sau contemplării. La unii ea este însoţită de luminarea feţii, de o lumină ce îi cuprinde de jur împrejur, iar la alţii de înălţarea trupului în aer. În această stare Sf. Apostol Pavel a fost răpit în rai. Și Sf. Prooroci se aflau în această stare, când îi ridica Duhul. Uimirea vă va cuprinde când veţi vedea cât de mare e mila lui Dumnezeu pentru noi, păcătoşii. Pentru puţina noastră osteneală, iată cu ce alese daruri suntem învredniciţi ! Oricărui ostenitor îi putem spune cu îndrăzneală : osteneşte-te că ai pentru ce !

13. Cea mai uşoară cale de înălţare spre rugăciunea neîntreruptă este deprinderea rugăciunii lui Iisus şi înrădăcinarea ei în adâncul fiinţei noastre. Bărbaţii cei mai încercaţi în viaţa duhovnicească, înţelepţiţi de Dumnezeu, au aflat această cale unică şi simplă - care este totodată a toate lucrătoare - spre întărirea duhului în toate faptele duhovniceşti, precum şi în toată viaţa de nevoinţă duhovnicească. Iar în îndrumările lor, ei ne-au lăsat rânduieli amănunţite asupră-i.

TREPTELE RUGĂCIUNII

   14.1) Deprinderea dobândită din obişnuitele rugăciuni săvârşite cu glas tare în biserică şi acasă. 2) Înrudirea gândurilor şi simţămintelor născute din rugăciune, cu mintea şi cu inima.  3) Rugăciunea neîncetată. Rugăciunea lui Iisus poate să se săvârşească pe toate treptele acestea, dar adevăratul ei "loc" se află în rugăciunea neîncetată. Cea dintâi cerinţă pentru buna izbândire a unei rugăciuni este curăţirea inimii de patimi şi de orice altă legătură împătimită faţă de toate cele simţite. Fără aceasta, rugăciunea va rămâne mereu pe treapta cea dintâi, pe treapta citirii. Pe măsura curăţirii însă, rugăciunea citită va trece într-o rugăciune făcută cu mintea şi cu inima. Iar când inima se va curăţi cu totul, atunci vor fi puse temeliile rugăciunii neîncetate. Cum trebuie să lucraţi ? În biserică urmăriţi slujba şi păstraţi gândurile şi simţămintele, pe care ni le dau slujbele dumnezeieşti. Acasă treziţi în sinea voastră gânduri şi simţăminte în legătură cu rugăciunea şi întreţineţi-le în sufletul vostru cu ajutorul rugăciunii lui Iisus.

15. Rugăciunea are felurite trepte. La început este numai o rugăciune vorbită; dar împreună cu ea trebuie să meargă rugăciunea minţii şi a inimii, care trebuie să ajungă să-şi câştige căldura şi să se sprijine pe cea citită. Numai după aceasta, rugăciunea minţii dobândeşte o stare de neatârnare şi ni se descoperă, când lucrătoare, prin încordarea propriilor puteri, când de sine trezitoare de mişcări duhovniceşti. În forma cea din urmă, ea este totdeauna cu acele atrageri de care am vorbit şi care ne trec înlăuntrul nostru la faţa lui Dumnezeu; ea se săvârşeşte odată cu ele şi sporeşte dintr-însele. Mai târziu, când starea în care se află sufletul în timpul acestor atrageri, ajunge să fie statornică, atunci rugăciunea făcută de minte şi de inimă, ajunge neîncetată în lucrarea ei. Și încă mai mult, atragerile vremelnice de mai înainte se schimbă în stări de contemplare, în timpul cărora şi din care se descoperă şi rugăciunea contemplativă. Contemplarea este supunerea deplină a minţii şi a întregii vederi lăuntrice unui subiect duhovnicesc cu atâta putere, încât tot ce se află în afara lui este uitat, iese din conştiinţă; mintea şi conştiinţa trec şi intră în subiectul contemplării în aşa chip, încât ele parcă nici n-ar fi în noi.

16. "Faceţi în toată vremea întru Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri". (Efes. 6. 18). Arătând trebuinţa rugăciunii, Apostolul arată totdeauna cum se cuvine ca să fie rugăciunea ascultată. Mai întâi, zice : "rugaţi-vă cu toată felurimea rugăciunilor şi cererilor, cu toată osârdia, cu durere în inimă, şi cu o îndreptare înflăcărată a duhului către Dumnezeu". Al doilea, zice : "rugaţi-vă în toată vremea". Prin aceasta el porunceşte să ne rugăm fără să ne lăsăm biruiţi în faţa încercărilor şi fără să ne lăsăm prinşi de vraja somnului. Rugăciunea nu trebuie să fie numai o îndeletnicire săvârşită la o anumită vreme ci o stare de totdeauna a sufletului nostru. Caută, zice Sf. Ioan Gură de Aur, şi nu te mărgini numai cu un anumit timp din zi. Auzi ce grăieşte ! În orice vreme apucă-te de rugăciune, după cum spune şi în altă parte : "Neîncetat vă rugaţi" (1 Tes. 5,17). Iar al treilea, ne zice : "rugaţi-vă întru Duhul", adică rugăciunea nu trebuie să fie numai cea din afară ci şi lăuntrică, care se săvârşeşte de către minte în inimă. În aceasta stă fiinţa rugăciunii, care este o trecere înaltă a minţii şi inimii către Dumnezeu. Sfinţii Părinţi deosebesc rugăciunea făcută cu mintea şi cu inima, de cea făcută întru Duhul. Prima se săvârşeşte printr-o lucrare pornită din voia celui ce se roagă, cea de a doua îl află ea pe om, cu toate că el îşi dă seama de ea, totuşi rugăciunea lucrează singură neatârnat de străduinţele celui ce se roagă. Această rugăciune este mişcată de Duhul. Pe aceasta din urmă nu o putem avea la poruncă, fiindcă ea nu se află în puterea noastră. Ea poate fi dorită, căutată şi primită cu mulţumire, dar nu săvârşită oricând, după voie : De altminteri, oamenii curăţiţi de patimi, au în cea mai mare parte o rugăciune mişcată de Duhul. De aceea trebuie să înţelegem că Apostolul ne porunceşte rugăciunea cea cu mintea şi cu inima să o săvârşim, atunci când spune : "rugaţi-vă întru Duhul". Adică s-ar putea adăuga : rugaţi-vă cu mintea şi cu inima, dar în dorinţa de a ajunge şi la rugăciunea cea duhovnicească. O astfel de rugăciune ţine sufletul mereu treaz înaintea feţei lui Dumnezeu, Care este pretutindeni. Trăgând la sine şi revărsând dintru sine dumnezeieştile lumini, ea alungă pe vrăjmaşi. Se poate spune hotărât, că într-o asemenea stare, diavolii nu se pot apropia de suflet. Numai aşa e cu putinţă să te rogi în orice vreme şi în orice loc.

17. Cum a spus Apostolul : "vreau să spun cinci cuvinte cu mintea mea, decât mii cu limba". Urmează de aici mai întâi de toate, că prin aceste cinci cuvinte trebuie să ne curăţim mintea şi inima, spunând neîncetat din adâncul inimii : "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă" ! Şi astfel să ne ridicăm până la cântarea cea făcută numai cu mintea. Pentru că orice nou începător şi supus patimilor poate lucra această rugăciune prin paza inimii, pe câtă vreme cântarea cea duhovnicească n-o poate săvârşi de loc, dacă nu va fi curăţit din vreme prin rugăciunea minţii.

18. Întrebarea ce se pune în legătură cu rugăciunea : "Cum trebuie să ne rugăm, cu gura sau cu mintea ?" - este dezlegată prin cele dintâi cuvinte; "Să ne rugăm uneori cu cuvintele, alteori cu mintea". Deci trebuie să ne fie lămurit, că nu e cu putinţă să ne rugăm cu mintea chiar fără cuvinte, ci doar că aceste cuvinte nu se aud, dar că acolo înlăuntru ele sunt rostite în tăcerea cugetului. Aceasta se poate spune mai bine astfel : roagă-te uneori prin cuvinte spuse în auz şi alteori prin cuvinte care nu se aud. Trebuie să ne îngrijim doar, că atât rugăciunea rostită în sus, cât şi cea nerostită auzirii să pornească din inimă.

19. Lucrarea acestei rugăciuni e simplă : stai cu mintea în inimă în faţa Domnului şi cheamă-L : Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă, sau numai : Doamne miluieşte-mă... Milostive Doamne, miluieşte-mă pre mine păcătosul... sau prin alte oricare cuvinte. Puterea nu stă în cuvinte, ci în înţelesuri şi în simţiri.

20. Rugăciunea : Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă ! Este o rugăciune vorbită ca oricare alta. Ea nu are însă nimic deosebit, ci îşi trage puterea din felul şi din starea în care se săvârşeşte. Toate metodele despre care se scrie (să te aşezi, să te apleci), despre săvârşirea cu meşteşug a acestei rugăciuni, nu sunt potrivite tuturor şi fără un îndrumător care să fie de faţă, sunt primejdioase. De unul singur, e mai bine să te apuci decât de toate acestea. Singura metodă ce se cere tuturor e : "să stai cu luare aminte în inimă". Celelalte sunt lăturalnice şi nu aduc niciun adaus însemnat lucrării. Despre rugăciunea lui Iisus şi roadele ei se mărturiseşte, că nu se află în lume ceva mai înalt decât aceasta. Nu e spus că după lege. Ci ca şi cum s-ar fi aflat un talisman ! Rugăciunea luată ca o alcătuire de cuvinte şi ca o rostire nu dă în niciun chip roade. Toate roadele pot fi primite şi fără această rugăciune de cuvânt glăsuit, ci numai printr-o simplă îndreptare a minţii şi a inimii către Dumnezeu. Fiinţa lucrării este : "să ne statornicim întru pomenirea lui Dumnezeu şi să umblăm în prezenţa lui Dumnezeu". Putem spune oricui : "Fă cum vrei, numai caută să ajungi aici, ori fă rugăciunea lui Iisus, ori bate metanii, ori umblă la biserică, fă ce vrei, numai caută să ajungi până acolo, încât să-ţi aduci aminte necontenit de Dumnezeu. Îmi amintesc că m-am întâlnit la Kiev cu un om care spunea : "N-am folosit niciun fel de metodă, n-am cunoscut nici rugăciunea lui Iisus şi cu toate acestea, toate ce scriu aici le-am dobândit şi le am. Cum ? Nici eu nu ştiu. Dumnezeu mi le-a dat !... Faptul că Dumnezeu a dat, sau va da, trebuie luat în considerare ca un scop, pentru ca să nu-L amestecăm cu darul Harului. Unii spun : dobândeşte rugăciunea lui Iisus, adică rugăciunea lăuntrică. Rugăciunea lui Iisus este un bun mijloc, care duce la rugăciunea lăuntrică, în timp ce ea în sinea ei, nu este o rugăciune lăuntrică, ci din afară. Cei ce o deprind fac foarte bine. Dar dacă se vor opri numai la ea şi nu vor merge mai departe, atunci ei se vor opri la mijlocul drumului... În timpul rugăciunii lui Iisus e totuşi nevoie de cugetarea de Dumnezeu; altminteri aceasta ne va fi o hrană uscată. Bine este aceluia căruia numele lui Iisus îi este legat de limbă. Cu toate acestea, este cu putinţă ca în vremea acestei rostiri să nu-ţi aminteşti deloc de Domnul şi chiar să ai gânduri potrivnice Lui. Prin urmare, totul atârnă de întoarcerea cu tot cugetul treaz şi liber către Dumnezeu, precum şi de osteneala noastră, în care trebuie să ne păstrăm cu chibzuinţă.

21. Cugetarea de Dumnezeu poate fi înlocuită prin rugăciunea lui Iisus. Dar este oare în această privinţă vreo nevoie de aceasta ? Ele sunt una şi aceeaşi. Cugetarea de Dumnezeu se petrece atunci când suim în lucrarea cugetului nostru un adevăr oarecare dintre acestea : Întruparea, moartea pe Cruce, Învierea, însuşirea lui Dumnezeu de a fi pretutindeni şi altele, fără niciun fel anume de îndrumare a gândurilor.

22. Săvârşirea rugăciunii lui Iisus e simplă; să stai cu luare aminte în inimă înaintea feţei lui Dumnezeu şi să-L chemi : "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă !" Lucrarea nu stă în cuvinte, ci în credinţă, în zdrobirea inimii şi în dăruirea noastră în mâinile lui Dumnezeu. Cu asemenea simţăminte, dacă stăm în faţa lui Dumnezeu, chiar fără cuvinte... asta încă va fi o rugăciune.

23. Osteniţi-vă cu rugăciunea lui Iisus. Dumnezeu vă va binecuvânta. Dar, odată cu deprinderea gurii, de a rosti această rugăciune, uniţi amintirea de Dumnezeu cu frica şi cu evlavia. Că mai întâi de toate e să umblăm în faţa Domnului sau sub privirea ochiului lui Dumnezeu, dându-ne bine seama că El ne cercetează, că vede până în adâncul sufletului şi inimii noastre tot ce se află acolo. Ştiinţa despre aceasta este pârghia cea mai puternică, ce pune în mişcare viaţa noastră lăuntrică, duhovnicească.

24. E bine să uniţi rugăciunea lui Iisus cu răsuflarea voastră, aşa cum faceţi. Asta s-a spus de cei din vechime. Răsuflarea ţine locul metaniilor.

   25. Adânciţi-vă în rugăciunea lui Iisus, atât cât vă stă în puteri. Ea vă va aduna, vă va face să simţiţi o putere întru Domnul, şi să fiţi necurmat cu El împreună; printr-însa nu veţi coborî din starea aceasta nici când veţi fi singuri, nici când vă veţi afla printre oameni, nici când vă veţi îndeletnici cu treburile gospodăreşti, nici când veţi citi sau vă veţi ruga. Puterea acestei rugăciuni să n-o puneţi însă în repetarea cuvintelor cunoscute, ci în îndreptarea minţii şi a inimii către Dumnezeu, care se face în timpul rostirii acestor cuvinte. Atât una cât şi cealaltă să meargă împreună.

26. Rugăciunea lui Iisus este asemenea oricărei rugăciuni. Ea e mai puternică totuşi decât toate celelalte rugăciuni numai prin atotputericul Nume al lui Iisus, al Domnului, al Mântuitorului, când El este chemat cu credinţă deplină, fierbinte şi neclătinată; care ştie că El este aproape, că vede şi aude toate şi că ia aminte din întreaga Lui fiinţă la cererile noastre, fiind gata să îndeplinească şi să ne dea toate cele pe care le cerem. O astfel de credinţă nu ne poate lăsa de ruşine. Dacă uneori, rugăciunile par că nu capătă răspuns decât foarte anevoie, asta atârnă mai cu seamă de nepregătirea celui ce se roagă de a primi cele cerut

27. Rugăciunea care se face însoţită de cugetarea asupra cuvintelor ce le rostim, este şi ea tot o rugăciune numai că e şchioapă de un picior, lipsindu-i simţirea duhovnicească a inimii. Rugăciunea aceasta încetează de a mai fi rugăciune de îndată ce luarea aminte fuge de la cuvintele rostite. Dacă ajungem să ne ţinem cu trezvie în vremea rugăciunii, rugăciunea aceasta nu e mulţumitoare. Simţirea cea duhovnicească va veni şi ea, dar pentru aceasta trebuie să ne încordăm toate puterile fiinţei noastre.

28. Rugăciunea lui Iisus nu este un dar, un oarecare talisman; puterea ei vine din credinţa în Domnul şi dintr-o adâncă unire cu El, ce se săvârşeşte cu inima şi cu mintea. Într-o asemenea stare, Numele Domnului se dovedeşte mult lucrător întru chemarea rugăciunii. Dar repetarea cea din afară a cuvintelor nu înseamnă şi nu rodeşte nimic.

29. O temeinică împăcare a gândurilor este un dar de la Dumnezeu; dar darul acesta nu se dă fără osteneala unei lucrări proprii, plină de stăruinţă. Nici prin propriile voastre osteneli nu veţi dobândi nimic şi nici Dumnezeu nu vă va dărui ceva, dacă nu vă veţi strădui din toate puterile. Asta e o lege de neînlăturat.

30. Cât despre felul de osteneală ce trebuie depusă întru aceasta, am amintit-o de mai multe ori; să nu lăsăm gândurile să rătăcească după bunul lor plac, iar când ele vor alerga de la noi fără voia noastră, noi vom trebui să le întoarcem îndată înapoi, învinuindu-ne în cugetul nostru cu durerea în suflet pentru această nestăpânire. Sf. Ioan Scărarul spune în această privinţă, că "trebuie să ne închidem mintea cu stăruinţă în cuvintele rugăciunii".

31. Niciodată nu trebuie să socotim că vreo lucrare oarecare duhovnicească este desăvârşit statornicită în noi şi cu atât mai puţin să socotim această rugăciune; ci trebuie să ne purtăm întotdeauna în aşa chip ca şi cum pentru întâia oară am fi început s-o săvârşim. Ceea ce se face pentru întâia oară se săvârşeşte şi cu osârdia cea dintâi. Dacă atunci când veţi începe rugăciunea veţi socoti că niciodată nu v-aţi dat silinţa atât cât se cuvine şi că vreţi să faceţi acest lucru abia de acum pentru întâia oară, atunci veţi săvârşi întotdeauna rugăciunea cu osârdia cea dintâi. Și ea va merge bine. Și de nu veţi propăşi întru rugăciune, să nu vă aşteptaţi la vreo propăşire în niciuna din celelalte fapte bune, fiindcă ea e rădăcina tuturor.

32. De pe urma cugetării de Dumnezeu, un gând oarecare se va alipi mai tare decât toate celelalte de inima ta. Atunci, la sfârşitul acestei îndeletniciri de cugetare e bine să te opreşti asupra gândului acela şi să te hrăneşti din puterea înţelesului lui vreme cât mai îndelungată. Prin aceasta se netezeşte calea spre rugăciunea cea neîncetată.

33. Dacă te înalţi cu mintea către Dumnezeu şi spui cu zdrobire de inimă : "Doamne miluieşte ! Doamne binecuvintează ! Doamne ajută !" acesta este un strigăt de rugăciune; dar dacă se zămisleşte şi se aşază în inima ta simţirea lui Dumnezeu, atunci aceasta este rugăciunea cea neîncetată, care fără cuvinte şi fără a avea nevoie să stăm la rugăciune, de la sine se îndeplineşte.

34.1 Tesaloniceni 5,17: "Neîncetat vă rugaţi". Și în alte Epistole Sf. Pavel porunceşte : "La rugăciune, daţi-vă toată stăruinţa" (Rom, 12,12) şi : "Stăruiţi întru rugăciune, fiii treji cu mintea" (Col. 4, 2). "Faceţi în toată vremea, întru Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri" (Efes. 6, 18). Stăruinţa şi neîntreruperea în rugăciune, o învaţă însuşi Mântuitorul prin pilda văduvei, care datorită stăruinţei ei şi-a dobândit cele cerute de la judecătorul cel nedrept (Luca, 18,1 şi urm.). Se vede, prin urmare, că rugăciunea cea neîncetată nu este o hotărâre întâmplătoare, ci o trăsătură temeinică a duhului creştin. Viaţa creştinului, după Apostol "este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu" (Col. 3, 3). De aceea, el trebuie să petreacă în chip nedespărţit în Dumnezeu, cu luare aminte şi cu simţirea şi aceasta este însăşi simţirea neîncetată. Pe de altă parte, orice creştin este "biserica lui Dumnezeu", întru care "vieţuieşte Duhul lui Dumnezeu (1 Cor. 3,16; 6,19; Rom. 8, 9). Și tocmai acest "Duh" care petrece totdeauna într-însul şi care mijloceşte pentru el, se şi roagă pentru el întotdeauna cu suspinuri negrăite (Rom. 8, 26), învăţându-l şi pe el rugăciunea cea neîncetată. Cea dintâi lucrare săvârşită de darul cel dumnezeiesc, care-l întoarce către Dumnezeu pe omul cel păcătos, se descoperă prin aţintirea minţii şi inimii la Dumnezeu. Iar mai târziu, când prin pocăinţă şi prin închinarea vieţii sale Domnului, darul lui Dumnezeu, care lucrează din afară prin Sfintele Taine, se va pogorî şi va petrece întru el, atunci însăşi acea simţire a minţii şi a inimii în Dumnezeu şi din care e făcută fiinţa rugăciunii, ajunge să fie neschimbată şi neîncetată. El se descoperă pe felurite trepte şi, ca oricare alt dar, trebuie să fie aprins (încălzit) de către acela care-l primeşte (2 Tim. 1, 6). Darul acesta se aprinde (încălzeşte) însă într-un chip deosebit prin osteneala rugăciunii şi mai cu seamă prin petrecerea răbdătoare şi cu toată cuviinţa, în rugile bisericeşti. Roagă-te neîncetat, osteneşte-te întru rugăciune şi vei dobândi rugăciunea cea neîncetată, care va începe să se săvârşească singură în inima ta fără vreo încordare deosebită. Pentru oricine e limpede, că porunca dată de Apostol nu se îndeplineşte numai din simpla săvârşire a rugăciunilor rânduite la anumite ceasuri, ci aceasta cere să umbli pururea în faţa lui Dumnezeu, Cel care vede toate şi se află peste tot şi aceasta printr-o învăpăiere fierbinte, făcută prin întoarcerea minţii în inimă către ceruri. Viaţa întreagă, în toate amănunţimile ei, trebuie să fie pătrunsă de rugăciune. Iar taina acesteia se cuprinde toată în dragostea de Dumnezeu. Precum o mireasă ce-şi iubeşte mirele nu se desparte de el cu amintirea şi cu simţirea, tot astfel şi sufletul, care s-a unit cu Domnul prin dragoste, petrece necontenit cu El, îndreptând spre El calde vorbiri din inimă. "Cel ce se uneşte cu Domnul este un singur Duh cu El" (1 Cor. 6, 17).

35. Mi-aduc aminte că Sf. Vasile cel Mare, pus în faţa întrebării despre chipul în care au putut Apostolii să se roage neîncetat, dă următoarea dezlegare : ei cugetau în toate lucrările lor la Dumnezeu şi trăiau într-o viaţă neîncetat închinată Domnului. Această stare sufletească era pentru ei o rugăciune neîncetată.

36. Vă pare rău că rugăciunea lui Iisus nu este neîncetată - că nu o rostiţi neîncetat - dar nici nu se cere asta, ci ceea ce se cere este să aveţi o necurmată simţire de Dumnezeu, care poate avea loc şi în timpul vorbirii şi în timpul citirii şi în timpul observării şi cercetării oricăror lucruri. Cum însă rugăciunea lui Iisus - atunci când vă rugaţi cu ea, se face în chipul de mai sus, atunci urmaţi să lucraţi în acest chip şi rugăciunea îşi va lărgi câmpul.

37. Uneori se poate folosi toată vremea rânduită pentru pravilă, în rostirea unui psalm pe de rost, alcătuind din fiecare stih o rugăciune deosebită. Mai mult : uneori se poate săvârşi întreaga pravilă, folosindu-ne de rugăciunea lui Iisus făcută cu metanii. Iar câteodată se poate lua câte puţin din toate acestea, atât din prima cât şi din cea de a doua şi din cea de a treia. Lui Dumnezeu îi trebuie inima (Pilde, 23, 26) şi îi este de ajuns dacă ea va sta cât mai grabnic cu evlavie în faţa lui. Rugăciunea neîncetată tocmai în aceasta stă : să ne aflăm întotdeauna cu evlavie în faţa lui Dumnezeu. Iar peste această stare, pravila nu face decât să pună lemne pe foc, în cuptorul care trebuie încălzit cu puterea duhului.

38. Din rugăciunea cea neîncetată, nevoitorul ajunge la sărăcia cea duhovnicească : învăţând să ceară necontenit ajutorul lui Dumnezeu, pe nesimţite, îşi nimiceşte încrederea în sine; astfel încât, dacă va face ceva bun, nu vrednicia lui va vedea în această faptă, ci mila lui Dumnezeu, pe care neîncetat i-o cere Celui Prea Înalt. Rugăciunea cea necurmată duce pe om la dobândirea credinţei, pentru că cel ce necontenit se roagă, începe să simtă treptat prezenţa lui Dumnezeu. Simţirea aceasta poate creşte încet, încet şi în aşa măsură se poate întări, încât ochiul minţii să-L poată vedea pe Dumnezeu în pronia Lui, decât cum vede ochiul simţit lucrurile materiale ale lumii; iar inima poate ajunge să simtă prezenţa lui Dumnezeu. Cel ce vede în chipul acesta pe Dumnezeu şi îi simte prezenţa, nu poate să nu creadă întru EI cu o credinţă vie, care se adevereşte prin fapte. Rugăciunea neîncetată nimiceşte viclenia prin nădejdea în Dumnezeu, călăuzeşte duhul către sfânta simplitate, dezobişnuind mintea de gândurile cele cu multe şi felurite chipuri, de încolţirea acelor începuturi de gând cu privinţă la noi înşine şi la aproapele, păstrându-ne pururea mintea la sărăcie şi smerenia înţelesurilor ce alcătuiesc dumnezeiasca învăţătură. Cel ce se roagă neîncetat se dezvaţă treptat de deprinderea de a visa şi de a se împrăştia cu mintea; el se leapădă de grija de la cele multe şi deşarte, cu atât mai mult, cu cât învăţătura cea sfântă şi smerită i se va adânci în suflet şi i se va înrădăcina într-însul. În sfârşit, el poate ajunge către starea de pruncie, cea poruncită de cuvântul Evangheliei, sau să se facă nebun pentru Hristos, adică să arunce înţelepciunea lumii cea cu nume mincinos, primind de la Dumnezeu o înţelepciune duhovnicească mai presus de fire. Prin rugăciunea neîncetată se spulberă duhul iscodirii, al fricii, al neîncrederii. Toţi oamenii încep să pară buni; iar dintr-un asemenea zălog, pe care ţi l-ai pus în inimă faţă de oameni, se naşte dragostea faţă de ei. Cel ce se roagă neîncetat întru Domnul, îl cunoaşte pe Domnul, dobândeşte frica lui Dumnezeu, cu frică şi curăţenie intră în curata dragoste dumnezeiască. Iubirea lui Dumnezeu îşi umple astfel biserica cu darurile Duhului.

39. Rugăciunea minţii se săvârşeşte când stăm eu mintea în faţa lui Dumnezeu, fie într-un chip simplu, fie prin aducerea cererilor, mulţumirilor şi proslăvilor. E nevoie să ne deprindem cât mai temeinic cu această stare, să ne aflăm în legătură cu Dumnezeu, dincolo de orice chipuri, de orice cugetări, de orice mişcare simţită a gândurilor. Iată acestea sunt adevăratele expresii ! În aceasta constă tocmai fiinţa rugăciunii minţii sau starea minţii in inimă, ce se săvârşeşte în faţa lui Dumnezeu. Rugăciunea minţii are două stări. Ea este sau lucrătoare, când omul îşi încordează propriile lui puteri sau de sine mişcătoare, când rugăciunea lucrează de la sine. Cea din urmă se întâmplă când noi suntem atraşi către cele dinlăuntru, după cum am mai pomenit, iar cea dintâi trebuie să fie neostenită strădanie în toată vremea. Deşi, prin ea însăşi rugăciunea minţii cea lucrătoare nu duce la niciun fel de izbândă, fiindcă gândurile ne sunt mereu furate, totuşi, dând printr-însa mărturie despre dorirea şi stăruinţa noastră spre a dobândi rugăciunea cea neîncetată, astfel chemăm către noi mila lui Dumnezeu şi pentru această osteneală Dumnezeu ne dă din când în când acea atragere către El dinlăuntru, în timpul căreia rugăciunea minţii se arată în înfăţişarea ei cea adevărată.

40. Rugăciunea lui Iisus se poate face cu mintea în inimă fără a mişca limba. Această rugăciune e mai bună decât cea rostită cu limba. Cea cu limba să fie făcută doar pentru înlesnirea rugăciunii făcută cu mintea. Astfel, rugăciunea ce se rosteşte cu limba ne e uneori de trebuinţă pentru întărirea rugăciunii minţii.

41. În lucrarea rugăciunii lui Iisus trebuie să ne îndepărtăm orice chip care ar veni să mijlocească între mine şi Domnul, iar vorbele rostite ale rugăciunii nu sunt chiar miezul lor, ci doar unelte mijlocitoare. Lucrul de căpetenie este starea minţii în inimă în faţa lui Dumnezeu : întru aceasta stă rugăciunea minţii şi nu în cuvinte. Cuvintele au aici aceiaşi însemnătate ca şi oricare altă rugăciune. Fiinţa rugăciunii stă în umblarea înaintea Domnului, iar umblarea aceasta în faţa lui Dumnezeu nedespărţită de încredinţarea vie în duhul nostru, că precum Dumnezeu pretutindeni este, tot astfel se află El şi întru noi, toate cele dinlăuntru văzându-le. El vede chiar mai mult decât vedem noi înşine. Nici această descoperire în cugetul nostru a ochiului lui Dumnezeu care ne cercetează până în adânc, nu trebuie să ia vreo întruchipare, ci totul trebuie să fie doară încredinţare sau simţire a prezentei Celui Prea Înalt. Cine se află într-o încăpere prea călduroasă, simte cum îl cuprinde şi-l pătrunde căldura. Acelaşi lucru trebuie să se întâmple şi cu omul cel duhovnicesc, care este înconjurat de Dumnezeu, Cel ce este pretutindenea, Care pe toate le cuprinde şi Care este foc. Cuvintele : "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă", cu toate că în ele înşile sunt doar sunete care nu alcătuiesc însăşi fiinţa lucrării, sunt totuşi unelte foarte puternice şi mult lucrătoare, fiindcă numele Domnului Iisus este nume de mare înfricoşare pentru vrăjmaşii mântuirii noastre şi nume prea binecuvântat pentru cei ce-L caută pe Dumnezeu. Cugetaţi întotdeauna în chip simplu la lucrul acesta, fără a căuta într-însul în niciun fel vreo lucrare sau putere de vrajă. Rugaţi-vă pentru toate Domnului, Prea Curatei Stăpâne şi Îngerului Păzitor, iară ei vă vor învăţa toate fie de-a dreptul, fie prin mijlocirea altora.

42. Tu ai auzit adeseori cuvinte ca acestea : rugăciunea grăită, rugăciunea minţii, rugăciunea inimii, pe deasupra, poate ai auzit şi vreo judecată cu privire la fiecare dintre ele. Dar de ce se ajunge la o astfel de desfacere a rugăciunii în părţile din care este alcătuită ? Din pricină că, datorită nesocotinţei noastre, se întâmplă uneori, ca limba doar să rostească cuvintele sfinte ale rugăciunii, iar mintea rătăcind cine ştie unde; iar alteori, se întâmplă, chiar ca mintea să înţeleagă cuvintele rugăciunii, dar inima să nu le răspundă prin simţirea ei. În întâiul caz rugăciunea este doar vorbă goală, dar nu e deloc rugăciune; în cel de doilea caz, cu toate că rugăciunea gândită cu mintea se uneşte cu cea glăsuită cu gura, nici aceasta nu este o rugăciune desăvârşită, deplină. Rugăciunea deplină şi adevărată se săvârşeşte atunci, când împreună cu cuvântul rugăciunii şi cu gândul rugăciunii se adună întrolaltă şi simţirea ei.

43. Rugăciunea minţii sau lăuntrică, se face numai atunci când cel ce se roagă, adunându-şi mintea în inimă, de acolo îşi porneşte rugăciunea către Dumnezeu, dar nu prin cuvânt auzit, ci prin cuvânt neauzit, prin care Îl proslăveşte, Îi mulţumeşte mărturisindu-şi cu inima zdrobită păcatele în faţa lui Dumnezeu şi cerând de la El toate cele bune şi de folos pentru suflet şi trup. Trebuie să ne rugăm nu numai cu cuvântul, ci şi cu mintea şi nu numai cu mintea, ci şi cu inima, pentru ca astfel mintea să vadă limpede şi să înţeleagă ceea ce se rosteşte prin cuvânt iară inima să simtă ce cugetă în vremea aceea mintea. Toate acestea îmbinate laolaltă întemeiază rugăciunea cea adevărată şi, dacă în rugăciunea ta lipseşte cumva ceva din toate acestea, atunci să ştii că ea sau nu este o rugăciune desăvârşită, sau că nu e deloc o rugăciune.

44. Cel ce şi-a aflat pocăinţa merge către Domnul. Calea spre El este, propriu-zis, calea lăuntrică, cea care se săvârşeşte în minte şi în inimă. Mişcarea de gând a minţii şi cu starea inimii, în aşa fel trebuiesc potrivite între ele, încât omul să-şi afle duhul pururea cu Domnul, să se descopere în apropiere de El. Cine ajunge la starea aceasta, acela neîncetat se luminează pe sine din lumina cea lăuntrică, primind în sinea lui strălucirea luminii celei înţelegătoare (Teodorit), asemenea lui Moise căruia i s-a luminat faţa pe munte din împreuna petrecere cu Domnul. Despre aceasta vorbeşte în altă parte Sf. Prooroc David : "Însemnatu-s-a peste noi lumina feţei Tale, Doamne" (Ps. 4, 7). Unul din mijloacele care ne înlesneşte ca să ajungem aici este rugăciunea minţii, cea săvârşită în inimă. Când aceasta se înfiripează în noi, abia atunci ni se face limpede privirea minţii, iar duhul nostru, văzându-L în limpezime pe Dumnezeu, află de la El puterea ca să vadă şi să alunge tot ce-l poate face nerodnic înaintea lui Dumnezeu. Cu toate acestea nu sunt puţini aceia, care aşteaptă să se apropie de Dumnezeu doar prin mijlocirea faptelor şi a nevoinţelor din afară. Aşteaptă, dar nu se apropie, pentru că aceştia nu merg pe calea cea adevărată. Aceştia trebuie îndemnaţi astfel : cu mintea şi cu inima căutaţi a vă apropia de Dumnezeu, şi nu veţi mai fi ruşinaţi de vrăjmaşul care în vremea nevoinţelor voastre celor din afară, pururea vă biruie în gândurile minţii şi în simţămintele inimii. Apropierea de Dumnezeu cu mintea şi cu inima vă va da puterea să ajungeţi stăpâni peste toate mişcările sufletului şi prin aceasta să-l ruşinaţi pe vrăjmaş, ori de câte ori va încerca el să vă ruşineze.

45. Dumnezeu să binecuvinteze grija voastră pentru starea minţii în faţa lui Dumnezeu. Aceasta este o lege de neînlăturat pentru oricine doreşte propăşirea pe calea duhovnicească. Nimic nu vine chiar întru totul nemeritat. Ajutorul lui Dumnezeu este întotdeauna gata şi mereu aproape este, dar el se dăruie celor care-l caută şi se ostenesc şi, încă pe deasupra, abia după ce aceştia şi-au pus la încercare toate mijloacele de care s-au putut folosi începând cu inima plină să strige : Doamne ajută ! Dar atâta vreme, cât mai rămâne o cât de mică nădejde în ceva din cele ce se pot săvârşi şi prin propria putere a omului, Domnul nu se amestecă întru lucrarea lui, ca şi cum ar voi să-i spună : aştepţi să ajungi acolo singur. Atunci aşteaptă. Dar oricât ai aştepta, la nimic nu vei ajunge. Cereţi, de aceea de la Domnul să vă dea duh zdrobit, inimă înfrântă şi smerită !

46. Din darul lui Dumnezeu, se întâmplă ca o singură rugăciune, pornită din adâncul inimii, să fie o rugăciune cu adevărat duhovnicească, mişcată în inimă de Duhul Sfânt; cel ce se roagă o recunoaşte, dar îşi dă seama că nu el o săvârşeşte, ci că ea singură se lucrează într-însul. O astfel de rugăciune este moştenirea celor desăvârşiţi. Pe când rugăciunea pe care oricine o poate ajunge - şi care i se cere fiecăruia - este aceea în care cugetul şi simţirea să fie unite totdeauna în rostirea rugăciunii. Mai este un fel de rugăciune ce se numeşte "starea înaintea Domnului", când cel ce se roagă se concentrează în întregime înlăuntrul inimii şi Îl contemplează acolo cu mintea pe Dumnezeu, Care este de faţă cu el şi în el, însoţind această contemplare cu simţăminte corespunzătoare acestei priviri şi anume : cu frica de Dumnezeu şi cu unirea cea de evlavie, pricinuită de negrăita măreţie a Lui, cu dragostea şi cu lăsarea în voia Lui, cu zdrobirea inimii şi cu sufletul gata de orice jertfă... La starea aceasta se poate ajunge adâncindu-ne în rugăciunea obişnuită, cea prin cuvânt, cu mintea şi cu inima. Cine se roagă mult şi aşa cum se cuvine, va vedea că aceste stări i se vor întâmpla din ce în ce mai des, astfel încât până într-un sfârşit, starea aceasta poate să i se statornicească înlăuntrul său. Ea se numeşte atunci "umblarea în faţa lui Dumnezeu" şi este o rugăciune neîncetată. Într-o asemenea stare a petrecut Sf. Prooroc David, care mărturiseşte despre sine însuşi : "Îl. Am pe Domnul, stând veşnic în faţa mea; câtă vreme El e la dreapta mea, nu mă voi clătina" (Ps.15,18).

47. Lucrarea acestei rugăciuni ce se săvârşeşte în inimă este de două feluri : uneori mintea trebuie să se pregătească alipindu-se de Domnul în inimă, prin neîncetata Lui pomenire; alteori, lucrarea rugăciunii pornită de la sine, mai dinainte, numai din focul bucuriei, atrage mintea în inimă şi o leagă de chemarea Domnului Iisus şi de starea evlavioasă înaintea feţei Lui. Întâia rugăciune este de multă osteneală, iar cea de a doua, este de sine mişcătoare. La cea dintâi lucrarea rugăciunii începe să se descopere pe măsură ce se împuţinează patimile, pe măsură ce se împlinesc poruncile, pe măsură ce creşte măsura inimii, ca urmare a stăruitoarei chemări a Domnului Iisus; la cea de a doua Duhul atrage mintea în inimă şi îi pune acolo, în adânc, temeliile, oprind-o de la obişnuita rătăcire. Iar atunci mintea nu mai este ca o prinsă de război, dusă de la Ierusalim la Asirieni, ci dimpotrivă, săvârşeşte mutarea de la Babilon în Sion, strigând împreună cu Proorocul : "'ţie se cuvine cântare Dumnezeule, în Sion şi ţie ţi se va aduce închinare în Ierusalim". Potrivit acestor două chipuri de rugăciune, mintea este şi ea când lucrătoare, când văzătoare, prin lucrare, cu ajutorul lui Dumnezeu, atât cât îi este omului îngăduit.

48. Când rugăciunea cea lăuntrică va dobândi putere, atunci va începe să ne călăuzească rugăciunea cea glăsuită : se va înstăpâni asupra cuvintelor rostite, în rugăciunea cea din afară, ba chiar încetul cu încetul va începe să o pătrundă şi pe aceasta cu puterea ei. Astfel, râvna pentru rugăciune va începe să se aprindă, fiindcă de acum raiul va fi în suflet. Rămânând însă numai cu rugăciunea rostită prin cuvinte, cu rugăciunea cea din afară, puteţi să ajungeţi la răceală în strădania voastră pentru rugăciune, chiar dacă o veţi săvârşi cu luare aminte şi cu înţelegere; simţirea cu inima în vremea rugăciunii, iată lucrul de căpetenie.

49. Anumite chipuri ale rugăciunii nu stau la puterea noastră de alegere. Ele sunt în măsuri felurite ce curg din acelaşi har. Aşa sunt mai mult rugăciunile ce pornesc de la sine atunci, când le află Duhul rugăciunii. Dar şi acestea sunt de două feluri : în cel dintâi, omul are puterea să se supună sau nu acestui duh, să conlucreze împreună cu el sau să-l spulbere, iar în celălalt, el nu mai are puterea să se împotrivească, ci este răpit în rugăciune şi este ţinut într-însa de altă putere, întru totul lipsit de putinţa ca să mai lucreze altcumva. Drept urmare, ceea ce am spus priveşte mai mult doar acest din urmă chip al rugăciunii. Dar întrucât priveşte toate chipurile celelalte de rugăciune, alegerea este întotdeauna cu putinţă.

50. "Dar însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspinuri negrăite" (Rom. 8, 26). Acest cuvânt ne va fi pe înţeles de vom încerca o apropiere cu ceva din cele ce ni se întâmplă şi nouă astăzi. Și nouă astăzi ni se întâmplă ceva asemănător în rugăciunea aflătoare. Noi ne rugăm de obicei, fie după cărţile de rugăciune, fie cu propriile noastre cuvinte. În acest fel de rugăciune se trezesc simţiri de rugăciune şi suspinuri dar pe acestea le trezim noi înşine, prin propria noastră lucrare. Și aceasta este o rugăciune. Dar se întâmplă uneori, că înclinarea noastră înspre rugăciune ne prinde ea însăşi şi ne sileşte să ne rugăm şi nu ne lasă până când rugăciunea nu se revarsă în întregime. Aceasta este, sau întocmai asemenea cu aceea despre care vorbeşte Apostolul, sau foarte asemănătoare cu ea. Cuprinsul unor astfel de rugăciuni rareori este hotărât, dar într-însele întotdeauna respiră dăruirea de sine la voia lui Dumnezeu, încredinţarea fiinţei noastre întregi în mâinile călăuzitoare ale Domnului, Care ştie mai bine decât noi aceea ce ne este de trebuinţă pentru binele nostru, atât pentru cele dinlăuntru, cât şi pentru cele din afară ale noastre, dorindu-le El pentru noi cu mai multă putere decât noi înşine şi fiind gata să ni le dăruie pe toate şi să ni le rânduiască, doar numai dacă noi nu ne împotrivim. Rugăciunile, care ne sunt lăsate de Sfinţii Părinţi, au tot acelaşi izvor lăuntric, sunt în sinea lor mişcate de duh şi de aceea sunt până astăzi atât de lucrătoare.

II. RUGĂCIUNEA LUI IISUS

   51. "Această dumnezeiască rugăciune care stă în chemarea Numelui Mântuitorului, este : "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă". Ea este rugăciune şi făgăduinţă şi mărturisire a credinţei; e dătătoare de Duh Sfânt şi de daruri dumnezeieşti, curăţitoare de inimi, izgonitoare de demoni, sălăşluire a lui Iisus Hristos, a celor duhovniceşti, înţelegere şi izvor al gândurilor dumnezeieşti, lăsare a păcatelor şi a trupurilor dătătoare de dumnezeiască luminare, comoară a milei lui Dumnezeu, mijlocitoare întru descoperirea Tainelor dumnezeieşti, singură mântuitoare, ca una care poartă întru sine numele Mântuitorului nostru Dumnezeu, numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, chemat asupra noastră printr-însa. "Căci niciun alt nume nu este sub cer dat nouă oamenilor, întru care să ne mântuim" (Faptele Apost. 4,12), cum spune Apostolul. De aceea, tot omul credincios, dator este să mărturisească neîncetat acest nume, atât pentru propovăduirea credinţei, cât şi pentru mărturisirea dragostei noastre pentru Iisus Hristos Domnul nostru, de care nimic, niciodată şi nicidecum nu trebuie să ne despartă, precum şi pentru harul ce se revarsă prin Dumnezeiescul nume, pentru iertarea păcatelor, pentru tămăduirea sufletului, pentru luminarea, sfinţirea şi înainte de toate, pentru lucrarea mântuirii. Dumnezeiescul Evanghelist spune : "Acestea s-au scris ca să credeţi, că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu". Iată credinţa : "şi crezând, să aveţi viaţă, întru numele Lui" (Ioan, 20, 31). Iată mântuirea şi viaţa !

52. Nimeni să nu creadă, fraţii mei creştini, că numai feţele chipului sfinţit şi monahii ar avea datoria să se roage neîncetat, iar nu şi mirenii. Nu, nu; noi creştinii avem toţi datoria să petrecem necurmat în rugăciune. Și Sf. Grigorie Teologul îi învaţă pe toţi creştinii, spunându-le că trebuie să pomenească în rugăciune; numele lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu, mai des de cum sorbim aerul cu răsuflarea. Iar odată cu aceasta, se cuvine să avem în vedere şi mijlocul prin care se face rugăciunea, cum este cu putinţă să ne rugăm neîncetat, şi anume cum să ne rugăm cu mintea. Fiindcă atunci când lucrăm cu mâinile şi când umblăm şi când mâncăm şi bem; întotdeauna putem să ne rugăm cu mintea şi să facem rugăciunea minţii, cea bine plăcută lui Dumnezeu, adevărata rugăciune. Cu trupul vom lucra, dar cu duhul ne vom ruga. Omul nostru cel din afară să-şi împlinească lucrările sale cele trupeşti, iar cel dinlăuntru să fie închinat în întregime slujirii lui Dumnezeu şi niciodată să nu se oprească de la această duhovnicească lucrare a rugăciunii minţii, precum ne porunceşte însuşi Dumnezeu - Omul Iisus, când spune în Sfânta Evanghelie : "Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta, şi, închizând uşa ta; roagă-te Tatălui tău celui într-ascuns" (Mat. 6, 6). Cămara sufletului este trupul, uşile noastre sunt cele cinci simţiri trupeşti. Sufletul intră în cămara sa, când mintea nu rătăceşte încoace şi încolo după treburi şi printre lucruri lumeşti, ci se găseşte înlăuntrul inimii noastre. Simţirile noastre se închid şi rămân aşa, când nu le dăm voie să se lipească de cele simţite din afară. În acest chip, mintea noastră se păstrează slobodă de orice împătimire lumească şi prin ascunsa rugăciune a minţii se uneşte cu Dumnezeu, Tatăl său.

53. Învaţă rugăciunea minţii ce se săvârşeşte în inimă, fiindcă rugăciunea lui Iisus este candela paşilor noştri şi steaua ce ne povăţuieşte în călătoria noastră spre cer, aşa cum învaţă Sfinţii Părinţi (în Filocalie). Rugăciunea lui Iisus (care neîncetat se încălzeşte în minte şi în inimă) este un bici împotriva trupului şi împotriva relelor lui pofte (mai ales împotriva celor ce stau în legătură cu desfrâul şi lăcomia pântecelui). La obişnuita rugăciune : Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru Născătoarea de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul ! Simpla rugăciune din afară nu e de ajuns. Dumnezeu ia aminte la minte; şi de aceea, monahii care nu unesc rugăciunea cea din afară cu cea lăuntrică, nu sunt monahi, ci doar nişte capete învăluite în negru. Un astfel de monah care nu ştie (sau a uitat), cum se face rugăciunea lui Iisus, nu are pecetea lui Hristos. Cartea nu ne învaţă Rugăciunea aceasta, ci numai ne arată adevărata cale a chipului în care se cuvine să ne îndeletnicim cu ea; şi trebuie să ne dăruim lucrării rugăciunii cu putere mare.

54. Trebuie să ne îndreptăm către Domnul, coborându-ne cu mintea în inimă şi acolo să rămânem, chemându-L. Dacă noi am îndeplini fără abatere această mică pravilă : întărindu-ne cu mintea în inimă; să stăm, în faţa Domnului cu frică, cu evlavie şi cu credinţă, atunci n-ar mai apare niciodată în noi nu numai dorinţele şi simţămintele pătimaşe, dar nici gândurile zadarnice.

55. Citit-aţi ceva despre rugăciunea lui Iisus ? Şi o cunoaşteţi voi chiar din lucrare ? Singură ea poate face ca înlăuntrul nostru să se statornicească cu putere orânduirea trebuincioasă şi neîngăduind ca grijile de cele gospodăreşti din afară să strice această orânduire. Ea ne va da prin urmare, putinţa de a împlini aşezarea de viaţă a părinţilor; mâinile la lucru, iar mintea şi inima la Dumnezeu. Rugăciunea aceasta de ni se va altoi în inimă, atunci înlăuntrul nostru nu se va mai întâmpla împiedicări, ci totul va curge ca o apă deopotrivă de liniştită. Cu mare greutate ajungi să-ţi întemeiezi înlăuntru un întreg chip de rânduială, dar ca să păzeşti pururea una şi aceeaşi lucrare faţă de toate treburile tale cele de neînlăturat şi de multe feluri, este cu putinţă - şi aceasta ne-o va da rugăciunea lui Iisus, când se va altoi în inima noastră Cum se va săvârşi aceasta ? Cine poate spune, cum ? Fapt este că după o vreme, ea ni se va altoi în inimă. Cel ce se osteneşte, ajunge să-şi dea seama de lucrul acesta, fără să ştie cum s-a săvârşit în sine altoirea. Osteneala..., umblarea înaintea lui Dumnezeu, printr-o cât se poate mai deasă repetare a acestei rugăciuni. De îndată ce vezi că ai o clipă de răgaz, îndată apucă-te de ea, şi ţi se va da. Citirea face parte din numărul mijloacelor de înnoire şi de înviorare a rugăciunii lui Iisus. Ni se dă sfatul să citim mai mult despre rugăciune.

56. Când omul are pomenirea de Dumnezeu, care întreţine frica lui Dumnezeu în inimă, atunci toate merg bine, dar când ea slăbeşte sau se păstrează numai în cap, atunci toate merg strâmb şi pieziş.

57. Luarea aminte la ceea ce este în inimă şi la ceea ce iese dintr-însa, este un lucru de căpetenie într-o dreaptă viaţă de creştin. Prin aceasta se pune orânduirea cuvenită în cele dinlăuntru, cât şi în cele din afară. Dar luarea aminte trebuie să fie întotdeauna însoţită de cugetare, ca să putem astfel vedea lămurit ceea ce se petrece înlăuntru şi ceea ce ni se cere din afară. Fără cugetare, nici luarea aminte nu e bună de nimic.

58. Se poate întâmpla, ca în timpul îndeplinirii ascultării noastre din afară să fim lipsiţi de lucrarea cea lăuntrică, şi viaţa noastră să rămână astfel stearpă pentru suflet. Cum scăpăm din această încurcătură ? E nevoie ca la orice lucru să venim cu o inimă plină de frica lui Dumnezeu. Dar, pentru ca inima să ne fie în această stare plină de frica lui Dumnezeu, trebuie ca s-o lumineze neîncetat gândul la Dumnezeu. Cugetarea de Dumnezeu va fi uşa prin care va intra sufletul în viaţa cea lucrătoare. Toată osteneala acum trebuie să fie îndreptată numai spre ţinta aceasta, să cugetăm neîncetat spre Dumnezeu sau în prezenţa lui Dumnezeu ("Căutaţi-L pe Dumnezeu... Căutaţi-L faţa lui..."). Iată în ce stă trezvia şi rugăciunea minţii. Dumnezeu este pretutindenea; fă ca şi gândul tău să fie peste tot cu Dumnezeu. Dar cum trebuie să săvârşim aceasta ? Gândurile se îmbulzesc, precum ţânţarii în stufişurile lor, iar asupra gândurilor dau năvală şi simţurile inimii. Pentru ca gândul să se lipească numai la un singur lucru, stareţii aveau obiceiul să-şi agonisească o anumită deprindere neîntreruptă din rostirea unei scurte şi mici rugăciuni; prin deprindere şi prin repetare, această mică rugăciune se lega atât de puternic de limbă, încât ea însăşi o zicea mereu de la sine. Cugetul prin această repetare, se lipea şi el de rugăciune, iar printr-însa şi de gândirea neîncetată despre Dumnezeu. Prin agonisirea acestei deprinderi, rugăciunea se lega de pomenirea de Dumnezeu, iar Pomenirea lui Dumnezeu se lega de rugăciune, şi aşa ele se sprijineau una pe alta. Iată ce este umblarea în faţa lui Dumnezeu. Rugăciunea minţii se face atunci când cineva întărindu-se cu atenţia în inimă, înalţă de acolo rugăciunea către Dumnezeu. Iar lucrarea minţii este atunci când cineva stând cu luare-aminte în inimă, cu pomenirea lui Dumnezeu, taie oricare alt gând, care încearcă să pătrundă în inimă.

59. Prea Cuviosul Nil Sorschi spune : "pentru ca în timpul săvârşirii rugăciunii minţii să nu cădem în înşelare, nu trebuie să îngăduim în noi niciun fel de înfăţişări, niciun fel de chipuri sau vedenii, fiindcă zborul gândurilor, puternicele imagini şi mişcări nu contenesc nici atunci, când mintea se află în inimă şi săvârşeşte rugăciunea şi nimeni nu este în stare să pună stăpânire asupra lor, afară de cei ce au dobândit darul Sf. Duh al desăvârşirii şi afară de cei ce şi-au câştigat prin Iisus Hristos o minte neclătinată

60. Un oarecare frate, cu numele Ioan, a venit dintr-o ţară de lângă mare, la acel mare sfânt care a fost Părintele Filimon, şi îmbrăţişându-i picioarele, i-a spus : "Ce să fac părintele meu, ca să mă mântuiesc ? Eu văd că mintea se risipeşte şi rătăceşte prin lucruri; încoace şi încolo, unde nu trebuie". El, după ce tăcu puţin, i-a spus : "Această neputinţă este proprie oamenilor din afară şi rămâne în tine pentru că nu ai încă o desăvârşită dragoste pentru Dumnezeu; întrucât în tine n-a răsărit căldura iubirii şi cunoaşterii Lui". Fratele îl întrebă : "Ce să fac dar" ? "Du-te, răspunde el, aibi deocamdată în inimă o lucrare ascunsă; ea poate să-ţi cureţe mintea de aceste gânduri". Fratele neînţelegând cele spuse, îi zice stareţului : "Ce este lucrarea ascunsă ?" - "Du-te, răspunse el, trezeşte-te în mintea ta şi în inima ta şi spune cu trezvie, cu frică şi cu cutremur : "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă" ! Tot aşa şi fericitul Diadoh rânduieşte o lucrare asemănătoare unui nou începător. "Fratele s-a dus de la el şi, prin ajutorul lui Dumnezeu în lucrarea lui, precum şi prin rugăciunile părintelui, el a început să se liniştească şi a gustat dulceaţa acestei îndeletniciri; numai că această lucrare n-a ţinut multă vreme şi cum el s-a abătut de la ea şi n-a fost în stare să o facă cu trezvie şi să se roage, a venit din nou la stareţ şi i-a povestit cele ce i s-au întâmplat. Acesta îi. Spune : " Iată că tu ai cunoscut acum cărarea liniştirii şi lucrarea lăuntrică şi ai gustat din dulceaţa ei. Aşadar să ai în inima ta următoarele : ori de mănânci, ori de bei, ori de stai de vorbă, ori de eşti în afară de chilie sau în călătorie, nu uita să faci această rugăciune cu gând treaz şi cu minte atentă şi să cânţi şi să te îndeletniceşti cu rugăciunile şi cu psalmii. Chiar în timpul îndeplinirii unei oarecare trebuinţe, să nu-ţi fie mintea deşartă, ci să se ocupe în taină cu lucrarea şi să se roage. Întotdeauna când te duci să te culci, şi când te scoli şi când mănânci şi când bei, şi când stai cu cineva de vorbă, păzeşte-ţi inima printr-o îndeletnicire cu psalmii sau cu rugăciunea : "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă" ! Pe care o săvârşeşti cu mintea în ascuns.

61. În rugăciunea contemplativă cea prea curată, cuvântul ca şi însăşi gândurile dispar, dar nu pentru că tu vrei aceasta, ci pentru că aşa se ajunge de la sine aceasta. Rugăciunea minţii trece în rugăciunea inimii sau mai bine în cea făcută şi cu mintea şi cu inima. Ivirea ei se face deodată cu naşterea căldurii în inimă. O altă rugăciune nici nu mai este în curgerea obişnuită a vieţii duhovniceşti. Rugăciunea săvârşită cu mintea şi cu inima poate să se înfigă adânc în inimă şi să ajungă astfel fără de cuvinte şi fără de gânduri, nemaifiind decât o stare de înfăţişare înaintea lui Dumnezeu şi cădere plină de evlavie şi de dragoste la aşternutul picioarelor Lui. Aşa e tot aceea cu simplă tragerea la lăuntru în faţa lui Dumnezeu pentru rugăciune sau cu aflarea duhului de rugăciune. Totuşi, încă şi aceasta nu este o rugăciune a contemplaţiei care este o şi mai înaltă stare de rugăciune şi se iveşte din când în când în aleşii lui Dumnezeu.

62. "Fie că mănâncă sau bea, că şade sau slujeşte sau călătoreşte sau orice altceva ar face, monahul trebuie să cheme neîncetat : "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă" ! Pentru ca numele lui Iisus coborându-se înlăuntrul inimii, el să-l smerească pe balaurul care, se află acolo, iar pe suflet să-l mântuiască şi să-i dea viaţă. Prin urmare, tu să petreci pururea cu numele Domnului Iisus, pentru ca inima ta să-L înghită pe Domnul, iar Domnul pre inima ta şi aceşti doi, una vor ajunge. Nu vă despărţiţi inima de Dumnezeu, dar petreceţi cu El şi inima păziţi-o întotdeauna cu pomenirea Domnului nostru Iisus Hristos, până când numele Domnului se va înrădăcina înlăuntrul inimii şi ea nu va mai cugeta la nimic altceva - pentru ca să se slăvească Hristos în voi".

63. De aceea, slăviţii noştri povăţuitori şi îndrumători ne învaţă cu multă înţelepciune, atât pe noi, cât mai ales pe aceia care au dorinţa să pătrundă deplin în aria liniştii cea de Dumnezeu lucrătoare, să-şi închine viaţa lui Dumnezeu şi, lepădându-se de lume, mai ales înainte de orice altă lucrare şi grijă, să se roage Domnului şi de la El să ceară milă cu o neîndoită încredere, avându-şi ca pe un lucru şi ca pe o îndeletnicire neîncetata chemare a Prea Sfântului şi Prea dulcelui Său nume, purtându-L întotdeauna în minte, în inimă şi pe buze şi să-şi dea silinţa să-L dobândească prin orice mijloc şi să răsufle cu El şi să trăiască şi să doarmă şi să privegheze şi să meargă şi să mănânce şi să bea - şi orice ar fi să facem, numai aşa să-l facem. Că aşa precum prin lipsa Lui toate relele năpădesc peste noi fără să îngăduie vreun loc pentru ceva de suflet folositor, tot aşa şi prin prezenţa Lui se izgoneşte tot ce este potrivnic şi niciun neajuns nu mai avem în cele bune şi toate ajung cu putinţă de îndeplinit, după cum însuşi Domnul ne-a vestit : "Cine rămâne întru Mine şi Eu întru el, acela va aduce multă roadă, că fără Mine nimic nu puteţi face" (Ioan, 15, 5).

64. Într-adevăr, de doreşti ca gândurile tale împreună cu ruşinea să ţi le acoperi, să te linişteşti cu sufletul împăcat şi să te trezeşti în inimă, fără osteneală, lipeşte-ţi rugăciunea lui Iisus de răsuflare şi în puţine zile vei vedea toate acestea aievea în faptă. 65. Ce caută cei credincioşi prin rugăciunea lui Iisus ? Să-ţi coboare în inimă focul cel plin de dar şi aşa să înceapă rugăciunea neîncetată, lucru prin care se hotărăşte o stare plină de dar. Se cuvine să ştim că rugăciunea lui Iisus - îndată ce ne-a căzut pe inimă scânteia dumnezeiască - suflă asupra ei şi o preschimbă în flacără; ea însă nu dă această scânteie, ci numai mijloceşte primirea ei. Prin ce mijloace ? Prin faptul că adună gândurile într-o unitate şi-i dă sufletului putinţa să stea înaintea lui Dumnezeu şi să umble în prezenţa Lui. Principalul este starea şi umblarea înaintea lui Dumnezeu însoţite de strigătul pornit din inimă spre El Aşa a făcut Maxim Cavsocalivitul. Aşa să facă toţi cei ce caută focul cel plin de dar şi care nu-şi pun grija lor în cuvinte şi în poziţia trupului. Domnul Dumnezeu la inimă se uită. Vorbesc aşa pentru faptul că unii uită cu totul de strigătul pornit din inimă. Toată grija lor se reduce la cuvinte şi la poziţia trupului. Aceştia după ce rostesc cu mătăniile în acea poziţie anumită, un anumit număr dat din rugăciunile lui Iisus, află în aceasta o anumită linişte, cu o oarecare părere înaltă de sine şi cu osândirea celor ce umblă la biserică, la rugăciunea obştească făcută după tipic. Unii ca aceştia îşi petrec aşa viaţa lor toată şi rămân lipsiţi de dar. Dacă m-ar întreba cineva, cum să-mi împlinesc lucrarea rugăciunii, i-aş spune : obişnuieşte-te să umbli în prezenţa lui Dumnezeu, păstrează mereu pomenirea lui Dumnezeu şi fi cu evlavie; pentru ţinerea mereu trează a acestei pomeniri alege-ţi câteva rugăciuni mici şi scurte sau ia chiar cele douăzeci şi patru rugăciuni mici, făcute de Sfântul Ioan Gură de Aur şi repetă-le adesea cu gândul şi simţirea trebuincioasă. Pe măsura deprinderii, mintea se va lumina de amintirea lui Dumnezeu şi inima se va încălzi. În această stare, în sfârşit, îţi va cădea pe inimă scânteia dumnezeiască - licărul acela de dar, ca o rază. El nu poate fi iscat prin nimic, porneşte de-a dreptul din Dumnezeu. Dar după aceasta poţi rămâne numai cu rugăciunea lui Iisus şi prin ea să sufli în scânteia ta de rugăciune până se va preface în flacără. Drumul cel drept acesta este.

66. Mai târziu, când vei băga de seamă că şi încă cineva începe să se ocupe şi să se adâncească în rugăciune, puteţi să-i propuneţi să facă rugăciunea lui Iisus neîncetat şi, odată cu aceasta, să păzească pomenirea de Dumnezeu cu frică şi cu evlavie. Rugăciunea e lucrul cel de căpetenie. Iar ceea ce mai întâi se caută în rugăciune e primirea acelui mic foc, care i s-a dat lui Maxim Cavsocalivitul. Acest mic foc nu se atrage prin niciun fel de meşteşug, ci se dă liber de darul lui Dumnezeu. Lucrul pentru care se cere osteneli în rugăciune, aşa cum scrie Sfântul Macarie : Vrei să dobândeşti rugăciunea, spune el, osteneşte-te în rugăciune. Dumnezeu văzând cu câtă osârdie cauţi rugăciunea îţi va da ţie rugăciunea (Cuv.1, cap.13).

67. În practicile obişnuite de practica evlavioasă cele spuse cu privire la deprinderea rugăciunii lui Iisus sunt îndreptăţite în chip vădit. Într-însa se află puţine cuvinte, dar ele înlocuiesc totul. Este recunoscut din vechime, că deprinzându-te să te rogi cu această rugăciune, poţi să înlocuieşti printr-însa toate rugăciunile orale. Și este oare cineva dintre cei care râvnesc mântuirea, care să nu cunoască această lucrare ? După descrierile Sfinţilor Părinţi, mare este puterea acestei rugăciuni; şi toate acestea vedem din practică cum că nu toţi au deprins-o, nu toţi sunt părtaşi la această putere, nu toţi gustă roadele ei. Pentru ce se întâmplă una ca aceasta ? Pentru că ei vor să ia prin propriile puteri în stăpânirea lor ceea ce aparţine darului lui Dumnezeu şi ceea ce este o lucrare a harului lui Dumnezeu. Ca să începem să repetăm această rugăciune dimineaţa, seara, când mergem, sau când ne-am aşezat, când stăm culcaţi, în timpul lucrului sau în timpul liber. - Asta este treaba noastră; pentru aceasta nu se cere un ajutor deosebit de la Dumnezeu. Ostenindu-ne mereu în aceeaşi direcţie, putem ajunge singuri până acolo încât limba va repeta mereu această rugăciune, chiar fără conştiinţa noastră. După aceasta poate urma o oarecare împăcare a gândurilor şi chiar, în felul ei, o căldură a inimii, dar toate acestea pot fi, cum spune în Filocalie Nichifor Monahul, doar lucrarea şi roada silinţelor noastre. A ne opri la aceasta este tot una cu a ne mulţumi cu dibăcia papagalului să rostim cuvinte anumite, fie chiar de felul cum sunt : "Doamne miluieşte". Roada, care se va agonisi aici, va fi una cu aceasta; tu vei socoti că ai ceea ce deloc nu ai. Aşa se întâmplă celor ce în timpul deprinderii cu această rugăciune şi aceasta întrucât ea atârnă de noi, nu ajung să-şi poată da seama în ce anume constă fiinţa ei. Și nedându-şi seama de aceasta, ei se mulţumesc cu micile începuturi, arătate mai sus, ce provin din fireasca ei lucrare şi, în acest chip curmă căutarea ei. Cela ce însă va descoperi această conştiinţă, acela nu-şi va mai întrerupe căutarea; ci dimpotrivă, văzând că oricât s-ar strădui el să lucreze după îndrumările bătrânilor, tot nu se dau pe faţă roadele aşteptate, îşi taie orice aşteptare de roade de la propria lui stăruinţă şi-şi pune toată nădejdea în Dumnezeu. Când se va petrece aşa ceva în sufletul celui ce se roagă, abia atunci se va da putinţă darului că să lucreze; darul vine el în clipa pe care numai el o ştie şi el îţi altoieşte rugăciunea aceasta în inimă. Atunci, după cum spun stareţii, în ce priveşte ordinea din afară va rămâne aceeaşi, dar nu va rămâne acelaşi lucru în ce priveşte puterea lăuntrică. Ceea ce s-a spus despre această rugăciune, se potriveşte cu orice lucrare ce priveşte viaţa duhovnicească. Luaţi de pildă, pe cineva mânios şi presupuneţi că a ajuns la râvna de a-şi stinge mânia şi a-şi dobândi blândeţea. În cărţile ascetice se găsesc toate îndrumările de trebuinţă, care ne arată cum să ne călăuzim să ajungem la aceasta. El îşi însuşeşte toate acestea şi începe să lucreze potrivit îndrumărilor citite. Dar până unde va ajunge el cu propriile sale puteri ? Nu mai departe decât până la tăcerea gurii în vremea supărării, cu o oarecare îmblânzire a supărării însăşi; dar pentru ca să stingă cu totul mânia şi să introducă în inimă blândeţea, până aici însă el nu va ajunge niciodată. Una ca aceasta nu se întâmplă decât abia atunci, când vine darul şi altoieşte el blândeţea în inimă. Tot aşa se întâmplă şi în toate celelalte nevoinţe. Orice rod de viaţă duhovnicească ai căuta, de căutat, tu să-l cauţi cu toată stăruinţa ta, dar să nu aştepţi rodul din chiar căutarea aceasta şi din silinţele tale, ci descoperă-ţi tristeţea ta înaintea Domnului, fără să socoteşti ceva de partea ta, şi atunci El va face (Ps. 36, 6). Tu roagă-te : "Doamne, eu am dorirea, doresc, caut, dar Tu dă-mi viaţă întru dreptatea Ta". Însuşi Domnul a hotărât aşa : "Fără de mine nu puteţi face nimic" (Ioan 15, 5). Și această lege se îndeplineşte în viaţa duhovnicească cu precizie, fără să se abată măcar un fir de păr de la ceea ce s-a hotărât. Când unii întreabă : ce trebuie să fac spre a dobândi cutare sau cutare virtute ? Se poate răspunde tuturor : întoarce-te spre Domnul şi El ţi-o va da; nu este alt mijloc de a primi cele căutate.

68. Acum vă voi descrie şi despre mijloacele, prin care ni se descoperă cum putem aprinde acest mic foc, ce arde necontenit, sau căldura în inimă. Amintiţi-vă cum ia fiinţă căldura cea din lumea fizică : se freacă un lemn de un alt lemn, de unde se iscă şi căldura şi de asemeni şi focul; se ţine un obiect la soare şi el se înfierbântă, dar dacă mai multe raze se vor concentra, atunci el se va aprinde. Mijlocul de a naşte căldura duhovnicească se aseamănă cu acesta. Ostenelile sunt frecuşurile nevoinţelor ascetice; ţinerea în soare este rugăciunea minţii la Dumnezeu. Prin ostenelile nevoinţelor, focul se poate aprinde şi în inimă, dar nu degrabă, de vor rămâne numai ele singure; calea aceasta are multe piedici. De aceea, râvnitorii mântuirii, cei din vechime, fiind încercaţi în viaţa duhovnicească, şi fără să dea înapoi faţă de aceste osteneli, au descoperit prin insuflarea dumnezeiască şi au dat spre întrebuinţare tuturor un alt mijloc spre încălzirea inimii, care pe deasupra, este cel mai simplu şi mai uşor la înfăţişare, dar nu mai puţin greu de îndeplinit, care duce totuşi lesne la scopul dorit; este rugăciunea minţii săvârşită cu toată cuviinţa în faţa Domnului Mântuitor. Ea constă în cele ce urmează : stai cu tot cugetul şi cu luare aminte în inimă şi, având încredinţarea că Domnul e aproape şi ia seama la tine, cheamă-L cu umilinţă : "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul" sau păcătoasa - şi fă aceasta neîncetat şi în biserică şi acasă, şi pe drum şi în timpul lucrului, şi în vremea mesei şi în aşternut, într-un cuvânt, din clipa în care vei deschide ochii şi până în clipa când îi vei închide. Asta va fi întocmai ca şi cum ai ţinea un lucru în faţa soarelui, pentru că în această lucrare te ţii înaintea feţei lui Dumnezeu, care este soarele lumii cugetătoare. Trebuie să ştim, că roadele acestei rugăciuni încep atunci, când ea se va altoi aievea în inimă şi se va adânci în ea; dar pentru aceasta trebuie să ne ostenim de a o săvârşi din deprindere; pentru aceasta, trebuie să ne hărăzim în chip deosebit, numai şi numai pentru săvârşirea ei, o anumită parte din vreme, dimineaţa şi seara. Când toate acestea se vor face cu stăruinţă osârdnică, fără de vreo lenevire şi fără încetare - milostiv e Dumnezeu - se va aprinde focul mic din inimă, care va mărturisi despre, naşterea vieţii lăuntrice duhovniceşti" ce se face în vremea concentrării fiinţei noastre sau despre împărăţia Domnului în noi. Semnul caracteristic ce vădeşte starea aceasta, când se deschide Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul nostru sau, ceea ce este tot una, când se aprinde focul duhovnicesc în inimă din legătura noastră cu Dumnezeu, este petrecerea cea dinlăuntru. Conştiinţa se aduce mereu pe sine în inimă şi stă în faţa lui Dumnezeu, revărsându-şi înaintea Lui simţămintele sale, iar mai mult decât orice căzând cu durere la picioarele Lui în smerite simţăminte de pocăinţă, gata fiind să-şi închine întreaga viaţă numai în slujba Iui. O astfel de aşezare sufletească se statorniceşte zilnic, din clipa când te trezeşti din somn, se păstrează toată ziua în vremea tuturor ostenelilor şi îndeletnicirilor şi nu pleacă până ce somnul nu închide ochii. Odată cu statornicirea acestei aşezări, se pune capăt întregii stări de clătire lăuntrică, ce ne-a bântuit până în acest moment; în perioada căutării, în această obositoare stare de trecere, cum o numeşte cineva (Speranschi). Rătăcirea în gânduri, ce nu se putea opri până acum, se curmă; atmosfera sufletului ajunge curată şi fără niciun nor : în mijlocul ei stă numai gândul şi aducerea aminte de Domnul. De aici vine lumina în toate cele lăuntrice. Totul acolo este limpede, fiecare mişcare e cercetată şi e preţuită după vrednicie, prin lumina minţii, cea care se zămisleşte de la faţa Domnului contemplat. Ca urmare, orice gând rău, şi simţământ rău care înclină să se nască în inimă, întâmpină o împotrivire, chiar în starea lor de încolţire şi sunt alungate. Dar de se va furişa ceva potrivnic împotriva voii, să te spovedeşti îndată cu smerenie înaintea lui Dumnezeu şi să te curăţeşti printr-o pocăinţă lăuntrică sau printr-o mărturisire în afară, aşa încât să-ţi păstrezi întotdeauna conştiinţa curată în faţa Domnului la vremea rugăciunii, care se şi aprinde neîncetat în inimă. Căldura neîncetată a rugăciunii este sufletul vieţii acesteia, aşa încât odată cu încetarea acestei călduri încetează însăşi mişcarea vieţii duhovniceşti, precum cu încetarea respiraţiei încetează viaţa trupească.

69. Nu spun, că ai făcut totul de îndată ce ai ajuns la această stare de legătură simţită. Prin aceasta se pune numai un început pentru o nouă treaptă sau pentru o nouă perioadă de viaţă creştină. De aici începe transfigurare, schimbarea la faţă a sufletului şi a trupului în duhul unei vieţi trăite în Iisus Hristos, sau mai bine zis, duhovnicirea lor. Punând stăpânire pe sine însuşi, omul va începe să introducă aievea întru dânsul tot ce este adevăr, tot ce este sfinţenie şi tot ce este puritate şi să izgonească tot ce este minciună; toată lucrarea păcătoasă şi trupească. Și până aici el se ostenea cu aceleaşi nevoinţe, dar din când în când era furat; ceea ce izbutea să zidească era aproape într-o clipă dărâmat. Acum însă lucrurile nu se mai petrec astfel : Omul s-a ridicat pe picioare puternice şi; fără să se dea bătut în faţa împotrivirilor, îşi duce mai departe zidirea de sine după toată cuviinţa. El se învredniceşte a primi, după cuvintele lui Varsanufie, focul pe care Domnul a venit să-l arunce pe pământ - şi în acest foc încep a se mistui toate puterile firii celei omeneşti. Dacă printr-o îndelungată frecare puteţi trezi focul şi-l puteţi pune în lemne, lemnele se vor aprinde şi arzând vor scoate trosnete şi fum atâta vreme cât ele vor fi în starea mistuirii. Dar cele mistuite se văd pătrunse de foc, răspândind o lumină plăcută, fără fum şi fără trosnet. Aşijderea se petrece şi în cele dinlăuntrul nostru. Odată focul primit, se începe mistuirea. Cât fum şi câte trosnete au loc în acest timp, ştiu cei ce au încercat lucrarea. Dar când totul se va mistui - fumul şi trosnetele încetează şi înlăuntru se vede numai lumina. Această stare este o stare de curăţie; până la ea calea e lungă. Dar Domnul e mult milostiv şi atotputernic. Este vădit, că celui care a primit focul legăturii simţite cu Dumnezeu nu îi stă înainte chiar pacea, ci osteneală grea, dar o osteneală dulce şi rodnică; pe când până acum ea era şi amară şi puţin rodnică, dacă nu era stearpă şi cu totul fără rod.

70. Pe măsură ce vei deprinde să te rogi cum trebuie, cu rugăciunile străbune, în tine vor începe să se trezească şi întoarcerile şi chemările tale proprii către Dumnezeu în timpul rugăciunii. Să au treci niciodată cu vederea aceste ţâşniri către Domnul ce se ivesc în sufletul tău, ci ori de câte ori se vor ivi, opreşte-te şi roagă-te cu această rugăciune a ta. Să nu crezi, că rugându-te astfel faci un lucru spre paguba rugăciunii - nu; tocmai aşa te rogi cum se cuvine şi această rugăciune mai lesne ajunge la Dumnezeu. Tocmai de aceea, s-a şi hotărât o pravilă ce este dată de toţi : fie în biserică, fie acasă, sufletul tău de va voi să se roage prin cuvinte proprii, iar nu prin vorbe străine - dă-i libertatea să se roage, chiar de se va ruga singur în tot timpul slujbei, iar acasă va rămânea în urmă cu pravila rugăciunilor şi nu se va izbuti să şi-o facă Atât primul cât şi al doilea chip din acest fel de rugăciune - fie că se face după cărţile de rugăciune cu luare-aminte şi cu gânduri şi simţăminte evlavioase corespunzătoare, fie că se face fără ele, adică prin cuvinte proprii - sunt plăcute lui Dumnezeu. Lui nu-I sunt plăcute rugăciunile numai atunci, când cineva le citeşte acasă fără atenţie sau când cineva stă în biserică la slujbă fără luare aminte; limba le citeşte sau urechea le aude, iar gândurile rătăcesc cine ştie unde. În aşa ceva nu se află niciun fel de rugăciune. Dar rugăciunea necitită, ci rostită prin cuvinte proprii e mai aproape de firea rugăciunii în sine şi dă multe roade : De aceea, se dă sfatul să nu aştepţi întotdeauna până când ţi se va deştepta dorinţa să te rogi singur, ci forţează-te să te rogi astfel de silă şi nu numai în timpul slujbei bisericeşti şi în timpul rugăciunilor citite tare acasă, ci chiar în toată vremea. Pentru ca să te deprinzi cu această osteneală de a te sili pe tine însuţi la rugăciune, rugătorii cei încercaţi au ales o rugăciune către Domnul şi Mântuitorul Nostru Iisus Hristos şi au statornicit ei anumite reguli după care trebuieşte făcută, pentru că din ajutorul ei să creşti în tine rugăciunea ta proprie. Acest lucru e simplu. Stai cu mintea în inimă înaintea Domnului şi te rogi Lui : "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă" ! Aceasta trebuie s-o facă acasă înainte de rugăciunile cu glas tare, în intervalele dintre rugăciunile grăite şi la sfârşitul lor, atât în biserică, cât şi toată ziua, pentru ca toate clipele zilei să fie umplute de rugăciune. Această rugăciune mântuitoare este de obicei, la început ostenitoare, lucrătoare. Dar dacă nu se va lenevi cineva în săvârşirea ei, ea va deveni chiar de sine mişcătoare, se va face singură, întocmai cum un pârâiaş care murmură în inimă, Face să te osteneşti, ca s-o dobândeşti. Ostenitorii care au propăşit în rugăciune, ne arată că nu e nevoie de o prea mare osteneală pentru ca să ajungi aici, nici de o prea trainică încordare în rugăciune, ci este trebuinţă ca, înainte sau după pravilă de rugăciune, de dimineaţă sau de seară, ba chiar şi ziua, să fixezi câtva timp pentru săvârşirea acestei unice rugăciuni şi fă-o astfel : aşează-te, sau mai bine stai, cum se cuvine să stai la rugăciune, concentrează-te cu luare aminte în inimă, înaintea Domnului, suind la încredinţarea că El este aici şi ia seama la tine şi cheamă-L : "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă". Și fă închinăciuni, până la brâu sau până la pământ. Fă aşa un sfert de ceas, mai mult sau mai puţin, după cum îţi vine mai bine. Cu cât te vei trudi cu mai multă osârdie, cu atât mai repede această rugăciune ţi se va altoi în inimă. E mai bine să te apuci de treabă cu mai multă râvnă şi să nu cedezi până nu vei ajunge la cele dorite, sau până când această rugăciune va începe să se mişte singură în inimă; după aceasta, trebuie numai să păstrezi ce ai dobândit. Căldura inimii sau aprinderea duhului, de care a fost vorba mai înainte, vin pe această cale. Cu cât mai mult se înfige în inimă rugăciunea lui Iisus, cu atât mai tare, se încălzeşte inima, şi cu atât rugăciunea ajunge mai de sine mişcătoare, aşa că focul vieţii duhovniceşti se înflăcărează în inimă şi arderea ei ajunge neîncetată pe măsură ce rugăciunea lui Iisus va cuprinde întreaga inimă şi va ajunge necurmat mişcătoare. Din această pricină, cei ce s-au învrednicit de naşterea unei vieţi desăvârşite, lăuntrice, se roagă aproape întotdeauna cu această rugăciune, printr-însa hotărând şi pravila lor de rugăciune.

71. Sfântul Grigorie Sinaitul spune : "Ceea ce am primit noi întru Hristos la Sfântul Botez, nu se nimiceşte, ci se află numai îngropat, aşa cum se află în pământ o comoară. Atât dreapta socoteală, cât şi recunoştinţa cer să ne îngrijim ca s-o dezgropăm şi s-o scoatem la arătare această comoară. Următoarele mijloace duc la aceasta : mai întâi darul acesta se descoperă prin îndeplinirea cu trudă a poruncilor. În măsura în care împlinim poruncile, în aceiaşi măsură darul îşi descoperă inima şi strălucirea lui. În al doilea rând, darul acesta iese cu totul la iveală, şi se desăvârşeşte printr-o neîncetată chemare a Domnului Iisus sau, ceea ce e tot una, prin necurmata aducere aminte de Dumnezeu. Și întâiul mijloc este puternic, dar cel de-al doilea este încă şi mai puternic, aşa încât, chiar şi cel dintâi primeşte de la cel de al doilea puterea lui întreagă. De aceea, dacă cu sinceritate voim să descoperim sămânţa cea de dar în ascuns sădită în noi, atunci să ne însuşim cât mai grabnic descoperirea lucrării inimii şi să ţinem aşa mereu această lucrare unică a rugăciunii, cea fără de chip şi fără de închipuiri, până ce ne va aprinde inima şi ne va înflăcăra până la negrăita dragoste de Dumnezeu.

72. Această rugăciune e numită a lui Iisus, pentru că este îndreptată către Domnul Iisus şi este aşa, chiar după alcătuirea ei, să fie cuvântată ca orice altă rugăciune scurtă. Ea este a minţii şi se cade să se numească astfel, atunci când este înălţată nu numai prin cuvântul cel simplu, ci încă şi cu mintea, precum şi cu inima, adică cu conştiinţa cuprinsului ei, şi cu simţirea ei, dar, mai ales. - Când printr-o întrebuinţare mai îndelungată, făcută cu toată luarea aminte, acestea se contopesc aşa de bine cu mişcările duhului, încât ele singure se văd de faţă înlăuntru, iar cuvintele parcă nici n-ar fi. De altminteri, orice rugăciune mică şi scurtă poate să se ridice până la această treaptă. Numai că rugăciunea lui Iisus are o întâietate, fiindcă, ne uneşte sufletul cu însuşi Domnul Iisus, iar Domnul Iisus este unica uşă ce duce la legătura cu Dumnezeu, spre căutarea Căruia anume se şi sileşte toată rugăciunea. El însuşi a şi spus : "Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine". (Ioan, 14, 6). De aceea, cel ce o dobândeşte, îşi dobândeşte toată puterea de a-şi zidi lăcaşul său lăuntric, ce se întrupează în noi înşine, lucrare în care constă însăşi mântuirea noastră. Auzind toate acestea, nu te vei mira de ce râvnitorii mântuirii nu cruţau o osteneală, stăruindu-se să capete deprinderea acestei rugăciuni şi să-şi însuşească puterea ei. Ia pildă şi tu de la ei ! Deprinderea rugăciunii lui Iisus în forma ei de din afară, stă în crearea unei stări în care rugăciunea să se poată rosti singură şi neîncetat cu limba, iar în forma ei lăuntrică stă în concentrarea atenţiei minţii în inimă şi în starea neîncetată în faţa lui Dumnezeu ce se petrece acolo, însoţită de o căldură a inimii după feluritele ei trepte, de tăierea tuturor gândurilor şi mai ales, de căderea zdrobită şi smerită la aşternutul picioarelor Domnului. Pun început acestei deprinderi, printr-o cât se poate mai deasă repetare a acestei rugăciuni prin toată luarea aminte întru inimă. Statornicindu-se ea; deasa repetare, strânge mintea într-o unitate, în aşezarea înaintea Domnului. Statornicirea unei stări lăuntrice este însoțită de încălzirea inimii şi alungarea gândurilor, chiar şi a celor simple, iar nu numai a celor pătimaşe. Când în inimă va începe să se încălzească în mod neîncetat focul de alipire către Dumnezeu, atunci împreună cu aceasta, se va instala înlăuntru o întocmire paşnică a inimii întovărăşită de o zdrobită şi smerită cădere cu mintea în faţa Domnului. Până aici ajunge propria noastră osteneală cu ajutorul darului lui Dumnezeu. Ceea ce se poate săvârşi în lucrarea rugăciunii pe o treaptă mai înaltă decât cea arătată mai sus, va fi numai darul Sfântului Duh. La Sfinţii Părinţi se aminteşte numai de această treaptă, pentru cel ce a ajuns la hotarul arătat, să nu creadă că el nu mai are ce dori şi să nu-şi închipuie că el se află pe culmea cea mai înaltă de desăvârşire în ale rugăciunii sau în cele duhovniceşti. Nu te grăbi să rosteşti o rugăciune după alta, ci rosteşte-le cu măsurată lungime, aşa cum de obicei se spun ele în faţa unei feţe slăvite, când cineva i se roagă pentru ceva. Totuşi, nu te îngriji numai de cuvinte, ci mai ales de faptul ca mintea să fie în inimă, şi să stea în faţa lui Dumnezeu, ca înaintea unuia care se află prezent, cu deplină conştiinţă a slavei, a darului şi a dreptăţii Lui. Ca să scapi de cele de greşeală, tu să ai un sfătuitor, un părinte duhovnicesc sau un sfătuitor - un frate de acelaşi gând cu tine; şi încredinţează-le lor tot ce ți se întâmplă în vremea unei astfel de osteneli. Iar tu însuţi lucrează cu cea mai mare simplitate, în cea mai adâncă smerenie şi fără să socoteşti că al tău e succesul. Să ştii că adevărata izbândă se petrece înlăuntru, lucru care nu se poate băga de seamă, fără să se dea pe faţă, aşa cum se face şi creşterea trupului. De aceea, când vor răsuna înlăuntrul tău cuvintele : a, iat-o : să ştii că aceasta este răsunetul din partea vrăjmaşului, care-ţi scoate ceva părelnic, în locul realităţii. Aici se ascunde începutul propriei înşelări; înăbuşă îndată acest glas : altminteri el ca o trâmbiţă va răsuna în tine, hrănind îngâmfarea de sine.

73. Trebuie să ştii că semnul adevăratei nevoinţe şi totodată, condiţia propăşirii ce se face printr-însa, este suferinţa încercată în osteneală. Cel ce umblă fără suferinţă nu va primi roade. Îndurarea cu inima şi cu osteneala trupească pun în vileag darul Sfântului Duh, ce se dă fiecărui credincios la Sfântul Botez, care din pricina nepăsării faţă de împlinirea poruncilor se îngroapă în patimi, dar care din negrăita milă dumnezeiască învie din nou întru pocăinţă. Prin urmare, nu fugi de osteneli din pricina durerilor cu care vin ele întovărăşite, ca să nu fii osândit pentru nerodire şi să nu auzi : "luaţi de la el talantul". Orice nevoinţă trupească sau sufletească, care nu este însoţită de suferinţă şi care nu cere osteneală, nu aduce roade : "Împărăţia cerurilor se ia cu năvala şi năvălitorii pun mâna pe ea" (Mat.11,12). Mulţi s-au ostenit ani îndelungaţi fără durere şi încă se mai ostenesc, dar din pricina acestei lipse de suferinţă s-au aflat străini la curăţia însăşi şi n-au fost părtaşi Duhului Sfânt, ca unii ce au. Cei ce sunt în stadiul de lucrători, se pare că se ostenesc mult în nepăsarea şi în slăbănogirea lor, dar nu adună niciun fel de roade din pricină că nu încearcă nici o suferinţă. Dacă, potrivit proorocului, nu se va zdrobi grumazul nostru, slăbind din pricina ostenelilor postului şi dacă nu vor ridica în inimă simţămintele pline de durere ale zdrobirii şi nu ne vom îndurera ca femeia care e gata să nască, nu vom putea da naştere duhului de mântuire pe pământul inimii noastre.

ROADELE RUGĂCIUNII

   74. Cele dintâi roade ale rugăciunii le căpătăm, aflând noi luare aminte şi smerenie. Aceste roade se arată înaintea celorlalte din rugăciunea săvârşită aşa cum se cuvine, dar mai ales din rugăciunea lui Iisus, a cărei lucrare stă mai presus decât cântarea de psalmi, şi de celelalte rugăciuni grăite. Din luarea aminte se naşte umilinţa, iar din umilinţă se adânceşte luarea aminte. Ele se împuternicesc, născându-se una pe alta; ele aduc rugăciunii o adâncire, dând cu încetul viaţă inimii; ele îi aduc curăţenie, înlăturând risipirea şi visarea. Ca şi adevărata rugăciune, luarea aminte şi umilinţa sunt daruri ale lui Dumnezeu.

75. Să ştiţi că luarea aminte nu trebuie să iasă niciodată din inimă. Dar uneori, lucrarea din inimă este numai mintală - săvârşită cu mintea, iar uneori cu inima, adică începută şi continuată cu o simţire arzătoare. Această lege nu este numai pentru sihaştri, ci pentru toţi cei ce au datoria să stea cu inima curată înaintea Domnului şi să lucreze în faţa Lui, adică pentru toţi creştinii. Rugaţi-vă atunci fără cuvinte - aruncându-vă în inima voastră cu gândul în faţa Domnului şi predându-vă în mâinile Lui. Asta va fi propriu-zis rugăciunea, iar cuvântul nu este decât rostirea ei, şi el este întotdeauna mai slab şi mai smerit decât însuşi duhul rugăciunii care se săvârşeşte înaintea Domnului. Rugăciunea inimii nu-şi arată niciodată roadele înainte de vreme, Ea este începutul lucrării. Prin întărirea ei în inimă, lucrarea Domnului capătă pârg şi coacere de rod. Ea trebuieşte dezvoltată fără să cruţăm osteneala. Dumnezeu, văzându-ne osteneala, ne dă cele ce căutăm. Adevărata rugăciune nu este de sine însăşi lucrătoare; ea este un dar de la Dumnezeu. Căutaţi şi veţi afla ! Că n-aţi întrebuinţat mijloacele neobişnuite pentru altoirea rugăciunii, nu este nicio pagubă. Aceste mijloace nu sunt de neapărată trebuinţă; se poate şi fără ele. Principalul este poziţia trupului, ci orânduirea lăuntrică. Toată lucrarea se cuprinde aici : "să stai cu luare aminte în inimă şi să priveşti la Dumnezeu ca să-L chemi". Eu n-am întâlnit încă pe nimeni care să încuviinţeze metodele meşteşugite. Prea Sfinţitul Ignatie şi Părintele Macarie de la Optina de asemenea nu le aprobă.

76. Lucrarea meşteşugită a rugăciunii lui Iisus, săvârşirea ei în modul cel mai simplu cu luare aminte în inimă, sau umblarea cea cu aducere aminte de Dumnezeu, sunt chiar osteneala noastră însăşi, îşi au prin ele înşile rodul lor firesc, dar plin de dar. Rodul acesta este adunarea cugetelor, evlavia şi frica lui Dumnezeu, pomenirea morţii, liniştirea dinspre gânduri şi o anumită căldură a inimii. Toate acestea sunt roadele fireşti ale rugăciunii lăuntrice. Trebuie să ne pătrundem bine de aceasta, pentru ca să nu facem zvoană mare faţă de noi înşine şi faţă de alţii şi să nu ne înălţăm dintru una cu aceasta. Atâta timp cât în noi nu suntem numai roade fireşti, până atunci noi nu preţuim doi bani, atât după ceea ce este fiinţa lucrului în sine, cât şi după judecata lui Dumnezeu. Preţ nu avem decât numai când va veni darul. Fiindcă de va veni el, asta va însemna că Dumnezeu a privit spre noi cu un ochi milostiv. Prin ce anume se vădeşte această lucrare a darului, nu vă pot spune; un lucru este neîndoios, că darul nu poate veni mai înainte de a se arăta toate roadele rugăciunii pomenite mai sus. 

77. Roadele rugăciunii sunt concentrarea atenţiei în inimă şi căldură. Aceasta este o lucrare firească. Oricine poate ajunge aici şi oricine poate face această rugăciune, nu numai monahul, ci şi mireanul. Aceasta nu e un lucru prea înalt; ci un lucru simplu. Iar rugăciunea lui Iisus, ea în sinea ei, nu este vreo rugăciune făcătoare de minuni, ci e ca orice altă rugăciune scurtă, grăită şi prin urmare, din afară. Dar ea poate trece la rugăciunea minţii şi a inimii, tot pe cale firească. Ceea ce vine de la dar, trebuieşte neapărat aşteptat, iar ca să luăm acest dar, asta n-o putem face prin niciun mijloc de acest fel. Ceea ce v-am scris, că mai întâi trebuie să vă curăţiţi de patimi, asta se referă la rugăciunea înaltă, contemplativă; pe când aceasta e o simplă rugăciune, în stare totuşi, să vă aducă la înalta rugăciune. Ca această îndeletnicire să meargă cu spor, trebuie ca ori de câte ori ne apucăm de ea, să părăsim totul pentru ca inima să fie liberă absolut de toate, pentru ca luarea aminte să nu fie legată nici de vreo faţă, nici de vreo treabă, nici de vreun lucru. Cât timp ţine ea, trebuie să alungaţi toate. Îndeplinind această pravilă, nu trebuie să lăsaţi această rugăciune, ci in orice vreme, de îndată ce aveţi timp liber, să vă şi apucaţi de ea. La vremea slujbelor trebuie să fiţi treji, aţintiţi la slujbă, stând cu luarea voastră aminte tot acolo, unde se face şi rugăciunea lui Iisus. Iar de se citeşte şi de se cântă ceva de neînţeles, atunci săvârşiţi această mică rugăciune.

78. Nu uitaţi că nu trebuie să ne mărginim la o simplă repetare a cuvintelor rugăciunii lui Iisus. Acest lucru nu ne va duce la niciun rezultat afară de o deprindere mecanică de a repeta această rugăciune cu limba, chiar fără să ne gândim la ea. Și aceasta fără îndoială, nu e rău. Dar alcătuieşte cel mai depărtat hotar din afară al acestei lucrări. Esenţa lucrării este să stai cu cugetul de sine treaz în faţa Domnului întru toată frica, credinţa şi dragostea Această stare sufletească este cu putinţă să se împlinească în noi şi fără cuvinte. Este chiar de trebuinţă s-o statornicim din nou mereu în inimă, mai înainte de orice. Cuvintele vor veni mai târziu, după aceasta, ca să ţintuiască luarea aminte şi stările sufleteşti.

79. Bun lucru este dacă rugăciunea lui Iisus sau oricare altă rugăciune scurtă se va lega de limba noastră. Aveţi doar grijă ca în tot timpul acesta să nu rămâneţi cu luare aminte în mirul frunţii, ci în inimă şi păstraţi-vă acolo nu numai câtă vreme staţi la rugăciune, ci încă şi în toată vremea oricare ar fi ea. Daţi-vă osteneala ca astfel să vă agonisiţi în inimă o anume rană a dragostei. Osteneala neîntreruptă agoniseşte curând. În aceasta nu e nimic deosebit. Nu e decât o lucrare firească (ceea ce numim rana dragostei sau cicatrice se va arăta ca o durere). Dar de aici va urma încă şi o mai bună adunare de gânduri. Principalul este însă că Domnul, văzând osteneala, ne dă ajutorul Său şi rugăciunea Sa plină de dar. Atunci inima va merge după rânduielile ei.

80. Vă e frică să nu cădeţi într-o duhovnicească iubire de plăceri ? Dar cum va nimeri ea aici ? Că doar rugăciunea nu se face pentru plăcere, ci pentru că în acest chip este o datorie să slujim lui Dumnezeu; iar bucuria este sensul trebuincios al slujirii adevărate. De aceea, în rugăciune cel mai de seamă lucru e să stai cu mintea în inimă, întru evlavie şi frică, tăind şi alungând orice năzărire şi sădind în inimă o durere adusă în fala lui Dumnezeu. Aceste simţăminte : frica lui Dumnezeu şi durerea, sau inima zdrobită, sunt cele mai însemnate trăsături ale adevăratei rugăciuni lăuntrice şi dovada oricărei rugăciuni, după care trebuie să judecăm, dacă rugăciunea noastră merge aşa cum trebuie sau nu. Când ele sunt în faţă rugăciunea este în bună rânduială. Când ele lipsesc, nu este în bună rânduială, şi trebuie să o punem în rânduială. Prin lipsa lor, dulceaţa şi căldura pot da naştere la părerea înaltă despre sine, iar aceasta este o trufie duhovnicească, şi asta va fi o înşelare pierzătoare. Atunci dulceaţa şi căldura vor pleca; nu va rămâne decât simpla lor amintire, iar sufletul va crede mereu că le are. De aceasta să vă fie frică şi încălziţi mai mult frica lui Dumnezeu, smerenia şi dureroasa cădere la faţa lui Dumnezeu, umblând întotdeauna în faţa Domnului. Aceasta este lucrul cel mai de căpetenie.

81. Căldura inimii, de care mă întrebi, este o stare plăcută. Trebuie păzită şi întreţinută. Când va slăbi, s-o aprinzi mai mult, aşa cum şi faci; să te aduni cu cât mai multă putere înlăuntru şi să-L chemi pe Domnul. Ca să nu plece, trebuie să te fereşti de risipirea gândurilor şi de întipăririle ce se fac simţurilor, care nu se află în bună înţelegere cu această stare, să te fereşti ca inima să se ferească de ceva din cele văzute şi ca nicio grijă să nu înghită întreaga luare aminte. Iar luarea aminte de Dumnezeu să-ţi fie neîntreruptă şi strunirea trupului neslăbită, asemenea unui arc, asemenea unui ostaş pe linia de luptă. Iar principalul : roagă pe Domnul Dumnezeu ca să prelungească milostivirea aceasta. Cât priveşte o întrebare ca aceasta : oare semnul este acesta ? E nevoie odată pentru totdeauna să-ţi pui drept regulă ca de-a pururea să alungi astfel de întrebări, fără milă, de îndată ce vor lua naştere. Asemenea întrebări sunt născute din lucrarea vrăjmaşului. Dacă te vei opri la o asemenea întrebare, atunci vrăjmaşul îţi va da dreptate şi hotărârea : fără îndoială, că aceasta este. Că doar tu eşti un băiat bun ! Pe urmă, acest băiat bun se va înălţa pe picioroange, va începe să-şi închipuie mult despre sine, iar pe alţii să-i dispreţuiască. Și darul va pleca. Iară, vrăjmaşul pe unul ca acesta îl va păstra mereu în gândul că darul este cu el. Și aceasta este ceea ce se spune prin cuvintele : ţi se pare că ai, atunci când nu ai nimic. Sfinţii Părinţi au scris : "Să nu te măsori". Iar ca să ieşi şi să dezlegi acea întrebare, înseamnă să te apuci să te măsori, în ce măsură ai crescut. Aşa încât binevoieşte frate, şi fereşte-te de aceasta ca de foc.

82. Într-adevăr, căldura cea adevărată e un dar de la Dumnezeu; dar mai este şi o căldură firească, care e rodul propriilor sforţări şi al stărilor de eliberare. Ele sunt depărtate una de alta ca cerul de pământ. Ce fel de căldură ai dumneata, asta nu se desluşeşte. Se va descoperi mai târziu. Gândurile au obosit, nu-mi mai dau putinţa să mă statornicesc înaintea lui Dumnezeu". Aceasta este tocmai semnul că pomenita căldură nu este de la Dumnezeu, ci de la dumneata. Primul rod al căldurii ce vine de la Dumnezeu este adunarea gândurilor într-un singur loc şi îndreptarea lor neîncetată spre Dumnezeu. Aici se întâmplă ceva asemănător cu femeia care avea scurgere de sânge. La dânsa : "curgerea sângelui s-a oprit", aici însă se opreşte curgerea gândurilor. Dar ce trebuie să faci ca să ajungi la aceasta ? Ţine-ţi propria căldură firească să nu ţi-o atribui întru nimic, ci numai printr-o oarecare pregătire s-o consideri ca o căldură ce vine de la Dumnezeu; apoi să te îndurerezi de sărăcia lucrării lui Dumnezeu în inimă şi în durere să te rogi neîncetat lui Dumnezeu : ;, Fii milostiv ! Nu-ţi întoarce faţa Ta ! Luminează-ţi faţa Ta ! Pe deasupra să intensifici lipsurile trupului în somn, mâncare, osteneală, şi cele asemănătoare. Totul este însă să te laşi în mâinile lui Dumnezeu.

83. Îndată ce te trezeşti dimineaţa, ai grijă să te aduni înlăuntrul şi să-ţi opreşti căldura. Să socoţi această stare drept o stare normală. De cum ai băgat de seamă, că nu mai ai această stare, să înţelegi că înlăuntru ceva este în neorânduială. După ce dimineaţa te-ai statornicit într-o astfel de stare reculeasă şi înflăcărată, trebuie toate celelalte îndatoriri să ţi le rânduieşti în aşa fel, încât să nu-ţi dărâme cumva starea lăuntrică, iar cât despre cele de bunăvoie ale tale, dintre acestea să nu faci decât pe acelea ce întreţin această stare; iar cele ce o strică în niciun chip să nu le faci; aceasta ar însemna să te duşmăneşti pe tine însuţi. Pune-ţi numai ca lege să păzeşti reculegerea şi căldura, stând cu mintea înaintea Domnului. Atunci această stare îţi va arăta ţie singură ce şi cum trebuie de făcut, sau ce trebuie să-ţi îngădui şi ce nu trebuie. Ajutorul cel mai puternic care ne duce către această stare este rugăciunea lui Iisus. Trebuie s-o deprindem în aşa fel, încât ea să se săvârşească acolo, unde este locul inimii. Dar pentru ca s-o deprindem trebuie să ne ostenim. Iar acum, apucă-te de acest lucru. Sau poate îţi este cunoscut ? Mi se pare că dumneata te ocupi cu această rugăciune numai în vremea pravilei. La pravilă s-o desăvârşeşti, când îi vine rânduiala şi ei, dar în restul timpului trebuie s-o faci negreşit atât şezând, cât şi umblând, mâncând sau lucrând. Dacă ea nu se ţine tare în inimă, atunci lăsând toate, să te ocupi numai de ea până ţi se va împlânta ea în inimă. Aceasta e un lucru simplu. Stai în faţa icoanelor în poziţie de rugăciune (e voie să te aşezi) şi coborând cu luare aminte acolo, unde este locul inimii, să faci acolo rugăciunea lui Iisus fără grabă, pe care s-o întovărăşeşti cu simţirea trează a prezenţei lui Dumnezeu. Fă aşa o jumătate de oră, sau mai mult. La început va fi mai greu, dar când vei căpăta deprinderea, rugăciunea se va săvârşi ca şi cum ar fi ceva cât se poate de firesc, aşa cum se împlineşte însăşi răsuflarea ta. Având o atare întocmire în cele lăuntrice, în dumneata va începe o viaţă călăuzită de minte, sau cum se spune, o lucrare a minţii. Ceea ce se cere aici în primul rând, este curăţia conştiinţei care nu trebuie să aibă vreo întinare nu numai în faţa lui Dumnezeu; dar nici înaintea oamenilor, nici înaintea ta însuţi, ba nici chiar înaintea lucrurilor. De aceea, dacă se va strecura, oricât de încet, ceva nepotrivit în gând sau în cuvânt, ceva ce tulbură conştiinţa, trebuie să te căieşti îndată în chip lăuntric în faţa Domnului, Care vede totul şi Care va împăca conştiinţa. Îţi rămâne doar lupta cu gândurile, care au atâta treabă, încât bâzâie ca ţânţarii, fără să te poţi descotorosi de ele. Învaţă-te singur cum să faci să te poţi scăpa de ele. Practica este ştiinţa. Un singur lucru îţi spun : de obicei gândurile se învârt numai în fruntea ta. Dar acestea sunt gânduri deşarte. Dar dumneata urmăreşte-le pe celelalte, pe cele care străpung inima ca o săgeată şi lasă acolo o urmă ca de zgârietură. Apucă-te îndată şi netezeşte urma aceea prin rugăciune, punând în locul ei un simţământ potrivnic. Când însă căldura stăruie să se păstreze asemenea cazuri sunt rare, şi nu mai au putere.

84. Pe limbă să ai rugăciunea lui Iisus, în minte vederea Domnului, Care se află în faţă, iar în inimă - setea de Dumnezeu sau legătura cu Domnul. Când toate acestea vor avea loc şi se vor petrece necurmat, atunci Domnul, văzând cum sileşte, îţi va da ceea ce ceri.

85. Orice rugăciune trebuie să ţâşnească din inimă, şi oricare altă rugăciune ce nu porneşte de la inimă, nu este rugăciune. Atât rugăciunile citite cât şi rugăciunile proprii, sau rugăciunile scurte, trebuie să suie de la inimă la Dumnezeu Cel care este văzut înaintea noastră. Cu atât mai mult aşa trebuie să fie rugăciunea lui Iisus.

86. Dumneata îmi ceri să-ţi lămuresc lucrarea rugăciunii. Dar nu este nimic de lămurit aici; stai cu mintea în inimă înaintea feţei Domnului şi cheamă-L : "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". "Lămurirea o va da osteneala rugăciunii. Ţinând seama de felul cum se va osteni fiecare, Domnul când vede o aşa osteneală, îi va da rugăciunea duhovnicească, care este roada darului Sfântului Duh. Iată tot ce se cade să spunem şi să înţelegem despre rugăciunea lui Iisus. Iar toate celelalte născociri nu se potrivesc cu lucrarea. Prin aceasta vrăjmaşul ne abate de la adevărata rugăciune.

87. Aşa trebuie să ne statornicim cu luarea aminte în inimă şi să stăm acolo fără să ieşim de la faţa Domnului. Despre aceasta ţi-am vorbit de multe ori. Numai aşa vei băga de seamă şi fiecare fir de praf. Roagă-te şi Dumnezeu îţi va da cele cerute.

88. Atâta vreme cât este râvnă, este prezent şi Darul Sfântului Duh. El este foc. Focul se întreţine cu lemne. Lemnele duhovniceşti sunt rugăciunile. De îndată ce darul va atinge inima, se naşte îndată întoarcerea minţii spre Dumnezeu şi care sămânţă rugăciunii este. După aceasta vine cugetarea de Dumnezeu. Darul lui Dumnezeu întoarce aţintirea mintii şi inimii noastre către Dumnezeu şi le ţine asupra Lui. Și cu mintea nu stă fără de lucru, fiind astfel, îndreptată spre Dumnezeu, la Dumnezeu se şi gândeşte. De aici vine aducerea aminte de Dumnezeu, tovarăşa de călătorie, care de-a pururi însoţeşte starea harică. Pomenirea de Dumnezeu nu este deşartă, ci duce negreşit la contemplarea desăvârşirilor şi lucrărilor dumnezeieşti, cum sunt : bunătatea, dreptatea, creaţia, providenţa, răscumpărarea, judecata şi răsplata. Toate acestea adunate într-un tot, formează lumea lui Dumnezeu sau domeniul duhovnicesc, cei râvnitori în această regiune fără să mai iasă de acolo. Dar aceasta este însuşirea râvnei. De aici în chip răsturnat : petrecerea în această stăpânire sprijină şi dă viaţă râvnei. Doriţi să păziţi râvna ?, ţineţi toată starea prescrisă. Căutaţi să aveţi întotdeauna la îndemână astfel de lemne şi îndată ce observaţi că focul râvnei slăbeşte, luaţi la întâmplare o bucată din lemnele duhovniceşti şi înnoiţi focul duhovnicesc. Și totul va merge bine. Din întrunirea unor asemenea mişcări duhovniceşti iese frica de Dumnezeu, starea evlavioasă în inimă faţă de Dumnezeu. Aceasta este străjerul şi păstrătorul stării harice. Pătrundeţi în toate acestea, judecaţi-le bine, faceţi-le loc în conştiinţă şi în inimă, învioraţi-vă neîncetat, şi veţi fi vii. Turnul dumitale este asemenea cu o chilie de pustie. Acolo poţi să nu vezi şi să nu auzi nimic. Citeşte câte ceva şi apoi meditează. Iată, totul în aceasta se cuprinde. Numai de ţi-ar da Dumnezeu căldură în inimă, care să nu mai plece ! Conştiinţa curată şi întoarcerea către Dumnezeu cu rugăciunea neîncetată ar trebui să nască tocmai căldura de care e vorba. Dar toate vin din mâna lui Dumnezeu.

89. Îndeplinind cu osârdie pravila, păstraţi trezvia minţii şi căldura inimii. Când va începe să se micşoreze cea din urmă, grăbiţi-vă să o aprindeţi din nou, ştiind bine că dacă nu va veni degrabă, asta înseamnă că aţi trecut de jumătatea căii ce vă depărtează de Dumnezeu. Frica lui Dumnezeu este deşteptătoare şi păstrătoare căldurii lăuntrice. Dar e nevoie şi de smerenie şi de răbdare şi de pravila îndeplinită cu credincioşie şi, mai mult decât orice, de trezvie. Luaţi aminte de voi înşivă, pentru Domnul. Păstraţi-vă în starea de alarmă prin toate mijloacele ca să nu adormiţi, sau dacă aţi aţipit, treziţi-vă.

ÎNVĂŢĂTURA TAINICĂ

   90. Spune prea Cuviosul Avva Isaia Pustnicul despre învăţătură : "Bogatul înţelept ascunde înlăuntrul casei comorile sale : comoara ce se scoate afară este răpită de tâlhari şi invidiată de puternicii pământului : tot aşa şi monahul, cel care este smerit cugetător şi lucrător de fapta cea bună, îşi ascunde virtuţile, aşa cum bogatul îşi ascunde comorile sale, neîmplinind dorinţele firii căzute. El întru fiecare clipă se reface pe sine fără de prihană şi se îndeletniceşte pe sine în învăţătura cea tainică, după cele spuse în Scriptură : aprinsu-mi-s-a întru mine inima mea şi întru învăţătura mea va râde. Despre care Foc vorbeşte aici Scriptura ? Despre Dumnezeu; că foc mistuitor este Dumnezeul nostru. Cu focul se topeşte ceara şi cu focul sa usucă tina necurăţiilor spurcate; tot aşa şi prin învăţătură tainică se usucă gândurile necurate, se nimicesc din suflet patimile; se face străvezie mintea, se limpezeşte şi se subţiază gândul, se revarsă bucuria în inimă. Învăţătura tainică răneşte pe demoni, alungă gândurile rele; printr-însa prinde viaţă omul cel lăuntric. Cel ce înarmează cu învăţătura cea tainică, este întărit de Dumnezeu; îngerii îi dau putere; oamenii îl proslăvesc. Învăţătura cea tainică şi citirea fac din suflet o casă înconjurată de jur împrejur şi pusă sub chei, un stâlp neclintit, un liman liniştit şi neînviforat. Ea mântuieşte sufletul, păzindu-l de îndoială. Demonii se tulbură foarte mult şi fac larmă mare, când un călugăr se înarmează cu învăţătura tainică, care se cuprinde în rugăciunea lui Iisus : "Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeule, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă" ! - Şi când prin rostirea ei făcută în singurătate, propăşeşte în îndeletnicirea cu învăţătura. Învăţătura tainică este o oglindă pentru minte, o făclie pentru conştiinţă. Învăţătura tainică seacă desfrâul, îmbunează furia, ridică mâhnirea, înlătură cutezanţa, nimiceşte deznădejdea. Învăţătura tainică luminează mintea, alungă lenea. Din învăţătura tainică se naşte umilinţa, se sălăşluieşte în tine frica de Dumnezeu; ea îţi aduce lacrimi. Prin învăţătura tainică monahul dobândeşte o smerită cugetare fără linguşire, o priveghere plină de umilinţă, o rugăciune netulburată. Învăţătura tainică este o comoară de rugăciune; ea alungă gândurile, străpunge de moarte pe draci, curăţă cu totul trupul. Învăţătura tainică ne învaţă îndelunga răbdare, înfrânarea; celui ce se împărtăşeşte din ea îi vesteşte despre gheenă. Învăţătura tainică păzeşte mintea de închipuiri şi-i aduce închipuiri despre moarte. Învăţătura tainică este plină de toate faptele cele bune, e înfrumuseţată de toate virtuţile, nu este părtaşă, ci străină de orice lucru spurcat".

91. Adună-te în inimă şi săvârşeşte tainica învăţătură. Prin acest mijloc, cu ajutorul darului Domnului, duhul râvnei în adevărata lui aşezare, va fi întreţinută, când prin aprindere, când prin înflăcărare. Și aceasta se va face pe o cale lăuntrică. E bine să se ştie că acesta este drumul cel drept spre o întocmire mântuitoare. Putem lăsa totul şi să ne ocupăm numai de această lucrare şi toate vor merge cu spor biruitor. şi, dimpotrivă, chiar de vom face totul, dar fără luare aminte, nu vom ajunge la roade. Acela care nu se întoarce la lăuntrul său, şi nu se îndreaptă către această lucrare duhovnicească, nu face decât să tărăgănească lucrarea. De aceea, un părinte povăţuitor are datoria să-i aducă pe ucenicii săi în această lucrare şi să-i întărească într-însa. Ei pot fi introduşi în ea chiar înainte de săvârşirea tuturor faptelor din afară, dar ca să fie aduşi prin toate mijloacele întrunite nu numai că este cu putinţă, ci e şi o datorie. Asta este de trebuinţă pentru că sămânţa acestei lucrări este sădită în pământul întoarcerii către Dumnezeu, unde ea se dezvoltă în întregime. Urmează ca această întoarcere să fie numai lămurită, să fie tâlcuită în marea ei însemnătate şi să fie călăuzită. Atunci şi toate cele din afară vor spori cu plăcere, cu grăbire şi cu chibzuinţă. Dimpotrivă, fără ea singură, toate se vor rupe, cum se rup aţele putrede. Ia aminte la regula care spune, că nimic nu trebuieşte făcut dintr-odată, ci pe îndelete, încetul cu încetul; ea trebuie să fie bine conturată, că altfel ea poate duce nu spre această lucrare lăuntrică, ci către regulile din afară. De aceea, fără să ţinem seamă că sunt şi astfel de oameni care se ridică prin mijloacele din afară către lucrarea dinlăuntru, trebuie să ne păstrăm regula neschimbată, care ne îndeamnă să pătrundem mai degrabă de-a dreptul înlăuntrul nostru şi aici să încălzim duhul râvnei. Se pare că e un lucru simplu, dar dacă nu-l cunoşti, poţi osteni cu sudoare mult de tot şi, cu toate acestea să nu ai decât foarte puţine roade. Și încă şi asta se împlineşte după însuşirile lucrării trupeşti. O astfel de lucrare e mai uşoară şi de aceea, ea atrage; pe câtă vreme cea lăuntrică e mai anevoioasă şi de aceea respinge. Dar cel ce s-a legat ca de ceva material, se materializează, se răceşte, ajunge şi mai neclintit şi, ca urmare, se depărtează din ce în ce mai mult. Și de aici se întâmplă că unul ca acesta încă de la început, va lăsa câte ceva din cele lăuntrice sub pretextul că nu li s-a împlinit vremea, încă nu le-a venit sorocul să rodească, iar mai târziu, uitându-se în urmă el descoperă că sorocul a trecut şi în locul pregătirii, el a ajuns cu totul nepotrivit pentru ele. Cu toate acestea, nici cele din afară nu trebuiesc părăsite; sunt şi ele reazim celor lăuntrice; că atât unele cât şi altele trebuiesc să meargă mână în mână... Este vădit doar, că preferinţa este pentru cele dintâi, fiindcă noi trebuie să slujim mai întâi pe Domnul cu duhul şi se cuvine să ne închinăm Lui în duh şi adevăr. Și unele şi altele trebuiesc să fie într-o supunere reciprocă, după vrednicia lor anumită, fără să se asuprească una pe alta şi fără o despărţire silită.

92. Lucrul cel mai de seamă pe care ei (Sfinţii Părinţi) l-au căutat şi ceea ce au învăţat ei, este să înţeleagă zidirea duhovnicească şi să ştii s-o ţii. Cine va ajunge aici nu-i va mai rămâne decât această singură regulă : păstrează-te înlăuntrul tău, aibi o tainică învăţătură în inimă. Învaţă-te aducerea aminte de Dumnezeu, pomenirea morţii, amintirea păcatelor, prihănirea de sine, adică descoperă mereu acest subiect şi despre el vorbeşte neîncetat lăuntrului tău - de pildă : la cine mă voi duce; sau - vierme, iar nu om. Acestea şi cele asemenea lor, săvârşite cu luare aminte şi cu simţire, este o tainică învăţătură.

93. De aici urmează că toate mijloacele de aprindere şi de păstrare a duhului de râvnă se pot prescurta aşa : îndată după ce ne deşteptăm să intrăm în noi înşine şi să stăm la locul nostru din inimă, să trecem prin toată viaţa noastră duhovnicească lucrătoare şi, oprindu-ne asupra unui subiect oarecare, să nu ieşim de acolo. Sau încă mai scurt : adună-te şi săvârşeşte în inimă învăţătura tainică.

94. Atunci când inima voastră va arde din căldura lui Dumnezeu, din această clipă se va începe propriu-zis şi prefacerea voastră lăuntrică. Acest mic foc va mistui şi va topi totul în voi; cu alte cuvinte, va începe să dea din duh tuturor până ce le va spiritualiza cu desăvârşire. Până nu va veni focul acesta mic, spiritualitatea nu se va săvârşi, oricât v-aţi sforţa în cele duhovniceşti. Prin urmare, toată greutatea este acum ca să dobândiţi focul şi să binevoiţi a vă îndrepta în această direcţie munca voastră. Dar un lucru să ştiţi că focul nu se va arăta atâta vreme cât patimile mai au putere, chiar dacă tu nu ţi le îngădui. Patimile sunt tot una cu umezeala din lume. Ca să aprinzi trebuiesc aduse din altă parte câteva lemne uscate. Iar, când vor începe să ardă, vor scoate cu încetul umezeala şi, pe măsură ce se vor usca, vor aprinde lemnele cele verzi. Astfel focul, gonind treptat umezeala şi răspândindu-se, va cuprinde şi toate lemnele puse deasupra. Lemnele întruchipează toate puterile sufletului şi toate funcţiunile trupului nostru. Atâta timp cât omul nu ia aminte la sine sunt pătrunse de umezeală, de patimi; atâta timp cât patimile sunt alungate, se împotrivesc cu încăpăţânare focului duhovnicesc... Ele răzbesc şi în suflet şi în corp şi, în acest chip, îşi întind stăpânirea asupra întregului om. Cum însă ele sunt în legătură cu demonii, aceştia din urmă pun stăpânire pe om prin patimi, care totuşi îşi închipuie că este propriul său stăpân. Din aceste legături este smuls mai întâi duhul sau cugetul tău pe care îl dezrădăcinează din ele darul lui Dumnezeu; el rupe orice legătură cu patimile şi, căindu-se de trecutul său, îşi pune în gând tare, ca de aici înainte să placă unicului Dumnezeu şi numai pentru El singur să trăiască, umblând în poruncile Lui. Stăruind în această hotărâre, duhul sau cugetul, cu ajutorul darului lui Dumnezeu alungă mai târziu patimile din suflet şi din trup şi-şi spiritualizează toate cele ce sunt într-însul. Iată că şi acum în voi duhul s-a smuls din legăturile care îl ţineau. Prin conştiinţă şi voia liberă, voi staţi de partea lui Dumnezeu. Aveţi dorirea să fiţi numai ai lui Dumnezeu şi numai Lui să-I placeţi ? Acesta este punctul de reazim pentru lucrarea voastră cugetătoare în duh. Dar atunci când duhul sau cugetul este pus din nou în drepturile lui, sufletul şi trupul mai rămân încă sub acţiunea patimilor şi îndură asupriri din partea lor. De acum nu va rămâne decât să vă înarmaţi împotriva patimilor şi să le biruiţi, să le izgoniţi din suflet şi din trup. Lupta cu patimile este de neînlăturat. Ele nu dau de bunăvoie nimic din cele stăpânite în chip neîndreptăţit. Aducerea aminte de Dumnezeu este viaţa cugetului sau a duhului. Ea aprinde însăşi râvna de a fi plăcut lui Dumnezeu, iar pe hotărârea voastră de a fi ai lui Dumnezeu o face de nezdruncinat. Acestea întăresc din nou punctul de reazim pentru o viaţă trăită în duh, trăită în chip cugetător, precum şi temeiul luptelor noastre strategice împotriva patimilor.

95. Cum îşi aprofundau duhul lor de rugăciune şi cum se întăreau mai înfocat în această rugăciune nevoitorii, Sfinţii Părinţi, şi învăţătorii noştri ? Lucrul de căpetenie pe care îl căutau, sta în aceea că inima să ardă neîncetat de dragostea singurului Dumnezeu. Lui Dumnezeu îi trebuie inima, pentru că în ea este izvorul vieţii. Unde este inima, acolo este conştiinţa, atenţia şi mintea, acolo este întreg sufletul. Când inima se află în Dumnezeu, atunci întreg sufletul se află în Dumnezeu şi omul stă în faţa Lui într-o neîncetată închinare în duh şi în adevăr. Acest lucru este atât de neluat în seamă; unii îl dobândeau repede şi uşor. O, milostivirea lui Dumnezeu ! Pe cât de adânc îl zguduia frica de Dumnezeu, pe atât de repede prindeau viaţă conştiinţa în toată puterea ei, pe atât de grabnic se aprindeau în ea râvna de a se ţinea curată şi fără de prihană înaintea Domnului, pe atât de repede osteneala de a fi pe placul lui Dumnezeu sufla şi ea în acest foc şi-l prefăcea în vâlvătaie ! Acestea sunt suflete serafice, înflăcărate, repede mişcate, mult lucrătoare. La alţii însă, totul merge mai pe îndelete : Fie că astfel este întocmirea lor firească, fie că Dumnezeu are alte gânduri faţă de ei, fapt este că aceştia nu se încălzesc repede. S-ar părea că ei s-au deprins cu toate lucruri. Le ce ţin de cucernicie şi că viaţa lor merge după dreptate; şi totuşi în inimă nu este ceea ce ar trebui să fie. Astfel se întâmplă nu numai cu mirenii, ci şi cu cei ce trăiesc în mănăstiri şi chiar cu pustnicii. De aceea, Dumnezeu i-a înţelepţit, iar orânduitorii trezviei au orânduit un mijloc anumit de a altoi în inimă o necurmată rugăciune către Domnul, care să încălzească inima. Noi am amintit acest lucru de mai multe ori. Experienţa a îndreptăţit această metodă prin izbânda ei şi ea a ajuns aproape generală, iar toţi care şi-o însuşesc aşa cum trebuie, izbutesc.

96. Din experienţele duhovniceşti se poate trage o foarte îndreptăţită încheiere şi anume : cum trebuie să se desăvârşească întru rugăciune. Însăşi osteneala rugăciunii, ţinută aşa cu îndelungată răbdare, îi va duce până la cele mai înalte trepte de rugăciune. Dar ce trebuie să facă cei neputincioşi, cei lâncezi şi mai ales cei ce, înainte de a ajunge la înţelegerea focului cum trebuie să fie rugăciunea, au izbutit să se întărească în formalismul din afară şi au îngheţat în deprinderea tuturor regulilor cuprinse în tipicul rugăciunilor rostite tare prin cuvânt ? Lor le mai rămâne o scăpare : săvârşirea rugăciunii mintale către Dumnezeu în chip meşteşugit. Oare nu pentru ei îndeosebi s-a şi născocit această lucrare meşteşugită sau, cu alte cuvinte, altoirea neobişnuită a rugăciunii lui Iisus în inimă ?

97. "Dincolo de rugăciunea minţii cea lucrătoare nimeni nu poate scăpa de înrâurirea patimilor şi de urzirea gândurilor viclene, din pricina cărora oamenii vor fi chinuiţi în ceasul morţii şi vor da răspuns la înfricoşata judecată".

98. Rugăciunea lui Iisus se află cuprinsă în numărul mijloacelor ce duc la izbândă întru deprinderea de a umbla înaintea lui Dumnezeu. Și aceasta mai întâi de toate este : să stai cu luare aminte în inimă şi să-l chemi pe Domnul, care este pretutindeni. Rădăcina unei bune întocmiri lăuntrice este frica de Dumnezeu. Ea trebuie dobândită în aşa fel ca să nu mai fugă de la noi... Ea va ţine toate în încordare şi nu va lăsa să cadă în delăsare nici mădularele şi nici gândurile, zidind în noi o inimă veghetoare şi un cuget treaz. Dar noi trebuie să nu uităm niciodată şi să ne dăm seama că izbânda în viaţa duhovnicească şi în toate desfăşurările ei este rodul darului lui Dumnezeu. Noi avem şi duhul, cugetul nostru, dar el este neputincios. El capătă putere, când se va coborî darul peste el.

99. Căutaţi şi veţi afla. Ce trebuie să căutăm ? O legătură vie şi simţită cu Dumnezeu. Asta o dă Harul Sfântului Duh, dar e nevoie ca şi noi să ne ostenim pentru a o dobândi. Dar încotro să ne îndreptăm osteneala ? Spre lucrarea de a ne aduce aminte de Domnul, ca unul ce este aproape şi chiar în inima noastră. Ca să izbutim în această lucrare, se dă sfatul ca să deprindem rugăciunea lui Iisus : "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă" ! Repetând-o neîncetat, cu gândul la Dumnezeu, Care se află în inimă sau aproape de inimă. Stai cu luare aminte în inimă în faţa lui Dumnezeu şi spune : "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". Toată lucrarea e cuprinsă în aceasta şi, după chiar fiinţa lucrului în sine, nimic nu se mai cere. Lucrarea este să stai cu mintea în inimă înaintea feţei Domnului şi să-I spui rugăciunea. Odată cu aceasta, să ştii că rugăciunea minţii e să stai cu mintea înaintea Domnului, cu suspinuri îndreptate către El, iar rugăciunea lui Iisus : "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă !" este rugăciunea de cuvânt vorbit, din afară. Prin acest mijloc, amintirea de Dumnezeu se va întări în minte şi faţa lui Dumnezeu va străluci în sufletul tău ca soarele. Pune un lucru rece în faţa soarelui şi el se va încinge. Tot aşa se va încălzi şi sufletul la pomenirea lui Dumnezeu, Care este un soare al cugetului. Iar ce va urma mai târziu, vei vedea singur. Osteneala cea dintâi este deprinderea de a repeta neîncetat rugăciunea lui Iisus; ziceţi mereu cu gândul la Dumnezeu. Și aici este întreg secretul.

100. Întrebi ce este de trebuinţă pentru rugăciunea lui Iisus. Aşa cum o faci, e bine. Adu-ţi aminte de Domnul şi numai aşa s-o faci. Lucrul acesta ţi-l aduc cu putere aminte : tu trebuie să stai cu luare aminte în inimă şi să te afli acolo înaintea feţei lui Dumnezeu, Care pretutindenea este şi, prin urmare, în dumneata, El care vede toate şi prin urmare, şi cele ce se petrec înlăuntrul tău. Ceva mai temeinic va începe, când în inimă va lua fiinţă acel foc mic. Oboseşte-te să n-o întrerupi şi ea se va împuternici în aşa măsură, încât se va repeta singură şi atunci va începe să murmure pârâiaşul, cum spunea stareţul Partenie, cel din Lavra Peşterilor din Kiev. Iar din cei din vechime a spus cineva : aşa cum tâlharii care s-au apropiat de casă, ca să se furişeze într-însa şi să o prade, îndată ce aud că înlăuntru vorbeşte cineva, nu îndrăznesc să mai pătrundă înăuntru, tot astfel, când vrăjmaşii noştri se furişează, ca să-l prade şi când colo aud că susură rugăciunea, dau târcoale în jurul lui, dar le e frică să intre înăuntru.

101. Ceea ce trebuieşte căutat prin rugăciune este să împliniţi un simţământ de isihie, de linişte, dar care aprins să nu te mai abată de la faţa lui Dumnezeu; să nu râvneşti însă anumite mişcări şi încântări, iar când Dumnezeu îţi va trimite anumite simţiri duhovniceşti în rugăciune, tu să mulţumeşti pentru ele, dar să nu ţi le însuşeşti ca ale tale şi să nu-ţi pară rău ca după o mare pierdere, când se vor îndepărta, ci să te cobori întotdeauna din înălţimea lor la acest simţământ liniştit care stă îndreptat spre Dumnezeu.

DESPRE ADUCEREA AMINTE DE DUMNEZEU

   102. Eu ţi-am pomenit adesea, buna mea soră, despre aducerea aminte de Dumnezeu, şi acum din nou îţi spun, că dacă nu te vei osteni şi nu vei asuda ca să se întipărească în inimă şi în mintea ta acest nume de înfricoşare, în deşert te dai liniştei, în deşert mai cauţi, în deşert te dai postului, în deşert priveghezi. Într-un cuvânt, toată osteneala nu va avea niciun preţ fără o asemenea lucrare, fără aducerea aminte de Dumnezeu. Aceasta este începutul isihiei, al liniştei pentru Dumnezeu, aceasta este şi sfârşitul ei. Numele acesta mult dorit este sufletul liniştei şi tăcerii. În pomenirea lui se cuprinde şi bucuria şi veselia, lepădarea păcatelor şi bogăţia faptelor bune. Acest nume preaslăvit l-au câştigat doar puţini, dar numai prin linişte şi prin tăcere. Dealtminteri, omul nici nu-l poate afla, chiar dacă se va forţa mult pe sine însuşi. De aceea, cunoscând puterea acestui cuvânt, eu întotdeauna îndemn dragostea ta întru Hristos ca să te dai liniştei şi să faci, fiindcă prin mijlocirea acestor virtuţi se îmbogăţeşte aducerea aminte de Dumnezeu.

103. Dumnezeu este pretutindenea şi se află pururea cu noi, îl avem în noi şi întru noi. Dar noi nu suntem întotdeauna cu El, pentru că nu ne aducem aminte de El şi, pentru că nu ne aducem aminte, ne îngăduim multe lucruri pe care altminterea nu ni le-am îngădui, dacă ne-am aminti de El. Ia-ţi asupra ta osteneala să te deprinzi cu această aducere aminte ! Pune-ţi drept lege : să-ţi fie mintea şi inima întotdeauna cu Domnul şi să nu îngădui gândurilor să rătăcească, ci îndată ce vor să fugă, să le întorci, iar înapoi şi să le sileşti să şadă acasă, în cămara inimii tale, ca să stea de vorbă cu preadulcele Iisus. Îţi trimit în legătură cu acest cuvânt o carte, mică : "Scrisori despre viaţa duhovnicească" care în întregime năzuieşte să ajute întărirea minţii în inimă prin luarea aminte către Domnul şi cu stare de rugăciune.

104. Cu cât te vei întări mai mult în pomenirea lui Dumnezeu, sau în starea cea cu mintea înaintea lui Dumnezeu, cu atât gândurile ele singure se vor linişti din ce în ce mai mult şi se vor rătăci mai puţin. Aşezarea înlăuntrul nostru şi izbândirea în rugăciune sunt legate laolaltă. Aminteşte-ţi că, chiar de la început, "Scrisorile" vorbesc despre duhul nostru. Restatornicia duhului în (dreptul) drepturile sale nu este decât aceasta. Când se va face această restatornicie, atunci va începe şi prefacerea cea lucrătoare, schimbarea la faţă a întregii vieţi a sufletului şi a trupului nostru, precum şi a lucrurilor din afară, care vor trece prin neprihănire şi atunci tu vei ajunge omul cel adevărat.

105. Când în omul cel lăuntric se va statornici pomenirea lui Dumnezeu, atunci se va sălăşlui în tine Iisus Hristos Domnul. Atât una cât şi alta merg împreună. Și semnul acesta să-ţi fie semnul cel după care te poţi încredinţa că lucrarea aceasta prea minunată a şi început să se săvârşească în dumneata şi anume - un simţământ deosebit de căldură pentru Domnul. Dacă vei îndeplini toate cele mai dinainte spuse, atunci un astfel de simţământ va începe să se arate şi din ce în ce mai des şi mai târziu va ajunge să fie şi neîntrerupt. Acest simţământ este dulce şi de la prima lui arătare trezeşte şi căutarea lui, ca să nu se mai irosească din inimă, pentru că în el se află raiul. Vrei să intri mai repede în acest rai ? Iată ce trebuie să faci : când te rogi, să nu te ridici de la rugăciune înainte de a trezi în inimă un anumit simţământ pentru Dumnezeu, fie sau cu evlavie, sau de devotament, sau de recunoştinţă sau preamărire, sau smerenie şi zdrobire şi încredere sau nădejde; de asemenea, atunci când vei începe să citeşti vreo rugăciune, nu părăsi citirea până nu vei ajunge să simţi adevărul citit. Aceste două simţăminte, încălzindu-se reciproc, pot, dacă vei lua aminte de sine - să te ţină toată ziua sub înrâurirea lor. Dă-ţi osteneala să îndeplineşti cu exactitate aceste două metode şi vei vedea singur ce va urma.

106. Aducerea aminte de Dumnezeu este altoită în sufletul nostru de Însuşi Dumnezeu. Dar, pentru ca să ajungă la aceasta, sufletul trebuie să se străduiască şi să se ostenească. Nevoieşte-te silindu-te cu toată puterea în neîncetata aducere aminte de Dumnezeu. Și Dumnezeu, văzând cu câtă osârdie doreşti acest lucru, îţi va da ţie aducere aminte de El.

107. În toată vremea, de la deşteptare şi până la culcare, umblă în aducerea aminte de Dumnezeu, Cel care în tot locul este de faţă, crescând în tine gândul că Domnul vede şi numără toate mişcările cugetelor şi inimii tale. Pentru aceasta roagă-te neîncetat cu rugăciunea lui Iisus şi, din timp în timp, apropiindu-te de icoane, fă câteva închinăciuni potrivit cu cerinţa şi mişcarea inimii tale, aşa încât toată curgerea zilei să fie din răstimp în răstimp întreruptă prin mai multe închinări şi să treacă într-o neîncetată cugetare de Dumnezeu şi în săvârşirea rugăciunii lui Iisus, oricare ar fi felul de îndeletnicire al tău.

108. Toată problema stă în faptul ca să ne deprindem ca să ţinem pururea luarea aminte asupra Domnului, Care este pretutindenea, vede toate, doreşte ca toţi să se mântuiască şi e gata să ne ajute în această lucrare. Această deprindere nu ne face să ne întristăm. Tristeţea lăuntrică sau cea din afară nelinişteşte, pe câtă vreme deprinderea îi procură sufletului o mulţumire deplină, care, hrănind sufletul nu-şi va îngădui niciun simţământ de sărăcie şi de neîmplinire, aruncându-se pe sine însuşi şi toate ale sale în mâinile Domnului, şi dând naştere unei simţiri care ne descoperă neîncetata Lui ocrotire şi ajutorul Lui.

109. Rugăciunea nu se săvârşeşte numai când stai la rugăciune. Ci, dacă îţi mintea şi inima îndreptate spre Dumnezeu şi încordate, te afli tot în rugăciune, în orice situaţie vei fi. Pravila rugăciunii se face când îi vine timpul, dar cealaltă stare de rugăciune îşi are drumurile ei. Calea ce duce spre dânsa este deprinderea de a ne aminti întotdeauna de Dumnezeu şi de ceasul cel din urmă, dimpreună cu judecata care îi urmează. Iată, orânduieşte-ţi în acest chip cele lăuntrice şi totul va merge bine. Asta va fi lucrarea de a închina înlăuntru orice pas lui Dumnezeu. Iar paşii trebuiesc îndreptaţi potrivit poruncilor. Iar poruncile le ştiţi. Iată totul ! Orice întâmplare o putem conduce spre poruncile Domnului şi să închinăm lui Dumnezeu, înlăuntrul nostru, lucrarea noastră ce se face pentru El. În acest chip întreaga noastră viaţă va fi închinată lui Dumnezeu. Și ce se mai cere ? Nimic ! Vedeţi cât e de simplu. Râvna pentru mântuire o aveţi. Când râvna este, ea se dovedeşte printr-o fierbinte grijă de mântuire. Trebuie să fugim pe toate căile de răceală. Răceala se întâmplă în felul următor : începe prin uitare. Se uită binefacerile lui Dumnezeu şi Însuşi Dumnezeu şi mântuirea întru El, primejdia de a fi fără Dumnezeu, iar amintirea morţii pleacă de la noi - într-un cuvânt se închide tot câmpul duhovnicesc. Acest lucru vine şi de la vrăjmaşul şi de la risipirea gândurilor, prin lucruri, prin griji, prin desele întâlniri cu oamenii. Când toate acestea se uită, inima se răceşte şi simţirea pentru cele duhovniceşti se întretaie, şi iată cum vine nesimţirea. Iar când se întâmplă acest lucru, odată cu el se produce şi mişcarea nepăsării şi neîngrijirii. Ca urmare, îndeletnicirile cele duhovniceşti se amână pe un anumit timp şi apoi sunt părăsite cu totul. Și astfel, începe din nou viaţa omului vechi, nepăsătoare şi indiferentă, care uită de Dumnezeu şi care trăieşte pentru propriile sale plăceri. Și chiar dacă în toate acestea nu va fi nimic păcătos, dar nici pe cele duhovniceşti nu le cauţi, e o viaţă deşartă. Dacă nu vrei să cazi în această prăpastie, atunci fereşte-te de primul pas, de uitare. De aceea, umblă întotdeauna în aducerea aminte de Dumnezeu, adică despre Dumnezeu şi despre lucrurile lui Dumnezeu. Această amintire va întreţine simţirea pentru El, iar din una şi din alta, se va încălzi mereu râvna. Și aceasta este viaţa.

110. În ce priveşte rugăciunea minţii fiţi cu băgare de seamă, ca în timpul necontenitei aduceri aminte de Dumnezeu, să nu uitaţi să aprindeţi şi frica de Dumnezeu plină de evlavie şi de dorinţa de a cădea în pulberea pământului înaintea feţei lui Dumnezeu, Care este un Tată milostiv, dar şi un Judecător neînfricoşat. Deasa aducere aminte de Dumnezeu, neîntovărăşită de evlavie, toceşte şi ea simţământul fricii de Dumnezeu şi, prin aceasta, îl lipseşte de acea lucrare mântuitoare pe care o are în sfera de acţiuni duhovniceşti şi pe care, fără ea, nimic nu poate produce.

111. Întrebaţi de rugăciune. Găsesc la Sfinţii Părinţi că, atunci când te rogi, trebuie să izgoneşti toate închipuirile din minte. Eu tocmai aşa mă silesc să fac, străduindu-mă să mă păstrez în încredinţarea că Dumnezeu este oriunde, este şi aici unde e gândul meu şi simţământul meu. Ca să scap cu totul de chinuri nu izbutesc, dar ele se evaporează din ce în ce mai mult. Cred că este un termen, când ele vor dispare cu desăvârşire.

III. FIINŢA VIEŢII CREŞTINE

   112. Mulţi îşi îndreaptă atenţia spre educaţia creştină, dar nu o duc până la capăt sau trec cu vederea peste partea cea mai substanţială şi mai grea din viaţa creştină, oprindu-se la cele ce sunt mai uşoare, la cele ce se văd, la cele din afară. Această educaţie neîndestulătoare sau neîndrumată cum trebuie, ia naştere la persoane care totuşi păzesc cu multă băgare de seamă toate rânduielile întemeiate de o viaţă cucernică, dar care dau prea puţină atenţie sau deloc, mişcărilor lăuntrice ale inimii şi adevăratei propăşiri a unei vieţi duhovniceşti lăuntrice. Ei sunt străini de păcatele moarte, dar nu urmăresc mişcările gândurilor din inimă. De aceea, ei uneori mai judecă şi se mai laudă şi se mai trufesc si se mai supără dintr-un simţământ al dreptăţii lucrării lor, se mai lasă uneori duşi de o frumuseţe şi de mângâieri, uneori rănesc chiar cu cuvântul într-un avânt de nemulţumire, se lenevesc să se roage şi în rugăciune se lasă furaţi de gânduri deşarte şi de cele asemănătoare şi ei nu sunt nimic. Aceste mişcări sunt de puţină însemnătate pentru ei. Au mers la biserică ori s-au rugat acasă, după rânduiala moştenită, şi-au îndeplinit treburile obişnuite şi rămân cu desăvârşire mulţumiţi şi liniştiţi. Dar cât despre ceea ce se petrece în acest timp în inimă, puţin le pasă; şi cu toate acestea, cele ce se petrec în inimă, ele pot făuri cele rele şi, prin aceasta să le răpească tot preţul din viaţa lor dreaptă şi pioasă. Să luăm acum următorul stadiu : cineva ce îşi săvârşeşte lucrarea mântuirii în chip nedesăvârşit, ajunge să-şi dea seama de această lipsă, vede calea piezişă pe care merge şi lipsa de ceva temeinic în osteneala sa. Acel cineva se întoarce în felul acesta de la cucernicia cea din afară spre cea dinlăuntru. Îi aduc aci sau citirea cărţilor ce tratează despre viaţa duhovnicească sau vorbirea cu cei ce cunosc în ce constă fiinţa vieţii creştine, sau nemulţumirea cu propriile sale osteneli, presimţirea că e lipsit de ceva şi parcă nu merg lucrurile aşa cum trebuie. În ciuda corectitudinii lui, el nu are liniştea lăuntrică; nu găseşte în el ceea ce este făgăduit adevăraţilor creştini - pacea şi bucuria întru Duhul Sfânt - (Rom.14,17). Când va lua într-însul naştere această cugetare neliniştitoare, atunci convorbirea cu cunoscătorii sau cărţile îl lămuresc cam cum sunt lucrurile şi descoperă lipsa elementelor substanţiale în întocmirea vieţii lui, lipsa de atenţie pentru mişcările lăuntrice şi pentru conducerea de sine. El înţelege că fiinţa vieţii creştine stă în aceea că noi să ne aşezăm cu mintea în inimă în faţa lui Dumnezeu, întru Domnul Nostru Iisus Hristos şi prin darul Sfântului Duh, iar de acolo cârmuind toate mişcările lăuntrice şi toate lucrările cele din afară, să le potrivim pe toate şi pe cele mici şi pe cele mari, care se petrec în noi, spre slujba lui Dumnezeu, Celui în trei ipostasuri, jertfindu-ne Lui desăvârşit conştienţi şi liberi.

113: Dându-şi seama în ce constă fiinţa vieţii creştine şi neavând-o el în sine, mintea începe să lucreze ca să ajungă acolo, citeşte, cugetă, stă de vorbă. În acest timp adevărul, care spune că viaţa atârnă de unirea cu Dumnezeu, este înfăţişat şi dezbătut în felurite chipuri, dar tot mai rămâne departe de inimă, tot încă nu se simte; de aceea, nici roade nu aduce.

114. Râvnitorul se îndreaptă spre cele lăuntrice şi ce credeţi că găseşte aici ? O neîncetată rătăcire a gândurilor, o neîntreruptă năvală din partea patimilor, o îngreuiere şi o răceală a inimii, o încăpăţânare şi nemişcare la ascultarea, dorinţa de a face toate după bunul plac; într-un cuvânt, găseşte înlăuntrul său iarăşi toate într-o stare foarte proastă. Din nou se aprinde râvna şi ostenelile se îndreaptă de data aceasta spre viaţa sa proprie duhovnicească, spre gândurile şi stările inimii. În îndrumările care îl îndreaptă spre o viaţă lăuntrică duhovnicească, el va găsi că este nevoie să observe mişcările inimii - ca să nu scape acolo nimic din cele rele - că nu trebuie să-şi aducă aminte de Dumnezeu şi altele. Se încep ostenelile şi silinţele în această direcţie. Dar gândurile nu pot fi stăpânite aşa cum nu poţi stăpâni văzduhul, care e în veşnică mişcare, nu poţi opri simţămintele şi mişcările rele, aşa cum nu poţi opri duhoarea cea rea ce iese dintr-un cadavru în descompunere, şi mintea nu poate sui spre aducerea aminte de Dumnezeu, aşa cum nu poate sui o pasăre udă şi îngheţată. În acest caz, ce este de făcut ? Unii spun : rabdă şi osteneşte-te. Se începe răbdarea şi osteneala, dar înlăuntru se petrec aceleaşi lucruri. Iese în cale în cele din urmă cineva din cei ce cunosc stadiul acesta şi el îl lămureşte; pricina pentru care tot lăuntrul tău este în neorânduială, e pentru că acolo se ascunde ceva ce-ţi descompune puterile, şi anume : pentru că mintea merge după bunul său plac, iar inima după hatârul ei; e nevoie să-ţi uneşti mintea cu inima; atunci rătăcirea gândurilor va înceta şi tu vei pune mâna pe cârma care conduce corabia sufletului, pe pârghia prin care vei începe să pui în mişcare întreaga-ţi lume lăuntrică. Dar cum o putem face ? Să ne deprindem să ne rugăm cu mintea în inimă : "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă !" şi această rugăciune când te vei învăţa să o faci cum trebuie, sau mai bine zis, când li se va altoi în inimă, te va conduce spre ţelul dorit; ea îţi va uni mintea cu inima, se va potoli rătăcirea gândurilor şi-ţi va da puterea să-ţi dirijezi mişcările sufletului tău.

115. În vremea unei întorsături prielnice pe care o pot lua lucrurile duhovniceşti, după o serioasă cugetare, omul se hotărăşte să nu cadă pradă risipirilor, ci să trăiască potrivit cu cele insuflate de frica lui Dumnezeu şi de conştiinţa lepădării de sine. Pentru această hotărâre darul lui Dumnezeu, care până acum lucra din afară; intră înlăuntru prin Sfintele Taine, iar duhul omului, până acum neputincios, se face puternic. De această parte trece de aici înainte, în întregime conştiinţa şi libertatea şi în om începe ca o viaţă lăuntrică trăită în faţa lui Dumnezeu, o viaţă cu adevărat liberă, de sine lucrătoare, cu deplină înţelepciune. Cerinţele sufleteşti şi trupeşti şi trebuinţele întâmplătoare din afară, nu-l mai răspândesc, dimpotrivă, el începe să le conducă, după cum îi dă duhul puterea. Ca unul ce e stăpân pe sine, el se aşază pe prestolul inimii şi de acolo porunceşte, cum trebuie să fie şi cum trebuie să facă fiecare. O asemenea stăpânire de sine începe din întâia clipă a prefacerii şi a sălăşluirii darului; în forma ei desăvârşită însă ea nu se vădeşte niciodată. Adeseori, stăpânitorii de altă dată sparg zidurile şi nu se mulţumesc numai cu alarma pe care o produc în oraşul lăuntric, ci deseori îl iau prizonier şi însuşi stăpânitorul oraşului. Astfel de întâmplări se petrec mai adesea la început; dar puterea râvnei încordate, statornicia atenţiei încordată spre noi înşine şi spre lucrarea noastră, precum şi răbdarea cea înţeleaptă în toate ostenelile depuse în această lucrare, fac cu ajutorul darului lui Dumnezeu, din ce în ce mai rare aceste întâmplări. În sfârşit, duhul devine atât de puternic, încât atacurile care altădată aveau înrâurire asupra lui, se pot asemăna cu un firicel de praf ce se loveşte de un perete de granit. Duhul petrece în sine fără să mai iasă afară, stând înaintea lui Dumnezeu şi stăpâneşte prin puterea lui Dumnezeu cu o netulburată tărie.

116. Cei ce caută împărăţia lui Dumnezeu cea lăuntrică, sau legătura vie cu Dumnezeu, în chip firesc cugetă mereu numai la Dumnezeu, îndreptându-şi cu sârguinţă mintea spre El şi nu vrea să citească şi să vorbească decât despre El. Dar aceste singure îndeletniciri fără altele despre care voi vorbi mai târziu, nu îl vor duce la cele căutate. La mistici, îndeletnicirile de mai sus, ele singure ies la iveală, întrucât unii ca aceştia sunt oameni teoretici, iar nu practici. Privitor la acest subiect, sunt câteva lucruri de prisos şi în îndrumările catolice spre o viaţă duhovnicească, iar acestea nu sunt fără primejdie. Ele te deprind cu lucrurile uşoare : fiindcă e mai uşor să te gândeşti cu mintea decât să te rogi sau să iei aminte la sine : te predispun spre părerea de sine, întrucât sunt o lucrare a minţii care e atât de înrudită cu îngâmfarea şi se pot răci cu totul când vor trece spre o aplicare practică şi, ca urmare, pot să oprească un succes temeinic prin măgulirea pricinuită de izbânda minţii în această lucrare. Tocmai de aceea, învăţătorii sănătoşi ne apără de asemenea lucruri şi ne sfătuiesc să nu ne înfundăm prea mult în această ocupaţie, care se face spre paguba altor îndeletniciri.

117. Acest lucru îl vom înţelege mai bine, dacă vom arăta ce se întâmplă cu sufletul şi cum trebuie să ne purtăm când vom avea o mare dorinţă să ne rugăm sau când vom fi traşi de duhul spre rugăciune. Aceasta o încearcă toţi într-un grad mai mare sau mai mic, atât în vremea trecerii de la căutarea prin propriile osteneli spre o vie legătură cu Dumnezeu, cât şi după ce ajungem la ea. Această stare se potriveşte cu starea în care se află omul când cade pe gânduri. Căzând pe gânduri, el intră înlăuntrul său şi se concentrează înlăuntrul său, fără să ia aminte la starea lui din afară, la persoane, lucruri şi întâmplări. Tot astfel se petrece şi aici : numai că acolo e treaba minţii, iar aici e treaba inimii. Când se află tras către Dumnezeu, sufletul se adună în sine şi se aşază înaintea feţei lui Dumnezeu şi, sau revarsă înaintea lui nădejdile sale şi durerile inimii, ca Ana, mama lui Samuil, sau îl slavosloveşte ca Prea Sfânta Fecioară Maria, sau stă înaintea feţei Lui, plină de uimire, cum adeseori stătea Sf. Apostol Pavel. Aici se curmă tot ce este lucrare personală, cum sunt gândurile, intenţiile şi tot ce este din afară pleacă din câmpul atenţiei. Însuşi sufletul nu vrea să se ocupe cu nimic din cele străine. Aceasta se întâmplă şi în biserică, şi chiar la pravila de rugăciune, sau în timpul citirii şi meditaţiei, uneori chiar în vremea unor îndeletniciri din afară şi în mijlocul unei adunări de oameni. Dar în toate cazurile acestea adunarea în noi înşine nu atârnă de bunul nostru plac. Uneori, cel ce încearcă această tragere îşi poate aduce aminte de ce poate dori repetarea ei, poate să se încordeze spre a o redobândi, iar prin propriile sale silinţe nu o va atrage; ea îl află. Cât despre liberul nostru arbitru, nu-i rămâne decât un singur lucru de făcut : când ea te va afla, să nu-ţi îngădui să o tulburi, ci să te îngrijeşti, pe cât te ţin puterile, să-i dai libertatea să petreacă în tine o vreme cât mai îndelungată.

118. În cele din urmă, trece perioada căutărilor obositoare : fericitul căutător primeşte cele căutate; el află locul inimii şi se opreşte acolo cu mintea înaintea Domnului şi stă în faţa Lui fără să mai iasă, ca un credincios supus înaintea împăratului, şi de la care primeşte stăpânirea şi puterea să-şi conducă toate ale sale, atât pe cele dinlăuntru cât şi pe cele din afară, în chipul cel mai plăcut Lui. Acesta este momentul când Împărăţia lui Dumnezeu vine înlăuntrul nostru şi începe să apară în puterea ce îi este proprie ei.

119. Se începe osteneala deprinderii ce se naşte către Domnul, deprinderea acestei lucrări mântuitoare. Mugurii roadelor dau viaţă credinţei, credinţa întăreşte truda şi înmulţeşte roadele; lucrarea dă în pârgă, se coace. În continuarea tocmai acestei osteneli de deprindere a rugăciunii minţii ce se înalţă către Dumnezeu, acele trageri înlăuntru înaintea lui Dumnezeu, despre care s-a vorbit mai sus, devin din mila lui Dumnezeu mai dese. Dar mai târziu se întâmplă ca această tragere înlăuntru se întăreşte pentru totdeauna şi petrecerea înlăuntru înaintea Domnului ajunge neîntreruptă. Iată tocmai aceasta este instalarea Împărăţiei lui Dumnezeu înlăuntrul nostru. Dar, vom adăuga; aceasta este totodată şi începutul unui nou ciclu de schimbări în viaţa lăuntrică, pe care se cuvine să-l numim înduhovnicirea sufletului şi trupului. Iar din punct de vedere psihic trebuie să spunem despre Împărăţia lui Dumnezeu următoarele : împărăţia lui Dumnezeu se zămisleşte în noi, când se uneşte mintea cu inima, topindu-se laolaltă cu aducerea aminte de Dumnezeu. Atunci omul predă în mâinile Domnului, ca pe o jertfă plăcută Lui, conştiinţa şi libertatea sa, iar de la El primeşte stăpânirea sa însuşi şi prin puterea primită de la El, îşi conduce întreaga fiinţă, lăuntrică şi din afară, ca din partea lui.

120. Ceea ce îl îngrijorează mai mult decât orice pe căutător este aşadar, starea lăuntrică, cea de gânduri şi de dorinţe; întreaga lui râvnă este îndreptată spre chipul cum ar putea fi înlăturată această stare. Mai ales că nici nu există alt mijloc de a dobândi acel simţământ duhovnicesc sau căldura aceea a inimii, din vremea aducerii aminte de Dumnezeu. Dar îndată ce se va înfiripa această căldură, gândurile se vor potoli şi ele, atmosfera lăuntrică va deveni limpede şi se vor arăta deplin la iveală toate înmuguririle mişcărilor bune şi rele din suflet, iar omul va primi puterea să le izgonească pe cele din urmă. Această lumină lăuntrică se răspândeşte şi asupra celor din afară şi acolo va da omului putinţa să deosebească ceea ce trebuie de ceea ce nu trebuie, împărtăşindu-i şi tăria să se statornicească în cele dintâi, în ciuda tuturor piedicilor; într-un cuvânt, atunci începe adevărata viaţă duhovnicească; reală, care până acum are numai căutare, şi care chiar dacă se şi ivea uneori, nu apărea decât în frânturi. Și anume în vremea acelor trageri înlăuntru, de care s-a vorbit, se iveşte căldura, dar ea se curmă odată cu încetarea tragerii înlăuntru. Pe când acum, căldura care se zămisleşte în inimă, rămâne acolo fără să mai iasă vreodată şi ţine mintea pironită asupra ei tot fără ieşire. Când mintea se află în inimă, atunci se petrece tocmai unirea minţii cu inima, care preînchipuie integritatea organismului nostru duhovnicesc.

121. Domnul va veni să-şi reverse lumina Sa asupra cugetării voastre, să cureţe simţirea voastră; să călăuzească lucrările voastre. Voi veţi simţi puteri pe care nu le-aţi cunoscut mai înainte. Va apare şi va veni nu în chip simţit şi văzut, ci în mod nevăzut şi duhovnicesc, dar nu mai puţin în chip real. Drept semn, slujeşte necurmată ardere a inimii, în timpul căreia mintea, stând în inimă, se topeşte în amintirea de Dumnezeu, se întăreşte petrecerea înlăuntru şi, ca urmare, se observă tot ce se petrece acolo şi cele ce sunt plăcute lui Dumnezeu se primesc, iar tot ce este păcătos şi toate faptele se conduc (după o precisă conştiinţă a lor) de voia lui Dumnezeu; se dă puterea să conduci întreg cursul vieţii şi cea dinlăuntru şi cea din afară, se dă stăpânirea asupra noastră înşine. Omul, de obicei, este mai mult lucrat decât lucrător. Libertatea de a lucra el o primeşte când simte în inimă venirea Domnului. Atunci se împlineşte făgăduinţa : "dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr" (Ioan 8, 36).

122. S-ar putea să pară curios, că legătura cu Dumnezeu mai trebuie încă ajunsă, când ea este deja, sau se dă în taina botezului ori a pocăinţei, căci se spune : "câţi în Hristos v-aţi botezat; în Hristos v-aţi şi îmbrăcat" (Gal. 3, 37) sau "voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu" (Col. 3, 3). Ba chiar, după o simplă înţelegere, Dumnezeu este pretutindenea, nu e departe de fiecare din noi, până când îl vom găsi (Faptele Apostolilor 17, 27), şi e gata să se sălăşluiască în fiecare, care e gata să-L primească. Numai simpla nepăsare, păcătoşenie, ne despart de El. Acum, când cel pocăit a lepădat totul şi s-a predat Domnului, ce-l împiedică pe Dumnezeu să se sălăşluiască în El ? Ca să înlăturăm asemenea nedumerire, trebuie să deosebim felurite forme de legătură cu Dumnezeu. Ea începe din ziua trezirii şi se manifestă, din partea omului, prin căutare, prin năzuinţă spre Dumnezeu, iar din partea lui Dumnezeu, prin bunăvoire, prin conlucrare, prin ocrotire : Dumnezeu se află încă în afară de om, şi omul este în afară de Dumnezeu; nu se întrepătrund, nu intră unul într-altul. În taina botezului sau a pocăinţei, Domnul intră înlăuntrul omului cu darul Său şi-i dă să guste toată dulceaţa Dumnezeirii cu atâta îmbelşugare şi atât de simţit, cum le dă propriu-zis celor desăvârşiţi, dar mai târziu iarăşi ascunde această arătare a legăturii Lui, reînoind-o numai din când în când, şi chiar atunci, uşor, numai ca în răsfrângerea unei oglinzi, iar nu în original, lăsându-l pe om în necunoştinţă de Sine şi de petrecerea Sa într-însul, până la o anumită măsură de creştere, sau de educaţie, potrivit cu înţeleapta Lui călăuzire. Dar după acestea, Domnul arată în chip simţit, sălăşluirea Sa în duhul, cugetul omului, care atunci ajunge biserică ce se umple cu Dumnezeirea cea în trei ipostaze. Astfel, sunt trei chipuri în legătură cu Dumnezeu; întâia este legătura cea de gând, care se întâmplă în perioada întoarcerii, iar celelalte două sunt lucrătoare;. Dar una din ele este ascunsă, nevăzută pentru alţii şi neştiută nici de om însuşi, iar cealaltă este vădită atât pentru el însuşi cât şi pentru alţii.

123. Darul lui Dumnezeu, care la început vine prin trezvie, iar mai târziu prin toată perioada de întoarcere, îl taie pe om în două, îl aduce la conştiinţa acestei dedublări, la vederea celor nefireşti şi a celor ce trebuie să fie fireşti şi-l conduce până la hotărârea să taie sau să cureţe tot ce este nefiresc, pentru ca să se arate într-o lumină deplină firea cea care este asemenea cu Dumnezeu. Dar este vădit, că o astfel de hotărâre nu este decât începutul lucrării. Prin ea omul ieşit din stăpânirea străină şi ascunsă a nefirescului numai cu conştiinţa şi cu liberul arbitru, se leapădă de aceasta şi se lipeşte de firea aşteptată şi dorită; dar în realitate, în toată alcătuirea lui rămâne încă aşa cum era, adică îmbibat de păcat şi atât în toate puterile sufletului, cât şi în toate funcţiile trupului o ascunsă stare pătimaşă ca şi mai înainte, cu o singură deosebire, că mai înainte, toate acestea erau dorite, erau alese şi erau lucrate din partea omului cu dorinţă şi cu poftă, pe când acum ele nu mai sunt dorite, nu mai sunt alese, ci dimpotrivă sunt urâte, sunt călcate în picioare, sunt alungate. În acest timp omul se desprinde de sine însuşi ca dintr-un hoit împuţit şi îşi dă seama, care parte din fiinţa lui sloboade duhoare de patimi şi împotriva voinţei revarsă râu mirositor, uneori până i se întunecă mintea, acea întreagă miazmă ce iese dintr-însul. În acest chip, viaţa adevărată, viaţa harică este la început în om numai o sămânţă, o scânteie; dar sămânţa este sămânţă în mijlocul spinilor, scânteia este acoperită peste tot de cenuşă. Este încă o lumină slabă, care licăreşte printr-o ceaţă din cele mai dese. Omul s-a lipit de Dumnezeu conştient şi de bunăvoie şi Dumnezeu l-a primit, s-a unit cu El în virtutea acestei conştiinţe şi bunăvoinţei proprii; sau în virtutea minţii şi duhului, cum se spune despre această unire la Sfântul Antonie şi Macarie cel Mare. Fiindcă din tot ce este bun, mântuitor şi plăcut lui Dumnezeu în om; este numai atât. Toate celelalte părţi se află încă prizoniere şi nu voiesc, nici nu pot încă să se supună cerinţelor unei vieţi noi. Mintea, chiar, nu poate cugeta într-un chip nou, ci gândeşte după felul ei vechi; voinţa nu poate dori într-un chip nou, ci voieşte după vechiul ei fel, inima nu poate simţi într-un chip nou, ci simte după calapodul cel vechi. Acelaşi lucru se petrece şi în trup, în toate funcţiunile lui. Ca urmare el este în întregime necurat, afară de un singur punct, pe care îl formează puterea conştientă şi liberă : mintea şi duhul. Dumnezeu, care este cel mai curat, se uneşte tocmai cu această singură parte, iar toate celelalte părţi, fiind necurate, rămân în afară de El, deşi El e gata să-l umple pe om în întregime, dar nu o face pentru că omul este necurat. Mai târziu, de îndată ce el se va curăţi, Dumnezeu îşi va trimite numaidecât deplina Sa sălăşluire.

124. Aşadar, Domnul, venind în unire cu duhul omului, nu-l umple îndată în întregime sau se sălăşluieşte în el. Aceasta nu atârnă de El, ci de noi şi anume de patimile care au pătruns ca topite, în toate puterile firii noastre, care încă nu au fost scoase din el şi nu au fost înlocuite prin virtuţi contrare. Dar lucrând cu toată râvna împotriva patimilor, trebuie să ne întoarcem în acelaşi timp ochii minţii către Dumnezeu; în aceasta stă punctul de plecare, de care trebuie să ţinem seama în zicerea întregii rânduieli de viaţă plăcută lui Dumnezeu, cu care trebuie să măsurăm şi să vedem, dacă regulile născocite şi nevoinţele întreprinse sunt drepte sau strâmbe. Neînţelegând toată această putere, unii se opresc numai la nevoinţa şi exerciţiul din afară, alţii numai la fapte bune şi la deprinderile cu ele, fără să se mai întindă mai sus, iar cei din categoria a treia trec de-a dreptul la contemplare. Nevoie este de toate aceste lucrări, dar toate trebuiesc făcute la rândul lor. La început, toate se găsesc în sâmbure, apoi se dezvoltă nu numai într-un singur fel, ci deosebit în cutare sau cutare parte, cu toate că este de neînlăturat trecerea prin anumite trepte, adică suirea de la nevoinţele cele din afară la cele lăuntrice, iar de la unele şi altele spre contemplare, iar nu răsturnat.

125: Prima sămânţă dintr-o viaţă nouă constă din unirea libertăţii şi a darului şi rodirea ei va fi dezvoltarea chiar a aceloraşi unice elemente. Aşa cum la început, când dându-şi făgăduinţa să trăiască după voia lui Dumnezeu, întru slava Lui, pocăitul zicea : "numai Tu să mă împuterniceşti şi să mă întăreşti", tot aşa acum în întreaga vreme, ce vine după aceasta să se predea pe sine în fiecare clipă, ca să spun aşa, către faţa lui Dumnezeu cu o rugăciune ca aceasta : "Tu singur săvârşeşte ceea ce este plăcut voii Tale" - pentru că în felul acesta, atât în conştiinţă şi bunăvoinţă, cât şi în realitate, Dumnezeu să fie "Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a lui bunăvoinţă" (Fil. 2,13). Dar clipa în care omul năzuieşte să înrâurească cu ceva, prin propriile sale puteri, atât asupra sa cât şi în sinea lui, e tocmai clipa când s-a stins viaţa adevărată, duhovnicească, harică. În starea aceasta, în ciuda ostenelilor peste măsură, nu se arată vreun rod adevărat.

126. Starea sufletească cea prielnică în fiinţa celui ce se pocăieşte este aceasta : "Cu judecăţile Tale pe care le ştii, mântuieşte-mă Doamne, şi eu mă voi osteni şi voi împlini tot ce voi fi în stare în chip nefăţarnic, fără abateri, fără răstălmăciri, după un cuget curat". Cine se va zidi înlăuntru în acest chip, acela într-adevăr, va fi primit de Domnul; Care va lucra în El ca un împărat. Pentru unul ca acesta, învăţătorul este Dumnezeu, doritorul şi lucrătorul este Dumnezeu, aducătorul de roade este Dumnezeu. Iar aceasta este sămânţa şi inima pomului ceresc al vieţii celei dintr-însa.

127. Acum păcatul este izgonit din întăriturile lui care sunt ocupate de către bine şi este spart şi risipit în puterile sale. "Dar şi păcatul nu se acoperă împreună în minte spune Sfântul Diadoh (Filoc. I. pag. 386), ci până la botez (sau până la taina pocăinţei), darul deşteaptă sufletul spre binele din afară, iar satana e cuibărit la adânc, îndârjindu-se să îngrădească toate ieşirile minţii celei drepte : dar din chiar clipa, în care renaştem, demonul rămâne pe din afară, iar darul înlăuntru".

128. Arătarea exerciţiilor care mijlocesc întărirea în bine, săvârşită de puterile sufleteşti şi trupeşti. După chipul acesta, viaţa harică va arde şi se va înflăcăra înlăuntru, în duh. Mulţumită râvnei şi osârdiei omului care se predă lui Dumnezeu, darul îl va umbri şi îl va pătrunde din ce în ce mai mult, sau chiar şi-l va însuşi prin puterea lui sfinţită. De altfel, nu se poate şi nici nu trebuie să ne oprim aici. E nevoie să facem ca lumina aceasta a vieţii să treacă mai departe şi, pătrunzând prin puterea ei firea sufletului şi trupului şi, în felul acesta, luminându-le, însuşindu-le, să taie patimile nefireşti, care au intrat în ele şi să le ridice spre chipul lor curat şi firesc, să nu rămână în ea însăşi, ci să se reverse prin toată fiinţa noastră, prin toate puterile ei. Dar întrucât toate aceste puteri sunt îmbibate de cele nefireşti, duhul darului, care e cel mai curat, venind din inimă, nu poate intra în ele direct şi nemijlocit, fiind îngrădit de necurăţenia lor. De aceea, trebuie să statornicim în noi acele mijlociri între duhul darului, care trăieşte în noi şi dintre puterile prin care acesta se revarsă în ele şi le-ar vindeca prin ele, asemenea unui plasture pus la locurile bolnave. Este vădit că toate aceste mijlociri pe deoparte, trebuie să poarte caracterul şi însuşirea Dumnezeirii sau obârşiei lor cereşti, iar pe de altă parte, să stea în deplin acord cu puterile noastre în alcătuirea lor cea firească - altminteri darul nu va trece prin ele şi puterile nu vor scoate tot ce este vindecător din ele. Astfel de mijlociri trebuie să fie potrivite cu obârşia lor şi cu însuşirea lor lăuntrică, iar în sinea lor ele nu pot fi altceva decât lucrări, exerciţii, osteneli, întrucât se adaugă la puterile ale căror însuşiri, caracteristici trebuie să lucreze. Faptele şi exerciţiile ca mijloace de vindecare ale puterilor noastre şi de întoarcere ale curăţeniei şi integrităţii lor pierdute, sunt : postul, osteneala, privegherea, singurătatea, depărtarea de lume, paza simţirilor, citirea Scripturii şi Sfinţii Părinţi, umblarea la biserică, deasa mărturisire şi Împărtăşania.

129. Având scopul de a curăţi pe om şi de a-l curăţa, darul dumnezeiesc îi deschide acestuia mai întâi de toate, o ieşire pentru toată activitatea lui către Dumnezeu, pentru ca mai târziu, din chiar această vindecare să pătrundă prin toate puterile, prin mijlocirea chiar a propriei lor activităţi, hotărâtă pentru ele sau deşteptată în ele pe locul acela de ieşire vindecat şi sfinţit deja. Cum se vindecă şi cum se păstrează acest izvor haric, noi am văzut mai înainte. Acum trebuie să hotărâm ce fel de lucrări. Trebuie să izvorască din el cu o putere de vindecare, în sensul arătat mai înainte. Toate aceste exerciţii trebuiesc în aşa chip îndreptate încât să nu stingă, ci să învăpăieze mai mult duhul râvnei, precum şi toată orânduiala sa lăuntrică.

130. De îndată ce duhul nostru se desparte de Dumnezeu, puterea dată omului de la Dumnezeu e luată de la el. Atunci el nu-şi mai poate pune în rânduială nici pornirile sufletului, nici cerinţele trupului, nici întâlnirile lui cu lumea din afară. El e dat rob spre desfătarea dorinţii trupeşti şi sufleteşti şi a deşertăciunii vieţii din afară, cu toate că acestea se vor împlini sub înfăţişarea plăcerilor proprii. Puneţi faţă în faţă cele două rânduieli de viaţă şi veţi vedea că după cea dintâi omul trăieşte în întregime înlăuntrul său înaintea lui Dumnezeu, iar după cea de-a doua, omul trăieşte în afară, în uitare de Dumnezeu. Rânduiala aceasta de viaţă din urmă se înrăutăţeşte nespus prin faptul că în ea intră patimile care, avându-şi rădăcinile în eul nostru, pătrund întreaga alcătuire trupească şi sufletească şi răspândesc răul în toate cele ce se află aici, un rău care este cu totul potrivnic sau fricii de Dumnezeu şi conştiinţei, o pornire care nu zideşte, ci dărâmă; şi pentru aceasta îl duc pe om încă şi mai afară.

131. Pe de altă parte, de asemenea nu este adevărat, cum ar gândi cineva că, atunci când legătura cu Dumnezeu este pusă ca cel din urmă scop al omului, omul se va învrednici să o agonisească mai târziu, de pildă, către sfârşitul ostenelilor sale. Nu, că trebuie să fie o stare de totdeauna, neîntreruptă a omului, aşa încât de îndată ce nu mai are această legătură cu Dumnezeu, de îndată ce ea nu mai e simţită, omul trebuie să-şi dea seama că se află în afara scopului şi rostului său.

132. Credincioşii cei care se învrednicesc de trainica legătură cu Domnul nostru Iisus Hristos în Sfânta Taină a Botezului. Prin botez (şi mirungere) darul intră înăuntru, în inima creştinului şi apoi rămâne mereu în ea, ajutându-i să trăiască creştineşte şi să treacă din putere în putere la viaţa duhovnicească.

133. Viaţa este puterea de a lucra. Viaţa duhovnicească este puterea de a lucra duhovniceşte sau după voia lui Dumnezeu. Puterea aceasta însă omul a pierdut-o, de aceea atâta timp cât nu i se va da din nou, el nu poate trăi duhovniceşte, oricâte gânduri şi-ar pune : Iată pentru ce revărsarea puterii harice în sufletul credinciosului. Este substanţială, necesară pentru o viaţă cu adevărat creştină. Viaţa cu adevărat creştină, este viaţa harică. Omul se ridică până la o sfântă hotărâre : dar pentru ca el să poată lucra potrivit acestei hotărâri, este de trebuinţă ca la cugetul său să se unească darul. În timpul acestei uniri, puterea morală, doar însemnată din însufleţirea cea dintâi, acum se întipăreşte în cuget şi rămâne în el pentru totdeauna. Tocmai în această restatornicire a puterii morale duhovniceşti stă lucrarea renaşterii, săvârşită la botez, unde i se trimite de sus omului, drept îndreptăţire, însăşi puterea de a lucra "după chipul lui Dumnezeu, în dreptatea şi sfinţenia adevărului" (Efes. 2, 24).

134. Împărăţia lui Dumnezeu, este în noi atunci, când Dumnezeu împărtăşeşte în noi, când în adâncul lui sufletul îi mărturiseşte pe Dumnezeu ca pe Stăpânul său şi I se supune Lui cu toate puterile şi Dumnezeu lucrează cu stăpânire în el "ca să voiţi şi să vă desăvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă" (Filip. 2,13). Și începutul acestei împărăţii este pus în clipa hotărârii de a lucra lui Dumnezeu, întru Domnul nostru Iisus Hristos; prin darul Sfântului Duh. Atunci omul creştin predă lui Dumnezeu cunoştinţa şi libertatea lui şi întru care stă propriu-zis fiinţa vieţii omeneşti; iar Dumnezeu primeşte această jertfă şi, în felul acesta se petrece unirea omului cu Dumnezeu şi a lui Dumnezeu cu omul; se restatorniceşte legământul cu Dumnezeu rupt prin cădere şi reîntrerupt de păcatele noastre cele de bunăvoie. Această unire lăuntrică se pecetluieşte, se întăreşte şi se face puternică pentru starea şi păstrarea ei însăşi, prin puterea harică ce se dă în dumnezeieştile taine ale botezului, iar pentru cei ce au căzut după botez se dă în taina pocăinţei şi apoi mereu se întăreşte în Sfânta Împărtăşanie. Aşa trăiesc toţi creştinii şi cu toţii, drept urmare, poartă cu ei Împărăţia lui Dumnezeu, fiindcă se supun lui Dumnezeu ca unui împărat şi sunt stăpâniţi de Dumnezeu ca de un împărat. Vorbind despre Împărăţia lui Dumnezeu prin darul Sfântului Duh, prin aceste cuvinte, se pune în noi pecetea Împărăţiei creştine a lui Dumnezeu. Dumnezeu este Împăratul tuturor, ca un Creator şi Proniator, dar împărăţeşte cu adevărat în suflete şi cu adevărat se mărturiseşte ca Împăratul sufletelor numai după restatornicia sufletelor cu El întreruptă prin cădere; iar aceasta se săvârşeşte prin Duhul Sfânt în Domnul Iisus Hristos, Mântuitorul nostru.

135. Amintiţi-vă acum de pilda Domnului despre aluatul ascuns în trei măsuri de făină. Aluatul nu-şi arată deodată lucrarea, ci câtva timp rămâne ascuns, iar după aceea îşi arată lucrările văzute şi, în sfârşit, pătrunde coca toată. În chip asemănător şi Împărăţia lui Dumnezeu, la început, rămâne ascunsă întru noi, pe urmă se iveşte la arătare, în sfârşit se descoperă sau se vădeşte în putere. Ea se manifestă prin tragerile înlăuntru fără voie, pe care le-am arătat, înaintea lui Dumnezeu. În aceasta sufletul nu este stăpân pe sine, ci este supus unei acţiuni străine. Cine vrea, o ia şi o duce înlăuntru. Acesta este Dumnezeu, darul Duhului Sfânt, Domnul şi Mântuitorul, oricum ai spune, puterea cuvântului este aceiaşi. Dumnezeu arată prin aceasta că primeşte sufletul şi vrea să-l stăpânească şi, totodată, îl învaţă să se lase stăpânit de El, arătându-i ce fel este stăpânirea Lui. Atâta timp, cât aceste trageri înlăuntru nu se vor arăta - iar ele nu se arată deodată - omul, după cum se vede, lucrează mai mult cu puteri proprii; cu ajutorul ascuns al harului. El îşi încordează atenţia şi gândul bun ca să petreacă în el însuşi, să-şi aducă aminte de Dumnezeu, să alunge gândurile deşarte şi gândurile rele şi să săvârşească orice lucru plăcut lui Dumnezeu, se încordează şi se osteneşte până oboseşte, dar nu poate ajunge deloc la vreun rezultat pozitiv. Căci şi gândurile îi sunt furate şi mişcările pătimaşe îl biruie şi în lucrările lui se dovedeşte neorânduială şi greşeli. Toate acestea vin de acolo, că Dumnezeu nu-şi arată stăpânirea asupra sufletului. Ci de îndată ce se va arăta această stăpânire (iar ea se arată în timpul tragerilor de care s-a vorbit) tot lăuntrul omului se pune în rânduială - semn că Împăratul este aici.

136. Dar ce se întâmplă, vei întreba tu, dacă Hristos este în noi ? - "Căci trupul este mort din pricina păcatului, iar duhul este viu din pricina dreptăţii". Vezi cât e de rău să nu ai Duhul Sfânt în tine ! Căci fără El e moarte, vrăjmăşie cu Dumnezeu, neputinţa de a-I fi bineplăcut, supunându-te legilor Lui, a fi al lui Hristos şi a-L avea locuind în noi ! Priveşte de asemenea, cât bine ne aduce Duhul, când Îl avem în noi; El ne face să fim cu adevărat ai lui Hristos, în noi să-L avem pe Însuşi Hristos şi aşa cu îngerii să ne numărăm ! Deoarece, ca să ai trupul mort pentru păcat, înseamnă să începi să trăieşti viaţa veşnică, să porţi încă de aici, de pe pământ, în tine însuţi zălogul învierii şi bucuria de a umbla pe cărarea faptelor bune. Apostolul însă n-a spus simplu : trupul este mort, ci a adăugat : pentru păcat, ea să înţelegi, că se omoară viciul, iar nu firea trupului. Apostolul nu despre aşa ceva vorbeşte, dimpotrivă, el, trupul vrea să fie mort, rămânând totuşi viu. Când trupurile noastre nu se vor deosebi întru nimic, în ce priveşte pornirile trupeşti, de cei ce zac în morminte, atunci va fi semnul că Îl avem în noi pe Fiul, că în noi petrece Duhul" (Sf. Ioan Gură de Aur). Precum în faţa luminii nu poate sta întunericul, aşa înaintea Domnului Hristos şi în faţa Duhului Său nu poate sta ceva trupesc, pătimaş, păcătos. Dar după cum dăinuirea soarelui nu înlătură întunericul, tot astfel şi prezenţa Fiului şi Duhului în noi, nu înlătură dăinuirea a ceea ce este păcătos şi pătimaş în noi, ci numai îi ia puterea. Pornirea pătimaşă şi păcătoasă, de cum are prilejul, iese îndată la iveală şi se propune conştiinţei şi liberului nostru arbitru. Dacă conştiinţa va lua aminte la ele şi va prinde a se îndeletnici în aceste mişcări, atunci în aceeaşi direcţie va fi gata să încline şi liberul arbitru. Dar dacă, în această clipă conştiinţa şi liberul arbitru vor trece de partea cugetului şi se vor întoarce spre Domnul Hristos şi Duhul Lui, atunci tot ce este trupesc şi pătimaş va pieri îndată, ca fumul la suflarea vântului. Asta înseamnă să fie trupul mort, fără putere. Aceasta este legea generală a vieţii cu adevărat creştine. Dar ea are treptele ei. Când cineva petrece fără ieşire cu conştiinţa şi cu liberul arbitru de partea cugetului într-o vie şi simţită legătură cu Hristos Domnul şi Duhul Lui, atunci în acest răstimp ceea ce este trupesc şi pătimaş, nici nu se poate arăta, aşa cum nu se poate arăta întunericul în faţa soarelui şi cum înaintea flăcării nu poate sta frigul. Aici trupul este cu totul mort, nemişcat. Tocmai această treaptă o înţelege Sfântul Pavel în acest loc. Sfântul Macarie Egipteanul nu arareori zugrăveşte această treaptă. Dar ordonarea obştească a vieţii duhovniceşti este descrisă mai bine ca oriunde la Prea Cuviosul Isihie. Miezul îndrumărilor lui stă în următoarele; când se ridică trupul şi patima; întoarce-te de la faţa lor prin neluare în seamă, cu dispreţuire, cu vrăjmăşie şi îndreaptă-te cu rugăciunea către Domnul nostru Hristos, Care se află în tine şi ceea ce este trupesc şi pătimaş se va îndrepta îndată.

137. Daţi-vă osteneala să deprindeţi rugăciunea lui Iisus. Doamne, binecuvintează ! Trebuie să credem că Domnul Iisus Hristos se află înlăuntrul nostru, să credem în puterea Botezului şi Împărtăşaniei, potrivit făgăduinţelor Lui Însuşi, Care este unit cu aceste Sfinte Taine. Fiindcă cei botezaţi sunt îmbrăcaţi în Hristos, iar cei ce se împărtăşesc îl primesc pe Domnul. "Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu, petrece întru Mine şi Eu în el", spune Domnul. Numai păcatele de moarte ne lipsesc de această mare milă pe care Dumnezeu o arată pentru noi. Dar cel care se căieşte şi, după spovedanie, se împărtăşeşte, o capătă din nou. Aşa să credeţi. Dacă nu aveţi credinţă îndeajuns, rugaţi-vă ca Domnul să v-o mărească şi s-o întărească în voi cu putere într-un chip nezdruncinat.

138. Cine stă înlăuntrul său, aceluia îi este deschisă şi lumea duhovnicească. De aci se vede că, după cum petrecerea înlăuntru cu vederea unei alte lumi, este o condiţie pentru aprinderea simţămintelor duhovniceşti, tot astfel şi răsturnat, cele din urmă presupun pe cele dintâi şi, prin naşterea lor ele cheamă şi pe celelalte. Iar prin lucrarea reciprocă unită a unora şi altora, rodeşte deplin viaţa duhovnicească. Cine stă în adâncul simţirii lui, îşi are şi cugetul legat şi simţit, dar cine nu are această simţire, acela zboară pe deasupra. De aceea, pentru ca să petreci cu mai multă izbândă înlăuntru, grăbeşte-te să agoniseşti simţirea, cu toate că o vei dobândi tot printr-o încordată înrădăcinare în sineţi. De aceea, cel ce vrea să rămână numai cu adunarea minţii, acela se trudeşte zadarnic, fiindcă într-o singură clipă totul se risipeşte. Nu e de mirare, după toate acestea, că cei învăţaţi, cu toată învăţătura lor, rămân numai la o necurmată visare şi asta se întâmplă aşa, pentru că ei lucrează numai cu capul.

139. Iată lucrările privitoare la puterile sufletului, ce se potrivesc între ele, unele cu altele, şi se îndrumă după mişcările cugetului. Acum vedem, cum fiecare din ele este potrivită la viaţa duhului, a cugetului sau la simţirile duhovniceşti. Dar ele duc de asemenea şi la întărirea condiţiilor celor dintâi pentru o petrecere lăuntrică, şi anume : lucrurile cugetătoare - spre adunarea atenţiei, spre veghere; iar lucrurile inimii - spre trezvie. Iar starea de rugăciune le acoperă pe toate şi ţine locul tuturor; fiindcă ea chiar în zămislirea ei, nu este altceva decât mereu o lucrare lăuntrică, lămurită mai înainte. Iar aceste lucrări, pătrunzându-se de stihiile duhovniceşti, înrudesc astfel sufletul cu duhul şi le topesc laolaltă. Acum se vede cât de necesare sunt în esenţa lor şi cât rău fac cei ce se abat de la ele. Aceştia, sunt ei înşişi pricina faptelor că truda nu le ajunge să aibă vreun rod, că asudă, dar nu văd rodul şi apoi se răcesc şi pun capăt la toate.

140. Până când sufletul nu-şi aşază el mintea în inimă, până atunci el pe sine nu se vede şi de nimic nu-şi dă seama aşa cum trebuie.

141. Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul spune Domnul şi fără îndoială numai pentru lucrarea duhovnicească a şi poruncit : intră în cămara ta şi închide uşa ta. Cămara inimii este aceasta, după cum înţeleg toţi Sfinţii Părinţi. Tocmai din această pricină, omul duhovnicesc, care se mântuieşte, care se nevoieşte, se şi numeşte el, omul lăuntric.

142. La întâia atingere a darului, care ne cheamă odată cu intrarea înlăuntru, se descoperă şi această lume - vederea unei alte lumi, care este neatârnată de om, fie că el vrea aceasta, sau nu. Dar după vederea ei, ca şi după petrecerea cea dinlăuntru, omului i se lasă libertatea şi ea trebuie să fie lucrată.

143. Când înlăuntru se întemeiază o neieşită petrecere, atunci se întemeiază şi starea noastră în lumea lui Dumnezeu; şi răsturnat : numai atunci petrecerea dinlăuntru este vrednică de încredere, când se va întări şi starea noastră în altă lume.

144. Astfel, intrând înlăuntru; întăreşte-te întru vederea lumii celei duhovniceşti şi începe să aprinzi lucrarea vieţii celei duhovniceşti în tine, sau, treci mai întâi la cugetare, pentru ca mai târziu să ai şi tu în simţirea ta starea arătată; totul însă atârnă de aşezarea mântuitoare a minţii şi a inimii. Pregătirea esenţială şi de neînlăturat pentru aceasta este petrecerea înlăuntru şi vederea lumii duhovniceşti. Întâia dintre ele introduce, iar a doua aşază pe om într-o anume atmosferă duhovnicească, prielnică unei vieţi care arde. De aceea, se poate spune, că e de ajuns numai să pomeneşti aceste două lucrări pregătitoare şi restul se va face de la sine. Nu e de mirare. Dacă nu te aduni înlăuntru şi nu te deprinzi spre râvna aceasta, dacă nu te statorniceşti unde trebuie şi nu cunoşti locul inimii, cum poţi duce o viaţă activă bine rânduită ? E ca şi cum ai mişca inima din loc şi ai cere viaţă.

145. E de foarte mare însemnătate în viaţa duhovnicească să te afli într-o anumită simţire. Cine o are, acela se află deja înlăuntrul său şi în inima sa, fiindcă noi întotdeauna suntem cu atenţia în latura noastră activă şi dacă lucrarea noastră o avem în inimă, atunci şi noi suntem în inimă.

146. Duhul darului locuieşte în creştin din timpul botezului şi mirungerii. Dar apropierea noastră de tainele pocăinţei şi împărtăşaniei nu este oare aceasta o primire de îmbelşugate râuri de dar ? Celor ce au deja Duhul se cuvine să le spunem : "nu atingeţi Duhul" (1 Tes. 5,19). Dar cum le-am putea acestora spune : "umpleţi-vă de Duhul" ! Prin urmare, darul Sfântului Duh se dă tuturor creştinilor, pentru că aşa e puterea credinţei creştine. Dar Duhul care trăieşte în creştini, lucrează la mântuirea lor nu singur, ci împreună. cu acţiunile libere ale însuşi creştinului. De aceea, în această privinţă, creştinul poate atât să se întristeze, cât să şi stingă, precum şi poate mijloci el singur starea în care Duhul să-şi arate lucrările în chip simţit. Când se întâmplă acest lucru, atunci creştinul îşi dă seama că se află într-o stare neobişnuită, care se rosteşte ca o bucurie liniştită, adâncă, dulce, ce suie uneori până la încântarea duhului. Iată ce înseamnă îmbătare duhovnicească : punând-o faţă în faţă cu îmbătarea de vin, Apostolul spune : nu beţia aceea, ci dimpotrivă pe aceasta, căutaţi-o; şi o numeşte el umplerea de Duhul. Aşa încât, porunca de a ne umple de Duhul nu este altceva decât dreptarul care ne îndeamnă să ne purtăm în aşa chip sau să folosim din partea noastră astfel de acţiuni, încât să se mijlocească sau să se dea putinţă şi cuprins Sfântului Duh ca să se arate în chip simţit, lucrând în chip simţit asupra inimii. În scrierile bărbaţilor dumnezeieşti, care s-au învrednicit de un astfel de dar şi care chiar au petrecut neîntrerupt sub umbrirea lui, găsim că sunt arătate îndeosebi două lucruri care sunt necesare omului în acest scop şi anume : curăţia inimii de patimi şi întoarcerea cu rugăciune la Dumnezeu. Aceleaşi mijloace ni le-a descoperit şi Apostolul Pavel. El ne învaţă mai sus, cum trebuieşte curăţit sufletul de patimile poftei şi mâniei, iar acum îndată după cuvântul : umpleţi-vă de Duhul, alătură şi rugăciunea. Sfântul Ioan Gură de Aur a trecut aceste două mijloace şi în tâlcuirea lui. Cu rugăciunea îi deschide Duhului lui Dumnezeu libertatea de a lucra asupra inimii, despre asta, de altminteri el se rosteşte când zice : "Cei ce cântă psalmi, se umplu de Duh". Dar că tot acolo duce şi curăţirea de patimi, despre aceasta se rosteşte îndată după cuvintele acestea : "Oare. În puterea noastră stă să ne umplem de Duhul ? Da, în puterea noastră. Când vom curăţi sufletul de minciună, de cruzime, de desfrâu, de necurăţenie şi de iubirea de averi, când ne vom face buni la suflet, plini de milostivire, cu grija de noi înşine, când nu se află în noi nelegiuire, luarea în râs, când noi ne vom face vrednici de El, atunci ce va opri pe Sfântul Duh să se apropie şi să vină în zbor către noi ? Şi El nu se va apropia numai aşa în chip simplu, ci ne va umple inimile".

147. Nimeni nu are stăpânirea să dispună de inima sa. Ea trăieşte o viaţă deosebită. Singură prin ea însăşi se bucură, singură prin ea însăşi se întristează. Și în acest punct de vedere, nu-i poţi face nimic. Numai Stăpânul tuturor, Care ţine totul cu dreapta Lui, are puterea să intre în ea şi să pună într-însa o simţire, fără să pună în joc desfăşurările ei de schimbări fireşti.

148. Citind la părinţi despre locul inimii, pe care îl dobândeşte mintea prin rugăciune, trebuie să înţelegem puterea cuvântătoare a inimii, pusă de Creator în partea de sus a inimii, prin care inima omului se deosebeşte de inima dobitoacelor şi care au şi ele puterea voinţei sau dorinţei şi puterea râvnei sau a mâniei, în aceeaşi măsură ca şi oamenii. Puterea de cuvântare se exprimă în conştiinţă sau în conştiinţa Duhului nostru, fără ca să fie părtaşă şi judecata noastră, în frica lui Dumnezeu, în iubirea duhovnicească de Dumnezeu şi de aproapele, în simţirea pocăinţei, smereniei, blândeţei, în zdrobirea duhului sau într-o adâncă întristare de păcate, şi în alte simţiri duhovniceşti, care sunt străine dobitoacelor. Puterea sufletului este mintea, care deşi e duhovnicească totuşi îşi are locul de petrecere în creierul capului; tot astfel puterea cuvântului sau duhului omului, cu toate că e duhovnicească, totuşi îşi are locul său de petrecere în partea de sus a inimii, care se găseşte în partea stângă a pieptului. Unirea minţii cu inima este unirea gândurilor duhovniceşti ale minţii cu simţirile duhovniceşti ale inimii.

149. Inima este omul lăuntric, sau duhul, unde ne dăm seama de noi înşine, unde se află conştiinţa, ideea despre Dumnezeu cu simţământul atârnării noastre de El, precum şi toată viaţa duhovnicească cu preţul ei veşnic.

150. Duhul înţelepciunii şi al descoperirii şi inima curăţită, sunt felurite; cele dintâi sunt de sus, de la Dumnezeu, aceasta din urmă, este de la noi. Dar în actul de formare al conştiinţei creştine, ele se unesc în chip nedespărţit şi numai împreună dau conştiinţa. Inima, oricât ai curăţi-o (dacă poţi fără darul de sus) nu-ţi va da înţelepciunea, iar duhul înţelepciunii nu-ţi va veni, dacă nu i se va pregăti drept locuinţă o inimă curată. Aici inima nu trebuie înţeleasă în sens obişnuit, ci numai în sensul lăuntric. Există în noi omul lăuntric, după Apostolul Pavel, sau omul tainic al inimii, după Apostolul Petru. Acesta este Duhul care are asemănare cu Dumnezeu, însufleţit în omul cel dintâi zidit. El vieţuieşte neatins, chiar după cădere. Funcţiunile lui sunt frica lui Dumnezeu, la temelia căreia se află încredinţarea în existenţa lui Dumnezeu, în conştiinţa unei depline atârnări de El, conştiinţa şi nemulţumirea de tot ce este făptură căzută.

151. Însemnătatea duhului, după cum ne dau să înţelegem funcţiunile lui, este să-l ţinem, pe om în legătură cu Dumnezeu şi cu ordinea Dumnezeiască a lucrurilor, în afară de tot ce-l înconjoară şi de tot ce se petrece în jurul lui. Ca să împlinească cum se cuvine o astfel de menire, el trebuie să fie în chip firesc înzestrat cu conştiinţa de Dumnezeu şi a acelei ordine dumnezeieşti şi a acelei existenţe mai bune, a cărei presimţire este mărturisită de nemulţumirea lui de tot ce este făptură. Trebuie să presupunem că această conştiinţă a existat în cel dintâi zidit până la cădere. Duhul lui vede limpede pe Dumnezeu şi tot ce este dumnezeiesc, aşa de limpede, cum vede cineva cu ochii sănătoşi un lucru în faţa lui. Dar odată cu căderea, ochii duhului s-au închis şi el nu mai vede ceea ce trebuie să vadă în chip firesc. Duhul însuşi a rămas, sunt în el şi ochii, dar închişi. El e în starea omului căruia i s-ar lipi pleoapele. Ochiul este întreg, el aşteaptă lumină, caută cum s-o vadă, presimţind că ea există; dar pleoapele lipite îl împiedică să fie deschis şi să intre în legătură directă cu lumina. Că duhul se află într-o stare asemănătoare la omul căzut, este vădit ca ceva care poţi pune şi-l poţi pipăi. Vederea duhului, omul a vrut s-o înlocuiască cu vederea minţii, cu construcţiile abstracte ale minţii, cu idealizările; dar din toate acestea n-a ieşit niciodată nimic. Martorii acestui fapt sunt toţi metafizicienii filozofi.

153. Când conştiinţa şi libertatea sunt de partea duhului, atunci omul este duhovnicesc; când sunt de partea sufletului, el e sufletesc; când e de partea trupului, el e trupesc.

154. Toată destăinuirea dumitale mărturiseşte despre starea plină de bucurie a sufletului dumitale. Bucură-te pentru mila lui Dumnezeu arătată faţă de dumneata, dar totodată şi înspăimântă-te. Se vede că dumneata ai învăţat din experienţă acest adevăr, că trebuie să lucrăm pentru Dumnezeu cu frică şi să ne bucurăm cu cutremur. E nevoie să fie ţinută şi una şi alta şi nu în chip despărţit, ci unite, pentru ca nici bucuria să ajungă până la nepăsare, nici frica să nu ajungă până la înăbuşirea oricărei bucurii. Urmează, că noi trebuie să stăm cu cea mai mare evlavie înaintea lui Dumnezeu, ca în faţa unui Tată mult milostiv şi mult îngrijitor de noi, dar şi cât se poate de sever şi fără cea mai mică îngăduinţă. Frica, de nu ţi-ar zbura iarăşi din suflet, acum este la dumneata după rânduiala firească a lucrurilor. Potrivit cu lucrarea ei sădeşte în tine dorinţa şi râvna pentru toate mijloacele cu care ai putea să o păzeşti. Dar nu cumva să cugeţi să încerci să izbuteşti singur ! Numai pentru acest singur cuget se poate întâmpla să ţi se ia din nou toate. Sileşte-te pe toate căile s-o păzeşti; dar paza însăşi dă-o în mâinile Domnului. De nu te vei osteni, Domnul nu ţi-o va păzi. De te vei sprijini cu nădejdea pe propriile silinţe şi osteneli, Domnul se va da înapoi, ca unul ce este socotit cu dumneata netrebuincios şi din nou te va întâmpina aceeaşi pacoste. Trudeşte-te până vei cădea de oboseală; încordează-ţi puterile până la cel din urmă capăt, totuşi; însăşi paza nădăjduieşte-o numai de la Domnul. Niciuna, nici alta, nu trebuie slăbită, nici osteneala nici silinţa, nici încrederea în unicul Dumnezeu. Una pe alta să se întărească şi din amândouă se va forma o puternică urzeală. Domnul întotdeauna ne doreşte tot ce este mai mântuitor şi e gata să mi-l dea în orice vreme, dar aşteaptă să fim gata sau să fim în stare să le primim. De aceea, întrebarea : cum mă pot înţelepţi ca să le păstrez, se preschimbă în altă întrebare : cum trebuie ca să mă înţelepţesc ca să fiu mereu gata să primesc puterea de păstrare de la Domnul, care e gata să intre în noi ? Dar asta cum o putem face ? Să ne dăm seama că suntem un vas deşert, care nu are în el nimic, un vas gol; la aceasta să unim conştiinţa neputinţei de a umple prin propriile puteri acest cuprins gol, să încununăm această încredinţare, că acest lucru îl poate face numai Domnul şi nu numai poate, ci şi vrea şi ştie cum; şi apoi stând cu mintea în inimă, să strigăm : "cu judecăţile pe. Care le ştii bine, întocmeşte-mă Doamne" cu nezdruncinata nădejde că va întocmi aşa şi nu va aduce întru clătire picioarele noastre. Dumneata eşti încântat că ţi s-a întors buna stare plină de mângâiere. Asta e firesc să fie aşa. Dar în acest timp, să te fereşti să te apuci de presupuneri pline de visare. "A ! Uite-o ! Iată unde stă şi cum arată ! Eu însă n-am ştiut !" - Aceasta este un gând vrăjmaş, care lasă în urma lui un gol sau care te face să intri în el. Trebuie să repeţi mereu unul şi acelaşi lucru. Slavă ţie, Doamne, adăugând : Dumnezeule; fii milostiv ! - Dacă te vei împiedica într-un asemenea gând, atunci îndată se vor împletici în el amintirile ce-ţi vor spune, cum te-ai ostenit şi cum te-ai abătut, ce ai făcut şi de ce te-ai depărtat, în ce stări buna dispoziţie se arată şi pleacă, în ce situaţii a rămas şi s-a statornicit. Și apoi va urma hotărârea : aşa, eu întotdeauna aşa voi face; şi vei cădea la o părere de sine plină de visuri, că în sfârşit, s-a descoperit secretul bunei stări duhovniceşti şi că e în mâinile dumitale. Dar în rugăciunea următoare se va da pe faţă toată minciuna unor astfel de visuri fiindcă rugăciunea va fi seacă, neîntărită şi puţin mângâietoare. Mângâierea nu va veni decât prin amintirea unei stări de mai înainte, iar nu din stăpânirea ei. Și vei ajunge să oftezi şi să te osândeşti. Iar dacă sufletul nu se va înţelepţi din toate acestea, atunci starea mincinoasă se va prelungi şi darul din nou se va da în lături. Fiindcă o asemenea stare de visuri, arată că sufletul din nou s-a sprijinit pe ostenelile sale, iar nu pe mila lui Dumnezeu. Darul nu este întotdeauna dar nu e legat de nicio osteneală. Cine îl leagă de osteneală, acela tocmai pentru acest fapt nu se poate lipi de el. Întipăreşte-ţi bine în minte acest adevăr. Părăsirile pline de învăţătură ale darului, au tocmai scopul ca să ajute să ţinem minte această certare mântuitoare.

155. Te-ai învrednicit de o mare milă din partea lui Dumnezeu ! Acesta este un răspuns la ostenelile de mai înainte şi un îndemn la altele mai mari. Dar mai poate fi ceva : oare nu se apropie prin partea cea din faţă ispitele lăuntrice, sau necazurile sau greutăţile din afară ? Aşa e părerea Sfântului Isaac. Vei simţi, zice el, o deosebită lucrare din partea darului. Roteşte-ţi privirea aspră în toate părţile, ca să nu te îngreuneze vreo năpastă. Dar mai aproape de năpastele pline de necazuri sunt apucăturile laudelor de sine. Atunci adună din viaţa ta de mai înainte tot ce nu poate fi lăudat după judecata conştiinţei şi acoperă sub ele gândurile ce ţi se ridică, aşa cum uneori oamenii acoperă cu pământ un foc izbucnit din senin, pentru ca să nu se nască dintr-un foc mic, un incendiu mare. În urma laudei de sine şi preţuirii de sine, vin gândurile păcătoase şi pornirile şi alte rele nu mai puţin mici. De toate să te izbăvească Dumnezeu ! Domnul îţi binecuvintează dorinţa de însingurare, dar nu-ţi arată timpul. Trebuie să aştepţi semne lăuntrice, iar până atunci păzeşte liniştea lăuntrică şi urmează cu osârdie să-ţi duci faptele la potrivirea cu binele rânduirii mănăstireşti. Cum trebuie păzită neîmpărtăşirea lăuntrică în toiul grijilor ? Să-ţi săvârşeşti lucrurile cu osârdie, cu luare aminte, neîntrerupt şi nu la repezeală. Orice lucru pe care trebuie să-l faci, primeşte-l ca şi cum ar fi poruncit de Dumnezeu Însuşi şi săvârşeşte-l ca pe lucrul lui Dumnezeu... Atunci gândul va fi cu Domnul. Asta o poţi deprinde cu ajutorul lui Dumnezeu.

156. Nu poţi petrece în pace cu Dumnezeu fără o neîntreruptă pocăinţă. Apostolul Ioan pune următoarea condiţie de pace cu Dumnezeu : "dacă inima noastră nu ne socoteşte vinovaţi" (I. Ioan, 3, 27). Dacă nu avem nimic pe conştiinţă, putem avea îndrăzneală şi intrare la Dumnezeu în simţământul păcii, dar dacă avem, atunci pacea se nimiceşte. Se întâmplă uneori să avem ceva pe conştiinţă din cauză că ne dăm seama de un păcat oarecare. Dar după acelaşi Apostol noi niciodată nu suntem fără păcat şi asta este aşa de hotărât, aşa încât cel ce gândeşte şi simte altfel este mincinos (I Ioan 1; 8). Ca urmare, nu este clipă în care cineva să nu aibă pe conştiinţă cu voie sau fără voie şi de aceea nu este clipă în care să nu se tulbure pacea lui cu Dumnezeu. De aici urmează că e cu totul de trebuinţă să ne curăţim pururea conştiinţa ca să fie împăcată cu Dumnezeu. Iar conştiinţa se curăţă prin pocăinţă; prin urmare, trebuie să ne căim neîncetat. Căci pocăinţa spală orice spurcăciune din suflet şi-l face curat (I Ioan l, 9). Această pocăinţă nu stă numai în cuvintele : iartă-mă Doamne, miluieşte-mă, Doamne, ci odată cu ele sunt de neînlăturat toate acţiunile care condiţionează lăsarea păcatelor, adică : să recunoşti că îţi sunt hotărât necurate gândul, privirea, cuvântul, sminteala sau altceva, să-ţi recunoşti vinovăţia în săvârşirea lor şi să nu cauţi să răspunzi printr-o îndreptăţire, ci să te rogi să ţi se ierte greşalele pentru Domnul, până când se va împăca duhul. Cât despre păcatele mari, acestea trebuiesc imediat mărturisite părintelui duhovnicesc, care să-ţi dea dezlegare de ele, fiindcă acestea nu pot împăca duhul printr-o simplă pocăinţă zilnică. În chipul acesta, datorită unei neîncetate pocăinţe este totuna cu datoria de a ţine conştiinţa curată şi fără urmă de învinuire.

ARDEREA DUHULUI

   157. (I Tes. 5,19) "Duhul să nu-l stingeţi"... De obicei, omul trăieşte fără grijă şi nepăsător faţă de slujbele dumnezeieşti şi faţă de mântuire. Darul ce-l cheamă la mântuire, îl trezeşte pe păcătosul care doarme; el luând aminte la această chemare cu un simţământ de pocăinţă, se ridică până la hotărârea să-şi închine restul vieţii faptelor plăcute lui Dumnezeu şi prin aceasta să conlucreze la mântuirea sa. Această hotărâre se vădeşte prin râvnă, care ajunge să fie puternică, când se uneşte cu ea darul lui Dumnezeu prin mijlocirea Sfintelor Taine. Din această clipă, creştinul începe să ardă cu duhul, adică să râvnească fără slăbire spre împlinirea tuturor celor ce îi arată conştiinţa că sunt după voia lui Dumnezeu. Această ardere a duhului poate fi întreţinută şi întărită, dar poate fi şi stinsă. Mai mult decât prin orice, ea ajunge mai arzătoare prin fapte de iubire faţă de Dumnezeu şi de aproapele şi din care se încălzeşte fiinţa acestui duh, precum şi prin credincioşia faţă de toate poruncile lui Dumnezeu, însoţită de o conştiinţă liniştită şi prin nevoinţele sufleteşti şi trupeşti, către noi înşine, cât şi prin rugăciune şi cugetare faţă de Dumnezeu. Se stinge încă prin abaterea luării aminte de la Dumnezeu şi de la lucrurile lui Dumnezeu, printr-o grijă nemăsurată faţă de lucrurile lumeşti, prin îngăduinţa păcatelor ce ţin de simţiri, prin faptele de poftă ale trupului, prin patimi. De se va stinge acest duh, atunci se va stinge însăşi viaţa creştină. Sfântul Ioan Gură de Aur cugetă pe larg această ardere a duhului. Cităm pe scurt cuvintele lui : "Peste tot pământul s-a revărsat un fel de ceaţă deasă, un întuneric, un nor. Tâlcuind despre aceasta, Apostolul spune : altă dată voi eraţi în întuneric (Efes. 5, 8). Pe noi ne înconjoară o noapte, ca să spun aşa, fără lună şi noi umblăm prin mijlocul acestei nopţi. Dar Dumnezeu ne-a dat o candelă luminoasă, aprinsă în sufletele noastre de darul Sfântului Duh. Dar primind această lumină, unii au făcut-o mult mai strălucitoare şi mai limpede, cum au făcut-o de pildă Pavel, Petru şi toţi Sfinţii; iar alţii au stins-o ca cele cinci fecioare, ca cei ce au suferit un naufragiu în ale credinţei, ca desfrâul din Corint, ca Galatenii decăzuţi. De aceea, Pavel spune acum : "duhul să nu-l stingeţi" adică darul, pentru că de obicei aşa se numeşte el darul Sfântului Duh. Iar ceea ce îl stinge este o viaţă necurată şi nelămurită. Căci precum atunci când cineva toarnă apă sau aruncă pământ peste lumina din candela de sus, chiar fără să facă aşa ceva, când numai va vărsa untdelemnul din ea, lumina se stinge, aşa se stinge şi darul harului. Dacă tu ai adus asupra lui ceva pământesc, dacă te-ai dăruit grijilor pentru cele trecătoare, atunci ai şi stins duhul. Flacăra se stinge şi atunci când nu ajunge untdelemnul, tocmai când nu facem milostenie. Cum însă el singur a venit la tine din mila lui Dumnezeu, atunci când nu se găseşte în tine acest rod, zboară de la tine, fiindcă el nu petrece într-un suflet nemilostiv. Aşadar, să nu-l stingem. Orice faptă rea stinge această lumină; şi vorbirea de rău, şi jignirile şi toate cele asemănătoare. Aşa cum se întâmplă cu focul, că tot ce-i este străin îl nimiceşte şi tot ce este înrudit cu el îl întăreşte, tot astfel se întâmplă şi cu această lumină. Aşa se arată duhul creştin cel de obşte care este plin de dar şi care se pogoară în schimbul pocăinţei şi credinţei fiecăruia prin taina botezului sau se întoarce prin taina pocăinţei. Focul râvnei este chiar fiinţa lui. Dar el poate primi felurite direcţii, care atârnă de fiecare în parte. La unii, el se preface în întregime într-o îndreptare proprie prin nevoinţe aspre, la alţii, mai ales spre faptele de dragoste, la unii spre buna întocmire a societăţii creştine, la alţii spre răspândirea Evangheliei prin predică, cum a fost de pildă, la Apolo, care arzând cu duhul "vorbea şi învăţa fără greş cele despre Iisus" (Fapt. Ap.18, 25). În toate aceste privinţe, a nu stinge duhul înseamnă să nu înăbuşim cerinţa lui, insuflarea lui şi îndemnul lui, ci să le înlesnim în chip înţelept, toate întorcându-le spre slava lui Dumnezeu; spre mântuirea noastră şi a fraţilor noştri întru Domnul.

158. Iar stihul cel de la Rom.12,12 - "Bucuraţi-vă cu nădejde, suferiţi necazurile, petreceţi în rugăciune" iată ce ne dă. Aici aflăm semnele arderii duhului ! "Cine arde cu duhul, acela lucrează cu osârdie pentru Stăpânul, aşteaptă bucuriile bunătăţilor nădăjduite şi biruie ispitele pe care le întâmpină, punând în faţa armelor lor răbdarea şi chemând neîncetat în ajutor darul lui Dumnezeu" (Fer. Teodorit). Toate acestea slujesc spre întreţinerea acelui foc (adică arderea cu duhul) " (Sfântul Hrisostom). "Bucuraţi-vă cu nădejde". Din cea dintâi clipă, când duhul este trezit de dar, conştiinţa şi râvna omului trec de la făptură la Dumnezeu, de la cele pământeşti la cele cereşti, de la cele vremelnice la cele veşnice. Acolo, în acea latură, este comoara lui, acolo este şi inima lui. Aici el nu aşteaptă nimic, toate nădejdile lui sunt de cealaltă parte. Inima lui trece din cele de aici, nimic din cele de aici nu o atrage, nici el nu aşteaptă nimic, nu se bucură de nimic. Se bucură de bunătăţile viitoare, pe care aşteaptă să le stăpânească fără vreo îndoială. Această mutare a bunătăţilor şi a inimii este trăsătura de temelie a celui ce este trezit şi aprins cu duhul. Ea de fapt face pe om un pelerin pământean, un călător ce-şi caută patria, Ierusalimul ceresc. Toţi creştinii, ca unii ce toţi au fost miluiţi cu acest dar, trebuie să fie în chipul acesta. De aceea, Apostolul şi în altă parte dă acest îndemn tuturor : "Dacă aţi înviat împreună cu Hristos (adică dacă aţi căpătat viaţă în duh prin darul lui Hristos) căutaţi cele de sus unde Hristos se află şezând de-a dreapta lui Dumnezeu. Căutaţi cele de sus, nu cele de pe pământ. Fiindcă voi aţi murit (adică aţi murit pentru toate cele pământeşti, pentru toate făpturile vremelnice) şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu" (Col. 3, 3).

159. Arzând duhul, noi toţi am primit darul de la botez şi mirungerea. De aceea, ar trebui să ardem cu duhul care dobândeşte viaţa prin darul Sfântului Duh. Dar de ce nu putem spune că ardem cu duhul ? - Pentru că noi nu ne îndeletnicim, mai mult sau mai bine, numai cu cele sufleteşti, cu cele ce ţin de viaţa şi curăţenia noastră pământească; duhul a fost înăbuşit, cu toate că el dă semne că este în noi. Pentru ca să aprindem iarăşi duhul trebuie să ajungem să ne dăm seama că îndrumarea activităţii noastre nu este cea mulţumitoare, fiind îndreptată mai mult spre cele pământeşti şi lumeşti, trebuie să ne adâncim cu cugetarea în contemplarea celor sfinte, veşnice şi cereşti, şi mai ales, să umblăm întru cele ce se numesc cele duhovniceşti. Și se va aprinde duhul, fiindcă prin toate acestea se va încălzi în noi darul harului care de fapt trăieşte în noi. Sfântul Ioan Gură de Aur numărând roadele unei activităţi sârguincioase, adaugă după aceea : "Dacă vei avea cât s-a înşiruit până acum, atunci vei atrage Duhul. Iar dacă Duhul va petrece în tine, El te va face părtaş la toate cele înşirate. Aşa când însă, vei fi înflăcărat, cu Duhul şi de dragostea ta, toate ţi se vor face uşoare. Oare n-ai văzut tu, cât de înspăimântător este un taur, când de coamă s-a aprins focul ? Tot aşa şi tu vei ajunge nesuferit pentru diavol dacă vei aprinde amândouă flăcările (adică darul duhului şi dragostea) ". Despre acest lucru vorbeşte încă mai pe larg Fericitul Teodorit : "Prin cuvântul Duh, Apostolul a numit darul (harul care trezeşte duhul nostru) şi a poruncit ca osârdia noastră să fie ca hrană, aşa cum lemnele hrănesc focul (prin ele se înţelege cugetarea despre cele duhovniceşti şi faptele duhovniceşti). El spune de asemenea, în altă parte : "Duhul să nu-l stingeţi" (1 Tes. 5, 19), iar duhul se stinge prin cei ce nu sunt vrednici de dar, pentru că neavând ochiul minţii curat, nu primesc acea rază. Aşa şi pentru cei ce orbesc cu trupul, lumina le este tot ca un întuneric şi chiar în miezul zilei ei slujesc tot întunericul : De aceea, Apostolul ne porunceşte să ardem cu Duhul şi să avem o dragoste fierbinte pentru cele dumnezeieşti".

160. Se întâmplă ca noi să nu putem trece cu vederea starea noastră de trezvie, dar să nu-i dăm atenţia cuvenită, şi aflându-ne o vreme într-însa să ne coborâm din nou în vârtejul obişnuit de mişcări sufleteşti şi trupeşti. Trezvirea nu este sfârşitul lucrării de întoarcere a păcătosului, ci numai începe această lucrare şi după ea, stă deschisă calea ostenelii noastre, ce trebuie s-o duci pentru tine însuţi, şi încă o osteneală foarte complicată. De altfel, tot ce este în legătură cu aceasta, se săvârşeşte în două mişcări ale libertăţii : la început printr-o întoarcere către tine însuţi, iar după aceasta de la sine din nou stăpânirea de sine însuţi pe care a pierdut-o, iar în a doua se duce pe sine jertfă lui Dumnezeu, o jertfă care este arderea de tot a libertăţii. În cea dintâi, el ajunge până la hotărârea să lase păcatul, iar în cea de-a doua, apropiindu-se de Dumnezeu, dă făgăduinţă să aparţină Lui în toate zilele vieţii sale.

161. Sfântul Macarie Egipteanul spune (Cuv.1, Despre paza inimii, cap.12, pag. 451), că nici darul care vine în om "nu-i leagă câtuşi de puţin de voia lui printr-o putere, care să-l siluiască şi să-l facă de nezdruncinat în bine, dincolo de el, de ar vrea sau nu ar vrea aceasta. Dimpotrivă, însăşi puterea lui Dumnezeu, care este prezentă în om îi face libertăţii loc, ca să se dea pe faţă voia omului, dacă ea se învoieşte sau nu cu darul". Din această clipă, începe unirea libertăţii cu darul. Darul a lucrat pe din afară şi stă pe din afară. El intră înăuntru şi începe să stăpânească părţile duhului numai atunci, când omul îi deschide intrarea prin dorinţa sa, sau când îşi deschide gura ca să-l primească. De va voi omul, şi el e gata să vină în ajutor. Dar ca să facă sau să întemeieze întru sine binele, omul singur n-o poate face, ci să-l dorească şi să se străduiască. Iar pentru această dorinţă darul statorniceşte spre folosul omului binele dorit. Ei, aşa toate vor merge până la deplina stăpânire a omului asupra lui însuşi, închipuirile binelui şi plăcerii de Dumnezeu.

162. Pentru cel care caută ajutorul darului, precum şi pentru cel ce mai simte încă cercetarea lui, o astfel de dorinţă, anume că trebuie ca să se îndrepte şi să se apuce de îndată de acest lucru, că trebuie să aibă prezenţă, fiindcă ea încă nu l-a şi condus în toate ostenelile de până acum; dar în alcătuirea ei spre desăvârşirea ei acum se mai adaugă ceva. Este o dorinţă gândită : mintea cere şi omul se sileşte; o astfel de dorinţă ne îndreaptă prin ostenelile cele pregătitoare. Mai este o dorinţă consimţită : ea ia naştere sub înrâurirea unei treziri harice. Este, în sfârşit, o dorinţă lucrătoare, care este consimţirea voinţei să se ridice de îndată din cădere; ea trebuie să se împlinească acum după trezirea harică.

163. De aceea; trebuie să înlături tot ce poate stinge acest mic foc care începe şi înconjoară-te cu tot ce-l poate hrăni şi sui în flăcări. Însingurează-te, roagă-te şi cugetă în tine însuţi, cum trebuie să te porţi. Rânduiala aceasta este viaţă, de îndeletniciri şi de osteneli mai sus arătate şi pe care te-ai străduit să ţi-o însuşeşti, căutând darul, este tot ce poate fi mai prielnic, anume pentru ducerea mai departe a înfăptuirilor ce s-au început în tine. Dar cele mai bune dintre ele pentru aceasta sunt însingurarea, rugăciunea şi cugetarea. Aşa însingurarea îţi va fi mai adunată, rugăciunea mai adâncă, cugetarea mai lucrătoare.

164. De acum mintea ta nu va mai fi ca înainte. Fără trezvie, de obicei, ea înclină spre generalităţi, acum dimpotrivă, mergând pe urmele darului şi sub călăuzirea lui, ea le va face pe toate să te privească de-a dreptul pe tine însuţi, fără niciun fel de îngăduinţe, fără de tine şi fără de abatere, le va îndrepta spre tine pe toate cele din afară, mai ales pe cele care pot să lucreze şi să înrâurească asupra ta. De aceea, propriu-zis, tu în acest stadiu nu atât vei sta cu judecata, cât vei trece dintr-o simţire în alta.

165. Și Domnul vede nevoia şi osteneala ta şi-ţi va da o mână de ajutor, te va sprijini şi te va statornici, ca pe un ostaş, care iese pe câmpul de luptă. Iată unde-ţi este reazimul tău. Totuşi, cel mai primejdios lucru este dacă sufletul va înclina să aibă acest reazim în sine însuşi; atunci el va pierde totul. Din nou răul îl va birui, se va întuneca acea lumină din el şi care încă era atât de slabă. Se va stinge acel mic foc de abia aprins în el. Sufletul ştie cât este de neputincios singur; de aceea, neaşteptând nimic de la sine, să-şi descopere nimicnicia sa în faţa lui Dumnezeu, să se prefacă în inima sa într-un nimic. Atunci darul atotlucrător se face iar din acest nimic, totul. Cel ce într-o totală nimicnicire de sine se lasă în mâna Domnului, acela îl atrage către sine pe Dumnezeu cel ce este plin de milă şi prin puterea Lui ajunge puternic. Aşteptând totul de la Dumnezeu şi nimic de la sine, trebuie să ne încordăm în lucrare şi să ne împlinim după putere, iar puterea dumnezeiască să aibă ce lumina. Darul este deja de faţă, dar el va lucra în urma sforţărilor personale, umplând neputinţele lor prin puterea sa. Astfel, stând ca un picior puternic pe o lăsare în voia lui Dumnezeu, prin care omul se nimiceşte pe sine, tu lucrează fără să slăbeşti.

CE ÎNSEAMNĂ SĂ-ŢI CONCENTREZI MINTEA ÎN INIMĂ

   166. "Stăruindu-ne să supraveghem puterea noastră gânditoare, cu o trezire plină de grijă, să o conducem pe un drum drept şi s-o îndreptăm, noi nu vom putea găsi un alt mijloc să propăşim în ea, dacă nu vom aduna din afară mintea risipită în simţiri şi nu o vom întoarce înăuntru, tocmai în această inimă, care este depozitara gândurilor".

167. Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru. De aceea, dacă Fiul lui Dumnezeu este în tine, atunci şi împărăţia lui Dumnezeu este în tine, păcătosule ! Iată că bogăţia cerească este în tine dacă o doreşti. Iată că împărăţia lui Dumnezeu este în tine, intră în tine însuţi, caută mai întâi cu osârdie şi o vei găsi fără osteneală. Intră în tine, petreci în inima ta, căci acolo este Dumnezeu (Sfântul Efrem Sirul).

168. Trebuie să ne coborâm din cap în inimă. Acum gândirea dumitale despre Dumnezeu este în cap. Iar însuşi Dumnezeu parcă s-ar afla pe dinafară - şi reiese că aceasta este o lucrare din afară. Atâta vreme cât vei rămâne în cap, gândurile nu se vor aşeza în linişte, ci se vor frământa mereu, ca fulgii de zăpadă, iarna, sau ca roiurile de gâze, vara.

ÎNSINGURAREA ŞI CITIREA SUNT DOUĂ ARIPI

 ÎN ACEASTĂ ÎNDELETNICIRE

   169. Mi-ai scris că din pricina atenţiei, te doare chiar capul. Da, dacă lucrezi numai cu capul, aşa se întâmplă; dar când te vei coborî în inimă, nu va mai fi nicio osteneală; capul se va deşerta şi gândurile se vor sfârşi. Ele toate sunt în cap, aleargă unele după altele şi e cu neputinţă să le stăpâneşti. Dar dacă vei afla şi vei şti să stai în ea, atunci de fiecare dată, când vor începe să te tulbure gândurile, e deajuns numai să cobori la inimă, şi gândurile se vor împrăştia în toate părţile. Aceasta va fi un mic ungher, plin de tihnă, un liman fără primejdii. Nu lenevi să cobori. În inimă se află viaţa. Acolo, prin urmare, trebuie să vieţuim. Să nu socoteşti că lucrul acesta este al celor desăvârşiţi. Nu. Acesta este un lucru al tuturor celor ce încep să-L caute pe Domnul.

170. Cum trebuieşte înţeleasă expresia : "Să-ţi concentrezi mintea în inimă ?" - Mintea este acolo, unde este atenţia. Ca s-o concentrezi în inimă, înseamnă să-ţi statorniceşti atenţia în inimă şi să-L vezi în chip gândit pe nevăzutul Dumnezeu, Care este de faţă înaintea ta, adresându-te Lui cu slavoslovie, cu mulţumire şi cu cerere, băgând de seamă, totodată, că nimic din cele străine să nu intre în inimă. Aici e toată taina vieţii duhovniceşti. Dar cea mai însemnată nevoinţă este paza inimii de mişcările pătimaşe şi paza minţii de gândurile de acelaşi fel. Trebuie să privim în inimă şi să izgonim de acolo tot ce e nedrept. Făcând tot ce ne este scris să facem, dumneata vei ajunge aproape să fii un călugăr, ba poate chiar un adevărat călugăr, pe când în mănăstire poţi fi mirean.

171. Ori, iată ce se poate întâmpla : Dumnezeu îţi cere în întregime inima Ta, iar inima îl vrea pe Dumnezeu : Căci fără Dumnezeu ea niciodată nu este sătulă, mereu tânjeşte. Cercetează-te din acest punct de vedere. Poate că aici vei găsi uşa, ce duce la odihnirea cea în Dumnezeu.

172. Nu toţi cei ce am fost botezaţi şi unşi cu Sfântul Mir, avem darul Sfântului Duh. El se află în toţi, dar nu este lucrător în toţi. Cum să ajungem acolo ca El să fie activ, este zugrăvit în ce am scris mai înainte. Osteneşte-te să le revezi încă odată. Aici voi adăuga, numai, că nu este altă cale ce ar duce într-acolo.

173. Lucrul de căpetenie este ca atenţia să nu se depărteze de Dumnezeu, ceea ce este tot una cu întărirea pomenirii de Dumnezeu în inimă.

174. Îl cauţi pe Domnul ? - Caută-L, dar în dumneata. El nu e departe de nimeni. E aproape Domnul de toţi cei ce-L cheamă cu sinceritate. Găseşte un loc în inimă şi acolo stai de vorbă cu Dumnezeu. Aceasta este sala de primire a lui Dumnezeu ! Oricine Îl întâmpină pe Domnul, acolo Îl întâmpină şi El n-a hotărât un alt loc de întâlnire cu sufletele.

175. Dumneata păzeşti petrecerea înlăuntru şi însingurarea inimii. Să dea Domnul să le păzeşti întotdeauna. Aici este lucrul de căpetenie. Când conştiinţa se află înlăuntru în inimă. - Iar acolo se află Dumnezeu - atunci ele se unesc şi lucrarea mântuirii propăşeşte. Atunci gândurile nedrepte nu pot intra acolo şi, cu atât mai mult, nici simţămintele şi stările rele. Numai singur numele Domnului izgoneşte ce este străin şi atrage tot ce este înrudit cu El. De ce ar trebui să-ţi fie frică mai mult ? De mulţumirea de sine, de preţuirea de sine, şi de orice alt de sine. Fii părtaş la mântuirea ta, cu frică şi cu cutremur încălzeşte şi păstrează un duh zdrobit, o inimă înfrântă şi smerită.

176. Ce înseamnă să fii cu mintea in inimă ? Iată ce înseamnă : - ştii unde este inima ? Cum să nu ştii ? Deci ce ai învăţat ? Atunci opreşte-te acolo cu atenţia şi stai fără să ieşi dinlăuntru şi vei fi cu mintea în inimă; acolo este şi atenţia. Mi-ai scris că adesea în timpul citirii acatistului prea dulcelui Iisus simţi un foc în inimă. Iată acolo unde simţi acest foc, tot acolo să fii cu luare aminte, să nu ieşi afară din inimă, nu numai în timpul rugăciunii, dar nici în orice altă vreme. Dar nu trebuie să stai acolo aşa în chip simplu, ci cu conştiinţa că stai înaintea feţei lui Dumnezeu, sau înaintea ochiului atotvăzător al Lui, care pătrunde cu privirea în cele mai ascunse locuri ale inimii, dar ca să stai astfel, să-ţi pui silinţa ta să aprinzi un oarecare simţământ pentru Dumnezeu, cum sunt : frica, dragostea, încrederea, credincioşia, o dureroasă zdrobire şi altele. Aceasta este norma rânduielii lăuntrice. Stai de strajă şi de îndată ce vei băga de seamă că ea s-a năruit în vreo parte oarecare, grăbeşte-te să te statorniceşti din nou.

177. Să ai întotdeauna o singură râvnă : să te păstrezi în inimă în faţa Domnului aşa cum trebuie, iar la cele ce sunt în afară să nu dai vreo atenţie. Când ai ajuns la aducerea aminte de Dumnezeu, conştiinţa stă înaintea Domnului cu frică şi cu evlavie şi cade în faţa Lui cu o deplină lăsare în mâinile voii lui Sfinte, aceasta este norma care îţi arată cum trebuie să te păstrezi în legătură cu Dumnezeu.

178. Aşadar dumneata cunoşti adevărata odihnă ! Slavă Domnului ! Atunci ce-ţi mai rămâne de făcut ? Trebuie acum să te tragi în acea parte, unde ţi se dă odihnă. Trebuie să cauţi raiul pierdut, pentru ca apoi să-l cânţi pe cel găsit. Aici stă miezul lucrului. Totul este din afară de acest rai, totul este încă puţin. Trebuie totuşi să vrei. Să-ţi ajute Maica Domnului şi Îngerul Păzitor al dumitale !

179. Te felicit cu prilejul întoarcerii fericite ! După o despărţire, ungheruşul tău îţi pare ca un rai. Acest sentiment îl încearcă toţi. Tot astfel se întâmplă când cineva se întoarce după o vreme de risipire spre luarea aminte şi spre viaţa lăuntrică Când suntem în inimă, suntem acasă; când nu suntem în inimă, noi nu suntem acasă. Și iată, lucrul de care trebuie să avem grijă mai mult decât de obicei !

180. Să-ţi ajute Dumnezeu să fii viu şi treaz. Dar nu uita că ceea ce este de căpetenie, este să te uneşti cu luarea aminte a ta şi cu mintea ta, împreună şi cu mintea ta, împreună şi cu inima ta şi să petreci acolo fără să ieşi din faţa lui Dumnezeu. Toate ostenelile ce sunt în legătură cu rugăciunea către acolo trebuiesc îndreptate. Roagă-l pe Domnul să-ţi dăruiască acest bine. Aceasta este comoara cea ascunsă în ţarină şi mărgăritarul cel de mult preţ.

181. La cei ce se nevoiesc, în loc de îndreptare prin cele din afară, scopul lor trebuie să fie luarea aminte, umblarea în prezenţa lui Dumnezeu. Iată, când Dumnezeu va face să ia naştere rana dragostei în inima noastră, atunci de la sine va veni şi ceea ce doreşti sau ceva mai mult decât ceea ce doreşti, şi va face loc unui oarecare ritm deosebit după care totul va merge la dumneata în bună rânduială, aşezat şi potrivit, fără să te gândeşti la asta. Atunci voi purta înlăuntru pe învăţătorul, de care altul mai înţelept nu. Este pe pământ.

182. Fără lucru nu trebuie să stai o minută. Dar sunt lucruri care se fac în chip văzut cu trupul şi sunt lucruri ce se săvârşesc în chip gândit, nevăzut. Și astfel de lucruri sunt adevărate. Primul dintre ele este aducerea aminte de Dumnezeu ce se săvârşeşte necurmat, dimpreună cu rugăciunea minţii şi a inimii. Această lucrare nimeni n-o vede; totuşi, persoanele care au o astfel de stare sufletească, se află într-o neîncetată lucrare încordată. Și tocmai acest unic lucru se şi cere. De se face cât mai repede, nu te îngriji de alte lucruri. De aceea, dacă cea dintâi hotărâre dumnezeiască privitoare la om este ca el să fie într-o unire vie cu Dumnezeu, iar această unire se arată atunci când cineva trăieşte în Dumnezeu cu mintea şi cu inima, atunci, cu cât cineva merge mai repede spre o astfel de viaţă, cu atât se face mai mult părtaş la această unire, deşi n-are însemnătate în ce măsură. Ba putem spune că acest om dezleagă problema vieţii pentru care el a fost rânduit în curgerea acestei vieţi. Cel ce se osteneşte într-un asemenea fel de vieţuire, să-şi dea seama de aceasta şi să nu se mai tulbure că nu săvârşeşte la arătare nu ştiu ce fapte deosebit de însemnate. Această unică lucrare înlocuieşte toate faptele.

183. Orice creştin adevărat trebuie să ţină minte întotdeauna şi să nu uite niciodată, că are nevoie să se unească cu Domnul Iisus Hristos în toată fiinţa lui, trebuie să-I facă loc Mântuitorului ca să sălăşluiască în minte şi în inima noastră, că îi este de trebuinţă să înceapă să trăiască viaţa Lui preasfântă. El a primit trupul nostru, iar noi trebuie să primim trupul şi preasfântul Lui Duh, să le primim şi să le păstrăm pentru totdeauna. Numai o astfel de unire cu Domnul nostru va aduce acea pace şi acea bunăvoire, acea lumină şi acea viaţă, pe care le-am pierdut în Adam cel dintâi; şi care ni se întorc prin persoana lui Adam celui de al doilea, prin Domnul nostru Iisus Hristos. Dar ca să ajungi la o astfel de unire cu Domnul, după împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Lui, mijlocul cel mai bun şi mai plin de nădejde este rugăciunea lui Iisus, care se face cu mintea şi se spune astfel : "Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă !" Dar oare este obligatorie rugăciunea lui Iisus şi pentru mireni sau numai pentru călugări ? Negreşit că este obligatorie, pentru orice creştin, aşa cum s-a spus la începutul acestui cuvânt de învăţătură, are nevoie să se unească cu Domnul în inimă, iar pentru această unire drept cel mai bun mijloc slujeşte rugăciunea lui Iisus.

184. "Să stai asupra inimii, să stai cu mintea în inimă, să te cobori din cap în inimă", toate aceste expresii arată aceeaşi lucrare. Miezul problemei stă în concentrarea atenţiei şi în starea în faţa Domnului celui nevăzut, dar nu în cap, ci înlăuntrul pieptului, către inimă şi în inimă. Când va veni căldura dumnezeiască, atunci toate acestea se vor lămuri.

185. În cărţi se scrie, că atunci când rugăciunea lui Iisus capătă putere şi se înrădăcinează în inimă (a se lega de limbă este una, iar a se înrădăcina în inimă este alta), atunci ea ne va da vegherea şi alungă somnul.

186. Ia aminte de sine şi caută să nu ieşi din inimă, fiindcă acolo este Domnul. Caută acest lucru şi osteneşte-te să-l cauţi. Vei afla şi vei vedea de ce nespus preţ este.

187. Faptul că eşti purtat de simţire sau că în general ai simţiri duhovniceşti, încă nu înseamnă că stai cu o puternică luare aminte în inimă. Când ai ajuns la această din urmă înfăptuire, atunci mintea stă în inimă fără să iasă de acolo şi stă înaintea Domnului cu frică şi cu evlavie şi nu vrea să iasă din inimă. Această stare se aseamănă cu starea pruncului în braţele mamei. Domnul să-ţi dea darul să ajungi la această stare.

188. Se va întâmpla să afli pe cineva din cei ce cunosc lucrarea şi te va lămuri; toată neorânduiala ta lăuntrică vine din faptul că acolo se ascunde ceva ce-ţi descompune puterile, mintea merge cu alaiul ei de gânduri, iar inima cu şiragul ei de porniri. Trebuie să uneşti mintea cu inima şi atunci rătăcirea gândurilor se va curma, iar tu vei primi o cârmă pentru călăuzirea corabiei tale sufleteşti, o pârghie cu care vei începe să pui în mişcare întreaga lume lăuntrică. Dar se poate duce una ca aceasta ? Deprinde-te să te rogi cu mintea în inimă : "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă !" şi când vei învăţa să o săvârşeşti cum trebuie sau, mai bine zis, când ea se va altoi în inimă, această rugăciune te va duce la ţelul dorit; ea îţi va uni mintea cu inima, ea va potoli rătăcirea gândurilor şi-ţi va da puterea să-ţi călăuzeşti mişcările tale sufleteşti.

189. În starea de mai înainte, rugăciunea îţi era ea lucrătoare, dar inima ta aproape totdeauna era rece şi numai din când în când se mişca spre rugăciune mai aprinsă şi stăruitoare. Acum însă dimpotrivă, căldura ce vine din rugăciune rămâne, iar răceala năpădeşte din când în când şi este repede alungată printr-o răbdătoare stăruinţă întru rânduielile şi îndeletnicirile care trezesc simţirea. Este o mare deosebire şi între felurile în care inima se împotriveşte cu războirile ei zadarnice şi pătimaşe; cine e lipsit de ele ?! Dar în starea de mai înainte ele pătrundeau în inimă, o furau laolaltă cu ele şi îi scoteau învoirea parcă cu sila; dar chiar dacă din pricina aceasta erau acolo lucruri păcătoase, totuşi inima nu arareori rămâne liberă în ce priveşte întinderea prin păcătoasa îndulcire. Aceleaşi războiri o năvălesc şi acum, dar la intrarea inimii stă o strajă, care nu-şi părăseşte locul de pază, luarea aminte stă acolo şi, prin numele Domnului Iisus izbuteşte înapoi pe aceşti vrăjmaşi. Și numai rar de tot izbucneşte vrăjmaşul să îi strecoare tâlhăreşte o oarecare dulceaţă, care, de altfel, îndată e descoperită, e smulsă şi curăţită prin pocăinţă, în aşa fel încât nici urmă nu i se mai cunoaşte. Aşa este rânduiala obişnuită a inimii, despre care este vorba. Până să ajungi aici - în perioada căutărilor şezând lingă scăldătoare. - Tu petreci ani de zile spunând : "om nu am". O, când va veni mântuirea lui Israil, ca să ne arunce în această scăldătoare de viaţă, care este primit în sinea noastră, ne va lăsa să lâncezim în felul acesta ? El este înlăuntrul nostru, dar noi nu suntem acolo şi prin urmare, noi trebuie să ne reîntoarcem acolo. Destul am citit, trebuie să lucrăm; destul am privit, cum umblă alţii, trebuie să umblăm noi înşine. La aceste prea frumoase gânduri şi îndemnuri, nu avem ce adăuga. Vrei o viaţă lăuntrică ? Intră înlăuntru. Dar cum trebuie să intri, despre aceasta s-a vorbit mai înainte.

190. Până la urzirea vieţii lăuntrice sau până la ivirea unei lucrări simţite din partea darului şi din partea legăturii cu Dumnezeu, adeseori omul mai face ceva singur şi-şi încordează în acest scop puterile. Dar, cheltuindu-şi în zadar silinţele, el aruncă în cele din urmă, încrederea în sine şi se predă din tot sufletul în mâinile Darului a toate lucrător. Atunci Dumnezeu îl cercetează cu mila Lui şi aprinde în el focul vieţii duhovniceşti celei dinlăuntru. Că în această mare preschimbare silinţele lui n-au avut nicio însemnătate, asta el o ştie din chiar trăirea lui. Mai târziu, prin părăsiri mai mult sau mai puţin dese, darul lui Dumnezeu întăreşte în el convingerea realizată tot prin trăire proprie, că nici păstrarea acestui foc de viaţă nu este urmarea propriilor silinţe. Apoi, deasa izvorâre de gânduri şi de începuturi bune, deasa luminare a duhului de rugăciune, care nu se ştie când şi de unde îl află pe om, îl fac ca să se convingă tot prin această trăire a lui, că însuşi binele luat în întregime nu este cu putinţă altfel decât prin lucrarea darului lui Dumnezeu, Care este întotdeauna de faţă, după mila lui Dumnezeu, Care mântuieşte pe toţi cei ce se mântuiesc. El se predă în mâinile Domnului şi Domnul lucrează toate în el. Trăirea aceasta de-a dreptul încercată îi arată că numai atunci toate merg bine, când el este covârşit de această predare de sine. Domnul nici nu pleacă de la dânsul şi prin toate mijloacele îl păzeşte. Pe oamenii de teorie îi interesează mult problema legăturilor dintre har şi libertate. Pentru cel ce poartă darul, problema aceasta este dezlegată prin însăşi lucrarea aceasta. Cel ce poartă darul se predă atotlucrător şi darul e în lucrare în el. Acest adevăr pentru el, nu e numai un adevăr mai vădit decât orice adevăr matematic, ci chiar decât orice faptă de viaţă din afară, fiindcă el a încetat să mai vieţuiască în cele din afară şi este concentrat în întregime înlăuntru. Acum el nu are decât o grijă : să fie întotdeauna credincios darului, care e de faţă într-însul. Necredincioşia noastră jigneşte darul şi atunci el ori pleacă, ori îşi curmă lucrarea. Credincioşia faţă de darul său, sau faţă de Domnul, omul şi-o mărturiseşte prin faptul că nu mai îngăduie nici în gânduri, nici în simţăminte, nici în lucrări, nici în cuvinte; nimic din cele ce îşi dă seama că sunt potrivnice Domnului, ci dimpotrivă, nu lasă să-i scape vreun prilej sau început fără să împlinească îndată ceea ce înţelege că e voia lui Dumnezeu, aceasta judecând-o după mersul împrejurărilor şi după semnele tragerilor înapoi şi încercărilor lăuntrice. Lucrul acesta cere uneori, trudă multă, o dureroasă constrângere de sine şi o înfrângere de sine, dar el e bucuros să aducă totul drept jertfă lui Dumnezeu, fiindcă după orice jertfă de acest fel, el câştigă drept răsplată lăuntrică : pacea, bucuria şi o deosebită îndrăzneală la rugăciune. Prin aceste fapte de supunere faţă de dar se sporeşte şi căldura de har a darului în legătură cu rugăciunea, care nu-l mai părăseşte în vremea aceasta. Când ai aprins focul, ai nevoie de mişcările văzduhului care să sufle în el; întocmai la fel când se aprinde şi focul darului în inimă, de o neîncetată stare înaintea Domnului cu mintea în inimă, cu chemări îndreptate spre El sau chiar fără chemări, numai cu simţiri, de credincioşie şi cu o cădere zdrobită la faţa Lui care se aduc acolo în inimă. Această lucrare mai degrabă, în această stare sufletească ne este mijlocul de căpetenie prin care se păstrează căldura lăuntrică, pentru alungarea gândurilor deşarte şi rele, pentru întărirea cugetelor şi începuturilor bune. Vin gânduri şi începuturi bune ? Omul se adânceşte în rugăciune şi, ţinând seama de faptul că ele se întăresc prin rugăciune sau pier, el îşi dă seama întrucât ele sunt plăcute sau neplăcute lui Dumnezeu. Vin gânduri rele sau începe să i se tulbure sufletul ? El iarăşi se adânceşte în rugăciune, fără să mai ia seama la cele ce-l încearcă acolo şi totul se spulberă : în felul acesta rugăciunea minţii ajunge o mişcare de căpetenie şi un călăuzitor al vieţii duhovniceşti. Prin urmare, nu e de mirare că toate îndrumările din scrierile Părinţilor sunt îndreptate mai ales către ţelul de a învăţa să te rogi cu mintea, Domnului aşa cum trebuie.

191. Îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus trece prin două vârste principale, sau două perioade, care sfârşesc în rugăciunea curată, sau se încununează cu despătimirea sau desăvârşirea creştină în acei nevoitori cărora binevoieşte Dumnezeu să o dea. Sfântul Isaac Sirul ne spune : "Nu mulţi s-au învrednicit de o rugăciune curată, ci puţini. Iar dintre acei ce au ajuns taina cea care se plineşte după aceasta şi au trecut pe malul celălalt (al Ierusalimului) de abia dacă se întâlnesc câte unul din generaţie, după darul şi bunăvoirea lui Dumnezeu".

192. În perioada cea dintâi rugătorul este nevoit să se roage numai prin propriile sale puteri, fără îndoială că darul lucrează împreună cu cel ce se roagă din năzuinţă curată, dar el nu-şi vădeşte prezenţa. În acest timp patimile cele ascunse în inimă, se pun în mişcare şi-l ridică pe cel ce săvârşeşte rugăciunea la adevărate munci muceniceşti, în care biruinţele şi înfrângerile neîncetat se înlocuiesc unele cu altele şi în care ni se descoperă lămurit atât libera voinţă a omului, cât şi neputinţa lui.

193. În perioada cea de a doua darul lui Dumnezeu îşi arată prezenţa şi lucrarea lui într-un chip simţit, unind mintea cu inima, dându-i putinţa se roage neîmpărţit sau, ceea ce este totuna, fără risipire, cu aprindere şi cu un plâns în inimă; în acest timp, gândurile păcătoase îşi pierd stăpânirea zilnică ce o aveau asupra minţii.

194. Întâia stare a rugăciunii se poate asemăna cu pomii dezgoliţi în vreme de iarnă; a doua cu aceiaşi pomi, care însă sunt îmbrăcaţi cu frunze şi cu flori prin lucrarea căldurii de primăvară. Atât în prima stare cât şi în cea de a doua, sufletul şi scopul rugăciunii trebuie să fie pocăinţa. Iar la pocăinţă, pe care o aducem numai cu propriile noastre silinţe, Dumnezeu ne adaugă un dar, la vremea potrivită, pocăinţa harică, şi Duhul Sfânt sălăşluindu-se în om, mijloceşte pentru el cu suspinuri negrăite. El mijloceşte pentru sfinţi potrivit cu voia lui Dumnezeu, pe care o ştie numai El singur. De aici se vede cu toată limpezimea, că pentru un începător, căutarea locului inimii, adică silinţa de a descoperi în sine, anume fără timp şi înainte de timp, lucrarea arătată a darului, este începutul cel mai greşit, care strică rânduiala şi întocmirea după ştiinţă. Un astfel de început este plin de mândrie şi de nebunie. În aceeaşi măsură nu i se potriveşte noului începător întrebuinţarea mecanismelor, propuse de Sfinţii Părinţi pentru călugării înaintaţi, pentru cei ce se liniştesc.

195. Osteneşte-te, sileşte-te, caută şi vei afla; bate şi ţi se va deschide. Nu slăbi şi nu deznădăjdui. Dar în toate acestea ţine minte, că aceste osteneli alcătuiesc numai stăruinţele ce se fac din partea noastră pentru atragerea darului, iar nu însăşi lucrarea pe care noi încă o căutăm. Ne lipseşte lucrul cel mai însemnat, trezirea harică. Îţi dai foarte bine seama că orice cugeţi, ori de te rogi, sau altceva de faci, parcă înghesui în inimă ceva străin, ceva din afară. Uneori, se întâmplă că, potrivit cu puterea de încordare, o oarecare lucrare ce porneşte din aceste osteneli şi coboară până la o adâncime anumită în inimă, dar mai târziu din nou este aruncată afară de acolo după nu ştiu ce elasticitate a inimii, care nu este supusă şi deprinsă cu această lucrare, aşa cum este aruncat un băţ cufundat vertical în apă. Iar după aceasta îndată simte o nouă răceală şi greutate în suflet, care e un semn vădit că aici n-a avut loc o lucrare harică, ci numai osteneala şi stăruinţa noastră. De aceea, să nu te nelinişteşti numai cu aceste simple lucrări şi să nu-ţi găseşti odihnă în ele ca şi cum tocmai ele au şi fost cele ce trebuiesc căutate. E o primejdioasă rătăcire ! Tot aşa de primejdios este să te gândeşti că în aceste osteneli se cuprinde meritul pentru care este necesar să se trimită de sus darul. Nu-i deloc aşa ! Asta nu e decât o pregătire pentru primire, pe câtă vreme însăşi dăruirea atârnă cu desăvârşire de voia Celui ce o împarte. Astfel, printr-o stăruitoare întrebuinţare a tuturor mijloacelor arătate mai sus, căutătorul trebuie să meargă mai departe în aşteptarea cercetării lui Dumnezeu care de altfel, nu vine după socotinţele noastre şi nimeni nu ştie din ce parte vine. Numai când acest dar trăitor va veni, numai atunci va începe adevărata lucrare de schimbare lăuntrică a vieţii şi a obiceiurilor noastre. Fără el nici nu trebuie să ne aşteptăm la vreo izbândă, fiindcă toate câte le vom face, nu vor fi decât nişte încercări neizbutite. Un martor în această privinţă este fericitul Augustin care multă vreme s-a chinuit cu sine însuşi, dar care nu s-a biruit pe sine decât atunci când l-a luminat darul. Tu osteneşte-te, aşteptând cu o nădejde plină de credinţă. Când va veni darul toate le va rândui.

196. Împlinirea poruncilor, care merge înaintea unirii minţii cu inima, se deosebeşte de împlinirea poruncilor, care urmează după unire. Până la unire nevoitorul împlineşte poruncile cu cea mai mare trudă, silind şi forţând firea sa căzută; după unire, puterea cea duhovnicească care uneşte mintea cu inima, trage ea spre îndeplinire, pe care o face plăcută, uşoară, dulce. "Calea poruncilor tale a curs, când ai lărgit inima mea", spune cântăreţul psalmilor.

197. Atâta vreme cât năzuinţele noastre îşi fac drum într-o formă fărâmiţată - când una, când alta, una într-o parte, alta în altă parte - nu-şi află viaţă în ele însele. Dar când puterea de sus, puterea darului dumnezeiesc, care în acelaşi timp umbreşte şi peste mintea noastră, atunci năzuinţele ei toate se unesc într-o unitate şi se păstrează în această unitate şi se arată atunci şi focul vieţii duhovniceşti.

198. Când darul nu locuieşte în om, demonii se cuibăresc în adâncul inimii ca nişte şerpi şi nu îngăduie deloc sufletului să dorească binele; dar când în suflet va intra darul, atunci ei sunt purtaţi către anumite laturi ale inimii ca nişte nori întunecaţi, schimbându-se acolo în patimi păcătoase sau anumite vrăji, ca să întunece luarea aminte şi să abată mintea de la vorbirea ei cu darul.

199. Dacă tu însă ai simţit, că mintea ţi s-a unit cu sufletul şi cu trupul, că nu mai eşti fărâmiţat de păcate în mai multe părţi; că alcătuieşti ceva unitar şi întreg, că sfânta pace a lui Hristos adie peste tine, atunci păstrează darul lui Dumnezeu cu cea mai mare grijă. Lucrarea cea mai de seamă să-ţi fie rugăciunea şi citirea cărţilor sfinte; celorlalte lucrări să le dai o însemnătate de a doua mână, iar faţă de lucrurile pământeşti fii rece, dacă se poate, străin de ele. Lumea cea sfinţită, ca şi adierea Sfântului Duh este subţire, pleacă din sufletul care se poartă cu o nepotrivită cuviinţă faţă de prezenţa Lui, care distruge cucernicia, care nimiceşte credincioşia printr-o slăbire pricinuită de păcat, care face loc nepăsării. Odată cu pacea lui Hristos, pleacă din sufletul nevrednic rugăciunea harică şi se împlântă în suflet, ca nişte fiare flămânde, patimile, care încep să chinuiască pe cel ce s-a jertfit de bunăvoie în mâinile lor, lăsat la propriile lui puteri de către Dumnezeu, care s-a depărtat de el. Dacă te vei îmbuiba, dar mai ales dacă te vei îmbăta, sfânta pace va înceta să lucreze în tine. Dacă te vei mânia, lucrarea lui se va curma pentru multă vreme. Dacă îţi vei îngădui a fi cutezător, el va conteni să lucreze. Dacă vei îndrăgi ceva pământesc te vei molipsi de patima pentru lucruri, pentru o încântare oarecare sau de o stare sufletească deosebită faţă de oameni, sfânta pace negreşit va pleca de la tine. Dacă îţi vei îngădui o îndulcire cu gânduri desfrânate, el te va părăsi pentru foarte multă vreme, ca unul ce nu rabdă niciun fel de miazmă urâtă, ce iese din păcat, mai ales din păcatul desfrâului şi al slavei deşarte. Îl vei căuta, dar nu-l vei găsi. Vei plânge pentru pierderea lui, dar el nu va lua aminte deloc la plânsul tău, ca să te înveţi să dai darului dumnezeiesc preţul cuvenit şi să-l păstrezi cu grija cuvenită şi cu evlavie. Să urăşti tot ce te trage în altă parte spre risipire, spre păcat. Răstigneşte-te pe crucea poruncilor evanghelice; caută să te ţii mereu pironit de ea. Respinge cu bărbăţie şi cu trezvie toate gândurile păcătoase şi dorinţele; taie grijile pământeşti; îngrijeşte-te să capete viaţă în tine Evanghelia printr-o împlinire plină de râvnă în toate poruncile ei. În vremea rugăciunii răstigneşte-te din nou, răstigneşte-te pe crucea rugăciunii. Înlătură de la tine toate amintirile, chiar cele mai însemnate, care îţi vin în vremea rugăciunii, nu le lua în seamă. Nu teologhisi, nu te risipi în cercetarea cugetărilor strălucitoare, noi şi puternice dacă ele vor începe să rodească pe neaşteptate în tine Sfânta Tăcere, îndreptată asupra minţii prin simţirea măreţiei lui Dumnezeu; predică despre Dumnezeu într-un chip mai înalt şi mai puternic, decât orice cuvânt. "Dacă tu te rogi cu adevărat, au spus Sfinţii Părinţi, atunci tu eşti teolog".

200. Dacă tu încă mai eşti clătinat de îndoieli ? Te uiţi la mine şi, văzând în faţa ta un păcătos aşa de mare, te întrebi nevrând : oare în acest om păcătos, în care lucrarea patimilor este aşa de vădită, poate lucra Duhul Sfânt ? E o întrebare îndreptăţită ! Ea mă nedumireşte şi pe mine ! E ceva grozav ! Mă risipesc, păcătuiesc; preacurvesc cu păcatul, îl trădez pe Dumnezeul meu, îl vând pe mizerabilul preţ al păcatului şi fără să ţie seama de necurmata mea trădare, de purtarea mea lipsită de credincioşie şi vrednică de un sperjur, El petrece neschimbat în mine. Fiind fără de răutate, El aşteaptă cu îndelungă răbdare pocăinţa mea, mă atrage prin toate mijloacele la pocăinţă, la îndreptare. Tu ai auzit ce spune Fiul lui Dumnezeu în Evanghelie ? Nu au nevoie - zice El - cei sănătoşi de doctori, ci cei bolnavi. N-am venit să chem cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă. Aşa vorbea Mântuitorul şi, tot aşa şi lucra. Stătea cu vameşii; cu păcătoşii, îi aducea prin întoarcere la credinţă şi prin fapte bune spre o înrudire cu Avram şi cu ceilalţi drepţi. Pe tine te miră, te uimeşte nemărginita bunătate a Fiului lui Dumnezeu ? Să ştii că tot atât de bun este şi Sfântul Duh, tot pe atât doreşte mântuirea neamului omenesc, este tot atât de blând, nerăutăcios, îndelung răbdător şi mult milostiv. Duhul este una dintre cele trei persoane ale Prea Sfintei Treimi, deopotrivă de cinstită, care alcătuiesc în sânul lor, în chip neamestecat şi nedespărţit o singură fiinţă dumnezeiască, care are o singură fire. Şi tocmai păcatul este acela care îl aduce pe Duhul Sfânt către om ! Îl aduce păcatul, dar nu cel ce se săvârşeşte în faptă, ci cel pe care îl descoperim în noi înşine, cel pe care îl recunoaştem, cel pe care-l plângem ! În măsura în care omul îşi vede mai deplin păcatul său, în aceiaşi măsură el e mai plăcut şi mai aproape de Duhul Sfânt, care ca un doctor, vine numaidecât lângă cei ce recunosc că sunt bolnavi şi dimpotrivă, se întoarce de la cei ce se îmbogăţesc cu deşarta lor părere de sine. Priveşte, şi vezi-ţi bine păcatul tău ! Nu-ţi lua ochii de la el. Leapădă-te de tine ! Să nu-ţi ai sufletul prea mărit în fata ta însăţi ! Intră pe de-a-ntregul la privirea păcatului tău, întru plângerea cea pricinuită de el ! Atunci vei vedea la timpul potrivit, cum te vei zidi din nou prin lucrarea Sfântului Duh, care pe cât este de neajunsă, pe atât este şi de neînţeleasă. El va veni la tine, când nici nu-l aştepţi, va lucra asupra ta, când tu vei recunoaşte că eşti cu totul nevrednic de El.

201. Lucrarea dumnezeiască nu este materială; ea nu se vede, nu se aude, nu este aşteptată, nu este închipuită, nu poate fi spusă prin nicio asemănare, nu este împrumutată din acest veac : vine, lucrează tainic. Mai întâi, îi arată omului păcatul, pe care îl vede în ochii lui şi pe care îl ţine, în toată grozăvia lui, neîncetat în faţa ochilor lui, aduce sufletul în starea de a se osândi pe sine însuşi, îi arată căderea noastră, această prăpastie pierzătoare; groaznică, întunecoasă, adâncă, în care a căzut tot neamul omenesc prin păcatul străbunului nostru; apoi încetul cu încetul îi dăruieşte o adâncă luare aminte şi o inimă înfrântă în timpul rugăciunii. Pregătind în felul acesta vasul se atinge fulgerător, pe neaşteptate, în chip nematerial de părţile sparte şi ele se adună într-o unitate. Cine s-a atins ? Nu pot lămuri acest lucru : eu n-am văzut nimic, n-am auzit nimic, dar mă văd schimbat, m-am simţit astfel pe neaşteptate dintr-o lucrare cu o autoritate absolută. Ziditorul a lucrat în vremea zidirii celei dintâi. Spune-mi : trupul lui Adam făcut din pământ, pe când se afla înaintea Ziditorului fără suflet, viu, putea oare să aibă o înţelegere despre viaţă, o simţire a vieţii ? Când pe neaşteptate a devenit în suflet viu, putea oare ceva mai înainte să cugete dacă e bine să primească sau să respingă sufletul ? Adam cel zidit s-a simţit pe neaşteptate viu, cugetător, doritor ! Tot astfel, pe neaşteptate se săvârşeşte zidirea din nou. Ziditorul a fost şi este Stăpânul nemărginit; El lucrează cu autoritate absolută în chip suprafiresc, mai presus de orice gând, de orice pricepere, nemărginit de subţire, duhovniceşte, într-un chip pe deplin material. Din atingerea mâinilor Lui de întreaga mea fiinţă, inima şi trupul s-au unit între ele, au alcătuit ceva unitar şi întreg; apoi s-au scufundat în Dumnezeu, unde petrec atâta timp cât îi ţine acolo mâna nevăzută, neînţeleasă, atotputernică.

202. Dacă cineva, auzind din gura păcătosului un cuvânt mare despre lucrurile Duhului, se va îndoi din necredinţă, se va tulbura gândul, presupunând că lucrarea ce se vesteşte este o lucrare de înşelare demonică, unul ca acesta să-şi înlăture cugetul acesta plin de hulă. Nu, nu ! Nu aşa este lucrarea aceea, nu aşa sunt însuşirile înşelăciunii. Spune-mi : este oare propriu diavolului, vrăjmaşului, omorâtorului de oameni, să se facă doctorul lor ? Este propriu diavolului să unească într-o unitate părţile puternice ale omului vlăguite în păcat să le scoată din robia păcatului la libertate, dintr-o luptă între ele, la starea sfinţitei păci a lui Hristos şi întru Hristos ? Este oare propriu diavolului să scoată din adânca prăpastie a necunoaşterii lui Dumnezeu şi să pună la îndemână o cunoştinţă de Dumnezeu, vie, care poate fi încercată prin trăire, care nu mai are nevoie de nicio dovadă din afară ? E propriu oare diavolului să propovăduiască şi să-L dovedească pe Mântuitorul, Răscumpărătorul, să cuvinteze şi să lămurească apropierea de El prin credinţă şi prin pocăinţă ? Este oare propriu diavolului să statornicească din nou în om chipul nevăzut, să pună în rânduială asemănarea zdruncinată ? Şi este propriu să aducă hrană celor săraci cu duhul şi, totodată, învoirea, înnoirea, unirea cu Dumnezeu ? Este oare propriu diavolului să-l ridice pe om pe înălţimile Teologiei, pe care acest om simţindu-se ca nimic, limpezit de gânduri, fără dorinţe, scufundat în întregime într-o minunată tăcere ? Această tăcere este sfârşirea tuturor puterilor fiinţei omeneşti, care năzuieşte spre Dumnezeu şi, ca să spun aşa, care dispare în faţa nemărginitei măreţii, dumnezeieşti. Astfel lucrează înşelarea şi altfel lucrează Dumnezeu, nemărginitul Stăpân al oamenilor, Care a fost şi este Ziditorul lor. Acela Care a zidit şi zideşte din nou, nu petrece oare ca un ziditor ? Aşadar, ascultă iubite frate, ascultă prin ce se deosebeşte lucrarea înşelăciunii de lucrarea lui Dumnezeu ! Înşelarea când se apropie de om, vine fie prin vreun gând, fie printr-o subţire părere, sau printr-o arătare oarecare, văzută din ochii simţurilor, sau printr-un glas ce vine de sub cer şi care este auzit de urechile simţite şi se apropie întotdeauna nu ca o mărginită stăpână, ci ca o ademenitoare, care caută în om o învoire şi aşa câştigată prin acea învoire putere asupra omului. Lucrarea ei este întotdeauna o lucrare din afară, dincolo de faptul că se face înlăuntrul, sau în afara omului; omul o poate respinge. Dintru început, înşelarea este întâmpinată întotdeauna printr-o oarecare îndoială a inimii; nu se îndoiesc de ea numai aceia care sunt cu totul robiţi de ea. Înşelarea nu uneşte niciodată pe omul fărâmiţat de păcat, nu curmă imboldurile sângelui, nu îndrumează pe nevoitor spre pocăinţă, nu-l micşorează în faţa lui însuşi; dimpotrivă, trezeşte în el nălucirile, pune în mişcare sângele, îi pricinuieşte un fel de plăcere fără gust şi otrăvitoare, îl linguşeşte subţire de tot, îi inspiră părere de sine, statorniceşte în sine eul ca pe un idol.

203. Miezul problemei este ca mintea să se unească cu inima în vremea rugăciunii, iar acest lucru îl face darul lui Dumnezeu la timpul său, hotărât de Dumnezeu. Pomeneşti de un anumit mecanism în rugăciune. El se înlocuieşte repede prin rostirea negrăbită a rugăciunii, printr-un răgaz de pace după fiecare rugăciune, printr-o răsuflare liniştită şi negrăbită, prin închiderea minţii în cuvintele rugăciunii. Prin mijlocirea acestor ajutoare noi, putem căpăta foarte uşor luarea aminte până la o anumită treaptă. Atenţia minţii în timpul rugăciunii începe să fie simţită de inimă foarte repede. Supunerea inimii la minte încet, încet, începe să treacă la unirea minţii cu inima, şi mecanismul, propus de Părinţi, se va ajunge de la sine. Toate mijloacele mecanice având un caracter material, sunt propuse de Părinţi numai ca ajutoare, pentru ca mai târziu să se ajungă mai lesne şi mai repede la atenţia trebuincioasă din vremea rugăciunii, iar nu ca ceva esenţial.

204. Însuşirea necesară şi esenţială a rugăciunii este luarea aminte. Fără luare aminte nu este rugăciune. Adevărata atenţie harică apare din omorârea inimii pentru toate cele lumeşti. Ajutoarele rămân întotdeauna numai ajutoare. Aceşti Sfinţi Părinţi, care propun să introducă mintea în inimă împreună cu respiraţia, spun că mintea, căpătând deprinderea să se unească cu inima (sau, mai drept, dobândind această unire după Harul şi lucrarea Harului) nu are nevoie de ajutorul mecanismului pentru această unire, ci se uneşte cu inima în chip simplu, de la sine, prin propria sa mişcare.

205. Unirea minţii cu inima este unirea gândurilor duhovniceşti ale minţii cu simţurile duhovniceşti ale inimii. Nu numai orice simţire de păcat şi orice gând de păcat, ci chiar toate gândurile şi simţămintele fireşti, oricât de subţiri ar fi şi oricât de mascate s-ar ivi, printr-o aparentă neprihănire distrug unirea minţii cu inima, le pun într-o lucrare potrivnică una cu alta. În timpul unei abateri de la calea duhovnicească, pe care ne-o vădeşte Evanghelia, sunt de prisos toate ajutoarele şi mecanismele; mintea şi inima niciodată nu se vor uni cu ele.

CUM TREBUIE SĂ STĂM CU ATENŢIA ÎN INIMĂ

   206. În ordinea firească sau a desfăşurării puterilor noastre, la trecerea de la cele din afară la cele dinlăuntru stă închipuirea. Trebuie să ne ferim de ea cât mai cu stăruinţă, pentru ca să putem ajunge în chip mulţumitor la adevăratul loc dinlăuntru. Din pricina unei lipse de băgare de seamă, s-ar putea să ne împotmolim într-însa şi, rămânând acolo, să lunecăm la încredinţarea că am intrat înlăuntru, în timp ce ea nu este decât tinda din afară, curtea neamurilor (păgânilor). Asta încă n-ar fi nimic; dar această stare este aproape întotdeauna însoţită de o înşelare de sine. Este ştiut că toată grija râvnitorilor cu privire la viaţa duhovnicească e îndreptată spre ţelul ei" de a ne pune într-o legătură cuviincioasă cu Dumnezeu. Aceasta se străduieşte şi se încearcă vădit la rugăciune. Ea este calea de ridicare către Dumnezeu şi treptele ei sunt treptele de apropierea duhului nostru de Dumnezeu. Cea mai simplă lege a rugăciunii este să nu ne închipuim nimic, ci adunându-ne mintea în inimă, să stăm pătrunşi, că Dumnezeu este aproape, vede şi ia aminte şi cu această încredinţare să cădem în faţa Lui, Care este înfricoşat în măreţia Lui şi apropiat în bunul Lui pogorământ faţă de noi. Imaginile ţin luarea aminte în afară, oricât de sfinte ar fi ele şi în vremea rugăciunii, atenţia trebuie să fie înlăuntrul inimii : concentrarea luării aminte în inimă este punctul de plecare al rugăciunii, cea făcută după cum se cuvine; iar dacă rugăciunea este calea de ridicare la Dumnezeu, atunci abaterea luării aminte din inimă este abaterea de la această cale.

207. Cel dintâi mijloc al rugăciunii se datoreşte faptului, că unii lucrează mai ales prin imaginaţie şi prin fantezie. Aceste puteri le aflăm chiar la cel dintâi prag al trecerii noastre din afară înlăuntru şi de care noi trebuie să ne ferim, iar cei râvnitori să se oprească aici. A doua vamă pe drumul ce duce înlăuntru ne pune în faţă zidirea, raţiunea, mintea luată în sine ca putere cugetătoare şi de discernământ, de judecată. Și de aceasta trebuie să trecem fără a ne opri la ea. Trebuie, dimpotrivă, să coborâm în inimă împreună cu ea. Când însă unii se opresc la ea, atunci ajungem la al doilea chip neîndreptăţit, nepotrivit, de rugăciune, ce are drept trăsătură deosebitoare faptul că mintea rămânând în cap vrea să pună rânduială si să conducă toate cele sufleteşti prin propriile sale puteri; dar din ostenelile ei nu iese nimic. Ea aleargă după toate, dar nu poate birui nimic, ci numai suferă înfrângeri. Această stare a bietei minţi este pe deplin şi foarte bine zugrăvită de Simeon Noul Teolog. Acest al doilea chip de rugăciune se cade să fie numit : al minţii şi al capului, care este contrar celui de al treilea, care s-ar numi al minţii şi al inimii sau al inimii şi al minţii. Și în toate acestea, de îndată ce s-a născut această rătăcire în cap, pe care am vădit-o la al doilea chip de rugăciune, inima porneşte laolaltă cu ceata ei de simţăminte, nimeni nu o mai găseşte şi asupra ei dau buzna grijile şi mişcările pătimaşe. Atunci mintea pe sine însăşi se dă uitării şi aleargă către acele ţinte ale grijilor şi patimilor, şi numai într-un târziu se trezeşte şi se întoarce la sine. Voi adăuga la aceasta, adică la a doua formă de rugăciune, câteva cuvinte din predoslovia cărţii Sfântului Grigore Sinaitul, scrisă de stareţul Vasile Schimonahul, împreună pustnic şi prieten cu Paisie al Neamţului. După ce citează din Simeon Noul Teolog, ceea ce am pomenit mai sus, el adaugă : "Cum se poate păzi nerăpită mintea numai prin stăvilirea simţurilor din afară, când gândurile acesteia curg de la sine şi zboară pe deasupra celor simţite ? Dacă nu se poate, atunci mintea are nevoie ca în ceasul rugăciunii să alerge înlăuntru până în fundul inimii şi să stea acolo surdă şi mută de la toate gândurile. Cine se depărtează numai pe din afară de cele văzute, auzite şi vorbite, acela câştigă prea puţin folos. Închide-ţi mintea în cămara lăuntrică a inimii şi atunci te vei îndulci de liniştea dezlegată de gândurile cele rele şi vei gusta bucuria duhovnicească, pe care o aduce rugăciunea minţii şi luarea aminte a inimii". Sfântul Isihie spune : mintea noastră nu poate birui nălucirile diavoleşti numai prin propriile ei puteri, ba nici nu poate nădăjdui aşa ceva. De aceea, păzeşte-te să nu te înalţi, după pilda vechiului Israil, că vei fi dat şi tu în mâinile vrăjmaşilor gândiţi. Acela, fiind izbăvit prin toate mijloacele de Dumnezeu din mâinile egiptenilor, s-a gândit să-şi găsească un sprijin în idolul de ţărână. Iar sub idolul de ţărână trebuie să înţelegi cugetarea noastră cea neputincioasă, care atâta vreme cât Îl roagă pe Iisus Hristos împotriva duhurilor viclene, le izgoneşte bine, dar când îşi pune nădejdea, fără niciun tâlc, în sine însuşi, cade printr-o uimitoare cădere şi se zdrobeşte.

208. Odată cu aceasta nu uita următoarea îndrumare a Sfântului Scărar. Ea ne descoperă calea de ridicare la Dumnezeu sub chipul unei scări cu patru trepte. Unii, zice el, îmblânzesc patimile; alţii cântă, adică se roagă cu gura; cei de a treia treaptă se îndeletnicesc cu rugăciunea minţii; cei de treapta a patra, intră în vedenie. Cei ce vor să se ridice pe aceste patru trepte nu pot începe de sus, ci trebuie să înceapă de jos şi, călcând pe întâia treaptă, de pe aceasta urcă la următoarea, apoi la a treia şi abia mai târziu la a patra. Pe această cale fiecare poate intra în cer. Mai întâi trebuie să te nevoieşti pentru îmblânzirea şi împuţinarea patimilor; apoi să te îndeletniceşti cu psalmodia, adică să te deprinzi să te rogi cu gura; mai departe să te rogi cu mintea şi, în sfârşit, dobândeşti putinţa să te ridici cu vedenia. Prima este lucrarea noilor începători, a doua este lucrarea celor ce cresc în propăşire, a treia este a celor ce au ajuns la sfârşitul propăşirii, iar a patra este a celor desăvârşiţi.

209. Aşadar, începutul nu este altceva decât micşorarea şi îmblânzirea patimilor, iar cele ce nu se împuţinează prin alt mijloc, decât prin trezvia inimii şi luarea aminte. Prin urmare, cel ce trece prin toate acestea pe rând, făcând toate la rândul lor, acela poate că, după ce i se va curăţi inima de patimi, să se apuce din tot sufletul de cântarea de psalmi şi de lupta împotriva gândurilor şi să privească ia cer cu ochii simţirilor sau să-l contemple cu ochii gândiţi ai sufletului şi să se roage curat cu adevărat, cum se cade.

210. Când te rogi cu simţirea, unde-ţi este luarea aminte dacă nu în inimă ? Simţirea întotdeauna atrage către sine luarea aminte. În cap este un târg plin de îmbulzeală. Acolo nu te poţi ruga lui Dumnezeu. Că uneori rugăciunea merge bine şi de la sine, e un semn bun. Înseamnă că ea a început să se altoiască în inimă. Păzeşte-ţi inima ca să nu fie legată de ceva, străduieşte-te să-ţi aduci aminte de Dumnezeu, văzându-L de faţă şi lucrând înaintea Lui.

211. Dumneata plănuieşti să te faci sihastru. Dar uite care este paşterea dumitale ! Stai şi strigă : Doamne miluieşte ! Când nu ai legătură cu oamenii, atunci prin ce oare îţi vei îndeplini voia lui Dumnezeu ? Prin nimic decât printr-o cuviincioasă stare a omului lăuntric. Dar aceasta prin ce se dobândeşte ? Prin neîncetata aducere aminte de Dumnezeu cu frică şi prin aducerea aminte de moarte. Deprinderea de a urma înaintea lui Dumnezeu sau în pomenirea de Dumnezeu, este atmosfera vieţii duhovniceşti. În chip firesc ea ar trebui să fie în duhul vostru care sunteţi zidiţi după chipul lui Dumnezeu, dar deprinderea nu este decât din cauza căderii noastre faţă de Dumnezeu. Drept urmare, ne stă în faţă osteneala de a dobândi deprinderea să umblăm înaintea lui Dumnezeu. În esenţă, ea constă în încordarea de a sta în chip conştient înaintea feţei lui Dumnezeu Cel ce este pretutindenea; dar ea se mai susţine şi prin alte lucrări lăuntrice, care intră în alcătuirea vieţii duhovniceşti. Dar şi aici este o osteneală şi anume : să călăuzim aceste lucrări spre scopul propus. În această direcţie trebuieşte îndreptată şi citirea şi cugetarea şi rugăciunea şi toate îndeletnicirile şi legăturile trebuiesc astfel îndeplinite încât ele să nu stânjenească şi să nu tulbure aducerea aminte de Dumnezeu. Și la toate acestea trebuie să adăugăm, unde se cuvine să stăm cu conştiinţa sau cu luarea aminte. Mintea o avem în frunte şi oamenii conduşi de minte (oamenii de ştiinţă) numai în cap trăiesc. Trăiesc în cap şi sufăr de o neîncetată înviforare de gânduri. Această înviforare nu îngăduie atenţiei să se oprească asupra unui singur punct. Mintea nu poate nici să se oprească în singură cugetare de Dumnezeu atâta vreme cât se găseşte în cap. Mereu fuge în toate părţile. Pe acest temei, celui ce doreşte să se statornicească în unica cugetare de Dumnezeu i se dă poruncă să lase capul să se coboare cu mintea în inimă şi acolo să stea, fără să iasă de acolo cu luare aminte. Numai atunci când mintea se va uni cu inima, putem să ne aşteptăm la un succes în aducerea aminte de Dumnezeu. Încearcă acum să-ţi propui drept ţintă atingerea acestei stări şi începe să te mişti spre acest scop. Să nu crezi că aceasta este o osteneală, care întrece puterile, dar nici să nu socoţi că este atât de uşor încât e destul să vrei, şi treaba s-a şi făcut. Prin metoda prin care se atrage mintea spre inimă este tocmai împreună simţirea cu rugăciunile citite şi auzite; căci simţămintele inimii stăpânesc de obicei asupra minţii. Dacă vei îndeplini cum se cuvine prima metodă, atunci rugăciunea dumitale va merge cu simţămintele. Aceste simţăminte se vor schimba potrivit cu cuprinsul rugăciunilor. Eu nu vorbesc aici despre simţăminte obişnuite, ci numai despre acelea dintre ele, care au puterea să prindă întreaga cunoştinţă şi toată inima, care sunt în stare să lege sufletul, fără să-i mai dea libertatea să-şi continue citirea, ci numai să atragă mereu atenţia asupra lor. Acestea sunt simţăminte deosebite; şi ele de îndată ce se nasc, dau naştere în suflet rugăciunilor proprii potrivit cu felul lor de a fi. Aceste simţăminte şi rugăciuni deosebite, care iau, naştere în inimă, nu trebuiesc întrerupte prin continuarea rugăciunilor citite, ci oprind citirea, să li se dea libertatea de a se revărsa până se vor goli cu totul şi simţirea va deveni egală cu simţirile obişnuite ale rugăciunilor. Această metodă e mai puternică decât prima şi coboară mai repede mintea în inimă. Dar nu-şi poate arăta lucrarea decât după prima metodă sau odată cu ea.

212. Ajung să cred că te afli tot în cap, încă, dar nu în inimă. Coboară-te în inimă şi îndată te vei preţui aşa cum se cuvine : Dumneata ţi-ai arătat dorinţa să ajungi la simţământul propriei netrebnicii. Uite, tocmai acest lucru vei începe să-l descoperi şi să-l simţi de îndată ce te vei coborî în inimă. Cu cât mai adânc te vei coborî, pe atât mai repede ţi se va vădi acest lucru.

213. Lucrul de căpetenie este să stai cu mintea în inimă înaintea Domnului şi să stai în faţa lui fără ieşire, zi şi noapte, până la sfârşitul vieţii.

214. Cineva a spus odată : fă ca gândurile tale să nu treacă de zidurile mănăstirii şi repede vei dobândi liniştea dulce a însingurării mănăstireşti. Aceasta este cea mai fericită parte a Mariei să te întocmeşti în aşa fel ca să nu fie nimic în gândurile tale afară de biserică şi de chilie. Cât e de bine aşa ! Socot că această fericită stare nu poate fi descrisă.

215. Mi-a venit în minte să-ţi spun : apucă-te de o rugăciune mică şi scurtă şi săvârşeşte-o mereu, şi în timpul lucrului şi în timpul liber şi când umbli şi când şezi, neîncetat. La început ai să te trudeşti când ai să spui această rugăciune, dar mai târziu ea se va spune singură. E de ajuns numai să te apuci şi să te osteneşti fără întrerupere. Această rugăciune este : "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". În acest timp, luarea aminte nu trebuie s-o ţii în cap şi nici asupra dumitale, ci în inimă, acolo înlăuntru, în dreptul sânului stâng. Când te vei deprinde, atunci prin această deprindere, vei izgoni tot ce tulbură şi vei aduce pacea în suflet.

216. Unde este inima ? Acolo unde răspunde şi se simte tristeţea, bucuria, mânia şi altele; acolo este inima. Acolo stai şi cu luare aminte. Inima trupească este o inimă de carne, urzeală de muşchi puternici, dar cel care simte nu este carnea, ci sufletul pentru ale cărui simţiri, inima de carne nu slujeşte decât ca o armă, aşa cum creierul slujeşte drept unealtă pentru minte, stai în inimă cu credinţă, că şi Dumnezeu este tot aici, dar cum este, să nu-ţi închipui. Roagă-te şi te caută ca darul lui Dumnezeu să-ţi dea în sfârşit simţirea de Dumnezeu.

217. Nu va fi străin de înţelesul rânduielilor sfinte părinteşti de va spune cineva : poartă-te cum vrei, numai grăbeşte-te să dobândeşti această lucrare, şi anume să stai.cu inima în faţa Domnului, în care se cuprinde esenţa lucrării.

218. În vremea rugăciunii, atenţia trebuie să fie înlăuntru, în inimă. Concentrarea atenţiei în inimă este punctul de plecare al rugăciunii cuvenite. Și pentru că rugăciunea este ridicarea către Dumnezeu, abaterea atenţiei de la inimă este abaterea de la această cale.

219. Introducerea minţii în inimă pe calea răsuflării, este arătată numai atunci, când nu ştii unde să te opreşti cu luarea aminte sau unde-ţi este inima, dar dacă ştii, chiar fără acest mijloc, cum trebuieşte găsită inima, fă cum ştii, numai să te statorniceşti în inimă.

220. În vremea rugăciunii este nevoie ca duhul să se unească cu mintea şi să rostească rugăciunea împreună cu ea, în care timp mintea lucrează prin cuvinte rostite numai în gând sau prin participarea glasului, iar duhul lucrează prin simţământul umilinţei sau plânsului. Unirea se dăruieşte la timpul potrivit de darul lui Dumnezeu, iar pentru un nou începător, este suficient dacă duhul va simţi şi va lucra împreună cu mintea. Atâta timp cât luarea aminte va fi păzită de minte, duhul va simţi negreşit umilinţa. Duhul de obicei se numeşte inimă, aşa cum în locul cuvântului minte se întrebuinţează cuvântul cap. Roagă-te cu luare aminte, cu duhul zdrobit, folosindu-te de mecanismele enumerate mai sus, ca de nişte ajutoare; cu acest prilej, se va descoperi de la sine o cunoştinţă despre locul inimii, căpătată prin experienţă. Despre acest lucru se află lămuriri mulţumitoare în predosloviile schimonahului Vasilie.

221. Rugăciunea se numeşte a minţii, când se rosteşte de către minte cu o adâncă luare aminte; a inimii, când se rosteşte, cu inima şi cu mintea unite, cu care prilej mintea parcă s-ar coborî în inimă şi trimite rugăciunea din adâncul inimii; sufletească atunci când se săvârşeşte din tot sufletul, cu participarea trupului însuşi, când se săvârşeşte cu toată fiinţa, cu care prilej întreaga fiinţă se preface parcă într-o singură gură care rosteşte rugăciunea. Sfinţii Părinţi adeseori cuprind în scrierile lor sub unica denumire de rugăciune a minţii, rugăciunea inimii şi rugăciunea sufletească, iar uneori le deosebesc. Astfel, Prea Cuviosul Grigorie Sinaitul a spus : "cheamă-mă neîncetat cu mintea sau cu sufletul". Acum când învăţătura primită prin viu grai cu privire la acest subiect s-a micşorat până la extrem, este folositor să ştim deosebirea hotărâtă. La unii, lucrează mai mult rugăciunea minţii, la alţii rugăciunea inimii, iar la alţii rugăciunea sufletească; depinde de felul cum a fost fiecare înzestrat de Împărţitorul bunătăţilor tuturor, atât cele fireşti, cât şi cele harice; iar uneori în acelaşi nevoitor, lucrează când o rugăciune, când alta. O astfel de rugăciune este întovărăşită foarte adesea şi în mare parte de lacrimi.

222. Pentru dumneata ordinea mântuitoare tot mai este întunecată. Citeşte primele capete din Filotei Sinaitul în Filocalie şi vezi ce scrie acolo ? Un singur act cuprinde în el totul. Căci el adună totul spre sine şi-l ţine în rânduială. Binevoieşte să orânduieşti astfel şi vei căpăta cuviincioasa ordine lăuntrică şi o vei vedea limpede. Acest act este să stai cu luare aminte în inimă şi să rămâi înaintea Domnului într-un duh de evlavie. Acesta este începutul înţelepciunii duhovniceşti. Ai dori să te înţelepţeşti în desluşirea gândurilor, coboară-te din cap în inimă. Atunci toate gândurile vor fi văzute limpede, mişcându-se în faţa ochiului minţii dumitale, iar până atunci să nu aştepţi trebuitoare deosebirea de gânduri.

223. " Mă adun cu duhul". Să-ţi ajute Dumnezeu ! Dar nu scăpa din vedere lucrul de căpetenie, care este să te aduni cu mintea în inimă. În această direcţie îndreaptă-ţi mai mult ostenelile tale. Singura metodă este să te stărui să stai cu luare aminte în inimă, cu amintirea de Dumnezeu, Care este pretutindenea, şi cu încredinţarea că ochiul Lui priveşte în inima dumitale. Îngrijeşte-te să te întăreşti în această convingere, deşi dumneata eşti singur, ai totuşi întotdeauna nu numai aproape de dumneata, ci chiar înlăuntrul dumitale o persoană care este de faţă, care se uită la dumneata şi care vede totul în dumneata. Ceea ce ţi-am scris despre cele câteva lucruri multiple ce se fac în ziua când săvârşeşti rugăciunea lui Iisus, îţi vor servi drept foarte puternic în acest sens. Fă aşa de fiecare dată câte zece, cincisprezece minute - şi mai degrabă, stând în poziţie de. Rugăciune, cu mici închinăciuni şi fără ele, cum îţi vine mai bine. Osteneşte-te astfel, şi roagă-L pe Domnul ca să-ţi dăruiască în sfârşit, să simţi şi să cunoşti ce este acea rană a inimii, după cuvântul stareţului Partenie. Aceasta nu se face deodată. Va trece un an de osteneală stăruitoare, dar poate chiar mai mult, până când vor începe să se arate unele urme. Să te binecuvinteze Domnul în osteneala şi calea aceasta; dar dumneata să nu o socoteşti această osteneală drept o lucrare de mâna a doua, ci ia-o drept lucru de căpetenie.

224. Dacă inima dumitale se încălzeşte în timpul rugăciunilor obişnuite, atunci tocmai prin acest mijloc încălzeşte-ţi căldura inimii pentru Dumnezeu. Rugăciunea lui Iisus, dacă o faci mecanic, nu-ţi dă nimic, ca şi oricare altă rugăciune, care este vorbită cu limba. Încearcă să gândeşti mai viu, în timpul când săvârşeşti rugăciunea lui Iisus, că Domnul Iisus este aproape şi că stă înaintea sufletului dumitale şi ia aminte la ceea ce se petrece în el. Cu acest prilej vei trezi în suflet o sete de mântuire şi încredinţarea că în afară de Domnul nu avem de unde aştepta mântuirea. Apoi să strigi către El. Pe care-L vezi în chip gândit în faţa dumitale : "Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeule Fiule, miluieşte-mă !" Sau : Milostive Doamne, miluieşte-mă cu judecăţile pe care le ştii. Lucrarea nu stă deloc în cuvinte, ci în simţămintele ce le avem către Domnul. Arderea cea duhovnicească a inimii pentru Domnul este dragostea faţă de El. Ea se aprinde din atingerea Domnului de inima noastră. Cum El în întregime este iubire; atunci atingerea Lui de inimă aprinde deîndată dragostea pentru El. Iar din dragoste vine arderea inimii pentru El. Iată aceasta trebuie să fie obiectul cântărilor. Pe limbă să fie rugăciunea lui Iisus, în minte, privirea Domnului înaintea noastră, în inimă setea de Dumnezeu, sau de legătura cu Domnul; văzând silinţa ta, îţi va da cele cerute.

225. O altă însemnătate mai înaltă a unei rugăciuni mici şi scurte este adâncirea gândului şi simţirii în Dumnezeu. Ceea ce ai dumneata - adică aceste chemări - la prima întipărire se spulberă; afară de aceasta, în ciuda chemărilor, gândurile se îmbulzesc în cap, ca ţânţarii. Ca să curmăm această îmbulzeală, trebuie să legăm mintea de un singur gând, sau de gândul Cel care singur este Fiinţă. Un mare ajutor spre atingerea acestui scop, este rugăciunea mică şi scurtă. Cu ajutorul ei mintea ajunge simplă, fără risipire se altoieşte sau se dezvoltă simţirea pentru Dumnezeu. Când va veni această simţire, sufletul se va întări cu conştiinţa în Dumnezeu, şi va începe să facă toate după rânduielile lui Dumnezeu. Cu rugăciunea scurtă trebuie să ţinem gândul spre Dumnezeu şi atenţia pironită la El. Iar dacă ne mărginim numai la cuvinte, nu ajungem decât "aramă sunătoare".

226. Mă întrebi : "să mai continui o astfel de rugăciune sau să mă cobor cu mintea în inimă ?" Dar rugăciunea de care spui dumneata, unde se săvârşeşte ? Ea nu poate să se facă nicăieri altundeva decât înlăuntru. Stai dinaintea lui Dumnezeu, fără închipuiri, în prezenţa Domnului, şi vei încerca numaidecât simţăminte bune. Ce mai vrei deci ? Aici sunt cuprinse toate. Ori dumneata săvârşeşti această lucrare numai în cap ? Nu e aşa, trebuie să petreci în inimă. Dar să nu-ţi aduci aminte cum este, ci numai să-L vezi pe Domnul acolo. Totul se poate exprima astfel : "să stai cu mintea în inimă înaintea Domnului şi să te rogi". Rodul muncii - cel mai însemnat - nu este căldura şi dulceaţa, ci frica lui Dumnezeu şi zdrobirea.

227. Rugăciunea cea din afară, singură, nu e deajuns. Dumnezeu ia aminte la minte şi de aceea, monahii care nu unesc rugăciunea cea din afară cu cea lăuntrică, nu sunt monahi. Judecata aceasta este pe bună dreptate. Cuvântul monah înseamnă singurătate; prin urmare, cine nu s-a însingurat el însuşi, acela încă nu este singuratic, acela nu este monah, chiar dacă ar trăi în cea mai singuratică mănăstire. Mintea nevoitorului, care nu s-a însingurat şi nu s-a închis în sinea ei, se găseşte în chipul necesar în mijlocul zgomotelor şi răzvrătirilor, produse de nenumărate gânduri, care au întotdeauna o trecere liberă spre el, iar mintea însăşi rătăceşte într-un chip bolnăvicios, fără nici un folos, şi fără să aibă nevoie, ci numai vătămarea ei. Însingurarea omului în el însuşi nu se poate săvârşi altfel, decât printr-o rugăciune atentă, mai ales prin rugăciunea lui Iisus, făcută cu luare aminte. Iar atingerea nepătimirii, luminarea sau, ceea ce este totuna, desăvârşirea creştină, fără dobândirea rugăciunii mintale în inimă, este cu neputinţă; în acest punct toţi Sfinţii Părinţi sunt de aceeaşi părere. Calea rugăciunii mintale devine mult mai îngustă atunci, când nevoitorul va păşi pe ea cu lucrarea sa lăuntrică. Iar când el va intra în aceste locuri strâmte şi va simţi în toată puterea, cât este de trebuincioasă, cât este de adevărată şi de mântuitoare o astfel de stare; când osteneala din cămara cea lăuntrică va ajunge să fie dorită de el, ba şi însăşi calea cea strâmtă din viaţa cea din afară, ca una ce slujeşte drept locuinţă şi chivernisitoare a lucrării celei lăuntrice.

228. Miezul lucrării este să dobândim deprinderea de a petrece cu mintea în inimă, în această inimă simţitoare, dar nu însoţită de vreo închipuire simţită. Trebuie coborâtă mintea din cap în inimă şi aşezată acolo, sau, cum a spus cineva din stareţi, se uneşte mintea cu inima. Cum poţi ajunge aici ? Caută şi vei afla La această stare se poate ajunge prin petrecerea în faţa lui Dumnezeu, şi prin osteneala rugăciunii, îndeosebi prin umblarea la biserică. Dar trebuie să ţinem minte, că din partea noastră e numai osteneală, pe când însăşi lucrarea, adică unirea minţii cu inima este darul harului, care ni se dă atunci, când vrea şi cum vrea Domnul.

VI. LUPTA CU PATIMILE

   229. Pe deasupra noi trebuie să ştim, că a chema neîncetat numele lui Dumnezeu este o doctorie, care ucide nu numai patimile, ci chiar însăşi lucrarea lor. Aşa cum un doctor caută o tămadă, sau un plasture pe care să le pună pe rana celui ce este bolnav, şi ele lucrează, în timp ce suferindul nici nu cunoaşte această lucrare, tot astfel în numele lui Dumnezeu, fiind chemat omoară toate patimile, cu toate că noi nici nu ştim, cum se săvârşeşte aceasta.

230. Este nevoie de multă nevoinţă şi osteneală în rugăciune, ca să ajungem în starea netulburată a gândurilor, la un act oarecare al inimii, în care locuieşte Hristos, după cum spune Apostolul : "Nu vă daţi seama de voi înşivă, de este Iisus Hristos în voi" ? "Afară numai de nu sunteţi ceea ce nu trebuie să fiţi" (2 Cor.13, 5).

231. Dumnezeu l-a luat pe omul pe care l-a zidit şi l-a aşezat în grădina Edenului, ca s-o lucreze şi s-o păzească (Fac. 2,15), înţelegând această poruncă nu numai în sens propriu, simţit, ci şi în sens duhovnicesc, în înalta ei însemnătate. Ei (Sfinţii Părinţi) numesc "rai" sufletul primilor oameni, ca un loc de petrecere al prea îmbelşugatului dar dumnezeiesc şi un loc aducător de roade în felurite virtuţi duhovniceşti, este de aşa fel încât în cele din urmă a început să se numească "lucrarea minţii", iar paza acestei lucrări a minţii păstrarea curăţiei celei sufleteşti pe care deja ai ajuns-o.

232. Diavolul împreună cu demonii lui, după ce, prin neascultare, l-a făcut pe om să fie alungat din Rai, izgonit şi din faţa lui Dumnezeu, a căpătat dreptul să clatine în chip gândit puterea cugetătoare din fiecare om şi ziua şi noaptea, uneori mult, alteori puţin, iar câteodată prea mult şi nu ne putem îngrădi altminteri în faţa acestei năvăliri decât prin neîncetata aducere aminte de Dumnezeu, dacă amintirea lui Dumnezeu, întipărindu-se în mintea cuiva prin puterea crucii, va întări mintea întru neclătinare. Spre acest scop duc toate ostenelile nevoinţelor de gând, cu care se nevoieşte pe tărâmul credinţei orice creştin care s-a îmbrăcat cu datoria lui, şi dacă lucrurile nu merg astfel la el, atunci se nevoieşte în deşert. Numai în vederea unei asemenea agonisiri se întreprind toate îndeletnicirile cele duhovniceşti, atât de felurite, de către orice căutător de Dumnezeu, pe calea nevoinţelor făcute de bunăvoie : ca să încline bunăvoirea Atotbunului Dumnezeu, ca să-i dăruiască din nou vrednicia cea dintru începuturi şi ca Hristos să se întipărească în mintea lui, cum spune Apostolul : "Copiii mei, pentru care din nou, sufăr durerile naşterii, până ce se va întipări în voi Hristos" (Galat. 4,19).

233. Patimile sunt totuna cu necazurile şi Domnul nu le-a despărţit, ci a zis : "Cheamă-mă în ziua de necaz şi Eu te voi izbăvi, iar tu Mă vei proslăvi". Și de aceea, privitor la orice patimă nu este nimic mai folositor decât să chemi numele lui Dumnezeu. Cât despre noi neputincioşii, nouă nu ne rămâne decât să alergăm în numele lui Iisus, fiindcă patimile, după, cum s-a spus, sunt demonii şi (la chemarea acestui Nume) pleacă.

234. "Aşadar, dacă vrei să ieşi biruitor asupra patimilor, atunci, aflându-te prin rugăciune şi prin lucrarea cea laolaltă a lui Dumnezeu, înlăuntrul tău, coboară-te în adâncul inimii şi acolo urmăreşte pe următorii trei uriaşi puternici prin care înţeleg : uitarea, împietrirea şi neştiinţa al "celor de alt neam", înţeleşi în chip gândit - diavolii - adică, prin care celelalte patimi rele, întorcându-se lucrează, trăiesc şi se întăresc în sufletele iubitorilor de plăceri. Tu însă, cu multă luare aminte şi cu stăruinţa minţii în lucrarea ei ce vine de sus, găsindu-i pe aceşti uriaşi răi, mulţi şi neştiuţi, vei putea să te izbăveşti uşor de ei mai târziu, dar tot cu luarea aminte şi cu rugăciunea".

235. Precum tâlharii, văzând că într-un oarecare loc se află armele împăratului, nu mai năpădesc la întâmplare, tot astfel şi cel ce şi-a unit rugăciunea cu inima, nu este prădat la întâmplare, de tâlharii gândiţi" (Scărarul).

MACARIE CEL MARE

236. "Lucrarea cea mai de căpetenie a nevoitorului stă în faptul că intrând în inima sa, acolo să dea el război satanei şi să-l urască şi, luptând împotriva gândurilor lui, să se războiască cu acestea".

DIADOH

237. "Cel ce petrece întotdeauna în inima sa este departe de toate lucrurile cele fermecătoare ale acestei vieţi şi, umblând întru duhul, nu poate cerceta poftele cele trupeşti. Și dacă, în acest chip, o astfel de umblare el o săvârşeşte îngrădindu-se cu faptele cele bune, iar aceste fapte bune, le are ca pe nişte străjeri în faţa porţilor cetăţii sale de curăţenie, atunci toate cursele demonilor întinse împotriva lui rămân fără nicio urmare". Bine a spus Sfântul, că laţurile vrăjmaşilor rămân fără nicio izbândă, atunci când noi petrecem în adâncul inimii noastre şi asta se întâmplă cu atât mai mult, cu cât noi ne statornicim acolo.

238. "Străduieşte-te să intri în vistieria ta lăuntrică şi vei descoperi vistieria cerească. Că şi una şi alta sunt acelaşi lucru; şi printr-o singură intrare le ajungi pe amândouă. Scara ce urcă spre acea împărăţie este ascunsă înlăuntrul tău, adică în sufletul tău. Spală-te de păcat şi vei găsi acolo treptele de suire, pe care poţi intra într-însa".

239. Două puteri, cu desăvârşire potrivnice între ele, înrâuresc asupra mea; puterea binelui şi puterea răului, puterea purtătoare de viaţă şi puterea aducătoare de moarte. Puterea cea bună, după rugăciunea mea liberă şi sinceră, întotdeauna o alungă pe cea rea, şi puterea cea rea are tăria numai din răutatea ascunsă în mine. Ca să nu se mai atingă de noi răceala necurmată ce vine din partea duhului celui rău, trebuie ca neîncetat să avem în inimă rugăciunea lui Iisus : "Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă". Împotriva vrăjmaşului, celui nevăzut (împotriva diavolului) luptă Dumnezeul cel nevăzut, împotriva celui puternic se războieşte Cel Atotputernic.

240. Prin urmare, întărindu-te, din nou în credinţa ta cea întru Dumnezeu prin Harul Său, lucru ce se dobândeşte prin rugăciune, cheamă-i la luptă pe fiecare din cei ce te îndeamnă la păcate şi sârguieşte-te să-ţi întorci inima de la ei şi s-o îndrepţi spre faptele bune; prin aceasta ei vor fi smulşi din inimă şi vor fi nevoiţi să amorţească. Ca să ajungi la aceasta, lasă liberă judecata cea sănătoasă şi sileşte-te s-o urmezi pe ea. Această osteneală este cea mai de seamă în lucrarea dusă pentru înfrângerea voinţei. În felul acesta, trebuie să ne ostenim mereu, ca să ne biruim pe noi înşine, până când în locul milei de noi înşine se va naşte lipsa de milă faţă de noi şi necruţare, până când vom simţi setea de suferinţă, dorinţa de a fi chinuiţi, de a ne istovi şi sufletul şi trupul; până când în locul dorinţei de a fi pe placul oamenilor, se va forma pe de o parte, scârba de toate obiceiurile şi legăturile rele, cu o oarecare împotrivire plină de vrăjmăşie şi de îndârjire, iar pe de altă parte, expunerea fiinţei noastre, la toate nedreptăţile şi la toate ocările omeneşti, până când în locul gustului numai pentru cele materiale, simţite şi văzute va veni lipsa de gust şi dispreţul pentru ele şi va începe căutarea şi aşteptarea numai a lucrurilor celor duhovniceşti, curate, dumnezeieşti, până când în locul pământescului, pentru care viaţa şi fericirea se mărgineşte numai la cele ce sunt pe pământ, până când simţământul că eşti numai un simplu călător pe acest pământ, ne va umple inimile, ne va împinge spre patria cea cerească.

241. În felul acesta, după ce harul deşteaptă pe om prima lui mişcare spre el însuşi e cuprinsă în puterea libertăţii lui pe care o aduce la îndeplinire prin trei acte; 1) înclină spre partea binelui, îl alege; 2) înlătură piedicile şi rupe legăturile, care-l ţine pe om în păcat, izgonind din inimă mila de sine, dorinţa de a fi pe placul oamenilor, înclinarea spre cele simţite şi pământeşti, şi în locul lor, deşteptând lipsa de milă faţă de el însuşi, lipsa de gust faţă de cele simţite, expunându-se la batjocurile oricui şi mutându-se cu inima în veacul viitor cu sentimentul unui om care se simte un simplu călător şi nemernic pe acest pământ; 3) în sfârşit, se hotărăşte să păşească de îndată pe calea cea dreaptă, fără a slăbi întru ceva şi ţinându-se într-un fel de încordare necurmată. În acest chip numai, se linişteşte totul în suflet; cel ce s-a trezit, a scăpat din toate legăturile, s-a pregătit pe deplin, îşi spune sieşi : sculându-mă mă voi duce ! Din această clipă începe o altă mişcare a sufletului spre Dumnezeu. Biruindu-se pe sine însuşi, punând stăpânire pe toate ieşirile sale, recăpătând libertatea, el trebuie să se ducă acum în întregime pe sine ca jertfă lui Dumnezeu. Înseamnă că lucrul este făcut abia pe jumătate.

242. Efes. 4, 27: "Să nu daţi loc diavolului". Diavolul nu are acces în suflet atunci când acesta nu hrăneşte nicio patimă. Dar când sufletul va îngădui patimii şi va consimţi cu ea, atunci el se întunecă şi diavolul îl vede. Se apropie cu îndrăzneală de el şi începe să gospodărească într-însul. Două mişcări vicioase şi însemnate tulbură de obicei sufletul : pofta şi iuţimea. De va izbuti vrăjmaşul să biruie pe cineva cu pofta, îl lasă numai cu această patimă fără să-l mai tulbure, sau tulburându-l uşor cu mânia; cine însă nu se dă bătut, în faţa poftei, pe acesta se grăbeşte să-l mişte spre mânie şi adună în jurul lui, mai multe elemente de aţâţare. Cel ce nu deosebeşte vicleşugurile diavolului şi se supără pentru orice, acela face loc diavolului şi se supără pentru orice; acela face loc diavolului, dându-se să fie biruit de mânie. Dar cel ce înăbuşă orice aţâţare de mânie, acela nu numai că nu-i face loc diavolului în inima sa, ci i se împotriveşte şi-l alungă. În vremea mâniei diavolul îşi face loc în clipa când supărarea este recunoscută ca fiind îndreptăţită şi satisfacerea ei, legitimă. Tocmai în acest moment vrăjmaşul intră în suflet şi începe să bage înlăuntru roiuri de gânduri, unele mai aţâţătoare decât altele. Omul începe să ardă de mânie ca într-o flacără. Aceasta este flacăra diavolească, o flacără a iadului. Iar bietul om crede că el arde astfel de râvnă pentru dreptate, cu toate că mânia omului niciodată nu face dreptatea lui Dumnezeu (Iacov. L, 20). Acest lucru nu este, în felul lui, decât o înşelare prin mânie, aşa cum este înşelarea prin poftă. Cine înăbuşă imediat mânia, acela spulberă această înşelare şi prin aceasta îl respinge pe diavol aşa cum cineva l-ar lovi pe altul cu putere în piept în dreptul inimii. Cine din cei ce se mânie, dacă se cercetează cu conştiinţa curată după potolirea mâniei, nu găseşte că la temelia aţâţării n-a fost decât o nedreptate ?! Dar, vrăjmaşul întoarce această nedreptate, în dreptate şi o umflă cât un munte aşa de înalt, încât ţi se pare că, dacă nu ni se satisface jignirea noastră, chiar aici lumea însăşi, n-ar mai putea sta. Tu nu poţi să nu ţii minte, răul, să nu vrăjmăşeşti ? Fii vrăjmaş, dar vrăjmăşeşte, împotriva diavolului, iar nu împotriva fratelui tău. De aceea, ne-a şi dat Dumnezeu drept armă mânia, pentru ca noi să doborâm cu sabia nu trupurile noastre proprii, ci ca să împlântăm ascuţişul ei în întregime în pieptul diavolului. Înfige-ţi acolo sabia până în prăsele, iar dacă vrei, bagă şi mânerul şi nu o mai scoate niciodată, dimpotrivă, mai înfige acolo altă sabie. Dar acest lucru se va petrece atunci când noi ne vom cruţa unul pe altul, când ne vom purta cu dragoste de pace unul faţă de altul. Să mă lipsesc de bani, să-mi pierd slava şi cinstea, mădularul meu îmi este mai scump decât orişice. Aşa va spune unul altuia : să nu ne jignim firea cu scopul de a câştiga bani, de a căuta slava.

243. Ne vom aduce aminte cum lucrează ispitele vrăjmaşului. Tăria sabiei vrăjmaşului este gândul vrăjmaşului însoţit de nădejdea că în inimă omul îl va consimţi, pe temeiul cărui gând el mai pe urmă îşi făureşte o ispită puternică. Este înfăţişată, de pildă, faţa celui care ne-a ofensat : aceasta este gândul care mişcă sabia vrăjmaşului. Când acestei mişcări îi va răspunde în inimă un simţământ neplăcut de cel care ne-a jignit, asta înseamnă că sabia a pătruns până la fiinţa sufletului şi l-a rănit. Atunci vrăjmaşul se năpusteşte asupra sufletului şi ridică într-însul o furtună întreagă alcătuită din duşmănii şi răzbunări. Dar când în inimă se află o dorinţă necurmată de a ierta ocările şi de a ne păzi întotdeauna într-o blândeţe plină de linişte şi de pace cu toată lumea, atunci oricât ar încerca vrăjmaşul să pună înaintea sufletului prin gânduri faţa celui ce ne-a scârbit, inima nu-i va răspunde nimic, iar drept urmare, vrăjmaşul nu va avea de ce să-i agaţe ispita. Lovirea sabiei lui va sări înapoi de pe această inimă, ca de pe un ostaş îmbrăcat în armură.

244. Ca să nu rosteşti niciun cuvânt de mânie este o mare desăvârşire. În temelia ei stă o inimă din care lipseşte întărâtarea. Care, ca o scânteie, este acoperită de lăsarea omului în voia lui Dumnezeu, cu conştiinţa că Dumnezeu îi îngăduie neplăcerile ca să-l încerce şi să se arate în faţa ochilor noştri, cât de temeinic este bunul mers al omului nostru cel dinlăuntru. Acest lucru ne şi obligă să ne purtăm în asemenea cazuri cu blândeţe, crezând că Însuşi Dumnezeu ne vede în această clipă. Este adevărată şi ideea dumitale, că cei ce ne pricinuiesc neplăceri sunt uneltele vrăjmaşului. De aceea când cineva îţi face neplăceri, să socoţi întotdeauna că în urma lui stă vrăjmaşul care îl aţâţă şi-i insuflă vorbele şi lucrurile pline de ocară.

245. Tâlcul acestei parabole este limpede. Această femeie frumoasă preînchipuie un suflet căzut care s-a întors la Domnul cu pocăinţă şi care s-a unit cu El, pentru ca să fie numai al Lui şi numai Lui să-I slujească. Prietenii de mai înainte sunt patimile. Fluierul lor este mişcarea gândurilor pătimaşe, simţămintelor păcătoase şi dorinţelor pline de pofte. Fuga în liniştea lăuntrică este ascunderea în adâncul inimii, pentru ca să stea acolo înaintea Domnului. Când aceasta se va săvârşi înlăuntru, atunci tot ce este pătimaş, ori de ce natură ar fi, dar care tulbură sufletul, va pleca de la sine şi sufletul se va linişti.

246. Și în genere, pune-ţi ca o lege, să măsori cele îngăduite prin lucrarea pe care ele o produc înlăuntru. Ceea ce zideşti, să-ţi îngădui; iar lucrul care te tulbură, să nu ţi-l îngădui în niciun chip. Cine dintre cei cu mintea sănătoasă va întinde mâna spre paharul cu băutură, în care este pusă otravă, dacă cunoaşte acest lucru ?

247. Pentru ca gândurile să nu rătăcească, trebuie să avem un astfel de simţământ încât să păstreze, fără ieşire, în inimă cu Dumnezeu, şi atunci gândurile străine nu-şi vor găsi loc acolo. Pentru ca să nu osândim pe alţii, trebuie să simţim adânc păcătoşenia noastră şi să arătăm o sinceră părere de rău, plângându-ne sufletul ca şi când ar fi mort. Cineva a spus : când în casa ta se află un mort, nu vei începe să te îngrijeşti de cei morţi pe la vecini.

248. Când năvălesc gândurile rele, trebuie să-ţi întorci ochiul minţii din faţa lor şi, întorcându-te spre Domnul, să le izgoneşti cu numele Lui. Dar când un gând îţi va mişca inima, şi ea ca o vicleană, încetul cu încetul se va îndulci cu el, atunci trebuie să te ocărăşti şi să-L rogi pe Domnul, să te miluiască şi să te baţi până când în inimă se va naşte un simţământ potrivnic; de pildă, în locul osândirii, înălţarea altuia sau, cel puţin, un singur simţământ de respect. Iată pentru ce trebuie să ne pregătim din timp un locşor liniştit în inimă la picioarele Domnului. Se va întâmpla vreo alarmă ? Să fugim imediat acolo şi să strigăm, să strigăm ca şi cum am da socoteala de neagra neputinţă şi Domnul ne va ajuta; totul se va linişti.

249. Omul care este cu conştiinţa şi cu patima de partea celor pătimaşe, este în întregime pătimaş, şi potrivnic lui Dumnezeu. Omul, care este de partea celor nepătimaşe, cu toate că e plin de patimile care duce la luptă, totuşi, nu este potrivnic lui Dumnezeu, pentru că nu iubeşte patimile, şi are dorinţa să nu facă aşa cum e îndemnat de ele, ci după voia lui Dumnezeu.

250. Problema despre punctul de căpetenie al luptei lăuntrice se dezleagă în chipul următor : coboară-te cu atenţie în inimă, stai acolo în faţa Domnului şi nu îngădui să intre acolo nimic din cele păcătoase. Aici se cuprinde toată lucrarea luptei lăuntrice.

251. Trebuie să deosebim simţămintele care ne-au intrat în obicei şi simţămintele care trec pe alăturea, care vin şi pleacă. Atâta vreme cât patimile nu sunt omorâte cu desăvârşire, nu ne vor curma gândurile rele, simţămintele, mişcările şi punerile la cale. Ele se micşorează în măsura în care se micşorează patimile. Izvorul lor este jumătatea noastră cea pătimaşă. Iată aici trebuieşte îndreptată toată atenţia noastră. Aducerea aminte de Dumnezeu ştie să izgonească prin acest mijloc tot răul şi să se menţină într-o bună rânduială. Deprinderea rugăciunii Lui Iisus este partea din afară a acestei arme. În esenţă această lucrare este la fel cu şederea acasă. Să fii cu conştiinţa în inimă cu Domnul, a Cărui chemare alungă tot ce este netrebnic. Citeşte-l pe Isichie, unde scrie despre trezvie. Osteneala şi stăruinţa în aceeaşi nevoinţă, biruieşte totul.

252. Căci aşa cum în lipsa Lui (prin rugăciunea lui Iisus) se scurge în noi tot ce este vătămător, fără să lase vreun loc pentru cele folositoare de suflet; tot astfel prin prezenţa Lui se alungă tot ce este potrivnic.

253. Demonii nu pot pune deloc stăpânire pe duhul sau pe trupul cuiva, nu au puterea să pătrundă cu forţa în sufletul cuiva, dacă mai înainte nu-l vor lipsi de toate gândurile ce-l cheamă spre nevoinţă şi nu-l vor goli şi lipsi de vederea duhovnicească.

254. Pravila duhovnicească cea mai de căpetenie, este să fii nedespărţit cu mintea şi cu inima de Dumnezeu, sau să te rogi neîncetat; pentru încălzirea acestei nevoinţe sunt puse anumite rugăciuni grăite, un ciclu de slujbe zilnice, care se desăvârşesc în biserică şi unele rugăciuni de chilie. Dar principalul şi întreaga putere stă într-o neîncetată simţire pentru Dumnezeu, pe care să o şi încălzească după cum se ştie. Aceasta este legea ! De îndată ce apare această simţire, toate pravilele sunt înlocuite numai cu ea; dar de îndată ce această simţire lipseşte, nu o pot înlocui niciun fel de osteneală făcută cu citirea. Rugăciunile rostite prin grai sunt orânduite pentru ca să hrănească această simţire şi de îndată ce nu o hrănesc, atunci ele se citesc în zadar. E numai o osteneală, dar niciun folos. Asta e haina din afară, pentru care, sau care nu este trup sau este un trup în care nu e sufletul. Doamne, Dumnezeul meu ! Ce lucruri aspre am scris ! Da, altfel nu se poate vorbi, decât aşa.

255. E propriu rugăciunii mintale să se descopere patimile, care se ascund şi trăiesc în inima omului ! Ea le descoperă şi totodată le domoleşte. E propriu rugăciunii mintale să ne descopere robia la care am ajuns, stăpâniţi de duhurile căzute. Ea descoperă această robie şi ne scapă de ea. Ca urmare, nu trebuie să ne tulburăm, şi să rămânem nedumeriţi, când se ridică patimile din firea căzută; totul din ele e deşteptat de duhurile cele rele. Cum însă patimile se domolesc prin rugăciune, trebuie să săvârşim rugăciunea lui Iisus, fără grăbire şi foarte încet, tocmai atunci când ele se vor ridica şi încetul cu încetul rugăciunea lui Iisus va potoli patimile răzvrătite. Uneori, răzvrătirea patimilor şi năvălirea gândurilor pătimaşe este atât de puternică, încât îl ridică pe om de la o mare nevoinţă sufletească. Aceasta este vremea muceniciei nevăzute. Trebuie să-L mărturisim pe Domnul în faţa patimilor şi înaintea demonilor printr-o rugăciune îndelungată, care ne va aduce negreşit biruinţa.

256. Continuă să te îndeletniceşti cu îndeplinirea acestei mici rugăciuni şi gândurile se vor linişti din ce în ce mai mult şi neputinţa, pe care ai observat-o, se va lecui. Această mică pravilă, dacă vei continua-o cum trebuie, îţi va forma o rană în inimă, iar această rană îţi va ţintui gândurile de Cel ce este unul singur şi, va pune capăt împrăştierii gândurilor. Din această clipă, când Domnul te va învrednici să-ţi îmbunătăţeşti starea ta, şi va începe o nouă zidire în toate cele lăuntrice şi umblarea înaintea Domnului va ajunge mereu stăruitoare.

257. Legea pustnicească este următoarea : să petreci cu mintea şi cu inima în Dumnezeu prin lepădare de toate, tăindu-ţi orice plăcere, nu numai în cele trupeşti, ci şi în cele duhovniceşti, făcând totul spre slava lui Dumnezeu şi spre binele aproapelui, purtând cu bucurie şi cu dragoste ostenelile şi lipsurile pustniceşti în mâncare, în somn, în odihnă, în mângâierile ce le avem în legătură cu semenii noştri - toate într-o măsură modestă - ca să nu sară în ochi şi să nu te părăsească puterile trebuincioase pentru împlinirea pravilei de rugăciune.

258. "E bine să vorbesc, mă întrebi, cu alţii despre viaţa duhovnicească" Vorbeşte; numai să nu spui ale tale, ci judecă lucrurile îndeobşte, potrivindu-le totuşi cu starea celui ce te întreabă. Se întâmplă că unii încep a vorbi despre cele duhovniceşti numai ca să vorbească. Și acest lucru e mai bun, decât să vorbeşti ceva despre cele lumeşti sau din cele deşarte. Tăcerea aşa cum o doreşti, o poţi păstra când eşti singur, sau când nimeni nu vorbeşte cu dumneata. Deci, dacă mergând la cineva pentru nevoile dumitale, îl rogi pe Domnul să-ţi pună pază gurii tale, bine faci. Mai bine ca orice este să fii întotdeauna cu Domnul. Deprinde-te şi cu această rânduială. Când stai cu cineva de vorbă, fereşte-te mai mult ca orice să tulburi liniştea celuilalt printr-o aprindere oarecare sau prin pornirea gândurilor dumitale împotriva lui, cu o vădită dorinţă ca să ieşi biruitor. Vrăjmaşul te duce acolo ca să începi o vorbă, iar de la vorbire să te ducă până la dezbinare. La fel să te păzeşti a vorbi despre cele duhovniceşti, cu gândul să-ţi arăţi înţelepciunea ta în această privinţă. Și acest lucru este un îndemn din partea vrăjmaşului, pe care dacă-l vei urma, vei fi neapărat batjocorit de oameni şi defăimat de Dumnezeu.

259. Trebuie să ţinem mintea cu tărie, că îndeletnicirile, nevoinţele, purtările, cu toate că sunt de mare nevoie şi de mare folos pentru păstrarea şi orânduirea vieţii duhovniceşti şi înnoirea firii, n-au putere proprie pentru a fi duse la un bun sfârşit; nu ele zidesc duhul şi curăţă firea, ci darul lui Dumnezeu, care străbate prin ele şi care află o intrare, un canal de scurgere spre puterile noastre. De aceea, petreci în ele cu toată râvna, grija, stăruinţa; dar însăşi propăşirea dumitale s-o laşi pe seama Domnului, pentru ca sub învelişul lor, El însuşi să ne zidească, cum vrea şi cum ştie.

260. Cum începi să te nevoieşti, nu-ţi opri luarea aminte şi inima asupra nevoinţei, ci trece-o cu vederea, ca pe un lucru de mâna a doua; deschide-te ca pe un vas gata să primească darul şi astfel să ajungi plin de lăsarea ta în voia lui Dumnezeu. Cel ce află darul, îl află prin mijlocirea credinţei şi sârguinţei, spune Sfântul Grigorie Sinaitul, dar numai prin mijlocirea sârguinţei. Oricât de nimerită ar fi lucrarea noastră, dar de îndată ce nu o închinăm lui Dumnezeu, nu ne agonisim, darul, căci atunci ea nu zideşte în noi duhul adevărului, ci duhul linguşirii, îl creşte în noi pe fariseul. Darul este sufletul lucrărilor bune. Ele sunt pe atât de adevărate, pe cât hrănesc şi păstrează nimicirea de sine, zdrobirea, frica de Dumnezeu şi credincioşia faţă de Dumnezeu. Când eşti sătul şi mulţumit de ele, e semn că le-ai întrebuinţat cum se cuvine sau nu te pricepi.

261. Putinţa, temelia, condiţia tuturor biruinţelor lăuntrice, este prin biruinţa câştigată asupra noastră înşine, care se cuprinde în înfrângerea voii şi în lăsarea fiinţei voastre în mâinile lui Dumnezeu, cu o lepădare plină de duşmănie faţă de tot ce este păcătos. Aici a luat naştere neiubirea faţă de tot ce este patimă, ură, duşmănie, lucrarea care este însăşi puterea de luptă duhovnicească şi ea singură înlocuieşte întreaga trupă. Unde nu este ea, acolo biruinţa este deja în mâinile vrăjmaşului fără de nicio luptă; dimpotrivă, unde se află ea, acolo biruinţa este câştigată adeseori fără luptă. De aici se vede, că după cum punctul de plecare al unei lucrări rodnice este cel mai dinlăuntru, la fel ea este punctul de plecare al luptei însăşi; numai din altă parte. Conştiinţa şi liberul arbitru, trecând de partea binelui, cu îndrăgirea lui, doboară prin ură orice răutate şi toată patima şi pe deasupra, tocmai răutatea şi patima din ele însăşi. Propriu-zis, în această lucrare stă înnoirea, transformarea. De aceea, puterea care luptă cu patimile, este tot mintea sau duhul în care se află conştiinţa şi libertatea, duhul care este ţinut şi întărit de dar. Prin el, către patimile ce se află în luptă, trece puterea care doboară, care distruge. Și invers; când se răscoală patimile, ele ţintesc direct spre minte sau spre duh, adică urmăresc supunerea libertăţii şi conştiinţei care se află în sfânta sfintelor dinlăuntrul nostru; spre ele vrăjmaşul sloboade săgeţile înfocate prin patimi din hrubele sufletului şi trupului, ca dintr-un loc de pândă şi atâta vreme cât conştiinţa şi libertatea sunt întregi, adică se află în partea binelui, oricât de mare ar fi asaltul, biruinţa este de partea noastră. Prin aceasta nu se afirmă, că întreaga putere de biruinţă ar veni de la noi, ci se arată numai izvorul ei. Punctul de reazim pentru luptă este duhul nostru îndoit; iar puterea care biruie şi distruge patimile este darul. El zideşte în noi una şi distruge alta - dar iarăşi prin duh. - Sau prin conştiinţă şi prin liberul arbitru. Cel ce se luptă se aruncă la picioarele Domnului cu strigăte, plângându-se cu ură asupra vrăjmaşilor, şi Dumnezeu îi alungă şi îi doboară în el şi prin el.

262. Ce face cel care cade victimă unui om rău ? Fiind cu pieptul strivit, strigă : ajutor ! La strigătul lui aleargă străjerul şi îl scapă din nevoie. Acelaşi lucru să-l facem şi în lupta gândurilor cu patimile supărându-ne pe tot ce este patimă, trebuie să strigăm după ajutor : "Doamne ajută, "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă !", "Doamne ia aminte spre ajutorul meu" !, "Doamne ajută mie, celui neputincios !" Întorcându-te astfel către Domnul, să nu mai pleci din faţa Lui, ci fiind cu luare aminte la ceea ce se petrece în dumneata, să stai mereu înaintea Domnului, rugându-L să-ţi ajute. Într-o astfel de stare, vrăjmaşul va fugi fără întârziere, ars ca de foc. Dacă, fără să intrăm într-o ceartă de cuvinte cu gândul pătimaş, ne vom întoarce direct către Domnul, cu frică, cu evlavie, cu încredere şi cu credincioşie în puterea Lui atotlucrătoare, atunci, prin acest simplu fapt, gândul pătimaş se va îndrepta de ochii minţii, care privesc spre Domnul. Fiind despărţit de suflet, printr-o asemenea lipsă de atenţie, el va pleca de la sine, dacă patima se trezeşte în acest caz în chip firesc. Dar dacă aici se va amesteca şi vrăjmaşul pe el îl va doborî raza luminii din minte, care vine de la privirea noastră spre Domnul şi lucrurile se petrec astfel încât sufletul se linişteşte îndată după atacul vrăjmaşului, de îndată ce se va întoarce spre Domnul şi îl va chema în ajutor.

263. Lupta gândurilor alungă ea singură patima din conştiinţă; dar ea tot mai rămâne încă vie, însă e ascunsă numai. Și dimpotrivă : o lucrare potrivnică îl loveşte pe acest balaur în cap. Totuşi, din aceasta nu urmează că în timpul lucrării nu trebuie curmată lupta gânditoare. Aceasta trebuie să fie nedespărţită de cealaltă; altminteri ea poate rămâne fără de niciun rod şi poate chiar să înmulţească, iar nu să micşoreze patimile, pentru că în vremea lucrării împotriva unor patimi, se poate alipi alta; de pildă, în vremea postului să se alipească slava deşartă. Dacă acest lucru s-ar trece cu vederea, atunci în ciuda tuturor silinţelor, lucrarea nu va da niciun fel de rod. Lupta gânditoare, care este în legătură cu lucrarea, lovind patima din afară şi dinlăuntru, o distruge tot aşa de repede, pe cât de repede piere vrăjmaşul, când este încercuit şi bătut din spate şi din faţă.

264. Trebuie să lucrăm cu încetul, crescând şi întărindu-ne treptat, potrivit cu creşterea şi cu puterea noastră. Altminteri lucrarea noastră se va asemăna cu un petec nou pus la o haină veche. Cerinţa nevoinţei trebuie să iasă dinlăuntru, aşa cum pofta şi instinctul bolnavului indică uneori leacul cel mai sigur de vindecare.

265. Lupta cu patimile despre care s-a scris, este gânditoare. Și ea este lucrătoare pentru că, neîngăduind patimilor să se hrănească cu ceva, prin aceasta ea le sleieşte de puteri. Dar împotriva lor se poate duce şi o luptă prin fapte, care constă din măsurile ce se iau anume şi din faptele diametral opuse ce se săvârşesc. De pildă, ca să înăbuşi zgârcenia, trebuie să începi cu dărnicia; împotriva mândriei, trebuie să alegi îndeletniciri umilitoare; împotriva patimii de a te înveseli, să alegi obiceiul de a şedea acasă, ş.a.m.d. Este iarăşi adevărat, că acest unic fel de a lucra nu te duce direct către scop, pentru că răbdând apăsarea din afară, patima se poate înrădăcina înăuntru, sau ea însăşi, sau cedând locul alteia. Dar când cu această luptă activă se va uni şi cea lăuntrică, cea a gândurilor, atunci ele împreună vor bate repede orice patimă, împotriva căreia se îndreaptă.

CUM NE PUTEM CUNOAŞTE ?

   266. Ţi-ai alcătuit "un întreg panegiric; proastă, vicleană, nerecunoscătoare, mândră, supărăcioasă, ce nu se poate ruga lui Dumnezeu, e foarte bun. Trebuieşte adăugat : nu sunt vrednică de nimic şi nu preţuiesc nimic. Repetă-l cât mai des, dar în aşa fel încât sufletul să vorbească, iar nu mintea să le adune în felul cum îţi aminteşte. Avem sau este în noi o preţuire de sine, care se află adânc ascunsă în firea noastră. Atunci cuvintele sus arătate, sau cele asemănătoare lor sunt spuse de limbă sau de memorie iar în suflet se zice : "nu sunt ca ceilalţi". Și ceea ce este de mirare e că acest vicleşug al sufletului nostru, aproape că nici nu poate fi observat. În acest chip el se ascunde, până când Domnul îl va scoate la iveală şi îl va arăta în toată urâciunea lui. Noi înşine trebuie să-i ghicim prezenţa doar în momentul când vorbele de mustrare ale altora, spuse în faţă sau pe la spate, răspund în noi printr-un ecou de neplăcere şi de ciudă împotriva celor ce vorbesc. Binevoieşte de te informează asupra dumitale, ca să vezi cum reacţionează sufletul în asemenea cazuri. În vremea acestei cercetări, cea mai mare piedică ce se ridică în cale este îndreptăţită de sine.

267. Binevoieşte să-ţi întipăreşti în minte, că din clipa deşteptării, până în momentul când închizi ochii, trebuie să-ţi rânduieşti astfel treburile, încât întreg timpul zilei să înfăţişeze un lanţ neîntrerupt de acte pline de lepădarea de sine, care să fie făcute numai pentru Domnul, înaintea feţei Lui şi spre slava Lui. Actele de lepădare de sine nu sunt ceva mare în ele însele, dar merge, spre mijlocul obişnuitelor treburi legate de viaţă şi constau în hotărâri lăuntrice şi în întorsăturile voii. Ele se pot găsi sub orice cuvânt, privire, mişcare şi sub orice amănunt. Trăsătura lor caracteristică este să nu-ţi îngădui plăcerea proprie, nici în cele mari, nici în cele mici, ci în toate să mergi în răspărul dorinţelor tale.

268. Observă nu cumva în dumneata se ascunde simţirea de sine, adică simţământul însemnătăţii personale, sau în chip negativ, lipsa simţământului care să-ţi spună că nu eşti nimic. Acesta este simţământul cel ascuns, dar el întoarce toate spre viaţă. Din el vine întâia credinţă care vrea ca toate să meargă potrivit cu voia voastră şi de îndată ce aceasta nu se întâmplă, cârtim împotriva lui Dumnezeu şi ne supărăm pe oameni.

269. Când există preţuirea de sine, atunci acest simţământ nu numai că tulbură legăturile cu oamenii, dar tulbură şi legăturile cu Dumnezeu şi este viclean ca demonii şi se ascunde cu multă îndemânare în dosul unor cuvinte smerite, atunci când se aşază în inimă. Te plângi apoi de părerea de sine şi de înălţarea de sine. Aceştia sunt copilaşii cei dintâi ai preţuirii de sine.

270. Cei ce au păşit în slujba lui Dumnezeu, încep să aibă ispite deosebite. "Întoarceţi datorie patimilor a spus Sfântul Isaac Sirul "prin lupta cu ele". Pe câmpul de luptă se întâmplă biruinţo şi înfrângeri. Înfrângerile trebuiesc lecuite cu pocăinţă. Ea le vindecă în chipul cel mai mulţumitor.

271. Adevărata conştiinţă de sine este vederea limpede a neajunsurilor şi neputinţelor proprii în aşa măsură, încât să-ţi dai seama, că eşti plin de ele şi înseamnă-ţi că, cu cât mai mult te vezi mai incorectă şi mai vrednică de orice mustrare, cu atât mai mult dumneata păşeşti înainte.

272. Trebuie să ştii că suirea spre desăvârşire este nevăzută de râvnitor. El se osteneşte în sudoarea feţei, dar parcă fără niciun rod; darul îşi zideşte lucrarea sub acoperământ. Omul însuşi, nu-i rămâne decât un singur lucru de partea lui : vederea netrebniciei sale. Calea spre desăvârşire este calea spre conştiinţă; că eu sunt orb şi sărac şi gol, care este strâns legată cu zdrobirea duhului, sau cu durerea şi cu tristeţea pentru propria necurăţenie ce se varsă înaintea lui Dumnezeu, sau, ceea ce e totuna, ca o neîncetată pocăinţă. Simţămintele de pocăinţă sunt semnele caracteristice ale unei adevărate nevoinţe. Cine se abate de la ele şi le ocoleşte, acela se abate din cale. La temelia unui început de viaţă nouă a fost pusă pocăinţa; tot ea trebuie să fie şi să sporească împreună şi în vremea creşterii. Cel ce sporeşte, recunoaşte în conştiinţa lui cât este de stricat şi de păcătos şi se adânceşte în simţăminte zdrobite de pocăinţă. Lacrimile sunt semnul coacerii, iar lacrimile neîncetate sunt semnul unei grabnice curăţiri.

273. Pune-ţi drept lege :   1) în orice moment să aştepţi o neplăcere şi când va veni să-l întâmpini ca pe un musafir aşteptat.  

 2) Când se dă ceva potrivnic voii, care e gata să te amărască şi să te tulbure, aleargă mai repede cu luare aminte spre inimă şi, pe cât îţi stă în putinţă, încordează-te să nu îngădui acestor simţăminte să se nască; încordează-te şi roagă-te. Dacă nu vei îngădui să se nască aceste simţăminte, atunci vei pune capăt tuturor, când toate vin din simţuri; dacă se naşte ceva, măcar un simţământ mic, hotărăşte-te, dacă se poate, să nu vorbeşti nimic şi să nu faci, până nu vor fi alungate acele simţăminte; ci potrivit poruncii, după cum porunceşte Dumnezeu, blând şi liniştit, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

3) Orice aşteptare de curmare a unei astfel de rânduieli să ţi-o arunci în cap, dar în schimb, să te hotărăşti să înfrunţi neplăcerile până la sfârşitul vieţii. Să nu uiţi acest lucru ! E ceva foarte important. Dacă nu vei avea această hotărâre, răbdarea nu se va putea statornici.

4) La toate aceste eforturi mai adaugă : să păstrezi o privire plină de duioşie în vorbire, un ton plin de iubire, o purtare plină de dragoste şi mai ales, fereşte-te, cât îţi stă în putinţă, să aminteşti cuiva ceva privitor la nedreptăţile lui : Lucrează astfel ca şi cum n-ai suferi nimic de la nimeni. Deprinde-te să păstrezi amintirea lui Dumnezeu în aşa chip, încât să nu-ţi mai iasă din inimă şi din minte.

274. Am uitat să-ţi amintesc că, impresiile, care nu sunt de acord cu rânduiala primită de dumneata, trebuiesc şterse pe loc, de îndată ce ţi-au venit; să nu amâni acest lucru nici până seara, cu atât mai puţin la un soroc mai îndepărtat. Acest lucru e simplu : să te cobori în inimă, acolo, unde a rămas impresia, s-o îmbrânceşti printr-o lipsă de bunăvoinţă faţă de ea, şi în acelaşi timp să te rogi lui Dumnezeu împotriva ei. Și să fii aşa până ce va trece.

275. Să-ţi fie o lege : să nu îngădui în chip samavolnic niciun gând, niciun simţământ, nicio dorinţă pătimaşă, ci să le izgoneşti cu o ură deplină îndată ce le vei observa. Și să te apropii dumneata întotdeauna nevinovat atât în faţa lui Dumnezeu, cât şi în faţa conştiinţei. În dumneata va dăinui încă necurăţia patimilor, dar alături de ea va fi şi nevinovăţia.

276. În rând cu celelalte mijloace, cel mai puternic mijloc de curăţire, trebuie să fie necazurile şi neplăcerile, pe care le simţim necurmat şi pe care Dumnezeu ni le pune în cale, precum şi duhul zdrobit, pe care tot El ni-l dă. Acest mijloc după puterea lui, este egal cu un povăţuitor şi, atunci când îndrumătorul lipseşte, îl poate înlocui destul de bine, ba chiar îl şi înlocuieşte la omul credincios şi smerit. Căci în asemenea caz, însuşi Dumnezeu este povăţuitorul, iar El, fără îndoială, că este mai înţelept decât omul. La Sfântul Isaac Sirul se zugrăveşte cu de-amănuntul cum Domnul îl introduce treptat, treptat pe cel ce-l curăţă de necazuri purificatoare şi cum încălzeşte într-însul duhul zdrobirii. Din partea noastră se cere să credem numai în buna Lui purtare de grijă şi să primim toate cele trimise de El cu inima deschisă, cu bucurie, cu recunoştinţă. Lipsa acestora răpeşte puterea de curăţie, pe care o conţin întâmplările pline de necazuri, nu-i dă voie să răzbească până la inimă şi până la adâncurile fiinţei noastre. Fără necazurile din afară cu greu poate sta omul împotriva mândriei şi părerii de sine, iar fără lacrimi de zdrobire, nu se va izbăvi de egoismul lăuntric al fariseului, care mereu se îndreptăţeşte pe sine. Cel ce nu le are pe cele dintâi, este socotit de apostol, drept un desfrânat.

277. Lasă să te osândească toată lumea, dar dacă Dumnezeu te îndreptăţeşte în conştiinţă, toate judecăţile sunt nule. Mi-a spus unul din observatori, că vorbele omeneşti, atâta vreme cât nu se agaţă de ceva cu adevărat rău, stau o vreme deasupra omului, ca un nor fără apă, şi apoi pleacă. Și urma lor va pieri şi nimeni nu-şi va mai aminti de ele. Cred că tot astfel se va întâmpla şi cu privire la dumneata.

LUCRAREA LĂUNTRICĂ ŞI CEA DIN AFARĂ

   278. "Dacă lucrarea lăuntrică, făcută pentru Dumnezeu; nu-i va ajuta omului, atunci în zadar se va osteni în cea din afară".

279. Un frate l-a întrebat pe Avva Agaton : Spune-mi Avvo ! Ce este mai mare : osteneala trupească sau paza inimii ? Avva i-a răspuns : omul este asemenea pomului : osteneala trupească sunt frunzele, iar paza inimii sunt roadele. Dar întrucât "tot pomul care nu face rod bun se taie şi se aruncă în foc" (Mat, 3,10), atunci este vădit că noi trebuie să avem grijă de rod, adică de pază minţii. De altfel noi avem nevoie de acoperământul frunzelor şi de o bună podoabă, adică de osteneala trupească".

280. În mănăstire sunt două feluri de viaţă : una e lăuntrică, iar alta din afară. Ascultările care se dau în mănăstire, toate privesc această viaţă din afară. Cel care nu ştie că aceste ascultări sunt necesare numai pentru că, noi aducem în mănăstire şi trupul şi, că lucrarea mântuirii sufleteşti trebuie să meargă prin mijlocul ascultării cu grupul ei de nevoinţe. - Se poate întoarce de la mănăstire de la cei dintâi paşi, socotind că ele nu corespund scopurilor lor şi stării lui sufleteşti sau, rămânând în mănăstire, să mărginească toată lucrarea monahului numai la aceste ascultări şi se va osteni în zadar, fără să facă un pas către curăţirea şi desăvârşirea sufletului său. Alege-ţi viaţa, în care, atunci când mâinile şi picioarele vor face un lucru, sufletul să fie ocupat cu alt lucru, dacă vrea să se mântuie.

281. Ia aminte mai departe că sănătatea atârnă nu numai de hrană, ci mai mult de o liniştire sufletească. Viaţa în Dumnezeu care este ruptă din valurile lumeşti, luminează inima prin pace, iar prin aceasta menţine într-o sănătoasă rânduială şi cele ce sunt în trup. Ceea ce este mai de seamă în viaţă nu sunt faptele : cel mai însemnat lucru este starea inimii, care este întoarsă către Dumnezeu.

282. Ca să fii una cu Domnul, trebuie să mergi pe două căi : activă sau contemplativă. Prima este pentru creştinii ce mai sunt legaţi de viaţa aceasta, a doua pentru cei ce au părăsit tot ce este în legătură cu viaţa de aici. În lucrare, nici cea dintâi nu poate fi fără a doua, nici a doua nu poate fi fără cea dintâi. Și cei din lume, prin urmare, trebuie să păşească, pe măsura lor, pe calea contemplativă. Eu ţi-am scris : deprinde-te să-ţi aduci aminte întotdeauna de Dumnezeu şi să umbli înaintea feţei Lui. Asta este chiar partea contemplativă. Unii întreabă, cum îl putem avea pe Domnul în atenţia noastră atunci când lucrăm ? Astfel : orice lucru, mic sau mare, pe care îl voi face, să fie întovărăşit cu încredinţarea minţii că Însuşi Domnul, cel ce este pretutindenea, îţi porunceşte să-l faci şi priveşte cum îl faci. Purtându-te astfel, vei face orice lucru cu luare aminte şi nu-L vei uita pe Domnul. Aici stă tot secretul unei lucrări cu sorţi de izbândă pentru cel mai de seamă scop în starea dumitale. Binevoieşte să pătrunzi în aceste lucruri şi să-ţi orânduieşti viaţa astfel. Când îţi vei orândui astfel cele lăuntrice, atunci vor înceta şi gândurile să rătăcească încoace şi încolo. Pentru ce acum viaţa dumitale este mereu în neorânduială ? Eu cred, că dumneata vrei să-ţi aduci aminte de Domnul, uitând de treburile vieţii, dar treburile vieţii se bagă în conştiinţă, şi dau la o parte aducerea aminte de Dumnezeu. Dumneata însă trebuie să faci dimpotrivă : să ai grijă de treburile vieţii, dar ca şi cum ar fi date de Dumnezeu şi ca şi cum le-ai face înaintea Domnului. Acolo nu-ţi iese niciuna nici alta, dar aici şi una şi alta vor fi în rânduială.

283. Unii îţi spun : ! Ai mai multă plată, dacă te nevoieşti în zgomotul vieţii, decât să te nevoieşti în singurătate". Și dumneata nu te lepezi de acest lucru. Cei ce se nevoiesc cu adevărat nu au în vedere răsplata, ci se îngrijesc numai ca să se cureţe de patimi şi de simţăminte pătimaşe şi de gânduri. Pentru acest scop viaţa de obşte este mai de folos, pentru că ea înfăţişează experienţe reale de lupte cu patimile şi înfrângerea lor. Aceste biruinţe lovesc patimile în piept şi în cap, iar repetarea lor, repede omoară cu desăvârşire patimile. Pe câtă vreme, în singurătate lupta este cea a gândului, care este tot aşa de slabă, în lucrarea ei, ca o lovitură pricinuită de aripa unei muşte. De aceea, omorârea patimilor în singurătate se prelungeşte mai mult timp. Mai mult : aproape întotdeauna nu este propriu-zis o omorâre, ci o amorţire, o amorţire pe un anumit timp, până în cazul când se va întâlni cu obiectele patimilor. În acest timp, patimile se înflăcărează deodată ca un fulger şi se întâmplă ca unii, care multă vreme s-au bucurat de liniştea patimilor, în singurătate, nu printr-o luptă a gândurilor, ci printr-una a faptelor, vor rămâne nezdruncinaţi, când se vor abate asupra lor o năvălire neprevăzută. Iată pe ce temei bărbaţii, încercaţi în viaţa duhovnicească, poruncesc să biruim patimile printr-o luptă a faptelor, într-o viaţă de obşte, şi numai după aceasta să ne însingurăm.

284. Mâinile şi picioarele să fie ocupate cu lucrul, iar gândul cu Dumnezeu, acesta este omul care într-adevăr stă în picioare. Cele lăuntrice trebuiesc rânduite de dimineaţă, de îndată ce se vor deschide ochii. Să le lăsăm toată ziua, seara să le încălzim şi aşa să adormim. Ca să prescurtăm legăturile din afară şi să le rânduim toate într-o categorie, este un cadru mântuitor pentru viaţă. Când va veni rugăciunea lăuntrică, atunci se va putea înlocui în parte petrecerea în biserică, dar rugăciunea lăuntrică, nu este nicăieri aşa de bine încălzită ca în biserică.

285. Osteneşte-te să-ţi linişteşti gândurile legate de viaţă. Caută să dobândeşti o stare sufletească de aşa natură, încât cu trupul să faci lucrurile obişnuite, iar cu duhul să fii întotdeauna cu Domnul. Domnul cel milostiv ne dă lipsa de griji, după care toate se fac la timpul lor şi nimic nu se umple de grijă şi nu ne apasă. Caută, cere şi ţi se va da !

286. Nevoinţele de tot felul trebuiesc astfel îndeplinite, încât să nu ştie nimeni de ele în mănăstire. De îndată ce va afla cineva, de ele, aceasta va fi un semn rău. Să nu crezi că tăinuirea - să nu se vadă, să nu se ştie - nu este neapărat trebuincioasă. Nu neapărat ! Foarte neapărat ! Nevoinţa care se trâmbiţează este goală, nu preţuieşte niciun ban.

287. Ostenelile şi nevoinţele din afară sunt mijloace, ele au un preţ numai atunci când conduc spre scop şi când sunt cerute de el. Și nu-ţi opri gândurile asupra lor ca şi cum ar însemna ceva. Lucrul cel mai de seamă se află în simţăminte şi în stările sufleteşti. Asupra lor, deci îndreptează-ţi toată luarea aminte, dacă ţi-ai statornicit deja rânduiala vieţii din afară. Păzeşte mai mult decât orice smerenia şi roagă-te ca să ţi-o dea, ca să poţi primi, şi hărţuieşte-te cât mai des pe dumneata însuţi, înclinând spre nimicirea de sine. De îndată ce te scoli, îngrijeşte-te cât mai repede să te simţi un netrebnic, apoi stăruie-te să rămâi toată ziua în acest simţământ. Când te aşezi la rugăciune şi te apropii de Domnul, să te umileşti mai mult. Cine şi către cine îndrăzneşte să se întoarcă şi să stea de vorbă prin cuvinte omeneşti ?! Bucură-te când ţi se va întâmpla o umilire, din afară pe care n-ai voit-o ! Primeşte-o ca pe o deosebită milă dumnezeiască. Să-ţi fie ca un dreptar, că atunci când dumneata te afli pe deplin nemulţumit de sine, te găseşti într-o bună rânduială; dar de îndată ce va apare un mic simţământ de mulţumire de sine şi vei începe să te preţuieşti, să ştii că nu te mai afli în chipul dumitale şi atunci începi să te hărţuieşti. Pentru Dumnezeu, să nu uiţi acest mic amănunt. Toate celelalte sunt nimic, când nu este acest lucru. Au fost oameni care s-au mântuit numai prin smerenie. Fără smerenie nimeni nu s-a mântuit şi nu se va mântui.

288. Nu-ţi opri luarea aminte câtuşi de puţin asupra nevoinţelor din afară. Deşi ele sunt necesare, totuşi sunt numai schele. Clădirea se zideşte prin mijlocirea lor, dar ele nu sunt clădite. Clădirea este în inimă. Îndreaptă-ţi toată luarea aminte asupra lucrării inimii. Cel dintâi gând de ispită, care va începe să te lovească, va fi mulţumirea de sine; după ea va veni înălţarea de sine lăuntrică, sau trâmbiţarea înaintea feţei dumitale; iar mai departe, îngâmfarea înaintea altora. Pricepe aceste căi. Citeşte pe Macarie cel Mare şi mai ales Scara, unde se spun multe despre deosebirea gândurilor. Judecând după gânduri, una şi aceeaşi lucrare poate fi plăcută şi neplăcută lui Dumnezeu... Învaţă-te !

289. Ascultarea pe care o faci fără nici o plăcere, ai numit-o ascultarea maşinală. Însă realitatea este, că numai acea ascultare lucrează rodnic la formarea deprinderii, ce se săvârşeşte în răspărul voii sale, şi chibzuinţelor sale. Dacă ceva se va face potrivit cu înclinarea inimii, ce ascultare este aici ? Aici nu este la mijloc decât voia proprie şi gustul propriu. Numai vorbăria înfrumuseţează astfel de lucruri. Adevărata ascultare se săvârşeşte fără să vadă temeiurile şi fără să se uite la lipsa dorinţei proprii. Unei astfel de ascultări îi este făgăduit un dar deosebit, darul păzirii de orice vătămare în vremea îndeplinirii ascultării. Când ascultarea se face pentru Domnul, îl ia în grija Sa pe ascuItător şi-l păzeşte.

290. Orice ţi s-ar porunci, trebuie să faci fără împotrivire lăuntrică, cu toată plăcerea, ca pe o poruncă a lui Dumnezeu. Aşază cuvintele subliniate mai adânc în inimă şi fii aşa cum te inspiră ele. Primeşte orice poruncă ca pe un cuvânt ce vine în chip nemijlocit de la Dumnezeu şi împlineşte-o ca pe un lucru dumnezeiesc, ca înaintea lui Dumnezeu, cu toată osârdia şi luarea aminte, nu ca şi cum ai lucra pentru un om, ci ca pentru Dumnezeu, care vede toate, fiindu-ţi frică de judecata spusă cu privire la cei ce îndeplinesc lucrarea lui Dumnezeu fără tragere de inimă (Ier. 48, 10). Te rog, întipăreşte-ţi în minte mai puternic acest lucru. Pătrunde acum în felul, cum Dumnezeu şi-a schimbat supravegherea cu privire la dumneata şi să nu-ţi îngădui să lucrezi în afară de planurile lui Dumnezeu. Ce a fost mai înainte ? În biserică stăteai izolat cu plăcere; nu făceai decât să te rogi şi să te încălzeşti în rugăciune; în chilie, de asemenea, cel mai de seamă lucru era rugăciunea şi iar rugăciunea. Acum în biserică ai treabă şi acasă, treabă. Crezi că asta o faci în zadar ? Nu ! Domnul îţi propune să faci al doilea pas. Mai înainte te aflai într-o caldă rugăciune, fără faptele ascultării; acum învaţă-te să petreci în aceeaşi rugăciune, chiar în toiul treburilor. Asta o vrea Domnul de la dumneata. Fii dibaci. Și mai înainte ai avut osteneli, dar acum ai mai multe. Trebuie şi treaba s-o faci şi nici de Dumnezeu să nu te depărtezi cu mintea, adică să fii aşa cum ai sta la rugăciune. Asta e o lege : cu mâinile să faci treabă, iar cu mintea şi cu inima să fii la Dumnezeu. Scrie, iar cu mintea nu te depărta de Dumnezeu şi nu îngădui căldurii să se micşoreze şi trezviei să slăbească. Tot aşa să faci când sălăşluieşti în biserică. Cum poţi reuşi într-acestea, te va învăţa însuşi lucrul. Și iată cum vei ajunge plin de încercare şi te vei întări mai mult în petrecerea cea lăuntrică.

291. Ți se părea că atunci; când nu aveai ascultarea scrisului era mai bine. Aici te înşeli. Ascultarea fără cârtire, împotriva gusturilor noastre e mai scumpă decât orice nevoinţă şi poate fi dăunătoare numai printr-o îndeplinire lipsită de dibăcie; ba şi atunci în cea mai mare parte numai ni se pare acest lucru. Însă în realitate, Domnul răsplăteşte întotdeauna, chiar osteneala lepădării de sine. Dumneata iei luciurile prea uşor, atunci când pui picioarele în prag la nevoinţa ascultării. Ieri ai dat făgăduinţa că vei asculta întru toate pe egumen, iar acum refuzi să duci mai departe o ascultare uşoară, care îţi este la îndemână. Dar aşa oare se îndeplineşte făgăduinţa ? Cuvântul despre ascultare este un legământ pe care l-ai făcut cu mănăstirea şi temeiul sfinţiei tale de a purta rasa. Acum această făgăduinţă este nimicită şi sfinţia ta te-ai scos singur din chinul în care păţiseşi cu un picior. Trebuie să te căieşti şi să plângi pentru aceasta. căci prin aşezarea lăuntrică a sfinţiei tale, urmează să se nimicească, şi poate că s-a şi nimicit, cu toate că pe dinafară pare că se zideşte. Trebuie să ţi se aplice un canon. Binevoieşte, să baţi câte trei mătănii până la pământ, cerând Domnului cu lacrimi să-ţi ierte înşelătoria neascultătoare, care făgăduieşte una prin cuvinte, iar prin fapte săvârşeşte alta. Să te căieşti cu duhul, căci acesta nu este un păcat al gândului, ci al faptei. Și roagă-L pe Dumnezeu să pună în gând celui în drept să-ţi dea din nou această ascultare şi când ţi se va da sau ţi se va lăsa mai departe, atunci să încetezi şi metaniile. Dar stareţului să nu-i spui toate acestea.

292: Sfinţia ta îmi scrii : "lucrez ca un începător, împreună cu fraţii mei de sub ascultare". Eu nu înţeleg ce cuprinde această muncă ? Dacă e o lucrare bună sau neîngăduită, asta se poate vedea numai din duhul cu care se face. Tocmai acest lucru să ai în vedere şi să te porţi potrivit cu el. Când vezi că eşti ponegrit de cineva, primeşte aceste vorbe ca pe nişte noroi care te vindecă. Faci bine să nu pierzi legătura cu aceia, care îţi adaugă acest leac.

293. Lenevirea dumitale pentru îndeletnicirile duhovniceşti, provine din risipirea, cu care te-ai apucat de lucru. Nu te distra prea mult cu mintea, căci atunci ţi se vor tulbura gândurile în cap. Iar după tulburarea cea din cap se va face tulburare şi în inimă.

294. Munca trupească te smereşte, umple golurile de timp, iar gândurilor nu le dă voie să se risipească. Ca s-o înlocuieşti cu metaniile este un lucru bun, căci este o muncă mai bună. Dar o poţi face oricând ? Bătrânii din Egipt lucrau de dimineaţa până seara, întovărăşindu-şi, rucodelia cu rugăciunea minţii şi cu cugetarea de Dumnezeu. Pravila de rugăciune o îndeplineau noaptea. Iar Sfântul Isaac Sirul nu este binevoitor faţă de muncă : te abate, zice, de la Dumnezeu. Acest lucru este adevărat, când este vorba de o muncă care-ţi cere multă bătaie de cap, iar când este vorba de o muncă simplă, nu e nimic.

295. Orice fel şi orice categorie de îndeletniciri sunt bune din momentul în care ele îndreaptă luarea aminte spre Dumnezeu. Nu e nevoie nici măcar să înşirăm ocupaţiile. De îndată ce o îndeletnicire nu hrăneşte rugăciunea, trebuie să o lăsăm şi să ne ocupăm de alta. De pildă, ai deschis o carte şi ai început să citeşti şi totuşi nu merge. Las-o, ia alta. Dacă a doua nu merge, ia pe a treia. Dacă nici asta nu merge, bate metanii şi meditează. Trebuie să ai o rucodelie ce nu-ţi risipeşte luarea aminte. Când luarea aminte faţă de Dumnezeu este vie şi rugăciunea dinlăuntru nu merge, atunci e mai bine să nu începi nimic (adică acasă), ci să şezi sau să te plimbi sau mai bine stai în faţa icoanelor şi să te rogi; când va începe să slăbească, s-o încălzeşti cu citirea sau meditaţia. Pravilele sunt necesare pentru cei ce sunt în mănăstire, ca ei să se deprindă cu lucrările şi îndeletnicirile mănăstireşti. Dar mai târziu când ei vor ajunge până la unele simţiri lăuntrice şi mai ales, până la căldura inimii, nici lor nu le este strict necesară pravila. Îndeobşte, nu trebuie să ne legăm de pravilă, ci să fim liberi de ea, având un singur lucru în gândul nostru : ca nu cumva să plece de la noi luarea aminte cea cucernică faţă de Dumnezeu. Trupul trebuieşte întotdeauna ţinut strunit, ca un soldat la paradă; să nu-i îngăduim deloc moleşirea în mădulare, dar nu numai în timpul mersului şi şederii, ci şi în timpul când stăm în picioare şi când ne aflăm culcaţi. Toate lucrurile - mari şi mici - trebuiesc făcute ca şi cum ochiul lui Dumnezeu ar privi cum se săvârşesc ele. Pe toţi câţi vin la voi, sau pe toţi câţi îi întâlnim, trebuie să-i primim ca pe nişte aleşi ai lui Dumnezeu, trimişi de El. Cea dintâi întrebare să-ţi fie înlăuntru : ce vrea Domnul să fac cu această persoană ? Să-i primeşti pe toţi ca pe chipul lui Dumnezeu, cu cinste şi să doreşti să le faci binele. Să nu ai milă de tine însuţi, să fii gata să serveşti pe alţii şi să predai în întregime Domnului cu o petrecere într-însul prin rugăciune; aceste lucruri dau naştere vieţii duhovniceşti.

296. Ai pomenit de lucru. Cum sfinţia ta ai lucrări pe care le săvârşeşti nu din ascultare, ci din voia proprie, poţi să ţi le rânduieşti astfel, pentru ca ele să nu te abată deloc de la lucrările lăuntrice. Urmează-l în acest sens pe sfântul Isaac Sirul. El nu este pentru muncă şi o îngăduie numai în cazul când este nevoie, numai din când în când. Pentru că munca risipeşte mintea, pe care o atrage asupra ei. Trebuie să dobândeşti o deosebită deprindere ca să nu te risipească. Nu se poate să nu lucrezi. Este o cerinţă firească : totuşi, nu trebuie nici să te laşi dus de ea. Monahii din Egipt lucrează toată ziua, dar cu mintea nu se depărtează de Dumnezeu.

297. Cel puţin, rugăciunea ce se face în inimă, n-ai întrerupt-o ? Nu, probabil că şi aici ai suferit o pierdere; căci dacă dumneata ai fi stat cu mintea înaintea lui Dumnezeu şi în inimă ai fi căzut cu smerenie în faţa Domnului, n-ai fi simţit încetarea lucrării rugăciunii. Pricep că te-ai risipit. Te-ai lăsat dus de lucru şi el ţi-a scos din cap toate celelalte, chiar nimicirea de sine. Înseamnă că sfinţia ta ţi-ai îndeplinit rău ascultarea. Trebuie să ţi-o îndeplineşti fără să te îngrijorezi înlăuntru şi, lucrând cu osârdie, să ţii inima ta la o distanţă oarecare, liberă şi să nu-ţi deprinzi luarea aminte de la lucrarea cea mai de seamă.

298. Învaţă-te ca orice faci, să faci astfel, încât inima să se încălzească, iar nu să se răcească. Trebuie să citeşti şi să-ţi faci rugăciunea şi să munceşti, să intri în relaţii cu alţii, având în vedere întotdeauna un singur scop, ca să nu ajungi până la rătăcire. Încălzeşte-ţi neîncetat soba lăuntrică printr-o rugăciune scurtă şi păzeşte simţirile pentru ca să nu iasă prin ele căldura. Impresiile afară se împacă foarte greu cu lucrarea lăuntrică.

299. Ca să capeţi patima cititului, e rău. Acest lucru nu te duce la bine şi ridică un fel de perete între inimă şi Dumnezeu. Pe deasupra, se dezvoltă o curiozitate şi o discuţie în contradictoriu, care este dăunătoare.

300. Iată, mijloacele toate prin care se nimicesc în noi patimile : când propria noastră osteneală; ce se face prin lucrarea minţii, când prin povăţuitori, când prin Domnul însuşi. Am făcut la timp observaţia, că fără o luptă a gândului, lăuntrică, lupta din afară nu poate fi încununată de succes; acelaşi lucru trebuieşte spus şi cu privire la lupta ce se duce, când te afli sub conducerea unui povăţuitor, precum şi despre curăţirea ce se lucrează de Providenţă. Ca urmare, lupta lăuntrică trebuie să fie neîntreruptă şi neschimbată. Ea singură nu este aşa de puternică, dar când ea lipseşte, toate celelalte nu sunt lucrătoare, nu aduc nici un folos. Și lucrătorii, şi suferinzii, şi plângătorii şi ascultătorii s-au pierdut şi se pierd din pricina unei lupte lăuntrice sau păzire a minţii neîndestulătoare. Dacă, pe deasupra, aş mai aminti ceea ce am spus mai sus despre lucrarea rodnică lăuntrică, şi anume că ea este scopul şi puterea lucrării pozitive din afară, atunci se va descoperi în toate puterea întreagă, însemnătatea lucrării lăuntrice şi oricine va vedea că ea este izvorul, temelia şi scopul oricărei nevoinţe. Toată lucrarea noastră poate fi prescurtată în următoarea formulă : adună-te în tine însuţi, ridică-ţi conştiinţa duhovnicească şi lucrarea dătătoare de viaţă şi umblă în această stare duhovnicească cu lucrarea din afară schiţată sub conducerea unui povăţuitor sau a Providenţei; dar odată cu aceasta observă cu o atenţie aspră şi încordată şi urmăreşte tot ce răzbeşte dinlăuntru. De îndată ce se va naşte o răscoală de patimi, izgoneşte-o şi cu gândul şi cu fapta, fără să uiţi să încălzeşti în tine însuţi duhul zdrobit şi plin de durere pentru păcatele tale. Aici trebuieşte adunată toată atenţia nevoitorului, pentru că, nevoindu-se, el să nu se risipească şi să fie oarecum legat sau încins peste coapsele gândurilor sale. Umblarea într-o astfel de stare şi păzirea lăuntrică, este o umblare plină de trezvie, iar ştiinţa despre această umblare, este ştiinţa trezviei. Acum este limpede pentru ce toţi nevoitorii au socotit virtutea trezviei ca pe cea mai de seamă dintre virtuţile de nevoinţă şi pe cei ce n-o aveau îi socoteau fără rod.

301. Nu ne putem mărgini la o viaţă lucrătoare, odată cu aceasta trebuie să avem şi îndeletniciri legate de preocupările minţii pentru că o ţinem prin ele, în chip neslăbit, la locul ei, şi în rânduială lăuntrică. Trebuie să unim cu lucrarea negreşit şi vederea minţii şi cu vederea minţii, lucrarea. Și una şi alta, când sunt într-o legătură, împing repede sufletul înainte, curăţindu-l de tot ce este rău şi întărindu-l în tot ce este bun. Caută în povestirile vrednice de amintit ale lui Ioan Colov şi ale lui Avva Pimen. Dar despre toate acestea vei găsi lucruri frumoase în toate scrierile privitoare la nevoinţă.

302. Aşadar, să se înveţe fiecare pe sine şi să-şi insufle adevărul cuvântului lui Hristos şi el se va sălăşlui întru tine. Pentru aceasta, citeşte, cugetă, învaţă, consimte, iubeşte şi mai târziu pune-le în practica vieţii. Aceasta din urmă este limita învăţăturii de sine. Atâta vreme cât aceasta încă nu este, nu se poate spune de cineva, că el s-a învăţat pe sine, chiar dacă ştie cuvântul lui Hristos pe de rost, şi judecă bine. Sfântul Apostol Pavel îi mustră pe iudei pentru un asemenea neajuns, în Epistola către Romani, zicând : învăţând pe altul, oare pe tine nu te înveţi ? (Rom. 2, 21). Cine rămâne astfel, în acela nu se sălăşluieşte cuvântul lui Hristos şi el nu trăieşte într-însul. Este vădit că orice fel de învăţătură reciprocă aduce roade numai atunci, când oricine şi-o însuşeşte, se învaţă pe sine însuşi şi se înţelepţeşte, fiindcă ascultând cele spuse sau citite, se îndeamnă pe sine însuşi, nu numai să se gândească într-un anumit fel, dar şi să simtă şi să le pună în practică. Căci numai atunci se şi sălăşluieşte cuvântul lui Hristos în cineva, când el va izbuti să se convingă şi să creadă şi să trăiască potrivit cu el. Nu lucrează ca un înţelept acela, care citeşte cu osârdie cuvântul lui Dumnezeu, dar nu-l judecă, nu-l duce până la simţire şi nu-l traduce în viaţă. De aceea, el curge printr-însul ca apa dintr-un jgheab şi se scurge din el, fără să se statornicească în el şi fără să se sălăşluiască într-însul. Este cu putinţă să ştii pe de rost toată Evanghelia şi tot Apostolul şi totuşi să nu ai cuvântul lui Hristos sălăşluit în tine, din pricină că nu-l înveţi în chip înţelept. Nu lucrează ca un înţelept nici acela care îmbogăţeşte mintea cu cuvântul lui Hristos, dar rămâne nepăsător, când e vorba să-şi potrivească inima şi viaţa cu el. De aceea, cuvântul Domnului rămâne în el ca nisipul, presărat în cap şi în memorie, şi stă acolo mort, iar nu viu. El trăieşte numai atunci, când trece şi în simţire şi în viaţă; fără aceasta nu e cu putinţă trăirea cuvântului lui Dumnezeu în oameni. Și de aceea, nu se poate spune, că el locuieşte în oamenii care nu-l simt şi nu-l traduc în practica vieţii.

303. "Orice faceţi, cu cuvântul sau cu lucrul, toate să le faceţi în numele Domnului Iisus, şi prin El să mulţumiţi lui Dumnezeu şi Tatăl" (Colos. 3,17). A treia metodă, care trebuieşte folosită ca să scoatem la iveală viaţa noastră cea ascunsă în Dumnezeu, este să facem totul în numele lui Dumnezeu. Primele două : citirea Scripturilor şi însuşirea adevărurilor descoperite, izgonesc gândurile deşarte şi necurate şi umplu mintea de cugetări bune mereu îndreptate spre cele dumnezeieşti, iar rugăciunea statorniceşte deprinderea de a ne aduce aminte întotdeauna de Dumnezeu sau de a umbla în prezenţa lui Dumnezeu. Atât una, cât şi cealaltă, ţine atenţia şi simţirea ascunsă în Dumnezeu. S-ar părea că este de ajuns ? Se pare, dar nu este. Dacă am lăsa să lucreze numai aceste două metode, atunci ele nu vor duce către scopul arătat. Omul nu este numai gândire şi simţire, ci mai mult lucrare. El este o fiinţă veşnic mişcătoare, care lucrează neîncetat. Dar orice lucrare atrage atenţia şi simţirea. Cel ce lucrează, se află în întregime în lucrare. De aceea, şi cel ce caută pe Dumnezeu, din pricina lucrurilor de neapărată trebuinţă, se abate neapărat cu gândul de la Dumnezeu, iar după gând şi cu simţirea. Lucrurile îl coboară din cer pe pământ, sau îl scot din viaţa ascunsă în Dumnezeu spre legăturile cele din afară; căci lucrurile noastre aproape toate sunt văzute, curg în rând cu cele create, prin mijlocirea lucrurilor simţite. De aici urmează, că dacă n-am îndrepta nici lucrurile omului astfel încât şi ele să slujească drept un mijloc spre a ajunge la menţinerea vieţii ascunse în Dumnezeu, atunci şi cele dintâi două metode vor rămâne fără rod sau nu vor putea fi săvârşite nici chiar ele însele, cum trebuie. Lucrările vor strica neîncetat armonia atât lucrarea învăţăturii Scripturilor, cât şi lucrarea rugăciunii. Iată însă că Apostolul învaţă cuvintele citate, cum pot fi transformate şi lucrările în mijloace ce ar duce la ascunderea vieţii în Dumnezeu, şi anume, fă totul în numele Domnului. Dacă astfel îţi vei orândui cele lăuntrice, atunci nu te vei depărta de Domnul nici cu gândul, nici cu simţirea. Căci, ca să faci totul în numele Domnului, înseamnă să faci totul spre slava lui Dumnezeu, cu dorinţa de a-I plăcea Lui, împlinind cu dreptate voia Lui cunoscută chiar în ceva mărunt. Iar în acest timp, mădularele trupului, ca nişte unelte, îşi vor face treaba; gândul şi simţirea însă vor fi întoarse spre Dumnezeu cu multă grijă, pentru ca cele făcute, să fie făcute Domnului şi să slujească spre slava Lui. Și această metodă este mai puternică pentru scopul propus, decât cele două şi succesul la cele dintâi atârnă de această metodă. Căci ele sunt cu însuşire de gând, iar cele gândite pătrund în măduvă şi în sânge prin lucrare. Lucrarea aşază cele gândite înlăuntrul firii omeneşti. Când lucrarea făcută este sfinţită prin îndreptarea ei către Dumnezeu, atunci, în timpul făptuirii ei, intră oarecum un element dumnezeiesc în toate puterile şi organele, care iau parte la săvârşirea ei. Cu cât se face mai multe lucrări în acest fel, pe atât de multe elemente dumnezeieşti intră în firea omului, Iar mai târziu, îl umple în întregime şi întreaga fire devine în acest chip scufundată în dumnezeire, sau ascunsă în Dumnezeu. Pe măsură ce se statornicesc direcţiile unor astfel de lucrări, în aceeaşi măsură se statornicesc mai temeinic şi rugăciunea şi meditaţia şi cugetele cele bune. Ele influenţează orânduirea lucrurilor spre slava lui Dumnezeu, iar această îndreptare - drept răsplată - le întăreşte pe ele însăşi şi le mijloceşte. Tot ce este făcut de noi, Apostolul cuprinde în doi termeni : cuvânt şi faptă. Cuvintele se pronunţă cu gura, faptele se fac de celelalte mădulare. De la deşteptare până la culcare, una şi alta se fac într-o neîncetată întrebuinţare. Vorba curge în noi aproape fără încetare. Și alte mişcări ale trupului de asemenea nu se curmă. Ce jertfă bogată ar fi pentru Dumnezeu, dacă toate acestea s-ar îndrepta spre slava lui Dumnezeu ? Prin îndreptarea cuvântului spre slava lui Dumnezeu nu se izgoneşte numai vorba rea, ci şi vorba deşartă şi nu rămâne decât cuvântul ce slujeşte spre zidirea fraţilor sau - ca ultim hotar - nu slujeşte spre dărâmarea lor. La aceasta trebuieşte împreunată şi rugăciunea grăită. Odată cu întoarcerea lucrurilor spre slava lui Dumnezeu; nu se îndepărtează numai lucrurile rele, care sunt făcute după poftă şi în ascuns; aceasta n-ar trebui nici măcar să se pomenească printre creştini; dar arată duhul în care trebuiesc făcute lucrările obligatorii, îngăduite şi folositoare. Prin aceasta se izgoneşte din sfera activităţii noastre orice plăcere de sine şi slujirea lumii şi obiceiurile ei cele rele. Ca să faci totul în numele Domnului, înseamnă să îndrepţi totul spre slava Lui, să te stărui să faci totul astfel, încât să-I fie plăcut, dându-ţi seama de voia Lui în acest sens şi, pe deasupra, orice faptă s-o învălui cu o rugăciune înaltă spre El; cu rugăciunea să începi, iar cu rugăciunea să săvârşeşti şi cu rugăciunea să isprăveşti, la început cerând blagoslovenia, în continuare să cauţi ajutorul, iar spre sfârşit, să-I înalţi mulţumirea Lui, ca Celui ce a săvârşit în noi şi prin lucrarea Sa.

304. Viaţa omului pe pământ este un lanţ de suferinţă. Trebuie să ne luptăm cu trupul,. cu patimile şi cu duhurile răutăţii. În această luptă este nădejdea noastră. Mântuirea noastră este Dumnezeul nostru. Punându-ne nădejdea în Domnul, trebuie să suferim cu răbdare vremea luptei. Ispitele ca şi cum ar măcina pe om, prefac grăuntele în făină. Ele ne sunt îngăduite potrivit cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, spre marele nostru folos sufletesc; prin ele căpătăm o inimă zdrobită şi smerită, pe care Dumnezeu nu o va urgisi.

ÎNSINGURAREA

    305. Când te-ai hotărât să intri într-o mănăstire, înseamnă că te-ai hotărât de a vieţui de unul singur. E rău de trăit în mănăstire pentru cel ce vrea să trăiască acolo, în legătură cu mulţimea, ca într-o societate. Aici nu trebuie să şti decât doar pe unul singur, pe povăţuitorul tău sau pe părintele tău duhovnicesc şi pe stareţ; iar cu privire la ceilalţi, trebuie să avem o astfel de stare sufletească, ca şi cum ei nici n-ar exista. Atunci toate vor merge bine, iar fără acest temei, va fi o învălmăşeală mai rea decât la balurile din Petersburg.

306. Dumneata, fără îndoială, şti că tot miezul lucrării stă în lucrarea lăuntrică şi că potrivit cu aceste schimbări şi potrivit cu imboldurile care vin din partea lor, trebuie să schimbăm şi cele din afară. O să-ţi spun un singur lucru : începe acum, în starea de faţă, să te însingurezi acasă, şi, de preferinţă, să închini ceasurile de însingurare rugăciunii în care să ceri un singur lucru : "Arată-mi, Doamne, calea pe care să merg". Nu numai cu cuvântul şi nu numai cu gândul, dar cheamă-L pe Dumnezeu în ajutor, în acest chip, cu o durere de inimă. Pentru o asemenea însingurare, fixează-ţi ori anumite ceasuri din fiecare zi - ceea ce e mai bine - ori anumite zile din săptămână. Și păstrează-ţi însingurarea cum trebuie, căutând mai mult înţelepţirea şi arătarea căilor către Domnul. Cu această însingurare uneşte şi postul, simţit pentru trup. Aceasta va fi şi un bun ajutor pentru rugăciune. Și în acea vreme fă experienţe lăuntrice de lepădare, când de una, când de alta pentru ca să ajungi neatârnat faţă de toate, şi să te depărtezi astfel încât să nu te tragă nimic înapoi. Scopul este să ajungi până acolo, încât sufletul să se rupă din actuala ordine de viaţă, ca şi din nişte cătuşe şi ca şi din temniţă.

307. Trebuie să ne folosim de clipele însingurării, întorcându-le numai spre lucrurile dumnezeieşti, spre rugăciune şi meditaţie. Iar aceste îndeletniciri, de îndată ce vor merge cum se cuvine, nu te vor lăsa să te plictiseşti. Fiindcă din ele izvorăşte o mângâiere duhovnicească, pe care n-o poate da nimic din cele pământeşti.

308. Ai vrea, zici, să te faci sihastru. E cam devreme şi nici nu se simte nevoia. Trăieşti doar singur. Numai din când în când te vizitează cineva. Faptul că te duci la biserică nu-ţi afirmă singurătatea, ci o întăreşte sau îţi dă puterea să-ţi petreci timpul şi acasă în rugăciune. După anumite răstimpuri, se poate să nu ieşi câte o zi sau două, ca să stărui să fi pururea cu Dumnezeu. Dar asta tu o ai de la sine. Aşa că nu ai nici un rost să te gândeşti la sihăstrie. Când rugăciunea ţi se va întări în aşa măsură, încât te va păstra mereu în inimă înaintea lui Dumnezeu, atunci vei avea o sihăstrie, fără sihăstrie. Fiindcă ce este sihăstria ? Faptul, când mintea, închizându-se în inimă, este în faţa lui Dumnezeu cu deplină evlavie şi nu vrea să iasă din inimă sau să se ocupe cu altă lucrare. Caută această sihăstrie, iar de cealaltă nu-ţi bate capul. E cu putinţă să rătăceşti prin lume, chiar când tu te afli la tine cu uşile încuiate, sau să laşi să pătrundă în camera ta o lume întreagă.

309. Te plângi în privinţa unei rânduieli lăuntrice, care îţi lipseşte. Da, fără de ea puţin folos ai, orice ai face. Dar ca să dobândeşti şi să te statorniceşti în ea e mai potrivit în pustie. Cele dintâi semne ale ei sunt inima înfrântă şi smerită.

310. Cum trebuie să ne îndrumăm pe calea dinlăuntrul nostru, ca să ne bucurăm de pacea sufletească ? Îţi voi spune : rânduieşte-ţi o însingurare lăuntrică. Această însingurare nu este un vid şi ea nu poate lua fiinţă dacă cineva s-ar gândi să-şi rânduiască un vid deplin. Ca să te însingurezi, trebuie să stai înlăuntrul Domnului şi să stai în aşa fel, încât să nu-ţi iei privirea minţii de la Domnul. Iată ce este pustia să te afli ochi în ochi cu Domnul.. Această osteneală este de aşa fel încât ea însăşi uşurează şi întreţine să fi cu Domnul, este scopul vieţii noastre, şi când noi suntem cu Domnul, nu putem să nu simţim un trai bun, iar acest lucru în chip firesc păstrează luarea aminte asupra sa însuşi şi prin sine şi asupra Domnului, de la care vine.

311. E bine să te însingurezi între pereţii tăi din pricina risipirilor, dar ca să te însingurezi în tine însuţi e încă şi mai bine. Cea dintâi fără cea din urmă nu foloseşte nimic, iar cea din urmă este tot aşa de însemnată chiar şi fără cea dintâi. Când oamenii se duc în casa Domnului, bine fac; dar cine se deprinde să se roage acasă, ca şi în biserică, nu e mai prejos de cei dintâi. Aşa cum un om vede faţa către faţă pe un alt om, tot astfel, caută să-ţi aşezi sufletul înaintea Domnului, ca să fie faţă către faţă. E atât de firesc să fie aşa, încât nici n-ar trebui să amintesc asemenea lucruri. Căci, din firea lui, sufletul trebuie să năzuiască la Domnul. Iar Domnul pururea e aproape. Și nu e nevoie să-i mai recomandăm pe unul altuia, fiindcă ei sunt cunoscuţi vechi.

312. Ai vrut să pleci la sihăstrie. Când va veni timpul, se poate să fi şi sihastru, dar mai întâi trebuie să te pregăteşti. Și în genere, mi se pare că o sihăstrie deplină nu e potrivită pentru dumneata; dar aşa, te însingurează din când în când, căci e bine. Mai mult decât atât, n-ai ce dori. Când se va aprinde focul în inimă, şi vei începe să trăieşti acolo cu luare aminte, atunci aceasta va fi o sihăstrie lăuntrică. Ea va cere o sihăstrie din afară; dar mie mi se pare că şi atunci e bine să te însingurezi pentru anumite timpuri.

313. Doreşti o totală însingurare ? Aşteaptă. Însingurarea din afară va veni de la sine, când se va statornici cea lăuntrică. Dumnezeu va rândui. De altfel, primeşte ca o bună vestire, aceasta : poţi fi însingurat în mijlocul zgomotelor lumii şi poţi fi ca într-o învolburare lumească tocmai într-o chilie însingurată. Dumneata vei dobândi ceva mai bun decât însingurarea din afară, dacă te vei însingura astfel înlăuntru, încât nici un tumult din afară să nu te poată risipi. Cere acest lucru în rugăciunile dumitale.

CÂND DOMNUL SE RETRAGE, SUFLETUL SE PUSTIEŞTE

    314. Petrecerea sufletului cu Domnul, şi care face toată fiinţa lucrării lăuntrice, nu atârnă de noi. Când Domnul cercetează sufletul, el este cu Dumnezeu, cântă în faţa Lui şi se încălzeşte la sânurile Lui. Dar îndată ce Domnul pleacă, sufletul se pustieşte şi el nu mai are deloc putere să şi-L întoarcă pe Oaspetele cel bun al sufletului. Domnul se retrage, ca să încerce sufletul, uneori însă pleacă şi în semn de pedeapsă nu pentru ceva din cele din afară ale lui, ci pentru ceea ce a primit sufletul înlăuntru. Când Domnul se depărtează, ca să pună la încercare sufletul, atunci acesta de-L va chema, repede El se întoarce. Dar când se va retrage ca pedeapsă, atunci nici întoarcerea nu e prea grabnică, atâta timp cât sufletul nu-şi va recunoaşte păcatul şi nu se va căi şi nu-L va plânge şi nu-şi va îndeplini epitimia, plusul de răscumpărare.

315. Ceea ce este de căpetenie este răcirea. Aceasta este o stare amară şi primejdioasă. Domnul o numără printre mijloacele cele de povăţuire, de înţelepţire, şi de îndreptare. Dar se întâmplă să fie şi pedepsitoare într-un anumit fel. Pricina este un păcat vădit, dar cum în dumneata el nu se vede, atunci cauzele trebuiesc căutate în simţămintele lăuntrice şi stările sufleteşti. Nu cumva se va fi furişat întru tine bune păreri de sine, că nu ai fi ca alţii ? Nu cumva eşti gata s-o porneşti singur pe calea mântuirii şi să te ridici spre cele înalte prin propriile tale mijloace ?

316. Faci atâta osteneală dar "nu întotdeauna o împlineşti cu tragere de inimă, ci mai mult din silă". Aşa este doar şi legea : să te împotriveşti fiinţei tale, când e vorba de cele rele şi să te sileşti pe tine însuţi când e vorba de cele bune. Tocmai aceasta arată cuvintele Domnului, Care spune : că Împărăţia lui Dumnezeu se ia prin silă şi silitorii o răpesc pe ea. De aceea, urmarea lui Hristos este un jug. Dacă toate acestea s-ar face cu tragere de inimă, ce fel de jug ar mai fi acesta ? De altfel, către sfârşit, vine şi o stare, când totul se face cu plăcere şi uşor. "Când te năpădeşte o stupidă nesimţire, nu eşti decât un automat, nu ai nici gânduri, nici simţăminte". Uneori suntem încercaţi de o stare asemănătoare în semn de pedeapsă, pentru că tu te-ai lunecat cu gândul şi cu învoirea ta spre ceva rău, dar alteori, este un semn de învăţătură, semn mai ales de învăţătură a smereniei, ca omul să se deprindă şi să nu mai aştepte nimic de la puterile lui, ci toate numai de la unicul Dumnezeu. Câteva experienţe de acest fel curmă încrederea de sine, dar izbăvirea din această stare grea arată de unde vine ajutorul şi în cine trebuie să ne punem nădejdea în toate. O asemenea stare este apăsătoare şi rea, dar trebuie s-o îndurăm cu gândul că noi nu suntem vrednici de alta mai bună, noi o merităm. E starea noastră. Un mijloc împotriva ei nu este, trebuie s-o purtăm neluându-o în seamă; s-o lăsăm în voia lui Dumnezeu. E nevoie totuşi, să ne înfăţişăm şi să strigăm către Domnul : Fie voia Ta ! Miluieşte-mă ! Uşurează-mă ! Prin urmare, să nu ne dăm deloc bătuţi, oricare ar fi slăbănogirea noastră, altminteri e ceva distrugător şi pieritor. La Sfinţii Părinţi astfel de stări se numesc răcire, secetă şi toţi le socotesc de neînlăturat în viaţa trăită după Dumnezeu, căci fără ele repede ne îngâmfăm.

317. În timpul uscăciunii trebuie să ne cercetăm, dacă nu se află ceva în suflet, şi să ne căim înaintea Domnului şi să ne hotărâm ca pe viitor să ne păzim. De cele mai multe ori asta vine din pricina mâniei, nedreptăţii, înciudării, mândriei şi celorlalte păcate asemănătoare. Leacul este să ne întoarcem din nou în starea harică. Cum însă, darul se află în voia lui Dumnezeu, atunci nu rămâne decât să ne rugăm, pentru izbăvirea din această uscăciune şi din nesimţirea împietrită.

318. Trupul este creat numai din ţărână. El nu a fost trup mort, ci un trup viu cu suflet, de făptură într-însul, un suflet animal. În acest suflet a fost suflat duhul - duhul lui Dumnezeu - cel care are menirea să-L cinstească pe Dumnezeu şi în El să-şi afle toată mulţumirea sa, dar în nimic altceva decât în El.

319. De îndată ce-ţi vei trece încetul cu încetul nădejdea de la Dumnezeu, atunci toată lucrarea ta se va strâmba; fiindcă Domnul atunci se retrage. ca şi cum ar spune : rămâi dar cu acela în care îţi pui tu nădejdea. Dar aceasta, oricum ar fi, este cu desăvârşire fără mare însemnătate. 320. Încearcă şi vezi cât e de rece fără de har, şi cum sufletul lâncezeşte şi cum stă încremenit faţă de tot ce este duhovnicesc. În starea aceasta se află păgânii cei buni, cei care sunt credincioşi legii iudaice şi aceasta este şi stare a creştinilor, celor care trăiesc o viaţă dreaptă, dar care nu se gândesc la viaţa lăuntrică şi nici la rostul acesteia faţă de Dumnezeu. Dar ei nu încearcă chiar o lâncezeală, aşa cum o încerci dumneata, pentru că n-au încercat simţirea, care năpădeşte sub acţiunea harului. Iar cum din când în când mai cade în partea lor şi câte o mângâiere duhovnicească, firească, ei rămân atunci netulburaţi. Prin ce anume, se păstrează în suflet darul ? Prin smerenie. De ce anume, se retrage ? Dintr-o oarecare pornire spre mândrie, spre părerea de sine şi pre încrederea în sine. De îndată ce darul simte înlăuntru ceva din mirosul acela urât al mândriei, se şi retrage.

321. Răcirea are ca înainte mergător un fel de lipsă nelămurită a inimii de ceva, o anumită stare de îngrijorare, de supărare, de desfătare a simţurilor şi de risipire a gândurilor ! Fereşte-te de toate acestea şi vei avea mai puţine răciri. Inima ! Dar unde este viaţa dacă nu în inimă ?

322. Ți-ai fost singur prea binevoitor, îngăduindu-ţi să petreci puţin, dar n-ai fost cu băgare de seamă; nu ţi-ai păzit nici ochii, nici limba, nici gândurile. De aceea, a fugit căldura, iar dumneata ai rămas gol. Aşa ceva nu foloseşte la nimic. Grăbeşte-te dar să nu-ţi statorniceşti din nou rânduiala lăuntrică, care se cuvine să fie în inimă, sau cere-o prin rugăciune, închină-te şi roagă-te, mereu să citeşti despre rugăciune, până când luarea aminte se va uni cu Dumnezeu în inimă şi până când se va instala acolo duhul zdrobit de umilinţa, care propriu-zis trebuieşte să-şi hotărască dacă te afli în rânduiala proprie sau ai ieşit din ea. Îmi pare că dumneata judeci despre luarea aminte ca despre o asprime de prisos, pe când ea, dimpotrivă, este rădăcina unei vieţi duhovniceşti lăuntrice. De aceea, vrăjmaşul se înarmează împotriva ei, mai mult decât împotriva altor virtuţi, de aceea, îşi urmează el din toate puterile în faţa ochilor sufleteşti nălucile sale de înşelăciune şi de aceea strecoară gânduri de îngăduinţă şi petrecere.

323. "Nu este nici o izbândă ". Și nici nu va fi niciodată atâta vreme cât este încântarea de sine însuţi şi cruţarea de sine. Cruţarea de sine şi încântarea de sine însuţi mărturisesc direct că în inimă stăpâneşte "eul", iar nu Domnul. Iubirea de sine nu este decât păcatul, care vieţuieşte în noi şi de unde se trage şi toată decăderea şi care îl face pe om păcătos în întregime, din tălpi până în creştet, atâta vreme cât acesta şi-a găsit locul în inimă. Dar când întreg omul este păcătos, cum va veni spre el darul ? Nu va veni, aşa cum nu va veni albina acolo unde e fum. Hotărârea de a lucra pentru Domnul are două căpătâie : unul este lepădarea de tine însuţi, al doilea este : "vino după Mine... Întâiul cere o înlăturare a egoismului, sau a iubirii de sine şi prin urmare neîngăduirea încântării de sine însuţi şi a cruţării de sine. - nici în cele mici, nici în cele mari.

324. Cel dintâi vrăjmaş al vieţii trăită în Dumnezeu este grija de multe; iar grija de multe este pârghia care pune în mişcare activitatea de sine mişcătoare şi lumească. De dimineaţa şi până noaptea târziu, în fiecare zi, ea îi zugrăveşte pe întreprinzătorii lumeşti de la un lucru spre altul şi nu le dă nici un moment de odihnă. Ei nu au timp să se întoarcă spre Dumnezeu şi să petreacă cu El într-o înălţare pătrunsă de rugăciune către El. Această grijă de multe nu are ce căuta printre monahi. Apoi cei ce îşi dau seama de starea lucrurilor, tocmai de aceea intră în mănăstire ca să scape de această tirană. Și scapă, dar după căderea grijii de multe, mintea şi inima rămân cu desăvârşire libere şi nu întâmpină nici o piedică în faptul de a petrece cu Domnul şi să se bucure în Dumnezeu. Cei ce-şi conduc lucrarea lor monahicească cu pricepere, repede sporesc în ea şi se întemeiază în scopul ei. Apoi rămân să se păzească această comoară. Fiece călugăr sau călugăriţă au de îndeplinit un anumit program, în cutare şi cutare lucru în 24 de ore. Cum însă aceste lucruri sunt obişnuite, ele nu cer o luare aminte deosebită. Și se întâmplă ca atunci, când mâinile lucrează, mintea stă de vorbă cu Dumnezeu, şi cu aceasta hrăneşte inima. O asemenea normă de rânduială lăuntrică a prescris-o încă Sfântul Antonie cel Mare. Vezi, prin urmare, că şi la cei ce au intrat în monahism, există o viaţă activă, care se aseamănă cu viaţa mirenilor; numai că în vremea îndeplinirii acestor lucrări, ei nu au grijă de multe care îi roade pe mireni, ci fiind liberi de ele, potrivit cu rânduielile vieţii de mănăstire, au putinţa să-şi atingă scopul sau să petreacă fără ieşire cu Dumnezeu şi în Dumnezeu.

325. "Te-ai risipit" ! Aceasta este cea dintâi năvală ce se dă din partea vrăjmaşului şi se îndreaptă asupra rânduielii lăuntrice. Îngrijeşte-te să intri în aşa chip în legătură cu alţii şi să-ţi aranjezi astfel treburile cu ei, încât - odată cu ele - să-ţi aminteşti şi de Domnul şi tot ce faci şi vorbeşti să-l faci cu, conştiinţa că este aproape şi toate să le îndrepţi spre buna lui plăcere. Pentru aceea, când întâmpini ceva în cale, să te pregăteşti de mai înainte ca în aducerea mai departe a lucrării să nu te depărtezi de Domnul, ci să fi în prezenţa Lui şi să te rogi Lui pentru aceasta. Aceasta o poţi preface într-o deprindere, numai să te hotărăşti, ca de aici înainte să lucrezi întotdeauna aşa. Al doilea duşman al petrecerii lăuntrice este lipirea inimii de ceva şi robirea de ceva în vremea întipăririi simţurilor sau în vremea cugetării asupra vreunui lucru. Acesta este mai rău. Dumneata nu l-ai avut pe acesta şi te-ai întors repede la vechi. Dar dacă inima dumitale s-ar fi lipsit de ceva, atunci multă vreme te-ai fi chinuit. Atunci ar fi trebuit ca mai întâi să smulgi din lucrurile de care s-a lipsit şi să ai un dezgust pentru ele. Binevoieşte să ai în vedere acest lucru şi să te păzeşti pe toate căile de risipire, cât - şi într-o măsură mai mare - de robirea inimii. Mijlocul este mai sigur : să nu dai înapoi cu luarea aminte din faţa Domnului şi de la conştiinţa prezenţei Lui. Pentru ce eşti trist după o lungă convorbire cu cineva ? Pentru că în vremea convorbirii dumneata te îndepărtezi cu luare aminte de Domnul. Acest lucru nu este plăcut Domnului şi El ne face cunoscut acest lucru prin mâhnire. Binevoieşte să te deprinzi să fi cu Domnul fără abatere, orice lucru ai face şi totul să-l săvârşeşti pentru El, stăruindu-te să te cumpăneşti cu poruncile Lui.

326. De câte ori îţi dai seama de datoria pe care ţi-o insuflă conştiinţa : să fi cu Domnul, să nu preferi nimic în locul Lui. Amintirea acestei datorii într-adevăr nu pleacă de la dumneata ! Să fie dar şi acest lucru în putere la dumneata ! Că doar aici stă scopul nostru. Când noi suntem cu Domnul, atunci şi Domnul este cu noi. Și totul este luminos. Într-o cameră, când toate ferestrele sunt deschise şi soarele luminează, este foarte luminos. Dar încearcă să închizi o fereastră şi ai să vezi că se întunecă, iar când vei închide toate geamurile, va fi beznă deplină. Tot aşa se întâmplă şi cu sufletul. Când el este îndreptat spre Domnul cu toate puterile şi simţirile întru sine, totul este luminos, bucuros şi liniştit. Când însă îşi întoarce atenţia şi simţirea spre altceva, în afară de Domnul, această lumină se micşorează. Pe măsură ce mai multe lucruri ocupă sufletul, în aceiaşi măsură intră mai mult întunericul. Iar mai târziu, se face întuneric beznă. Și întunecă nu atât gândurile, cât simţirile; o scurtă răspândire a simţirilor nu face cât face o împătimire către ceva. Mai mult decât orice întunecă păcatul făcut cu fapta.

TREZVIA ŞI BUNA CERCETARE

    327. Un luptător al lui Hristos trebuie să aibe două temeri în cele ale vegherii : trezvia şi deplina cercetare. Prima e îndreptată către lăuntru, iar cea din urmă spre afară; cea dintâi supraveghează mişcările ce ies din inima însăşi, iar cea de a doua ghiceşte de mai înainte mişcările, care sunt gata să răsară într-însul potrivit cu înrâurirea din afară; legea pentru întâia este : după ce ai izgonit din suflet orice gândire prin aducerea aminte de prezenţa lui Dumnezeu, stai la uşa inimii şi observi cu băgare de seamă tot ce intră şi ce iese din ea, iar îndeosebi să nu dai voie să te încredinţeze de mai înainte simţământul şi dorinţa, fiindcă de aici vine tot răul.

328. Luarea aminte îndreptată spre tine, în inimă, cu rugăciunea către Dumnezeu, strică toate cursele vrăjmaşului. Citeşte la cuviosul Isichie şi învaţă-te cum se cuvine a lucra la aceasta.

329. Aici vrăjmaşul îşi are metodele lui. Îţi voi arăta pe cea mai de căpetenie. Când cineva înţelepţindu-se, nu dă curs gândurilor şi chemărilor spre bine, care par a fi bune, ci îndată, sau după propria judecată, sau după îndrumările celor mai încercaţi decât el taie, oricât de frumoase ar părea că sunt şi lucrează în acest chip cu luare aminte şi cu atâta hotărâre încât nu se întrevede putinţa să-l prindă cu această metodă, atunci vrăjmaşul părăseşte cursa aceasta şi începe din afară lucrarea sa, prin oamenii pe care îi are în stăpânire. De data aceasta iar începe laudele linguşitoare, clevetirile, osândirile, asupririle şi orice fel de neplăceri. Tocmai acest lucru trebuie să-l şti dumneata, să-i aştepţi şi să te uiţi de amândouă părţile. Ca să respingem aceste atacuri nu stă în puterea noastră, dar stă în puterea noastră să-l tragem pe sfoară pe vrăjmaş. Principalul este să răbdăm totul, fără să distrugem pacea şi dragostea. Ajutorul este Domnul. Pe El trebuie să-L rugăm să ne împăciuiască inima, şi - dacă binevoieşte - să potolească totul şi în afară. Din partea noastră noi nu trebuie să scăpăm din vedere, de unde este şi de cine este pornită furtuna, şi să ne îndreptăm duşmănia nu împotriva oamenilor, ci împotriva celui ce, stând în dosul lor, îşi aprinde şi călăuzeşte tot mersul lucrurilor.

330. În timpul citirii ţinta de căpetenie a trăirii trebuie s-o avem în minte şi totul trebuie adunat şi adus către ea. Atunci se va alcătui ceva întreg, legat şi, de aici, şi tare. Tăria conştiinţei dobândite şi convingerii vor da o tărie şi stării morale (sufletului).

331. Nu-ţi lua ochii minţii de la inimă şi toate cele bune, lasă-le să trăiască; dacă nu sunt bune, trebuie să le ucizi îndată. Din aceasta să te înveţi minte a cunoaşte. Care gând intră mai des în luarea ta aminte, îţi arată care patimă este mai puternică, şi tocmai împotriva ei începe să lucrezi mai puternic. Totuşi, nu nădăjdui în tine însuţi şi nu te încrede că ai să poţi face ceva cu propriile tale osteneli. Leacurile de vindecare şi mijloacele le trimite Domnul. Lui te şi predă. - aceasta la fiece clipă. Străduieşte-te şi iar străduieşte-te; iar tot ce este bun aşteaptă numai de la Domnul.

332. Multe necazuri ne pricinuieşte simţământul că suntem drepţi. Întipăreşte-ţi în minte, că de îndată ce va apare acest simţământ, măcar într-o mică măsură, înseamnă că lucrarea dumitale merge strâmb. Cu cât te vei socoti mai păcătos, pe atât calea îţi va fi mai dreaptă. Dar trebuie să căutăm ca simţământul nostru de păcătoşenie să se ivească într-un chip firesc din adâncul sufletului; iar nu insuflat din afară prin cugetare sau prin cuvânt străin. Sunt multe simţăminte bune, dar simţământul nimicniciei este un simţământ de bază; aşa încât, de îndată ce el lipseşte, toate se fac fără de folos. Învaţă bine acest lucru.

333. Ia aminte la sine-ţi şi să te îndeletniceşti mai mult cu inima. Pentru desluşirea mişcărilor inimii tale citeşte, cugetând şi însuşindu-ţi ca pentru tine Scara, pe Isaac Sirul, pe Varsanufie şi Ioan, în Filocalia - pe Diadoh, pe Isaia, pe Evagrie, pe Casian, pe Nil. Când citeşti, nu lăsa cele citite la un stadiu de interes general, ci întotdeauna întoarce-te către Dumnezeu, drept rânduială anume pentru dumneata, care se aplică îndeosebi ţie, în timp ce în general, sufere întotdeauna unele umbre de schimbări.

334. Fugi de săturare. Un astfel de simţământ - în care inima vicleană în sine însuşi vorbeşte : e destul, nu cere nimic mai mult; te-ai ostenit, te-ai statornicit într-o rânduială, poţi să-ţi faci anumite îngăduinţe. Despre Israil se spune : "te-ai îngrăşat, te-ai făcut rotofei şi nu te mai încape pielea (Deut. 32, 15). Era nevoie de mai multă mulţumire ? Dar rodul, care a fost el ? "şi a părăsit pe Dumnezeu". Toate acestea privesc săturarea trupească şi mulţumirea cu starea cea din afară. Dar se aplică pe deplin şi la săturarea duhovnicească şi la mulţumirea cu stare lăuntrică. Și urmarea este aceiaşi : părăsirea lui Dumnezeu. Când toate sunt în îndestulare, pentru ce mai trebuie să ne mai rugăm lui Dumnezeu şi să ne mai gândim la El ? Cu toate că la aceasta nu ajung deodată cei ce sunt mulţumiţi de sine, dar în genere, au tocmai această cugetare. Efectul nemijlocit al săturării este slăbirea atenţiei şi începutul îngăduinţelor faţă de noi înşine. Cine va lăsa să se ivească această săturare, se va rostogoli în vale, aşa cum se rostogoleşte pe un povârniş, de munte, alunecos. Iată, care este nenorocirea. Veghează dar.

335. Mi se pare că în sufletul dumitale se petrece în fiecare clipă câte o judecată şi o hotărâre cu privire la alţii. Ia-le mai pe îndelete în seamă. Și chiar dacă nu se petrece aşa în fiecare clipă, ci numai din când în când, nenorocirea care vine de aici, totuşi, nu este mică. Din părerea de sine, răsar două lucruri : trâmbiţarea de sine, faţă de sine şi osândirea altora. Iată care este caleaşca nebună care goneşte cu noi spre pierzare. Aceşti telegari furioşi trebuiesc deshămaţi şi vânduţi. Atunci se va îndeplini proverbul umblând pe îndelete, departe ajungi. Ia seama te rog, mai desăvârşit la dumneata însuţi. Osteneala cea cu trupul este bună; iar această ascultare, când este făcută din ascultare, este sfântă. Amintirea lui Dumnezeu, însă să nu fugă de la inima dumitale. Aşa precum vedem lumina, aşa trebuie să vedem pe Domnul în faţa noastră şi în inimă, să cădem înaintea Lui cu simţăminte de umilinţă şi de zdrobire. Atunci vom câştiga teama cea plină de trezvie. Bine ar fi dacă te-ar ocărî acolo cineva. Să te bucuri când se va întâmpla acest lucru. E rău când te laudă toţi cei din jur, şi când nimeni nu spune adevărul. Crezi că oare multă vreme va mai trece până ce te vei încurca ? Fără să vrei, vei începe să te socoţi sfânt şi vei începe să dai îndrumări la toată lumea. Să te întărească Dumnezeu în bine ! Fereşte-te; să nu te abaţi spre drumul celor ce merg cu răceală, cu dreaptă purtare pe din afară fără simţăminte lăuntrice, care pot să lumineze pe om şi să atragă darul lui Dumnezeu. Iar aceasta se va întâmpla de îndată ce vei cădea în braţele părerii de sine şi mulţumirii de sine, a căror firmă este slava deşartă.

336. Fi cu bărbăţie ! Când a scăzut în tine căldura duhului, trebuie să ai grijă să ţi-o statorniceşti iar prin toate mijloacele, căzând cu frică şi cu cutremur înaintea lui Dumnezeu. Totul vine de la El. Urâtul, plictiseala, îngreuierea duhului şi trupului vor veni uneori poate, pentru multă vreme. Nu trebuie să ne speriem, ca să stăm cu tărie la locul nostru, îndeplinind cu osârdie pravilele primite şi fără să aşteptăm ca să ajungi să-ţi piară din suflet orice gust şi râvnă : Nu aştepta de asemenea, ca în suflet să fie întotdeauna aceeaşi căldură şi dulceaţă. Nu se întâmplă aşa ceva niciodată. Dimpotrivă, să te aştepţi mereu la schimbări neprevăzute. Când va veni lâncezeala şi îngreuierea, să te gândeşti că acesta eşti dumneata, cel adevărat, aşa cum eşti, iar dulceaţa duhovnicească primind-o, s-o socoţi ca pe o nemeritată milă !

337. Tu să priveşti la fraţii tăi ca şi cum ai merge pe munte sau pe o culme, iar tu te afli în prăpastie jos de tot. Și dacă sufletul va începe să vadă vreun frate mai jos de el, trebuie să-ţi afli prihană cu putere şi să te grăbeşti să ceri de la Domnul iertarea. Aceasta este fum şi duhoare de iad; învaţă-te pe toate căile ca să te bucuri mai mult atunci, când alţii se poartă dispreţuitor cu tine, când te mustră sau chiar te obijduiesc, decât atunci când te mângâie şi-ţi aduc măguliri. Aceasta este calea cea mai plină de nădejde, ce duce la smerenie.

338. Oare mai stăruie în tine starea de căldură de altă dată ? Ea trebuie păstrată. Temelia ei este smerenia. De îndată ce se va micşora smerenia, va răzbi numaidecât răceala. Fiindcă atunci când sufletul începe să se socoate că este ceva, Domnul pleacă de îndată şi el a rămas singur, singur cu el însuşi, sufletul se răceşte. Să nu zici cu limba : sunt un nimic, ci trebuie să simţi aceasta în inimă, nimicnicia ta proprie. Și pururea Domnul îţi va fi aici, El Care a făcut toate din nimic şi Care mai crează. Domnul îţi va da căldura, dar trebuie să adaugi şi osteneala ta proprie. Această osteneală este, cum s-a spus acum, smerenia şi, luarea aminte şi căderea la faţa Domnului, cu durere, la lăuntrul inimii - fără încetare - la orice lucru şi cuvânt, în timpul mişcării şi şederii, acasă şi la biserică. Domnul să te înţelepţească ! Citeşte Sfintele Cărţi şi tot ce-ţi este de folos. Însuşeşte-ţi-le prin cugetare, înfăptuieşte-le în viaţă şi în sufletul tău.

339. În fiecare zi trebuie să-ţi depeni în minte urzeala unui anumit gând pentru care ai avut tu râvnă mai deosebită, şi pe care să-l faci să-ţi cadă în inimă. Fără această deasă învăţătură de a gândi sufletul nostru va slăbi.

340. Se spune că slava deşartă este un tâlhar de casă, care este în înţelegere cu tâlharii din afară ! El le deschide ferestrele şi uşile; aceia intră şi săvârşeşte înlăuntru o mare pustietate. Cine ştie ? Poate că acea întunecare, care ţi s-a întâmplat şi care a trecut repede, îndată ce te-ai rugat, este un vicleşug din partea vrăjmaşului, ca să dea naştere la gânduri trufaşe; uite ce puternică este rugăciunea ! De îndată ce te-ai rugat, totuşi demonii au fugit. Adu-ţi aminte : după slava deşartă, au fost şi gânduri ? Atunci să ştii că vrăjmaşul vrea ca tu să te înfumurezi deplin.

341. Ai aflat cartea aceea ? Citeşte-o, meditează şi trece-o în trăirea ta, cu înfăptuirea. Rodul şi scopul citirii este să-ţi treci învăţăturile în viaţă. Dacă citeşti fără să faci vreo schimbare a vieţii tale proprii, nu-ţi va fi de folos, ci mai degrabă spre vătămare. În chipul acesta se adună în minte numai teoriile care nu te învaţă să te preschimbi tu însuţi pe tine, ci să-i osândeşti pe alţii. Aibi urechi şi ascultă aceasta. De ai Filocalia, caută-l şi citeşte-l pe Isichie, unde scrie despre trezvie. E acolo descrisă povăţuirea pentru călăuzirea şi tocmirea gândurilor. Citeşte cu mai multă atenţie, primeşte-le cu toată dragostea, tragere de inimă şi apoi lucrează cu cele arătate acolo. Trebuie să-ţi agoniseşti cu orice preţ frica de Dumnezeu. Ea este rădăcina oricărei ştiinţe şi a tot ce este bun. Când ea stăpâneşte în suflet, atunci totul merge bine, şi înlăuntru şi în afară. Stăruieşte mai întâi de toate s-o aprinzi în tine în fiecare dimineaţă. Apoi ea le va întări pe toate ca un fel de pârghie.

342. Totuşi, trebuie să deosebim judecata, osândirea de osândire. Păcatul începe atunci, când în inimă se naşte un dispreţ pentru cineva, din pricina vreunui rău ce ni s-a făcut. Poţi judeca, osândi simplu fără nici o condamnare privitoare la cel osândit. Dar dacă în acest timp în inimă se va trezi o compătimire pentru acela care a greşit, dorinţa de a se îndrepta şi o rugăciune în acest sens, atunci nu va fi osândire, ci se va face un lucru de dragoste, care este încuviinţat în felul acesta. Păcatul osândirii mai mult în inimă se ascunde, decât e pe limbă. O vorbă despre unul şi acelaşi om poate fi păcat, dar poate şi să nu fie păcat, judecând după simţământul cu care se rosteşte. Simţământul hotărăşte chiar şi tonul cuvântului. Dar e mai bine să ne stăvilim în toate chipurile de la osândiri, ca să nu cădem noi sub osândă adică să nu umblăm noi pe lângă foc şi pe lângă funingine şi să ne înnegrim pe noi înşine. Mai degrabă, e bine să trecem la osândire şi mustrarea noastră proprie.

343. Când ai turburare în suflet, dincolo de oricare ar fi. pricina, să nu crezi ce spune atunci sufletul tău : minte în tot ce zice. Într-un asemenea ceas satana îl nedumereşte şi fără îndoială că n-o face pentru mântuirea sufletului; iar el sărmanul se zbuciumă din toate puterile. "Mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu". (Iacob 1, 20). Iar ceea ce este de la Dumnezeu pururea, nu vine decât cu pace, cu liniştire, cu dulceaţă şi lasă această dulceaţă în suflet şi o revarsă din belşug împrejur, cu toate că uneori pare că e şi ceartă.

344. Sileşte-te ca aşa să orânduieşti, încât să nu te duci cu plăcere la cineva şi să nu vezi la tine cu plăcere pe cineva. Stareţii scriu, că atâta vreme cât dăinuieşte plăcerea de a da şi de a primi, să nu aştepţi liniştea. Această frază : "să dai şi să primeşti" cuprinde totul, orice fel de legătură cu alţii. La aceasta nu se poate ajunge dintr-o dată, dar începutul dintr-o dată trebuie pus. Dulceaţa de a petrece cu Domnul să-ţi dăruiască bunătatea Lui !

345. Judecând drept nu există lucruri în lume pentru care s-ar cuveni să ne supărăm. Ce este mai scump decât sufletul şi liniştea lui ? Iar supărarea răpeşte această linişte. De aceea, adevăratul clevetitor al omului este el însuşi. Și el însuşi îşi suflă ca dintr-un foc, mărind în suflet nedreptatea altuia. Toate vin dintru aceea că nu există o luare aminte de sine; din care pricină se sfarmă zăgazele liniştii. În inimă se află adânc sădită însuşirea drepturilor noastre de a judeca şi de a pedepsi pentru păcate, pe alţii în locul tău. Aceasta e totul. Omul însă de s-ar vedea păcătos, având simţământul tuturor urmărilor păcătoase ale lui, nu s-ar apuca să se supere.

346. Îmi spui că uneori în timpul rugăciunii vin, nici nu şti de unde, dezlegări asupra chestiunilor privitoare la viaţa duhovnicească ce interesează sufletul. Acest lucru este bun ! Îmi pare rău că ţi-am mai spus ceva cu privire la aceasta. Asta este adevărata învăţătură creştinească a adevărului lui Dumnezeu. În acest caz, se împlineşte făgăduinţa ("toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu"). Aceasta se petrece întocmai aşa.. Adevărurile sunt scrise în inimă cu degetul lui Dumnezeu şi rămân neşterse şi nu sunt supuse nici unui fel de clătinări. Nu-ţi îngădui să laşi fără luare aminte astfel de pecetluiri ale adevărului lui Dumnezeu, ci scrie-le.

347. Sufletul care nu a fost încercat de necazuri, nu e bun de nimic.

348. Acolo - în Împărăţia lui Dumnezeu - duce un singur drum : crucea cea de bunăvoie sau cea de nevoie.

349. Prietenul dumitale socoteşte că dacă s-a lepădat de lume, a împlinit deja totul ? El ştie că este o lume în inimă şi anume : că trăieşti fără vreo atârnare într-o proprie mulţumire de sine ? Să-l ferească Dumnezeu de o asemenea stare sufletească. Și totuşi, ea trăieşte la unii care cred că ei se află pe drumul cel drept.

350. Ciuda şi supărarea, care se ivesc când cineva îţi nimiceşte însingurarea, nu sunt bune la nimic. Aceasta e rodul părerii de sine : să nu îndrăzneşti să mă tulburi. Aşa, lângă dumneata, prinde viaţă vrăjmaşul. Hotărăşte-te să nu te laşi bântuit de acest simţământ. Duşmănia şi supărarea sunt îngăduite numai atunci, când ţinta lor sunt gândurile şi simţămintele tale rele.

351. A te trezi înseamnă să nu-ţi lipeşti inima de nimic, afară de Dumnezeu. Această lipire aduce sufletul într-o stare de beţie şi el începe să facă lucruri de care nu-şi dă seama singur. A veghea înseamnă să priveşti cu scrutare ca nu cumva să nu ţi se ivească în inimă ceva rău, nepotrivit.

352. Nu e decât o singură metodă, de care dacă nu vom ţine cu toată luarea aminte, rareori se va strecura ceva pătimaş fără să băgăm de seamă şi anume : să ne judecăm gândurile şi simţămintele proprii, ca să vedem încotro înclină, sunt din cele plăcute lui Dumnezeu, sau sunt din cele plăcute ţie. Asta nu e deloc greu de statornicit. Ia aminte la tine însuţi. Să cunoşti că de îndată ce faci ceva în răspăr, faţă de plăcerea de sine nu te vei mai afla în greşeală. Un stareţ a spus ucenicului său : bagă de seamă, nu adăposti în tine pe trădător. Dar cine este trădătorul ? întreabă ucenicul.. Plăcerea de sine, răspunse stareţul. Și aşa este întocmai. Ea este pricina tuturor nenorocirilor. Dacă vei cerceta, vei vedea că tot răul, pe care l-ai îngăduit, de la ea îşi află obârşia.

SMERENIA ŞI DRAGOSTEA

353. "Nu mai este dragoste şi smerenie". Și atâta vreme cât acestea nu vor fi, nu va exista nimic din cele duhovniceşti. Cele duhovniceşti se nasc şi cresc împreună cu naşterea şi creşterea acestora. Ele sunt pentru suflet ceea ce este urzeala cărnii pentru trup. Smerenia se dobândeşte prin faptele cele de smerenie, iar dragostea prin faptele cele de dragoste.

354. Priveşte singur la amândouă, iată care este măsura : cine este smerit, acela nu poate ajunge ca cineva să se poarte mai prejos de vrednicia ce i se cuvine, fiindcă el se socoteşte atât de josnic pe sine însuşi, încât nimeni nu se poate purta cu el încă mai prejos; oricâte îndemnări ar întrebuinţa. Aici se află înţelepciunea.

355. Neputinţa năravurilor, Domnul uneori o lasă pentru smerenie. De n-ar fi aşa, noi ne-am ridica îndată mai presus de norii cerului şi acolo ne-am aşeza scaunul. Și de aici pierzarea.

356. Nu e nevoie să-ţi mai spun că arma nebiruită împotriva vrăjmaşilor este smerenia. Smerenia se capătă cu greutate. Este cu putinţă să ne socotim smeriţi, fără să avem nici măcar umbră de smerenie. Cu o simplă cugetare, nu ajungi smerenia. Calea cea mai bună sau adevărata cale cea bună, care duce la smerenie, este : ascultarea şi lepădarea de voie proprie : Fără aceasta poţi să-ţi dezvolţi o mândrie statornică, smerindu-te în cuvânt şi-n înfăţişarea trupului. Opreşte-te, te rog, la acest punct şi cercetează cu toată frica rânduiala vieţii dumitale. Cuprinde ea ascultarea şi lepădarea de voie proprie ? Dintru tot ce faci, ce faci nu după voia ta, judecata şi socotinţa proprie ? Faci ceva nevrând, numai pentru că ţi s-a poruncit, numai din ascultare ? Cercetează-te, te rog, şi spune-mi. Dacă nimic din toate acestea nu se află, atunci rânduiala vieţii dumitale nu te va duce la smerenie. Oricât te-ai smeri în gânduri, fără fapte de smerenie nu va veni smerenia. Și ar trebui să te gândeşti îndeajuns, cum trebuie s-o întocmeşti.

357. Smerenia ta încă nu este smerenie, ci dorinţa şi căutarea ei. Să-ţi ajute Dumnezeu s-o găseşti. Ea este un duh de înşelare, care prin vicleşugul său, nu se ştie cum tot dă târcoale sufletului şi-i încurcă în aşa fel cugetele, încât el se socoate smerit; iar înlăuntrul său acopere o părere de sine plină de mândrie. Iată pentru ce trebuie să privim cu stăruinţă în inimă. Mai mult decât orice sunt aici de folos legăturile noastre cele de afară, care ele se smeresc. Ai cam fost nebăgător de seamă. Frica de Dumnezeu te-a părăsit, iar după ea s-a dus şi luarea aminte, şi ai ajuns la osândire. Spui adevărul, când nici că ai greşit înăuntru. Căieşte-te cât mai curînd şi cere iertare lui Dumnezeu. Pentru aceasta vine pedeapsa, chiar şi cea lăuntrică. Osândirea de sine nu se face numai cu cuvântul, ci şi cu mişcarea lăuntrică a inimii. Ea se arată de îndată ce sufletul se va gândi fără bunăvoinţă asupra cuiva.

358. Dumneata te-ai simţit jignit. Ca să te simţi rănit sufleteşte pentru o nesocotinţă oarecare, înseamnă să te socoţi vrednic de atenţie şi, prin urmare, să-ţi dai un preţ mare în inimă, cu alte cuvinte să fi înalt cu inima. Oare e bine aşa ? Să îndurăm chiar o clevetire doar, este de datoria noastră ? Fără îndoială. Dar cum vom ajunge să împlinim aşa ceva ? Dacă ni s-a dat poruncă să răbdăm, asta înseamnă că trebuie să suferim cu bucurie orice întâmplare neplăcută, fără să trecem vreuna din ele şi să suferim cu bucurie fără să ni se nimicească legăturile noastre paşnice. Domnul a spus : "Când te loveşte peste obraz, întoarce-l şi pe celălalt"; iar în cazul nostru a zburat doar o muscă care ne-a atins cu aripa, iar noi ne-am şi ridicat în picioare. Spune-mi eşti gata să împlineşti această poruncă dată de Domnul cu privire la palma de pe obraz ? Fără îndoială că vei spune : sunt gata. Dar întâmplarea de care mi-ai scris înfăţişează tocmai aşa ceva. Lovirea peste obraz nu trebuie înţeleasă îndeobşte orice purtare a aproapelui prin care, după cum ni se pare, nu ni se dă, atenţia şi stima cuvenită, prin care ne simţim înjosiţi, din care pricină, după cum se spune, suferă onoarea. Orice purtare de acest fel dacă ar fi cât de mică, o privire, o strâmbătură şi altele, este o lovire peste obraz; şi această palmă nu numai că trebuieşte răbdată, ci trebuie să fim gata pentru o mai mare înjosire, ceea ce va corespunde cu întoarcerea celuilalt obraz. Nu numai că n-ai întors, ci dimpotrivă, în loc să primeşti, ai dat. Ai dat într-adevăr înapoi, ai dat să se înţeleagă că ai ceva. Aşadar noi amândoi zicem : nu mă atinge. Și atunci mai putem fi buni de ceva ? şi cum ne putem socoti mucenicii lui Hristos, când nu împlinim poruncile Lui ? Dumneata ar trebui numai să judeci : oare meriţi o atenţie oarecare ? Dacă în inimă ar fi acest simţământ de nevrednicie, n-ar fi simţit nici un fel de ofensă.

359. Duhul Sfânt ne dă adevărata smerenie. Omul, chiar cel mai priceput, dacă nu are în el pe Duhul Sfânt, nu se poate cunoaşte pe sine aşa cum se cuvine, fiindcă fără ajutorul lui Dumnezeu, el nu poate vedea starea sa sufletească lăuntrică. Dar Duhul Sfânt sălăşluindu-se în inima omului, îi arată toată sărăcia lăuntrică şi slăbiciunea şi descompunerea sufletului şi a inimii şi depărtarea de Dumnezeu; şi în faţa tuturor faptelor bune şi în faţa dreptăţii lui, îi arată toate păcatele, lenevirea şi lipsa de grijă în ale mântuirii şi fericirii oamenilor, interesul propriu ce se află ascuns tocmai în faptele bune, care la căutare par lipsite de interes, grosolana lor iubire de sine, tocmai acolo, unde el nici nu bănuia. Ca să spun pe scurt, Duhul Sfânt arată totul în lumina adevărată şi atunci omul începe să-şi piardă nădejdea în propriile sale puteri şi fapte bune, se socoteşte cel mai rău dintre oameni.

360. Duhul Sfânt ne învaţă rugăciunea cea adevărată. Nimeni nu se poate ruga cu o astfel de rugăciune, care să fie într-adevăr plăcută lui Dumnezeu până nu va primi pe Duhul Sfânt. Pentru că, dacă cineva, neavând în sine pe Duhul Sfânt, începe să se roage, atunci sufletul lui se va risipi în diferite părţi, de la un lucru către altul şi nu va putea deloc să-şi ţină gândurile la un loc, şi pe deasupra, el nu cunoaşte aşa cum se cuvine fiinţa sa proprie, nici nevoinţele sale, nici cum şi ce trebuie să ceară lui Dumnezeu, şi nu ştie cine este Dumnezeu. Dar omul, în care locuieşte Duhul Sfânt, îl cunoaşte pe Dumnezeu şi vede că El este Tatăl Său, şi cum trebuie să se apropie de El, şi cum trebuie să ceară şi ce trebuie să ceară de la El. În vremea rugăciunii, gândurile lui sunt rânduite, curate şi îndreptate către o singură ţintă, spre Dumnezeu; şi cu rugăciunea lui el poate îndeplini chiar totul.

361. Neliniştea duhului şi patimile strică sângele şi vatămă în sine sănătatea. Postul şi, în genere viaţa pustnicească, este cel mai bun mijloc pentru păstrarea sănătăţii şi pentru înflorirea ei. Rugăciunea introduce Duhul în regiunile lui Dumnezeu, unde se află rădăcina vieţii, iar din Duh se împărtăşeşte şi trupul cu aceiaşi viaţă. Duhul zdrobit, simţurile pocăite şi lacrimile nu micşorează puterile ci le adaugă, fiindcă aduc sufletul la o stare îmbucurătoare. Dumneata doreşti ca zdrobirea şi lacrimile să. nu le pierzi niciodată. E mai bine să doreşti, ca să domnească în dumneata întotdeauna duhul unei adânci smerenii. Fiindcă din ea vin şi zdrobirea şi lacrimile, din ea vine şi faptul că ele nu înfumurează, fiindcă vrăjmaşul vicleneşte în aşa fel, încât vrea să nască şi din aceasta iarba cea otrăvitoare. În împletirea cu zdrobirea de sineţi vin şi duhurile duhovniceşti. Adevărata zdrobire ştie să nu stânjenească o adevărată bucurie şi vieţuieşte prieteneşte cu ea, chiar ascunzându-se întrucâtva sub ea. Dar cum stai cu preţuirea de sine ? Ia, sau ţine întotdeauna sabia smereniei şi nimicniciei şi taie fără milă capul celui dintâi răufăcător de-al nostru.

362. Ia aminte la tine însuţi şi te lămureşte, sau mai bine-zis să-ţi spun din nou ceea ce am grăit. Propăşirea în viaţa duhovnicească ajunge să fie semnată printr-o conştiinţă din ce în ce mai mare a netrebniciei proprii, în înţelesul deplin al acestui cuvânt, fără nici un fel de îngrădire; aşa încât de îndată ce te preţuieşti pe tine însuţi, în orice privinţă ai face-o, ceva merge strâmb. Și e primejdios. Vrăjmaşul se va aşeza alături şi va începe să-şi întoarcă privirea în altă parte, iar în acest timp el îţi va arunca o piatră în cale, de care te vei putea poticni. Sufletul care îşi dă preţ sieşi este la fel ca cioara, care a scăpat brânza. Să-ţi ajute Dumnezeu să te desăvârşeşti în a nu-ţi vedea faptele şi ostenelile proprii. Și mai îngrijeşte-te să ai mai puţine închipuiri în sufletul tău şi mai multe gânduri şi simţăminte. Mijlocul prin care se curmă curgerea închipuirilor este rugăciunea minţii pe care ai început-o. Va veni o clipă, când vei simţi că a stat curgerea lor, cum a stat şi curgerea sângelui la femeia din Evanghelie (Luc. 8,14).

363. Numai Dumnezeu şi sufletul iată monahul. Cum poţi ajunge până aici ? Cum vrei, numai să ajungi; fiindcă de îndată ce cineva nu este aşa, acela nici nu este monah. Dar oricât de greu ar fi aceasta, vine duhul râvnei şi împrăştie toate spaimele. Acest duh nu poate fi stăvilit. El se află, este primit de inimă şi pricinuieşte mari răsturnări înăuntru. De aici se trage obârşia tuturor monahilor adevăraţi ! Ca să spunem mai drept, monahii nu se fac ei singuri monahi. Sunt naturi liniştite dar care nu sunt vrednice de nevoinţele cele aspre ale lepădării de sine. Pentru unii ca aceştia, este mai potrivit să trăiască smerit, în simplitatea inimii, făcând bine şi ajutând oricui care este în nevoie.

DESPRE ÎNŞELARE

    364. Nu trebuie să-ţi fie teamă de înşelare. Aceasta năpădeşte peste cei ce se mândresc, care încep să cugete în sinea lor că îndată ce le-a pătruns căldura în inimă au şi ajuns la capătul desăvârşirii. Pe când aceasta e numai începutul, care nici el nu este temeinic. Fiindcă atât căldura cât şi împăcarea inimii pot fi şi fireşti, un rod al concentrării atenţiei. Trebuie însă să ne ostenim mereu, să aşteptăm mereu, până când ceea ce este firesc va fi înlocuit cu ceea ce vine din dar. În orice caz, mai bine decât orice, este să nu socotim niciodată că am atins ceva, ci întotdeauna să ne vedem săraci, goi, orbi şi netrebnici.

365. Săvârşirea meşteşugită a rugăciunii lui Iisus apare odată cu Grigorie Sinaitul în veacul al XIII-lea şi în cele după acela. Până atunci n-a fost vorba. Și atunci să judecăm, dacă este cazul să tipărim ceva în acest sens ? De altminteri, îţi spun de mai înainte, că mi-a venit şi mie ideea aceasta, să dau drumul acelor articole, în care se spune despre toate acestea şi să termin culegerea cu Simeon Teologul. Ca să facem rugăciunea lui Iisus, aşa cum ne deprindem cu toţii ca s-o facem, este un lucru bun. Prin mănăstiri, acest lucru se cere ca o datorie : Dacă această lucrare ar fi fost primejdioasă ar mai fi impusă ? Primejdioasă este săvârşirea aceea nemeşteşugită, care s-a născocit şi s-a adăugat în această rugăciune. Ea îi aruncă pe unii în înşelarea închipuirilor, iar pe unii, e ciudat s-o spui, într-o neîncetată stare de poftă trupească. De aceea, nu trebuie să dăm asemenea sfat şi să-i oprim pe acei ce săvârşesc în acest chip. Pe câtă vreme, ca să chemăm numele cel prea dulce al Domnului în simplitatea inimii, trebuie să-i sfătuim pe toţi să facă aşa şi pe toţi înclinăm spre această lucrare.

366. Dar dacă cineva, care nu are rugăciunea, se sileşte pe sine însuşi spre rugăciune, ca să primească anume rugăciunea harică, iar spre smerita cugetare, spre dragoste şi spre paza celorlalte porunci ale Domnului nu se străduieşte, atunci la cererea lui i se dă rugăciunea harică, şi ea uneori chiar îl umple de odihnă şi veselie, dar cu obiceiurile el se aseamănă aceluiaşi om cu care a fost asemenea şi mai înainte. Fiindcă el n-are blândeţe, pentru că n-a căutat-o cu osteneală şi nu s-a pregătit să fie blând; nu are smerită cugetare, pentru că n-a cerut-o şi nu s-a străduit s-o dobândească; nu are dragoste pentru toţi oamenii, pentru că n-a avut grijă de ea şi n-a căutat-o cu stăruinţă în cererile rugăciunilor sale. Fiecare din cei ce se nevoiesc şi se silesc chiar împotriva dorinţelor inimii, spre rugăciune, trebuie să se străduiască în aceeaşi măsură şi spre dragoste şi blândeţe şi spre toată răbdarea şi spre mărinimia sufletului său, şi, după cum este scris, acestea cu bucurie, şi în acelaşi chip să se silească spre micire, în înţelesul ca să se socotească cel mai rău şi mai mic dintre toţi, să nu vorbească despre cele ce nu sunt de folos, ci să înveţe pururea din cuvintele Domnului şi ele să le rostească cu gura şi cu inima. Mai trebuie să se străduiască şi să nu se aprindă de mânie, după cum s-a zis : "orice amărăciune şi supărare şi mânie şi izbucnire şi defăimare să piară de la voi, împreună cu orice răutate" (Efes. 4, 31). Pentru că în felul acesta Domnul, văzând bunăvoinţa omului, să-i dea fără osteneală şi cu înlesnire să săvârşească tot ceea ce mai înainte abia putea să păstreze prin mare silinţă, din pricina păcatului care dăinuieşte într-însul. Și toate aceste începuturi de fapte bune se vor preface pentru el într-un fel de natură proprie, pentru că în cele din urmă vine către el Domnul şi petrece într-însul şi împlineşte fără îndoială într-însul poruncile sale fără vreo osteneală umplându-l de roade duhovniceşti.

367. Dacă smerita cugetare şi dragostea, simplitatea şi bunătatea nu vor fi strâns unite cu rugăciunea, atunci însăşi rugăciunea, sau mai bine-zis, această faţă falsă a rugăciunii, nu poate aduce decât foarte puţin folos. Și aceasta o spunem nu numai de rugăciune, dar şi despre orice nevoinţă şi osteneală, despre fericire sau post, sau priveghere, sau cântare de psalmi, sau slujire, sau despre orice fel de lucrare, pe care o săvârşim pentru virtute. Dacă nu vom vedea în noi roadele iubirii, păcii, bucuriei, blândeţei şi încă vom adăuga, ale smeritei cugetări, ale simplităţii, ale sincerităţii, ale credinţei, atâta cât trebuie, ale mărinimiei sufleteşti, ale iubirii de prietenie atunci noi ne-am ostenit fără folos, pentru că de aceea ne ostenim ca să ne folosim de roade; dar când în noi nu se arată roadele iubirii, atunci fără îndoială lucrarea este zadarnică. Din care pricină astfel de oameni nu se deosebesc cu nimic de cele cinci fecioare nebune care, pentru că încă din viaţa de aici n-au avut în inimă untdelemnul duhovnicesc, adică lucrarea de împlinire duhovnicească în faptele bune înşirate mai sus, sunt numite nebune, şi într-un chip jalnic sunt lăsate pe dinafară de împărăteasca odaie de nuntă, nefolosindu-se prin nimic de nevoinţa fecioriei. Dar precum în lucrarea unei vii se pune toată grija şi toată osteneala în nădejdea roadelor şi, dacă nu sunt roade, lucrarea se dovedeşte zadarnică, tot astfel dacă nu vom vedea în noi, după lucrarea Duhului, roadele iubirii, păcii, bucuriei, tuturor celorlalte numărate de Apostol (Gal. 3, 22) şi nu le vom putea recunoaşte în noi cu toată gândirea şi după un cuvânt duhovnicesc, atunci se vor dovedi de prisos nevoinţa fecioriei, rugăciunile, cântările de psalmi, postul şi privegherea. Toate aceste osteneli şi nevoinţa sufletească şi trupească trebuie să se săvârşească, cum am spus noi, în nădejdea dobândirii roadelor duhovniceşti; iar roada adusă de fapte bune, este bucurie duhovnicească plină de mulţumire nestricăcioasă, pricinuită în chip negrăit de Duhul, în inimile celor credincioşi şi smeriţi. Din care pricină ostenelile şi nevoinţele trebuie să fie socotite cum sunt într-adevăr, drept osteneli şi nevoinţe, iar roadele drept roade. Dar dacă cineva din pricina unei conştiinţe sărace, îşi va socoti lucrarea şi nevoinţa drept roade ale Duhului, atunci se dovedeşte că el se înşală în chip vădit, înşelându-se pe sine însuşi, iar printr-o asemenea părere se lipseşte de roadele mari ale Duhului.

368. Adevăratul început al rugăciunii este căldura inimii, care arde patimile, care face loc bucuriei şi mângâierii în inimă, printr-o iubire neclătinată şi care întăreşte inima printr-o adeverire neîndoioasă. Tot ce pătrunde în suflet, spun Părinţii, fie că vine prin simţire, sau în chip duhovnicesc, dacă inima se îndoieşte de el, neprimindu-l nu este de la Dumnezeu, ci e trimis de vrăjmaşul. Când de asemenea vei vedea că mintea îţi este trasă în afară sau în sus, de o oarecare putere nevăzută, nu-i da crezare şi nu-i îngădui să fie trasă, ci sileşte-o îndată spre lucrarea ei. Ce este de la Dumnezeu vine de la sine, spune Sfântul Isaac Sirul, atunci când nici nu bănuieşti. Cu toate că vrăjmaşul încearcă să înfăţişeze ceva duhovnicesc înlăuntrul coapselor, în chip nălucitor, punând în faţă una în locul alteia, în locul căldurii aducând o ardere fără rânduială, în locul veseliei trezind o bucurie dobitocească şi o dulceaţă umedă şi cu toate că izbuteşte să se acopere în dosul acestor înşelări faţă de cei neîncercaţi, totuşi timpul, experienţa şi simţirea, de obicei îl dezvăluie tuturor celor cărora le sunt ştiute cursele lui cele rele. "Gustul deosebeşte mâncarea", spune Scriptura. Tot astfel, gustul duhovnicesc arată totul lămurit, cum este în realitate fără să cadă pradă înşelării.

369. Iată care este lupta gândurilor ! Dumneata ai auzit anumite cuvântări deşarte : ele ţi s-au întipărit în memorie. Vrăjmaşul ia aceste întipăriri ale memoriei şi din ele urzeşte o plasă în faţa ochilor minţii ca să-ţi încurce mintea într-însa. În asemenea cazuri, tu coboară-te în inimă, întorcându-ţi ochii de la acele desfăşurări nălucitoare ale vrăjmaşului şi cheamă-l acolo pe Domnul.

370. Pentru ca să propăşeşti în rugăciune şi să scapi de înţelegere, este de trebuinţă lepădarea de sine, care te învaţă să nu cauţi în rugăciune nimic altceva decât luarea aminte. Atunci nevoinţa rugăciunii se va simplifica şi se va uşura; se vor uşura şi ispitele, care totuşi întovărăşesc întotdeauna nevoinţa. Dar dacă cineva caută să descopere în sine, mai înainte de vreme, vreo lucrare a rugăciunii inimii, "unul ca acela - spune Prea Cuviosul Nil Sorschi, în acelaşi glas şi cu alţi Sfinţi Părinţi - este lăsat în voia ispitelor grele, mai presus de puteri, celor din partea demonilor". O asemenea lucrare are la temelie totdeauna o înălţare a minţii şi o preamărire de sine, care a luat înfăţişarea de osârdie, de râvnă.

371. Unii susţin cu tărie că din exerciţiul ce se face în legătură cu rugăciunea lui Iisus, totdeauna sau aproape totdeauna urmează înşelarea şi ei opresc cu multă putere îndeletnicirea cu această rugăciune. Cine îşi însuşeşte un asemenea gând şi o asemenea oprelişte, săvârşeşte o mare hulă împotriva lui Dumnezeu, în care e cuprinsă o înşelare vrednică de multă milă. Domnul nostru Iisus Hristos este unicul nostru izvor de mântuire, este unicul mijloc pentru mântuirea noastră; numele Lui omenesc a împrumutat din dumnezeirea Lui o putere nemărginită, atotsfântă pentru a ne mântui; cum deci această putere, care lucrează spre mântuire, această, unică putere care ne dă mântuirea se poate strica în sine şi poate lucra spre pierzare ? Aşa ceva este fără înţeles ! Este o amară absurditate, hulitoare de Dumnezeu şi pierzătoare de suflet ! Cei ce şi-au însuşit un asemenea chip al gândurilor, tocmai ei se află în înşelarea drăcească, înşelaţi de raţiunea cea cu nume mincinos, care purcede de la satan. Cercetează toate scrierile sfinte şi vei vedea că peste tot este preamărit şi proslăvit numele Domnului, este înălţată puterea Lui, care este mântuitoare pentru oameni. Cercetează scrierile Sfinţilor Părinţi şi vei vedea că toţi fără o abatere, sfătuiesc şi ne poruncesc să ne îndeletnicim cu rugăciunea lui Iisus; o numesc armă, decât care alta mai puternică nu este în cer, nici pe pământ; o numesc că este dată de Dumnezeu, că este o moştenire, care nu se mai ia înapoi, un testament al Celui ce este şi Dumnezeu şi om; un testament definitiv şi mai mult decât toate, că este o mângâiere plină de iubire şi plină de dulceaţă, un zălog vrednic de crezare. În sfârşit, întoarce-te către Biserica drept slăvitoare a Răsăritului, care este după lege, şi vei vedea că ea a rânduit pentru toţi fiii ei neştiutori de carte - atât pentru călugări cât şi pentru mireni - ca să înlocuiască psalmodia şi rugăciunea cea glăsuită, ce se citeşte în pravila de chilie, prin rugăciunea lui Iisus. Și atunci, faţă de mărturisirile Sf. Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi, în faţa legiuirilor Bisericii cea a toată lumea, privitoare la rugăciunea lui Iisus, ce mai poate însemna învăţătura unor orbi ce grăiesc împotrivă, ce se proslăvesc şi sunt proslăviţi de alţi orbi asemenea lor ?

372. Nebunia se poate pricinui prin rugăciunea lui Iisus numai atunci, când săvârşind această rugăciune, nu ne-am lepădat de unele pofte şi năravuri decăzute, pe care conştiinţa le osândeşte. În acest timp, înlăuntru se petrece o dezbinare adâncă, care alungă orice din inimă. De aici mintea se poate zdruncina, iar priceperea se poate învălmăşi şi încurca deplin. Cuvântul dumitale, la început, vorbeşte despre un mic foc. Ce este aceasta ? Când va da Dumnezeu, atunci îl vei şi înţelege. Atâta timp cât încă n-ai gustat din dulceaţa mierii, nu poţi cunoaşte ce este această dulceaţă. Tot astfel este şi aici ! ţi se va descoperi printr-o necurmată trăire în faţa lui Dumnezeu.

373. Se zice că rugăciunea minţii te va mântui, dar rugăciunea minţii ea însăşi are o mare nevoie de un povăţuitor, atâta vreme cât ea este în stadiul de lucrătoare sau ostenitoare. Tocmai în această vreme se săvârşeşte rugăciunea lui Iisus fără o mână iscusită care s-o conducă, iar cei mai mulţi se şi abat din cale.

374. Dar înşelarea, văzută de mulţi în urmările ei vădite, trebuie să fie cunoscută, ajunsă chiar în rădăcina ei; în gândul cel mincinos, care slujeşte drept tocmai temei al tuturor rătăcirilor cu privire la stările sufleteşti cele pline de neajunsuri. În gândul cel mincinos al minţii stă de mai înainte întregul trup al înşelăciunii, aşa cum într-un grăunte se află planta, care trebuie să crească din el, după ce va fi sădită în pământ.

375. Cel ce păstrează mereu plânsul cel zdrobit, la rugăciune, are o mare armă împotriva vrăjmaşilor, care-l fereşte să cadă în părerea de sine cea care i-ar veni din pricina bucuriei dată prin rugăciune. Cel ce va păstra această, "bucurie - tristeţe", va scăpa de orice rău. Rugăciunea adevărată, neînşelătoare este aceia în care căldura, împreună cu rugăciunea lui Iisus, introduce un foc înlăuntrul inimii noastre şi arde patimile ca pe nişte spini. Ea, prin veselia şi pacea ei, luminează sufletul şi nu vine din partea dreaptă sau din partea stângă; nici chiar din cele de sus, ci se înfăţişează de-a dreptul din inimă, ca un izvor de apă, din Duhul cel dătător de viaţă. Aceasta s-o iubeşti şi s-o râvneşti şi ca s-o aduni în inima ta, păstrează-ţi mintea întotdeauna fără închipuiri. Cu ea să nu-ţi fie frică de nimic, căci Acela, Care a spus : "Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi", El însuşi e cu noi. Cel ce rânduindu-se astfel, trăieşte drept şi fără prihană, e străin de dorinţa de a fi pe placul oamenilor, şi de îngâmfare, acela va sta şi nu va suferi nici o vătămare, chiar de s-ar ridica împotriva lui tot legheonul de draci, şi ar aduce asupra lui ispite fără număr.

376. Ei, cei ce râvnesc o viaţă duhovnicească, scrie Speranschi, încep cu "Doamne miluieşte", dar şi la aceştia ca şi la noi, râvna repede se curmă. Focul, odată însă aprins, arde singur şi nimeni nu ştie cu ce se hrăneşte acolo. Tocmai aici e taina. Găseşti din nou pe "Doamne miluieşte" în gândurile tale, doar în clipa când te vei întoarce iar în sinea ta. Cuvintele acestei rugăciuni sunt : "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă". Focul despre care s-a amintit nu se aprinde cu uşurinţă, ci după osteneli vădite, când se va aprinde căldura în inimă care mereu se întăreşte şi se înflăcărează în vremea rugăciunii mintale. O rugăciune adâncită către Dumnezeu, trezeşte căldura. Părinţii cei încercaţi deosebesc răspicat : o căldură trupească, simplă, ce vine în urma concentrării puterilor către inimă, prin luarea aminte şi încordare şi o căldură trupească, desfrânată, care uneori este altoită şi întreţinută de vrăjmaş, precum şi o căldură duhovnicească, trează şi curată. Aceasta, şi ea este de două feluri : firească, în urma unirii minţii cu inima, şi harică. Experienţa ne învaţă să le deosebim pe fiecare dintre ele. Această căldură duhovnicească e plină de dulceaţă şi este de dorit să fie întreţinută, atât pentru însăşi dulceaţa aceasta, cât şi pentru că ea comunică o bună stare, o bună rânduială tuturor celor lăuntrice. Dar cel ce se străduieşte anume să întreţină şi să întărească această căldură numai pentru acea dulceaţă, acela va creşte în sine însuşi o duhovnicească iubire de plăceri. De aceea, cei treji se încordează, trecând cu vederea această dulceaţă ca să se statornicească numai în ceea ce este în sine, starea noastră înaintea lui Dumnezeu, cu o deplină credincioşie, ca şi cum s-ar aşeza în mâinile Lui; iar cât despre dulceaţă, care iese din căldură, nu se sprijină pe ea, şi nu-şi ţintuiesc atenţia asupra ei. Se poate însă întâmpla ca tu să te lipseşti de ea cu toată luarea aminte, şi, odihnindu-te într-însa, ca într-o caldă linişte sau îmbrăcăminte, s-o întreţii numai pe ea, fără să-ţi ţintuieşti gândurile mai sus. Misticii n-au mers mai departe; la ei tocmai această stare e socotită înaltă; aici este desăvârşită lipsa de înţelegere, scufundată în nu ştiu ce vid. Aceasta este starea de contemplare a misticilor.

377. Nu te înşela cu dulceţurile lăuntrice, fără cruce, ele sunt lipsite de temei şi sunt primejdioase. Socoteşte pe tot omul mai bun decât tine. Fără acest gând, dacă cineva ar face minuni, este departe de Dumnezeu.

378. Mă întrebi pentru ce se întâmplă înşelarea în vremea când săvârşeşte cineva rugăciunea lui Iisus ? Ea se întâmplă nu din pricina ei, ci din felul cum se săvârşeşte, tocmai din pricina felului despre care se scrie în Filocalie. Acel fel trebuieşte îndeplinit numai împreună cu îndrumător, care cunoaşte această lucrare, şi studiat în faţa ochilor lui. Dar cine se va apuca singur de această lucrare, călăuzit numai de simpla ei descriere, acela nu poate ocoli înşelarea. Acolo este descrisă numai singura trăsătură din afara lucrării, dar ceea ce este de adăugat de stareţ, care vede ceea ce este de trebuinţă pentru îndeplinirea rânduielii lăuntrice, asta nu se află acolo. Cel ce trece printr-o asemenea lucrare fără un povăţuitor, care să fie de faţă, rămâne în chip firesc numai lucrarea din afară, îndeplinind cu străşnicie ceea ce i se porunceşte referitor la poziţia trupului, la respiraţie şi la privirea în inimă. Și cum acest fel de metode pot duce în chip firesc până la un anumit punct, către concentrarea atenţiei şi către căldură, atunci acela neavând un povăţuitor, care să-i spună cu o dreaptă hotărâre cât preţ are schimbarea ce se petrece într-însul, ajunge la gândul că a aflat ceea ce a căutat, cu alte cuvinte că l-a luminat darul, în timp ce el nu este; şi începe să-şi închipuie că el are darul, neavându-l. Tocmai aceasta este înşelarea, care mai târziu va schimba tot cursul următor al vieţii lăuntrice. Iată pentru ce vedem astăzi, că stareţii sfătuiesc să nu te apuci deloc de asemenea metode din pricina primejdiilor pe care le scot în cale. Prin ele înşile nu pot da nimic în legătură cu darul, fiindcă darul nu se leagă prin nimic din cele din afară, ci se pogoară numai asupra rânduielii lăuntrice. O rânduială lăuntrică cuviincioasă va atrage şi fără ele lucrarea darului. Această rânduială este ca în timpul rugăciunii lui Iisus, să trăieşti în prezenţa lui Iisus, să încălzeşti simţăminte de evlavie şi frica lui Dumnezeu, să nu-ţi faci nici o îngăduinţă, să asculţi totdeauna şi în toate de conştiinţa ta şi să o păzeşti nepătată şi paşnică şi să o predai întreagă viaţă - şi cea lăuntrică şi cea din afară - în mâinile Domnului. Din aceste stihii duhovniceşti, darul lui Dumnezeu venind la vremea sa, topindu-se într-o singură putere, aprinde focul duhovnicesc al prezenţei darului în inimă. Pe această cale, e greu să cazi în vreo părere. Dar chiar şi aşa e mai bine să ai un povăţuitor, care să fie de faţă şi să audă glasul. Fiindcă aceşti doi descoperă ceea ce este înlăuntru.

379. Cititorul va găsi în Filocalie, în cuvântul lui Simion Noul Teolog, vorbindu-se despre trei chipuri de rugăciune, în cuvântul lui Nichifor Mohanul şi în scrierea lui Xantopolis - o îndrumare spre introducerea minţii în chip meşteşugit în inimă cu ajutorul respiraţiei fireşti; cu alte cuvinte, despre mecanismul care mijloceşte atingerea rugăciunii minţii. Această învăţătură a Părinţilor i-a încurcat şi îi încurcă pe mulţi cititori, când de fapt nici nu-i nimic care să-i încurce. Îi sfătuim pe fraţii noştri iubiţi să nu caute să descopere în sinea lor acest mecanism, dacă el nu se va descoperi de la sine. Și mulţi voind să-l cunoască prin experienţă, şi-au vătămat plămânii şi nu au ajuns la nici un rezultat. Miezul chestiunii stă în faptul ca să uneşti mintea cu inima în timpul rugăciunii, iar acest lucru îl săvârşeşte darul lui Dumnezeu. Mecanismul amintit este pe deplin înlocuit printr-o negrăbită rostire a rugăciunii, printr-o scurtă pauză după fiecare rugăciune, printr-o respiraţie liniştită şi înceată, prin închiderea minţii în cuvintele rugăciunii. Prin mijlocirea acestor ajutoare, noi putem câştiga uşor luarea aminte într-un anumit grad. Inima începe să consimtă foarte repede la atenţia minţii în vremea rugăciunii. Consimţirea inimii la minte începe să treacă încetul cu încetul la unirea minţii cu inima; şi mecanismul propus de Părinţi, se va descoperi de la sine. Toate mijloacele mecanice, care au un caracter material, sunt propuse de Părinţi cu unicul scop.ca să ajute la atingerea mai uşoară şi mai grabnică a luării aminte în vremea rugăciunii, iar nu ca ceva material. Însuşirea cea mai de căpetenie trebuincioasă rugăciunii este atenţia. Fără luare aminte nu este rugăciunea. Adevărata atenţie harică apare din omorârea inimii faţă de lume. Ajutoarele rămân întotdeauna numai ajutoare. Unirea minţii cu inima este unirea gândurilor duhovniceşti ale minţii cu simţirile duhovniceşti ale inimii.

380. "Trei lucruri ţi se cade să le păzeşti mai înainte de orice lucru, spune Simeon Noul Teolog : lipsa de grijă pentru toate, chiar în cele binecuvântate, iar nu numai în cele nebinecuvântate şi deşarte, sau altfel zis, să te omori faţă de toate - conştiinţa curată în toate în aşa fel încât ea să nu te învinuiască cu totul în nimic. - şi desăvârşita nepătimire, pentru ca gândul tău să nu se încline spre nici un lucru lumesc. Stai cu luare aminte înlăuntrul tău (nu în cap, ci în inimă) ". Odată cu aceasta Sfântul Simeon arată unele metode din afară, care îi amintesc pe unii şi-i abate de la lucrare, iar altora le strâmbă iarăşi lucrarea. Cum însă aceste metode, din pricina lipsei de povăţuitori, pot fi însoţite de urmări care să nu fie bune şi cum, în acelaşi timp, ele nu dau în esenţă, nimic altceva, decât un ajutor din afară pentru lucrarea dinlăuntru, noi le trecem cu vederea. Esenţa lucrării este dobândirea deprinderii de a sta cu mintea în inimă, în această inimă simţită, dar nu în chip simţit. Trebuie coborâtă mintea din cap în inimă şi aşezată acolo sau, cum a spus cineva din stareţi, să unim mintea cu inima. Cum putem ajunge aici ? Caută şi vei afla. Mai lesne putem ajunge prin umblarea înaintea Domnului şi osteneala rugăciunii şi îndeosebi prin mergerea la biserică. Dar trebuie să ţinem minte, că din partea noastră nu vine decât osteneala, iar însăşi lucrarea, adică unirea minţii cu inima, este darul harului, care se dă când şi cum vrea Domnul. Pilda cea mai bună este Maxim Cavsocalivitul.

381. Să nu te rătăceşti, să nu te opreşti la unele metode din afară, în vremea rugăciunii lui Iisus, cea care o faci cu mintea. Pentru unii, ele sunt de trebuinţă, dar pentru dumneata nu-ţi mai este de trebuinţă. A trecut vremea lor. Locul inimii, despre care se vorbeşte acolo, tu fără îndoială, îl ştii. De celelalte nu te atinge. Lucrarea lui Dumnezeu e simplă, rugăciunea este vorbirea fiilor cu Tatăl lor, fără nici un fel de adăugiri. Domnul să te înţelepţească pentru mântuire. Cine n-a găsit încă drumul înlăuntrul său, pentru aceasta, umblarea în pelerinaj pe la locurile sfinte, îi este de ajutor, dar cine 1la găsit, pentru acela, ele sunt dăunătoare, fiindcă îl scot din centru în afară. Dumneata săvârşeşte-te, acum în petrecerea lăuntrică, iar pe cea din afară las-o.

382. Pentru cel ce a primit şi şi-a însuşit o nenorocită prejudecată împotriva rugăciunii lui Iisus, fără să fie câtuşi de puţin familiarizat cu ea printr-o exercitare dreaptă îndelungată, ar fi mult mai prudent, mult mai ferit de primejdii să se păzească de judecarea ei, să-şi recunoască o totală necunoştinţă cu privire la această sfinţită nevoinţă, decât să-şi ia obligaţia unei predici împotriva îndeletnicirii cu rugăciunea lui Iisus, decât să spună sus şi tare, că această rugăciune a tot sfântă, slujeşte drept pricină înşelării drăceşti şi pierzării sufleteşti. Pentru prevenirea lor, găsesc necesar să spun, că hula împotriva rugăciunii ce cuprinde numele lui Iisus, că atribuirea unei lucrări vătămătoare acestui nume este deopotrivă cu hula pe care au rostit-o fariseii împotriva minunilor săvârşite de Domnul. Lucrarea intelectuală a unui ignorant hulitor de Dumnezeu, îndreptată împotriva rugăciunii lui Iisus, are întreg caracterul unei lucrări intelectuale făcute de un eretic.

383. Dumneata citeşti Filocalia. E bine. Vezi, ca nu cumva să te încurci în cuvintele lui Ignatie şi Calist, Grigorie Sinaitul şi Nichifor. Caută, poate vei afla la cineva viaţa Sfântului Paisie de la Neamţ. Acolo se cuprind predosloviile la unele cuvinte din Filocalie, alcătuite de stareţul Vasile. Aceste cuvinte limpezesc mult însemnătatea mecanismului în facerea rugăciunii lui Iisus. Ele îţi vor ajuta şi dumitale să înţelegi toate aşa cum se cuvine. Eu ţi-am mai amintit, că pentru dumneata nu e nevoie de acel mecanism. Ceea ce aceasta poate da, dumneata ai deja, lucrarea în care ai fost chemat. Să nu ajungi la cugetarea nedreaptă, că lucrarea rugăciunii dumitale de acum s-a curmat. Creşterea rugăciunii nu are sfârşit. Dacă se opreşte această creştere, înseamnă că se opreşte viaţa. Să te ferească Dumnezeu şi să te miluiască ! De se poate oare ieşi din starea cuvenită, iar în schimbul stării însăşi, să-ţi îngădui numai amintirea ei, apoi de aceasta Doamne păzeşte ! Simţi răspândirea gândurilor : fereşte-te ! Aceasta este foarte primejdioasă. Vrăjmaşul vrea să te mâne într-o vizuină şi acolo să te omoare. Gândurile încep să rătăcească din pricina micşorării în ce priveşte frica şi din pricina răcirii inimii. Iar răcirea inimii are multe pricini. Principala, este mulţumirea de sine şi părerea de sine. Acestea sunt foarte înrudite cu dumneata. Caută de te păzeşte şi grăbeşte-te să-ţi recapeţi frica lui Dumnezeu şi să-ţi încălzeşti inima.

384. Toate scrierile Părinţilor greci sunt vrednice de o adâncă cinste pentru darul şi pentru înţelegerea duhovnicească, care trăieşte în ele şi respiră din ele din belşug; dar ele sunt scrieri. Scrierile Părinţilor ruşi, după deosebita limpezime şi simplitate cu care sunt expuse, după marea apropiere de noi cu privire la vreme, sunt mai accesibile nouă decât scrierile luminătorilor greci. Mai ales, scrierile stareţului Vasile, este cu putinţă şi trebuie să fie recunoscute drept cartea cea dintâi către care este de trebuinţă să se îndrepte în vremea noastră, cel ce vrea să se ocupe cu succes de rugăciunea lui Iisus. Tocmai aici stă însemnătatea ei. Stareţul şi-a numit scrierile Predoslovii, Înainte Cuvântări, sau astfel de scrieri care să te pregătească spre citirea Părinţilor greci.

385. Nu fără temei stările sufleteşti ale călugărilor, care respingând îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus şi în genere, lucrarea minţii, se mulţumesc numai cu rugăciunea cea din afară, adică, cu participarea regulată la slujbele bisericeşti şi cu regulata îndeplinire a pravilei din chilie, care alcătuită numai din cântări de psalmi şi din rugăciuni verbale, spuse cu gura în auz. - nu fără temei - zic, stările sufleteşti ale unor astfel de călugări sunt puse în rândul înşelărilor de sine, în rândul amăgirilor. Ele nu pot scăpa de "părere", cum o lămureşte aceasta Stareţul Vasilie, de care am amintit, în predoslovia de la cartea Sfântului Grigorie Sinaitul, bizuindu-se mai ales pe scrierile prea cuvioşilor, ale acestui Grigorie şi ale lui Simeon Noul Teolog. Semnul "părerii" furişate se dă pe faţă în nevoitori atunci când ei cred că duc o viaţă cu luare aminte şi când deseori din mândrie îi dispreţuiesc pe alţii. Rugăciunea făcută cu gura şi în auz, numai atunci este aducătoare de roadă, când este întovărăşită de luarea aminte, ceea ce se întâmplă foarte rar, pentru că noi învăţăm să fim cu luare aminte îndeosebi prin rugăciunea lui Iisus

ÎNVĂŢĂTURA STAREŢULUI PAISIE

DESPRE RUGĂCIUNEA LUI IISUS CE SE SĂVÂRŞEŞTE DE MINTE ÎN INIMĂ

    Textul acesta este scos din lucrarea lui : S. Cetvericov, asupra lui Paisie, tradusă în româneşte de Patriarhul Nicodim, pag. 208 - 236, cap. II, partea IV : "Învăţătura stareţului Paisie, despre rugăciunea lui Iisus, care se săvârşeşte de minte în inimă"..

"Amintirea lui Iisus în inimă, fiind dulce, curată şi neîncetată, scoate la iveală o luminare negrăită". Sf. Marcu, Mitrop. Efesului.

    Învăţătura Stareţului Paisie despre rugăciunea lui Iisus, ca şi învăţătura lui despre monahism, este strâns legată în această privinţă de învăţătorul şi prietenul său, Schimonahul Vasilie, despre rugăciunea lui Iisus, care este vădită de el în predosloviile cărţilor Sfântului Grigorie Sinaitul, Fericitul Filotei Sinaitul şi Fericitul Isihie Ierusalimiteanul. Stareţul Vasilie îşi începe predoslovia la cartea Sfântului Grigorie, arătând părerea greşită a celor ce cred că lucrarea minţii este potrivită numai celor desăvârşiţi, care au ajuns la nepătimire şi sfinţenie. Cei ce se gândesc astfel; îşi mărginesc rugăciunea numai la o îndeletnicire din afară a cântărilor de Psalmi, a troparelor, a canoanelor, fără să înţeleagă că o astfel de rugăciune din afară ne este dată de Sfinţii Părinţi numai ca ceva vremelnic, având în vedere neputinţa şi pruncia minţii noastre, în scopul ca noi, desăvârşindu-ne treptat, să ne ridicăm pe treptele lucrării minţii şi să nu rămânem nicidecum la rugăciunea cea din afară. După cuvintele Sfântului Grigorie, numai pruncii se pot gândi că, săvârşind rugăciunea din afară cu gura, săvârşesc un lucru mare, şi mângâindu-se cu cantitatea celor citite, îl cultivă pe fariseul cel dinlăuntru. După cuvintele Sfântului Simeon Noul Teolog, acela care se mărgineşte la săvârşirea din afară a rugăciunii, nu poate ajunge la pacea lăuntrică, şi să propăşească în virtute, fiindcă, ă el este asemenea cu cel ce duce război cu vrăjmaşii într-o noapte întunecoasă; el aude glasurile vrăjmaşilor, primeşte răni de la ei, dar nu vede lămurit cine sunt ei, de unde au venit, cum şi pentru ce se luptă cu dânsul ? După cuvintele Sfântului Isaac Sirul şi ale Prea Cuviosului Nil Sorschi, dacă cineva ar vrea să abată năvala vrăjmaşilor şi să stea împotriva vreunei patimi sau vreunui gând viclean numai cu rugăciunea din afară şi cu simţirile din afară, acela s-ar dovedi repede înfrânt de mai multe ori : fiindcă demonii - biruindu-l în luptă - şi apoi supunându-i-se din nou de bunăvoie îşi bat joc de el şi îl îndeamnă spre slava deşartă şi spre încrederea în sine, ridicându-l chiar şi la treapta de învăţător şi păstor de oi. Din cele spuse, se poate vedea tăria şi credinţa în ce este atât rugăciunea minţii cât şi rugăciunea din afară. Nu trebuie să socotim că Sfinţii Părinţi, atunci când ne opresc de la rugăciune fără măsură ce se face pe din afară şi când se îndreaptă spre rugăciunea minţii, nimicesc prin aceasta rugăciunea din afară. În nici un chip ! Fiindcă toate lucrările sfinte ale Bisericii sunt statornicite într-însa de Sfântul Duh, şi toate pricinuiesc taina întrupării lui Dumnezeu Cuvântul. Și nu este nimic omenesc în rânduielile Bisericii, ci totul este lucrarea darului lui Dumnezeu, ce nu creşte prin vrednicia noastră şi nu se micşorează prin păcatele noastre. Dar cum noi nu vorbim despre cele ale tipicului Sfintei Biserici, ci despre pravila deosebită şi vieţuirea în parte a fiecărui dintre monahi, adică despre rugăciunea minţii, ca despre o asemenea lucrare, care de obicei trage către sine darul Sfântului Duh prin râvna şi prin inima dreaptă, iar nu numai prin cuvinte, ce se rostesc fără luare aminte cu gura şi cu limba. Și cu această lucrare mintală se poate îndeletnici cu înţelepciunea nu numai cel desăvârşit, ci chiar şi orice nou începător şi pătimaş, păzindu-şi inima. Și de aceia Sfântul Grigorie Sinaitul, ca unul care a cercetat şi judecat mai mult decât oricine şi până în cele mai subţiri amănunte, prin darul Sfântului Duh, care trăia în el. - vieţile şi scrierile şi nevoinţele duhovniceşti ale tuturor sfinţilor -, ne porunceşte să punem toată stăruinţa în rugăciunea minţii. Tot astfel şi Sfântul Simeon al Tesalonicului, porunceşte şi-i sfătuieşte pe arhierei şi pe preoţi şi pe monahi, şi pe mireni să rostească această sfinţită rugăciune în orice vreme şi în orice ceas, s-o spună ca şi cum ar fi răsuflarea, fiindcă nu este o armă mai tare nici pe pământ, nici în cer, spune el împreună cu Sfinţii Apostoli, decât numele lui Iisus Hristos. Și să mai ştii, bunule ostenitor al acestei sfinţite lucrări, că învăţătorii şi nenumăraţii lucrători ai acestei lucrări, n-au trăit numai în pustie şi în sihăstrie singuratici, ci în cele mai mari lavre şi oraşe. De pildă, Sfinţitul Patriarh Fotie, ridicat în scaunul de Patriarh din slujba de senator, care nefiind monah, a învăţat lucrarea minţii, se afla pe locul său înalt şi a propăşit în aşa măsură într-însa, încât - după cuvintele Sfântului Simeon Tesaloniceanul - faţa lui era luminată de darul Sfântului Duh, ca un al doilea Moise. După cuvintele aceluiaşi Sfânt Simeon, Patriarhul Fotie, precum şi Sfinţii Ignatie şi Calist, pe când erau ei patriarhi ai aceluiaşi ţarigrad, atunci şi-au scris cărţile despre această lucrare lăuntrică. Aşadar, dacă tu vorbind împotriva rugăciunii minţii vei spune că nu eşti trăitor în pustie, ca să te îndeletniceşti cu această lucrare, atunci te vor învinui : patriarhul Calist, care a învăţat lucrarea minţii trecând prin slujba de bucătar într-o mare lavră din Athos şi patriarhul Fotie, care fiind patriarh, a învăţat meşteşugul luării aminte a inimii. Dacă tu te leneveşti să te îndeletniceşti cu trezvia minţii, dând vina pe ascultători, atunci tu eşti vrednic de mustrare în chip deosebit, fiindcă după cuvintele Sfântului Grigorie Sinaitul, nici pustia, nici singurătatea nu sunt atât de folositoare în vremea acestei lucrări ca o ascultare înţeleaptă. Dacă vei spune că n-ai un învăţător, care să te înveţe această lucrare, vei vedea că însuşi Domnul îţi porunceşte să te înveţi din Sfânta Scriptură, spunând : "Cercetaţi Scripturile şi în ele veţi găsi viaţa veşnică". Dacă tu te tulburi, negăsind un loc liniştit, te tăgăduieşte Sfântul Petru Damaschinul, carespune :, ; Începutul mântuirii omului stă în faptul de a-şi lepăda dorinţele proprii şi de a îndeplini dorinţele şi înţelegerile lui Dumnezeu şi atunci în lumea întreagă nu se va găsi un lucru sau un loc de aşa fel care să-i poată pune piedici mântuirii". Dacă te tulbură cuvintele Sfântului Grigorie Sinaitul, care vorbeşte mult de înşelare, ce se întâmplă în vremea acestei lucrări, atunci acelaşi Sfânt Părinte te îndreaptă spunând : "Cheamă-L pe Dumnezeu, noi nu trebuie nici să ne temem, nici să ne îndoim. Fiindcă chiar dacă unii s-au stricat, vătămându-şi mintea, să şti că ei au suferit una ca aceasta din pricină că ei au început lucrarea singuri şi cu mintea înaltă. Dar dacă cineva caută pe Dumnezeu cu supunere, cu întrebare şi cu smerită cugetare, nu va suferi niciodată vreun rău prin darul lui Hristos. Fiindcă cel ce trăieşte drept şi fără prihană şi cel ce fuge de plăcerea de sine şi de înalta cugetare nu poate fi vătămat, după cuvintele Sfinţilor această lucrare, nu numai postul, ci şi foamea, desăvârşita mâncare şi va fi spre laudă grija lui deosebită de trup; fiindcă o vieţuire după măsură nu mai iscă aprinderea patimilor. De acord cu această rânduială şi Sfântul Isaac spune : dacă îţi vei sili trupul tău slab mai presus de puterile lui, vei abate tulburarea asupra sufletului. Și Sfântul Ioan Scărarul spune : am văzut pe acest vrăjmaş (pântecele) în tihnă şi dăruind minţii trezvia. Și în alt loc : l-am văzut topit de post şi aţâţând pofta, aceasta ca să nu ne punem nădejdea în noi înşine, ci în Dumnezeul cel viu. Acelaşi lucru ne învaţă şi acea întâmplare, pe care o aminteşte prea cuviosul Nil : în chiar zilele acestea ale noastre a fost aflat în pustie un bătrân călugăr, care vreme de treizeci de ani a fost luptat de dracul desfrânării. Și părinţii au hotărât, că pricina acestui război al desfrâului n-a fost nici mândria, nici hrana, ci faptul că bătrânul nu era învăţat cu trezvia minţii, şi cu lupta împotriva războiurilor vrăjmaşe. Tocmai de aceea, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune : dă-i trupului după puterea lui şi toată nevoinţa îndreapt-o spre lucrarea minţii. Și Sfântul Diadoh : postul este vrednic de laudă numai prin sine însuşi, iar nu după Dumnezeu : scopul lui este să-i aducă pe doritori la curăţenie. Și de aceea cei ce se nevoiesc în ale evlaviei nu se cuvine să se gândească cele înalte despre el, ci cu credinţă în Dumnezeu, să aşteptăm o ieşire din întocmirea noastră trupească. În nici un meşteşug, meşterii nu judecă rezultatul muncii din instrument, ci aşteaptă să se termine lucrul, ca să poată judeca meşteşugul după lucru. Având o asemenea rânduială în hrană, nu-ţi pune toată nădejdea numai în post, ci postind cu măsură şi după putere, tinde spre lucrarea minţii. În felul acesta, tu vei putea scăpa şi de mândrie şi nu te vei scârbi de făpturile bune ale lui Dumnezeu, dându-i lui Dumnezeu laudă pentru toate. Rugăciunea minţii este o armă puternică cu care nevoitorul îi biruie pe vrăjmaşii cei nevăzuţi. Unii din Sfinţii Părinţi dau o regulă celor ce au intrat în monahism : odată cu înfăptuirea poruncilor lui Hristos să săvârşească o îndelungată cântare de psalmi, de canoane şi de tropare. Alţi Părinţi, învăţând cea mai subţire lucrare a raţiunii duhovniceşti, găsesc că pentru noi începătorii nu este de ajuns să petreacă numai într-o unică preocupare trupească, ci, predându-le odată cu îndeplinirea poruncilor lui Dumnezeu, cântarea şi citirea măsurată, stabilesc în locul îndelungatelor cântări de psalmi şi canoane, facerea rugăciunii minţii; adăugând la aceasta că, dacă Duhul Sfânt îi va cerceta prin lucrarea rugăciunii inimii, atunci fără cea mai mică îndoială, să se lase pravila din afară, căci o îndeplineşte rugăciunea lăuntrică. Cei din a treia categorie, având o mare experienţă şi cunoştinţă în ce priveşte vieţile şi scrierile sfinţilor dar mai ales fiind luminaţi prin lucrarea şi înţelepciunea Sfântului Duh, statornicesc pentru noii începători învăţarea lucrării rugăciunii minţii în general, iar nu în parte, împărţind-o în două înfăţişări : lucrătoare şi contemplativă. Aceşti Părinţi poruncesc să avem toată grija pentru lucrarea minţii, dând cântării, puţină vreme, numai în ceasurile de plictiseală, căci după cuvintele lor, slujbele bisericeşti şi cântările de psalmi sunt lăsate tuturor creştinilor în genere, iar nu celor ce voiesc să se liniştească. De altfel, şi pe calea îndelungatelor cântări de psalmi şi prin citirea canoanelor şi troparelor, putem ajunge într-o stare de propăşire, deşi cu multă încetineală şi cu mari osteneli : dar pe a doua cale mai bine şi mai uşor, iar pe a treia, mai repede decât pe orice altă cale şi, pe deasupra, cu mângâierea şi cu deasa venire a Sfântului Duh, care întăreşte şi linişteşte inima, mai ales când ea este plină de o stăruinţă sârguincioasă şi de o bună dorinţă. În măsura în care sfânta rugăciune a minţii se arată în paza poruncilor lui Dumnezeu şi izgoneşte pe draci şi patimile, în aceeaşi măsură, dimpotrivă, cel ce neglijează poruncile şi nu se îngrijeşte de rugăciunea minţii, dar se ocupă numai cu cântarea, este târât de patimi. Călcarea poruncilor Domnului este luată în considerare la toţi totuna, dar apare în multe feluri, de pildă, cineva şi-a pus drept o regulă să nu calce poruncile, să nu se lase târât de vreo patimă, dar din unele împrejurări sau din pricina unei tulburări, sau din cauza curselor vrăjmaşului se întâmplă să-l ofenseze cineva, sau să-l osândească sau să se mânie, sau să se biruie de slava deşartă, sau să se certe şi să se îndreptăţească, sau să vorbească în deşert, sau să se mintă, sau să se îmbuibeze, sau să se îmbete, sau să se gândească la lucru spurcat, sau să săvârşească ceva asemănător. Simţindu-se vinovat înaintea lui Dumnezeu, el începe să se învinovăţească pe sine imediat, şi să cadă cu pocăinţă înaintea lui Dumnezeu cu rugăciunea minţii ce porneşte din inimă, ca să-l ierte Dumnezeu şi să-i dea ajutor ca să nu mai cadă în asemenea greşeală, şi în felul acesta el pune un început în paza poruncilor şi în păzirea inimii de atacurile rele ce vin în vremea rugăciunii, temându-se ca din pricina lor să nu piardă Împărăţia Cerurilor. Un altul însă trăieşte simplu, fără să-şi bată capul de cade sau stă şi crede că în vremea de acum nu există oameni care să păzească poruncile şi care să se teamă să le calce şi că orice om greşeşte înaintea lui Dumnezeu, cu voie, sau fără voie, şi că este vinovat în unele sau altele păcate subţiri sau patimi; şi de aceea el nu vrea să se păzească de ele, socotind că este un lucru cu neputinţă. Socotindu-se răspunzător numai pentru preacurvie şi desfrâu, pentru crimă şi furt, pentru otrăvire şi păcatele asemănătoare şi înfrânându-se de ele, el îşi închipuie că stă. Către unul ca acesta se îndreaptă cuvintele Părinţilor : e mai bun cel ce cade şi se ridică, decât cel ce stă şi nu se pocăieşte. Este vrednic de mirare, cum aceşti doi oameni, vinovaţi în unele şi aceleaşi păcate ce se săvârşesc în orice ceas, apar în chip felurit, înaintea lui Dumnezeu, ba cred că şi înaintea oamenilor duhovniceşti. Unul nu cunoaşte deloc căderea şi scularea, cu toate că îl stăpânesc patimile; iar celălalt cade şi se ridică, biruie şi este biruit, se nevoieşte şi se osteneşte, nu vrea să răspundă răului cu rău, dar nu se înfrânează din pricina vreunui obicei, ce stăruie să nu spună ceva rău, când este ofensat se întristează, dar, totuşi, se prihăneşte pe sine pentru că se întristează şi se căieşte de ace st lucru, sau, chiar dacă nu se întristează pentru ofensa primită, totuşi nici nu se bucură. Toţi cei ce se află într-o atare întocmire sufletească sunt potrivnici patimilor, nu vor să li se spună, se întristează şi se luptă. Dar Părinţii au spus că orice lucru, pe care nu-l doreşte sufletul, rămâne numai pentru puţină vreme. Vreau să mai spun câteva cuvinte despre cei ce-şi dezrădăcinează patimile. Sunt unii care se bucură, când primesc ocara, dar pentru că nădăjduiesc să aibă o răsplată. Un astfel de om, chiar dacă face parte din cei ce-şi dezrădăcinează patimile, totuşi, nu lucrează cu înţelepciune. Un altul se bucură când primeşte ocara şi socoate că a fost vrednic s-o primească; căci el însuşi i-a dat prilej. Un asemenea om îşi dezrădăcinează patimile cu înţelepciune. Un altul, în sfârşit, nu numai că se bucură atunci când este ocărât şi se socoate vinovat pe sine însuşi, ci se mai şi întristează pentru tulburarea celui care l-a ocărât. Să ne povăţuiască Dumnezeu spre o astfel de întocmire sufletească ! Pentru o cunoaştere mai limpede a unei vieţuiri sau altceva, vom mai spune următoarele : cel dintâi supunându-se legii îşi împlineşte numai cântarea. Iar cel de al doilea se sileşte spre lucrarea minţii; are întotdeauna cu sine numele lui Iisus Hristos pentru distrugerea vrăjmaşului şi a patimilor. Acela se bucură numai da că îşi isprăveşte cântarea. Iar acesta îi mulţumeşte lui Dumnezeu, dacă săvârşeşte rugăciunea în linişte, fără să se tulbure de gândurile rele. Acela doreşte cantitatea, acesta calitatea. La cel dintâi, care se grăbeşte să-şi împlinească o anumită cantitate de cântări, repede ia fiinţă o plăcută părere de sine, pe care bizuindu-se, hrăneşte şi-l creşte pe fariseul dinlăuntru, dacă nu ia aminte la sine. La cel de al doilea, care preţuieşte calitatea rugăciunii, ia naştere o cunoaştere a neputinţelor proprii şi a ajutorului lui Dumnezeu. În timpul când se roagă, sau mai bine zis, chemând pe Domnul Iisus împotriva asaltului vrăjmaş, împotriva patimilor şi gândurilor rele, ele vede pierzarea lor pricinuită de numele cel înfricoşat al lui Hristos şi îşi dă seama de puterea şi ajutorul lui Dumnezeu. Pe de altă parte, cel ce este năpădit şi tulburat de gânduri rele, îşi cunoaşte neputinţa, căci nu le poate sta împotrivă numai cu propriile sale puteri. Și în aceasta stă toată pravila şi întreaga viaţă a lui. Și cu toate că vrăjmaşul îi poate insufla şi lui o bucuroasă părere de sine şi gânduri de fariseu, totuşi, el întâmpină în acest binevoitor o bunăvoinţă de a chema pe Hristos împotriva tuturor gândurilor rele şi, în felul acesta, nu ajunge la nici o izbândă în cursele sale. Dar vă spune cineva, că şi cel dintâi are putinţă să-L cheme pe Hristos împotriva atacului vrăjmaş. Da, are putinţă, dar fiecare ştie din experienţă, că în vremea de acum înfăptuitorii pravilei din afară nu au obiceiul să înveţe rugăciunea ce se face împotriva gândurilor. Astfel de oameni nu vor să primească cuvintele, rostite sau scrise, despre atenţia lăuntrică, în care se cuprinde ştiinţa rugăciunii ce se face împotriva gândurilor rele. Și nu numai o primesc, ci se şi împotrivesc, şi punându-i înainte pe învăţătorii lor, susţin, că Sfinţii Părinţi n-ar fi rânduit pentru noi începătorii lucrarea minţii, ci numai cântarea de psalmi, de tropare şi canoane rostite cu gura şi cu limba. Și cu toate că ei vorbesc şi învaţă acest lucru în chip greşit, totuşi, toţi îl ascultă, fiindcă astfel de rugăciune nu cere nici un fel de învăţătură, sau lepădare de poftele lumeşti, ci fiecare, fie că e monah sau mirean, se poate ruga astfel, e destul să dorească numai acest lucru. Pe când sfinţita lucrare a minţii, fiind o artă slăvită şi plăcută lui Dumnezeu între celelalte arte şi cerând nu numai lepădarea de lume cu poftele ei, ci şi multe îndrumări şi învăţături, nu găseşte îndeplinitori în sânul monahilor. În faţa tuturor celor arătate, trebuie să ne ferim de abaterile ce se fac spre dreapta sau spre stânga, adică de deznădejde şi de încredere în sine. Observând că în viaţa celor ce învaţă lucrarea minţii se întâmplă uneori căderi nevrute, întâmplătoare, iar nu intenţionate, care sunt numite de Părinţi greşeli de toate zilele, nu trebuie să cădem în îndoială, căci atât propăşirea cât şi căderea în cele bune spre cele potrivnice se face după măsura fiecăruia. Pe de altă parte, auzind despre marea milă a lui Dumnezeu, faţă de noi păcătoşii, noi nu trebuie să ne încredem în noi înşine, ci să ne apropiem de această sfântă lucrare a minţii cu frică, cu o mare smerenie şi împlinirea poruncilor, după putere. Dându-ne seama, că atât mijlocirea în noi înşine, cât şi deznădăjduirea sunt insuflate de vrăjmaş, să fugim cu tărie şi de una şi de cealaltă. Și în acest chip cu multă cercetare în ale Sfintei Scripturi şi folosindu-ne de sfaturile celor iscusiţi, să învăţăm această lucrare întru smerenie. Sfinţii Părinţi, care învaţă să biruim patimile şi să curăţim inima de patimi rele numai cu poruncile lui Hristos; arată nevoitorilor să aibă două din cele mai puternice arme : frica de Dumnezeu şi amintirea prezenţei de pretutindenea a lui Dumnezeu, după cele ce s-au zis : "prin frica de Dumnezeu oricine se abate de la rău" şi "văd pe Domnul pururea înaintea mea ca să nu mă clatin" afară de aceasta, ei mai propun să avem amintirea morţii şi gheenei, şi în plus, citirea Sfintelor Scripturi. Toate acestea sunt bune pentru bărbaţii buni şi plini de evlavie, dar şi pentru cei nesimţitori şi împietriţi, chiar de li s-ar descoperi însăşi gheena sau Dumnezeu în chip nevăzut, aceste arătări nu ar trezi în sufletele lor nici un fel de frică. Dar pe deasupra, însăşi mintea monahilor noi, începători, se toceşte repede faţă de amintirea unor astfel de lucruri şi fuge din faţa lor, cum fuge o albină din faţa fumului ce se ridică spre ea. Dar cu toate că amintirea arătată se întâmplă să fie bună şi folositoare în ceasul războiului, totuşi Părinţii cei mai duhovniceşti şi mai iscusiţi au arătat, pe deasupra acestui lucru bun, un bine mai mare şi mai neasemănat, care poate veni chiar în ajutorul celor ce sunt foarte slabi. Cel dintâi mijloc poate fi asemănat cu omul, care îşi macină făina cu râşniţa, lucrând cu propriile sale mâini şi cu propria lui putere, iar mijlocul din urmă, cu omul care îşi macină făina ia o moară de apă, ce este mânată prin felurite chipuri. Aşa cum apa mişcă de la sine roţile şi pietrele, tot astfel preadulcele nume al lui Iisus, dimpreună cu aducerea aminte de Dumnezeu, care trăieşte în întregime în Iisus, mişcă mintea la rugăciune, lucru despre care Isihie cel Mare întru ale teologiei, spune : "Sufletul care a primit binefacerea şi dulceaţa lui Iisus îşi trimite cu bucurie, cu dragoste şi cu mărturisire lauda binefăcătorului său, mulţumindu-I şi chemându-L cu veselie"; şi în alt loc : "Aşa cum este cu neputinţă să petrecem această viaţă fără hrană şi băutură, tot astfel este cu neputinţă unui suflet să ajungă la ceva duhovnicesc şi plăcut lui Dumnezeu ca să-şi elibereze mintea de robia păcatului, fără paza minţii, oricât s-ar forţa cineva să nu greşească de frica muncilor". Și încă gândurile ce au pătruns în inima noastră, dacă noi nu le dorim şi ne întărim şi ne împotrivim, pot fi izgonite de rugăciunea lui Iisus, care se rosteşte din adâncul inimii". Primul mijloc din cele arătate mai sus, chiar dacă ajunge la propăşire fără lucrarea minţii, totuşi izbuteşte foarte încet şi cu osteneală. Iar prin al doilea mijloc, lucrătorul se apropie repede şi uşor de Dumnezeu. Căci acolo se face numai o rugăciune din afară, o învăţătură şi o îndeplinire a poruncilor, pe câtă vreme aici este şi una şi alta, este şi paza din afară şi cea lăuntrică. Când un monah nou începător, după lepădarea de lume şi de lucrarea păcatelor mari şi de moarte, va da făgăduinţă să se înfrâneze nu numai la păcatele mici, ce se săvârşesc în fiecare zi şi sunt iertabile, ci şi de la însăşi patimile şi gândurile rele şi, intrând înlăuntru către inimă, cu mintea sa, va începe să-L cheme pe Domnul Iisus în orice război şi în orice gând rău, dacă - după neputinţa sa, va cădea atacului vrăjmaş şi va călca poruncile Domnului - va cădea la picioarele Domnului cu rugăciunea pornită din inimă, căindu-se, ostenindu-se şi va petrece într-o asemenea stare sufletească până la sfârşitul său, căzând şi ridicându-se, biruind şi biruindu-se, cerând zi şi noapte răzbunarea adversarului său. - nu va fi pentru el o nădejde de mântuire ? Căci după cum arată experienţa este cu neputinţă chiar pentru cei mai mari bărbaţi să se păzească deplin de păcatele zilnice, care nu sunt de moarte, al căror izvor sunt : cuvintele, gândul, necunoştinţa, uitarea, voinţa, nevoinţa, întâmplarea şi care se iartă prin darul lui Hristos cel de toate zilele, după cuvintele Sfântului Casian. Dacă cineva va spune din puţinătatea de suflet, că Sfântul Casian înţelege, sub cei ce se curăţă prin darul lui Hristos de păcatele zilnice, numai pe sfinţi, iar nu pe noii începători şi pe pătimaşi, atunci tu lasă-l să-şi facă loc şi unei astfel de păreri, dar să ai în vedere în primul rând judecata şi hotărârea pe care o dau despre astfel de lucruri sfintele scrieri, după care orice nou începător şi pătimaş se osândeşte prin aceste păcate, ce se săvârşesc în toate zilele; şi din nou poate primi iertarea prin darul lui Hristos, ca şi toţi sfinţii, printr-o pocăinţă de tot ceasul şi prin mărturisirea înaintea lui Domnului. Căci, după cum spune Sfântul Dorotei, sunt oameni care slujesc patimilor şi sunt oameni care se împotrivesc patimilor. Cel ce slujeşte patimilor îşi pierde pacea; când aude un singur cuvânt, sau răspunde prin cinci sau prin zece cuvinte la un singur cuvânt, şi duşmăneşte ţi se tulbură şi chiar şi mai târziu, când îşi potoleşte tulburarea, nu încetează să facă rău celui ce i-a spus acel cuvânt şi se întristează că nu i-a spus mai multe decât cele ce i-a spus şi născoceşte cuvinte mult mai rele ca să-i spună şi zice mereu : pentru ce nu i-am spus aşa ? O să-i spun astfel, şi tot timpul se mânie. Asta e o singură întocmire sufletească, când starea răutăcioasă apare în chip neobişnuit. Un altul, când aude un cuvânt, pierde de asemenea liniştea şi răspunde în acelaşi chip şi cinci şi zece cuvinte şi se amărăşte că nu i-a spus încă trei cuvinte mai usturătoare şi se întristează, şi ţine minte răul, dar trec câteva zile şi el se împacă; un altul rămâne într-o asemenea stare o săptămână, altul peste o zi se linişteşte, iar altul ofensează, duşmăneşte, se tulbură şi îndată se potoleşte. Iată cât de felurite întocmiri sufleteşti se află în om şi, atâta vreme cât ele rămân în putere, toate cad sub judecată. După acest exemplu, putem judeca şi toate celelalte cazuri; din pricina cărora un pătimaş nu se poate curăţi prin darul lui Hristos de păcatele cele de toate zilele, care i se par mici. Să cercetăm acum, când păcatele asemănătoare sunt iertate de noii începători şi la pătimaşi ? Acelaşi Sfânt Dorotei spune : se întâmplă că cineva auzind un cuvânt, se amărăşte, dar nu pentru că a suferit un lucru neplăcut, ci pentru că nu l-a răbdat. Aceasta se găseşte în întocmirea celui ce se împotriveşte patimii. Un altul se luptă şi se osteneşte şi este biruit de patimi. Un altul nu vrea să răspundă răului cu rău, ci se lasă tras de deprindere. Un altul se stăruie să nu răspundă nimic rău, dar se amărăşte; pentru că a fost ocărât şi se prihăneşte pe sine pentru că se amărăşte, dar nici nu se bucură. Toţi aceştia, sunt oameni care stau împotriva patimii şi se amărăsc şi se nevoiesc. Astfel de oameni, deşi sunt pătimaşi, dar prin darul lui Dumnezeu pot primi iertarea păcatelor ce se săvârşesc în toate zilele fără intenţie, fără voie, despre care Domnul i-a poruncit sfântului Petru să ierte de şaptezeci de ori câte şapte. Acelaşi lucru îi spune şi Sfântul Atanasie Sinaitul : despre cei ce primesc Sfintele Taine şi Sângele Domnului, noi judecăm şi credem că dacă ai unele păcate mici şi vrednice de iertare, cum sunt : păcătuirea cu limba, cu auzul, cu ochiul, sau cu slava deşartă, sau cu întristarea sau cu supărarea sau cu altceva asemănător, dar se osândesc şi-şi mărturisesc păcatul lui Dumnezeu şi, în acest chip, primesc Sfintele Taine, atunci pe unii ca aceştia Sfânta Împărtăşanie îi curăţă de păcate. Aşa cum, am spus la început despre bine iscusita biruinţă asupra patimilor, ce se săvârşeşte prin rugăciunea minţii şi prin porunci, vom arăta acum mai limpede însuşi mersul luptei cu patimile. De ne năpădeşte un atac vrăjmaş prin vreo patimă sau prin vreun gând rău, lucrătorul rugăciunii cheamă asupra lor pe Hristos şi diavolul piere cu atacul lui. De va cădea cineva din neputinţă, cu gândul sau cu cuvântul, nu cu supărare sau cu poftă trupească, îl roagă pe Hristos să-l ajute mărturisindu-i-se şi căindu-se.   De este cuprins de deznădejde şi de mânie, care îi strâmbă mintea şi inima, se agaţă de amintirea morţii şi gheenei şi de atotprezenţa lui Dumnezeu şi, trudindu-se cu ajutorul lor, cheamă pe Hristos. Apoi dobândind pacea, în urma luptei, din nou Îl roagă pe Hristos să-i fie milostiv pentru păcatele lui făcute cu voie şi fără de voie. Și într-un cuvânt şi în ceasul luptei şi în cel al păcii duhovniceşti, el aleargă către Hristos, i se face totul pentru toate, atât în împrejurările cele bune cât şi în cele rele. Și un astfel de om să nu se lase dus de părerea de sine, ca şi cum el ar îndeplini ceva, rugându-se sau plăcând lui Dumnezeu. Căci unul este sensul rugăciunii de afară, şi altul este tâlcul ei lăuntric. Acela, îndeplinind o cantitate de cuvântări, nădăjduieşte prin aceasta să fie plăcut lui Dumnezeu, iar părăsind-o se osândeşte pe sine. Iar acesta fiind mustrat de conştiinţa pentru păcatele sale săvârşite în orice ceas şi răbdând atacurile vrăjmaşe, strigă întotdeauna către Hristos, ţinând în mintea sa cuvintele "chiar de vei urca întreaga scară de desăvârşire, roagă-te pentru iertarea păcatelor". Și iarăşi : "vreau mai bine să spun cinci cuvinte cu mintea mea, decât zece mii cu limba" şi, în felul acesta, fără nici o îndoială, îndeplineşte împotrivirea la patimi, arătată de Sfântul Dorotei. Dacă însă va spune cineva, că este cu putinţă să ne curăţim de păcate cu darul lui Hristos prin pocăinţă fără lucrarea minţii, aceluia îi vom răspunde astfel : "pune într-o parte poruncile lui Hristos, iar în cealaltă parte rugăciunea de totdeauna : şi ne iartă nouă greşelile noastre". "Dă-mi şi adevărata hotărâre de a nu călca nici o poruncă, adică să nu poftesc, să nu mă mânii, să nu osândesc, să nu clevetesc, să nu mint, să mă rog pentru cei ce mă necăjesc, să fug de iubirea de plăceri, de iubirea de bani şi de gânduri desfrânate, de tristeţe, de slava deşartă, de îngâmfare, într-un cuvânt, de toate păcatele şi gândurile rele". Și cu astfel de hotărâre apropie-te de învăţătura lucrării cu mintea şi bagă de seamă cu luare aminte, de câte ori pe zi în ciuda hotărârii tale, ai călcat poruncile şi prin ce păcate, patimi şi gânduri rele ai fost rănit. Râvneşte la văduva care-l ruga pe judecător zi şi noapte şi începe să strigi către Hristos în orice ceas, pentru fiecare poruncă, care ai călcat-o şi pentru fiecare patimă, pentru fiecare gând rău, de care vei fi biruit. Adaug la aceasta un bun sfătuitor care este Sfânta Scriptură şi petrecând astfel mai multă vreme, vino şi spune-mi ce vei vedea în sufletul tău. Aproape că vei fi gata să recunoşti tu însuţi, că toate acestea nu pot încăpea în rugăciunea cea din afară, ci numai în lucrarea minţii. Căci ea îl învaţă pe râvnitor toate aceste taine, şi îi încredinţează sufletul că, lăsând multa cântare de psalmi, canoanele şi troparele, şi încredinţându-şi toată grija spre rugăciunea minţii, el nu numai că nu-şi pierde pravila, ci o şi înmulţeşte. După cum în legea Vechiului Testament, puterea şi dorinţa se cuprindeau în faptul de a-i aduce pe toţi la Hristos, deşi se părea că prin aceasta se micşorează însăşi legea, tot astfel şi multa cântare îl trimite pe lucrător spre rugăciunea minţii, iar aceasta nu se răspândeşte asupra întregii vieţi monahale. Căci însăşi experienţa, atunci îl învaţă pe un astfel de nevoitor, când în vremea rugăciunii observă un oarecare perete de despărţire între el şi Dumnezeu, un perete de aramă, după cum spune proorocul, care nu îngăduie minţii să privească limpede spre Dumnezeu în timpul rugăciunii sau să ia aminte de la inimă, în care sunt cuprinse toate puterile sufleteşti şi izvorul gândurilor, atât a celor bune, cât şi a celor rele. Lucrarea minţii cere fără îndoială, frică şi cutremur, zdrobire şi smerenie şi multă ispitire a Sfintelor Scripturi şi sfătuire cu fraţii de un gând, dar în nici un caz, nu cere fuga şi negarea, precum cutezanţa şi rânduiala de sine. Cel îndrăzneţ şi cutezător, în sine însuşi, tinzând către ceea ce este mai presus de vrednicia şi întocmirea lui, se grăbeşte cu mândrie spre rugăciunea contemplativă. Cuprins de închipuirea de slavă deşartă, care îl îndeamnă să se ridice spre o treaptă înaltă, pătruns de dorinţa satanică, iar nu de cea adevărată, un astfel de om uşor se lasă prins în laţurile diavoleşti. Și pentru ce să ne avântăm spre o înaltă propăşire în rugăciunea sfinţită a minţii, de care, după Sfântul Isaac de abia se învredniceşte unul din zece mii ? Este destul, prea destul, pentru noi pătimaşii, şi neputincioşii, să vedem măcar urma liniştii mintale, adică rugăciunea minţii cea lucrătoare, prin care se alungă din inimă atacurile vrăjmaşe şi gândurile rele, fapt în care constă însăşi lucrarea noilor începători şi a monahilor pătimaşi, prin care se poate ajunge, dacă va vrea Dumnezeu şi rugăciunea contemplativă duhovnicească. Și nu trebuie să deznădăjduim că puţini sunt aceia care se învrednicesc de rugăciunea contemplativă, căci la Dumnezeu nu este nedreptate. Numai să nu lenevim, să mergem pe calea care duce spre această rugăciune sfinţită, adică pe calea rugăciunii lucrătoare săvârşită cu mintea, să ne împotrivim atacurilor şi gândurilor rele. Mergând pe această cale, pe care au mers sfinţii, noi ne vom învrednici şi de moartea lor, deşi nu aici pe pământ, cum spune Sfântul Isaac şi alţi mulţi sfinţi. Rugăciunea minţii este întovărăşită de felurite simţiri trupeşti, în mijlocul cărora trebuie să deosebim pe cele adevărate de cele neadevărate, pe cele harice de cele fireşti şi de cele ce vin din înşelare. Este vrednic de spaimă şi de mirare, spune Stareţul Vasile, faptul cum unii, ştiind Sfânta Scriptură, nu pătrund în ea. Iar alţii, fără să o cunoască şi fără să întrebe pe cei încercaţi, îndrăznesc - bizuindu-se pe propria lor înţelepciune - să se apropie de atenţia minţii şi, cu acest prilej, spun că luarea aminte şi rugăciunea trebuiesc săvârşite în latura dorinţei : asta, zic ei, este latura pântecelui şi a inimii. Astfel este înşelarea cea dintâi, care se face după bunul plac al fiecăruia. Dar nu numai rugăciunea şi atenţia nu trebuiesc săvârşite în această latură poftitoare a inimii, ci chiar însăşi căldura, care în ceasul rugăciunii vine din latura poftitoare a inimii, nu trebuieşte primită în nici un caz. După cuvântul Sfântului Grigorie Sinaitul e nevoie de multă osteneală ca să ajungi să-ţi păstrezi o curăţie limpede faţă de ceea ce este potrivnic darului, căci diavolul are obiceiul să arate noilor începători înşelarea sa sub chipul adevărului, înfăţişându-le răul ca pe ceva duhovnicesc, arătând sub forma unei închipuiri, una în locul alteia, deşteptându-i înfocarea sa în locul veseliei, procurându-i o bucurie fără tâlc şi o dulceaţă simţită. De altfel, pentru lucrătorul rugăciunii minţii îi este de folos să ştie şi faptul că înfocarea sau căldura uneori se ridică din coapse spre inimă şi într-un chip firesc, prin ea însăşi, dacă nu este însoţită de gânduri desfrânate. Și aceasta, după cuvintele Prea Sfinţitului Patriarh Calist nu provine din înşelare, ci din fire.   Dar dacă cineva, va socoti această căldură firească drept harică, atunci aceasta va fi fără îndoială, o înşelare. De aceea cel ce se nevoieşte, nu trebuie să-şi oprească atenţia asupra ei; ci s-o alunge. Dar uneori diavolul, unindu-şi înfocarea cu pofta noastră, trage mintea spre gânduri desfrânate. Și aceasta este o înşelare, fără îndoială. Dar dacă trupul se încălzeşte în întregime, iar mintea rămâne curată şi nepătimaşă şi parcă întărită şi scufundată în adâncul inimii, începând şi isprăvind rugăciunea în inimă; asta este fără îndoială o lucrare harică, iar nu o înşelare. În altă parte, Stareţul Vasile spune despre simţurile trupeşti, care se ivesc în vremea rugăciunii, următoarele : mai întâi de toate, după cuvintele Prea Sfinţitului Calist, vine o căldură de la rinichi, care parcă i-ar înconjura ca un brâu şi se pare că este o înşelare, dar nu este aşa; această căldură nu vine din înşelare, ci din fire, şi este o urmare a nevoinţei rugăciunii. Dar dacă cineva socoate că această căldură este harică, iar nu firească; atunci aceasta este fără îndoială, o înşelare. Dar oricum ar fi această căldură, nevoitorul nu trebuie s-o primească, ci s-o respingă. Mai vine o căldură de la inimă şi dacă, în această vreme, mintea cade în gânduri desfrânate, asta este o neîndoioasă înşelare; dar dacă trupul se încălzeşte tot de la inimă, iar mintea rămâne curată şi nepătimaşă, şi într-un fel parcă întărită în adâncul lăuntric al inimii, atunci aceasta este fără îndoială din dar, iar nu din înşelare. ştiind toate acestea, este necesar să ne deprindem mintea chiar de la început să stea în ceasul rugăciunii deasupra inimii şi să privească în adâncul ei, iar nu la mijloc, dintr-o parte şi nu la capătul ei, în jos. Trebuie să facem acest lucru, pentru că atunci când mintea stă deasupra inimii şi săvârşeşte înlăuntrul ei rugăciunea, atunci ea este ca un împărat, care şezând pe o înălţime, supraveghează liber gândurile sale, care se târăsc în jos, şi le distruge ca pe alţi prunci din Babilon de piatra numelui lui Hristos. În trupul acesta, fiind îndepărtat în chip simţitor de coapse, el poate scăpa uşor de înfocarea ce ţine de poftă, care a devenit prezentă în natura noastră, prin călcarea poruncii săvârşită de Adam. Dar dacă cineva îşi adună luarea aminte pentru rugăciune la jumătatea inimii, atunci fie din pricină că se împuţinează căldura din inimă, fie că slăbeşte mintea şi că se toceşte atenţia din cauza unei dese săvârşiri a rugăciunii, fie că sub influenţa războiului deşteptat de vrăjmaş, mintea va cădea de la sine spre coapse şi se va amesteca împotriva voii cu căldura ce ţine de poftă. Unii potrivit cu nechibzuinţa lor cea mai de pe urmă, sau, mai bine zis, potrivit cu necunoştinţa lor, încep să facă rugăciunea la capătul inimii, în vecinătatea coapselor şi, în felul acesta, atingându-se cu mintea parte de coapse, parte de inimă, cheamă ei înşişi înşelarea, cum cheamă vrăjitorul pe şarpe. Iar alţii, suferind de o desăvârşită nechibzuinţă, nu cunosc nici chiar însuşi locul inimii şi crezând că se găseşte în mijlocul pântecelui, îndrăznesc să facă acolo rugăciunea cu mintea. Vai şi amar de înşelarea lor ! Tot astfel trebuie să deosebim şi căldura din vremea rugăciunii : căldura care este un dar firesc, revărsat în inimă, ca un mir binemirositor, prin sfântul Botez, şi căldura care vine de la neascultarea strămoşilor şi care este trezită de diavolul. Cea dintâi se începe numai în inimă cu rugăciunea şi tot în inimă îşi termină rugăciunea, dând sufletului liniştea şi roadele duhovniceşti.   Cea de a doua îşi are începutul de la rinichi şi spre rinichi îşi termină rugăciunea, pricinuind sufletului o înăsprire, o răceală şi o tulburare. Cea de a treia, răsărind dintr-un amestec cu înfocarea ce ţine de poftă, înflăcărează mădularele şi inima prin îndulciri pătimaşe pline de desfrâu, robeşte mintea cu gânduri spurcate şi-l trage pe om spre unirea trupească. Cel ce este băgător de seamă, va cunoaşte şi va observa în curând toate acestea : vremea, experienţa şi simţirea vor face ca toate să fie limpezi. Sfânta Scriptură spune : "Doamne, oare n-am semănat sămânţă bună ? De unde au răsărit neghinele" ? Este cu putinţă ca să ni se furişeze răul în cele bune; şi precum iedera se împleteşte cu pomul, aşa se împleteşte înşelarea cu lucrarea minţii. Înşelarea apare din părerea de sine şi din rânduiala de sine; şi drept leac slujeşte, pentru ea, smerenia, cercetarea scripturilor şi sfatul duhovnicesc, dar nu abaterea de la învăţătura lucrării minţii. Căci după cuvintele Sfântului Grigorie Sinaitul, noi nu trebuie nici să ne temem, nici să ne îndoim, atunci când îl chemăm pe Dumnezeu, căci dacă unii s-au şi abătut din cale, vătămându-şi mintea, să ştii că ei au suferit una ca aceasta din cauza rânduielii de sine şi din pricina unei minţi înalte. Iar pricina înălţării minţii, de o parte, este postul fără judecată şi fără măsură, când cel ce posteşte crede că el săvârşeşte prin aceasta o faptă bună, neştiind că trebuie să postească în vederea curăţiei; iar pe de altă parte, este vieţuirea în singurătate. Înlăturând prima cauză, Sfântul Dorotei spune : cel ce se linişteşte, trebuie să se ţină întotdeauna de calea împărătească, căci lipsa de măsură întru toate uşor este însoţită de părerea de sine, după care urmează înşelarea. Nimicind însă a doua pricină, spune : numai celor puternici şi desăvârşiţi li se cuvine să se lupte cu demonii şi să scoată împotriva lor sabia, care este cuvântul Domnului. Însuşi mijlocul şi lucrarea înşelării constă în primul rând : în împărtăşirea vrăjmaşă cu poftele coapselor dinlăuntru şi în al doilea rând : în nălucirile, în închipuirile minţii. Ferindu-ne de cea dintâi, sfântul părinte spune : cu toate că vrăjmaşul preface mişcările fireşti ale coapselor în aparenţă mişcări duhovniceşti, trezind în locul căldurii înfocarea sa şi în locul veseliei aducându-i o bucurie fără tâlc şi silind să primim înşelarea lui drept lucrarea darului, dar timpul, experienţa şi simţirea îi dau pe faţă amăgeala. Arătând a doua primejdie, sfântul părinte învăţă astfel : iar tu când te linişteşti, nu primi în nici un caz ceva din cele ce vei vedea în chip simţit sau gândit, înlăuntrul tău sau afară de tine : fie chipul lui Hristos, sau al Îngerilor, sau al unui sfânt, sau lumină sau foc şi altele. Aici din nou va reînvia şi va învinui că lucrarea minţii este o înşelare. Căci ei cred că înşelarea nu se amestecă cu cântarea din afară. Totuşi, să fie cunoscut că în toate : fie în cântare, fie în rugăciune, înşelarea are loc egal datorită neiscusinţei lucrătorilor, cum spune Sfântul Ioan Scărarul. Vom încerca şi vom vedea, şi vom măsura, ce dulceaţă ne vine în vremea cântării de la dracul desfrânării şi ce dulceaţă vine de la dar şi puterea care trăieşte în noi. Și în alt loc : cântând şi rugându-te, supraveghează dulceaţa care vine, ca nu cumva să fie amestecată cu otrăvuri amare. Aşadar, tu vezi că înşelarea poate atinge deopotrivă atât pe cei ce cântă, cât şi pe cei ce se ocupă cu rugăciunea. Cum însă cei ce nu cunosc lucrarea minţii au numai teamă de a-şi îndeplini în mod corect cele cântate şi nu mai caută să găsească gândurile rele şi fierberea de pofte, atunci ei nici nu ştiu, când partea ce ţine de poftă fierbe de la sine şi când este deşteptată de împărtăşirea vrăjmaşului şi cum trebuie să scape de toate acestea. Ei aud lupta şi primesc rane, dar cine sunt vrăjmăşii lor şi pentru ce ei se luptă, aceasta ei nu o ştiu. Cunoscând din cele spuse, că nu lucrarea minţii este pricina înşelării, ci numai rânduiala de sine şi înălţarea minţii, căci ea nu numai că nu ne duce în înşelare, ci dimpotrivă ne deschide ochii minţii spre cunoaşterea ei şi spre înţelepţire, ceea ce noi n-am ştiut niciodată, dacă nu ne-am fi învăţat cu această sfinţită lucrare a minţii, chiar dacă cineva ar fi mare în cele ale postului şi ale liniştii. După ce am făcut cunoştinţă cu învăţătura Stareţului Vasile despre rugăciunea minţii, ne vom întoarce acum către învăţătura privitoare la acelaşi subiect a Stareţului Paisie Velicicovschi. După cum s-a spus mai sus, Stareţul Paisie a fost nevoit să se înfăţişeze cu scrierile sale, pentru ca să-i păzească pe fraţii săi de atacurile ce se răspândeau în acea vreme asupra rugăciunii minţii, deşi recunoşteau că problema ce şi-au pus-o, întrece puterea lui de înţelegere. A ajuns până la mine zvonul, scrie el - că unele feţe din rândul monahilor, bazându-se numai pe nisipul unei proprii înţelepciuni deşarte. - îndrăznesc să hulească împotriva dumnezeieştii rugăciuni a lui Iisus, care se săvârşeşte de către minte în inimă, printr-o sfinţită lucrare. Îndrăznesc să spun, că împotriva ei lucrează vrăjmaşul, pentru ca limbile lui, ca printr-o armă proprie, să prihănească această lucrare dumnezeiască, şi prin orbirea minţii lui să se întunece acest soare duhovnicesc. Temându-mă ca nu cumva cineva, ascultând basmele vrăjmaşilor să cadă într-o hulă asemănătoare şi să nu păcătuiască înaintea lui Dumnezeu, hulind învăţătura unor atât de numeroşi Părinţi purtători de Dumnezeu, care învaţă despre această dumnezeiască rugăciune şi, pe deasupra, nefiind în stare să asculte cu nepăsare cuvintele îndrăzneţe împotriva acestei lucrări fără de prihană, precum de asemenea, fiind convins de rugăminţile stăruitoare ale râvnitorilor acestei rugăciuni, m-am gândit că, chemând în ajutor pe prea dulcele meu Iisus, să scriu - spre combaterea gândirii mincinoase a celor ce vorbesc în deşert şi spre întărirea turmei alese de Dumnezeu, care s-a adunat în mănăstirea noastră. - câteva cuvinte despre învăţăturile Sfinţilor Părinţi, pentru o puternică, neclătinată şi neîndoioasă adeverire întru dânsa. Prin urmare, eu, care nu sunt decât praf şi cenuşă, plecându-mi genunchii gândiţi ai inimii mele în faţa neapropiatei măreţii ale dumnezeieştii Tale Slave, Te rog, Fiule, unule născut şi Cuvântul lui Dumnezeu, care ai luminat pe orbul din naştere, luminează-mi şi mie întunecata mea minte, dăruieşte sufletului meu darul Tău, ca această osteneală, să fie spre slava numelui Tău şi spre folosul celor ce vor să se lipească de tine cu duhul spre lucrarea rugăciunii mintale şi să Te poarte întotdeauna în inima lor, şi, de asemenea, spre îndreptarea celor ce, potrivit cu grosolăniile cele de pe urmă, au îndrăznit să hulească această dumnezeiască lucrare ! Mai departe urmează expunerea învăţăturii despre rugăciunea minţii în şase capitole. În primul capitol, Stareţul scrie că rugăciunea minţii este lucrarea vechilor Sfinţi Părinţi şi o apără împotriva celor ce hulesc această rugăciune sfinţită. Să se ştie, că această lucrare dumnezeiască a fost permanentă îndeletnicire a vechilor noştri Părinţi purtători de Dumnezeu şi a iradiat ca un soare în multe locuri ale pustiei şi în mănăstirile de obşte; în muntele Sinai, în schitul Egiptului, în muntele Nitriei, În Ierusalim şi în mănăstirile din împrejurimi, într-un cuvânt în tot răsăritul : în ţarigrad şi în Sfântul Munte al Athosului, şi în insulele mărilor, iar în ultima vreme, şi în Marea Rusie. Mulţi din Părinţii noştri purtători de Dumnezeu, aprinzându-se de un foc serafic pentru Dumnezeu şi aproape, s-au făcut prin această lucrare a rugăciunii sfinţite, ce se face cu mintea, cei mai riguroşi păzitori ai poruncilor lui Dumnezeu şi s-au învrednicit să devină vase alese ale Sfântului Duh. Mulţi dintre ei, îndemnaţi de o inspiraţie ascunsă, dumnezeiască, au scris despre această rugăciune divină în acord cu scrierea dumnezeiască a Vechiului şi Noului Testament, cărţile sfintelor învăţături, pline de înţelepciunea Sfântului Duh. Și ei au făcut acest lucru după deosebita Pronie dumnezeiască, pentru ca nu cumva în vremurile ce vor urma să se dea uitării această lucrare dumnezeiască. Dar multe din cărţile scrise de ei, prin îngăduinţa lui Dumnezeu pentru păcatele noastre, au fost distruse de saracinii care au pus stăpânire pe împărăţia greacă, iar altele din mila lui Dumnezeu se păstrează până în zilele noastre. Nimeni dintre drept credincioşi nu au îndrăznit vreodată să rostească un cuvânt de hulă împotriva acestei lucrări dumnezeieşti ce se face cu mintea şi împotriva păzirii raiului din inimă, ci toţi, în toate timpurile, s-au purtat faţă de ea cu o mare cinste şi cu o extremă evlavie, ca faţă de un lucru care este plin de un mare folos duhovnicesc. Dar începătorii răutăţii şi potrivnicul oricărei lucrări bune, diavolul, văzând că, mai ales prin această lucrare a rugăciunii minţii, cinul monahal, alegându-şi partea cea bună, şade cu o nedezlipită dragoste la picioarele lui Iisus, propăşind cu desăvârşire în poruncile lui dumnezeieşti, a început să întrebuinţeze toate sforţările, ca să prihănească şi să hulească această lucrare mântuitoare şi, numai dacă este cu putinţă s-o distrugă de pe faţa pământului. El s-a zbătut să ajungă aici pe calea nimicirii cărţilor, când prin mijlocirea amestecului neghinelor ucigătoare de suflete în grâul curat şi ceresc, mulţumită cărui fapt, oamenii care nu au judecată. - văzându-i pe cei ce s-au atins cu de la sine putere de această lucrare şi, după înălţarea lor, au secerat spini în loc de grâu, iar în locul mântuirii au găsit pierzarea - rostesc hula împotriva lucrării sfinte. Fără să se mulţumească cu cele spuse, diavolul a găsit în ţările Italiei un şarpe de Calabria, pe ereticul Varlaam şi, sălăşluindu-se în el cu toată puterea lui, l-a îndemnat să hulească şi credinţa noastră ortodoxă şi această sfinţită lucrare a minţii. Băgaţi de seamă dar, prietenilor, când îndrăzniţi să huliţi rugăciunea minţii, nu vă faceţi cumva şi voi părtaşi acestui eretic şi celor de un gând cu el ? Oare nu vă cutremuraţi cu sufletul, când vă gândiţi că puteţi cădea, asemenea lor, sub anatema bisericii şi să fiţi înstrăinaţi de Dumnezeu ? Într-adevăr, ce pricină legiuită aveţi voi de huliţi această lucrare fără prihană şi de trei ori fericită ? Eu nu pot pricepe deloc. Vi se pare că chemarea numelui lui Iisus este fără de folos ? Dar noi nici nu putem gândi să ne mântuim prin altceva decât numai în numele Domnului nostru Iisus Hristos. Sau poate mintea omenească cu care se săvârşeşte rugăciunea este cu prihană ? Dar nici aceasta nu este cu putinţă, căci Dumnezeu l-a zidit pe om după chipul şi asemănarea Sa; iar chipul lui Dumnezeu şi asemănarea se găsesc în sufletul omenesc, care, ca o făptură dumnezeiască, este curat şi fără prihană. De aceea, şi mintea, acest principal simţ al sufletului, asemenea văzului în trup, este tot fără de prihană. Dar poate că este vrednică de hulă inima, pe care, ca un jertfelnic, mintea liturgiseşte înaintea lui Dumnezeu, tainica jertfă a rugăciunii ? Nici asta nu este adevărat. Căci şi inima este zidirea lui Dumnezeu şi, ca întreg trupul omenesc, este foarte bună. Prin urmare, dacă chemarea numelui lui Iisus este mântuitoare, iar mintea şi inima omului sunt lucrarea mâinilor lui Dumnezeu, atunci ce prihană are omul, când înalţă cu mintea din adâncul inimii o rugăciune către prea Dulcele Iisus şi când cere milă de la El ? Sau poate că huliţi şi respingeţi rugăciunea minţii, pentru că Dumnezeu, după părerea voastră, nu aude rugăciunea ce se săvârşeşte în inimă în chip tainic, ci aude numai acea rugăciune, care este rostită cu gura ? Dar asta este o hulă împotriva lui Dumnezeu, căci Dumnezeu vede inimile şi gândurile cele mai subţiri ce se află în inimă sau ce sunt pe cale de a se ivi. El ştie cu precizie şi ştie totul, ca un Dumnezeu a toate văzător. El însuşi caută chiar în noi o astfel de rugăciune care să se înalţe, în chip tainic, din adâncul inimii, ca o jertfă curată şi fără de prihană, poruncind : "Dar tu, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizându-ţi uşa, roagă-te Tatălui tău care este ascuns, şi Tatăl tău care vede într-ascuns, îţi va răsplăti la arătare" (Mat. 6, 6). Aceste cuvinte ale Domnului, Sfântul Ioan Gură de Aur - gura lui Hristos, luminătorul întregii lumi, învăţătorul sobornicesc - le raportează în omilia 19-a asupra Evangheliei lui Matei, după înţelepciunea dată lui de Duhul Sfânt, nu la acea rugăciune care se rosteşte numai cu gura şi cu limba, ci la rugăciunea cea mai tainică, fără glas, ce se înalţă din adâncul inimii, pe care el ne învaţă s-o săvârşim nu numai în chip trupesc, nu numai prin rostirea gurii, ci cu cea mai spontană râvnă, cu toată încetineala şi zdrobirea duhului, cu lacrimi lăuntrice şi cu durere sufletească, ţinând închise uşile gândurilor. Și aduce din scrierile dumnezeieşti ca mărturie, cu privire la această tainică rugăciune, pe văzătorul de Dumnezeu, Moise şi pe Sfânta Ana şi pe dreptul Abel, spunând astfel : "Eşti îndurerat cu sufletul ? Nu poţi să nu strigi, căci celui prea îndurerat îi este propriu să se roage si să ceară astfel, cum am spus eu. Căci şi Moise fiind îndurerat, s-a rugat astfel şi durerea lui a fost auzită, lucru pentru care Dumnezeu i-a şi spus lui : "De ce strigi către Mine ?"; şi Ana, cu toate că glasul ei nici nu se auzea, a căpătat tot ce a dorit, aşa cum a strigat inima. Și Abel care nu s-a rugat tăcând, şi nu după sfârşitul său ? Sângele lui ridică un glas mai puternic decât o trâmbiţă. Nu te împiedic să suspini şi tu ca Moise. Sfâşie, după cum a poruncit proorocul, inima, iar nu veşmintele; cheamă-L pe Dumnezeu din adânc. Din adâncuri, a spus el, Te-am chemat, pe tine Doamne ! De jos, din inimă, înalţă glasul, fă-ţi din rugăciune o taină". Și în alt loc : "Tu nu te rogi oamenilor, ci lui Dumnezeu care este pretutindenea şi care te aude înainte de a-I spune ceva şi care ştie dinainte ce vei gândi; dacă te rogi astfel, vei primi o mare răsplată. Și încă : "El fiind nevăzut, vrea ca şi rugăciunea ta să fie tot aşa". Vedeţi prieteni, că după mărturiile stâlpului nebiruit al ortodoxiei, mai există o altă rugăciune, în afară de cea rostită cu gura, una tainică, nevăzută, fără glas, ce se înalţă din adâncul inimii către Dumnezeu, pe care o primeşte Domnul, ca pe o jertfă curată, ca pe o aromă de bună mireasmă duhovnicească, de care se bucură şi se veseleşte, văzând mintea, care în chip deosebit trebuie să fie închinată lui Dumnezeu, unită cu El prin rugăciune. Pentru ce v-aţi înarmat limba cu hula împotriva acestei rugăciuni ocărând-o, vorbind-o de rău, urând-o, batjocorind-o, lepădându-vă de ea şi îngreţoşându-vă de ea ca de lucrul cel mai spurcat, şi ca să spun pe scurt, nevoind nici să auziţi de ea ? Mă cuprinde groaza şi cutremurul, când văd un asemenea început nebunesc ! Dar o să vă mai întreb ceva : nu huliţi această rugăciune pentru că vi s-a întâmplat poate, să aveţi sau să auziţi, că cineva din lucrătorii acestei rugăciuni ţi-au vătămat mintea, sau că au luat drept adevăr o înşelare oarecare, sau că a suferit un oarecare rău sufletesc şi voi aţi crezut că pricina tuturor acestor lucruri a fost rugăciunea minţii ? Dar nu ! Nu ! Sfinţita rugăciune a minţii, care lucrează prin darul lui Dumnezeu, îl curăţă pe om de toate patimile, îl îndeamnă spre cea mai osârduitoare pază a poruncilor lui Dumnezeu şi îl păstrează nevătămat în faţa tuturor vrăjmaşilor şi în faţa înşelării. Dacă cineva ar îndrăzni să practice această rugăciune cu rânduială proprie, nu după puterea învăţăturilor Sfinţilor Părinţi, fără întrebare şi fără sfatul celor iscusiţi, fiind pe deasupra înfumurat, pătimaş şi neputincios, trăind fără ascultare şi supunere, nemaipetrecând într-o viaţă singuratică şi pustnicească, de care, pentru rânduiala lor proprie, nu este vrednic să-i vadă nici urma, un astfel de om, într-adevăr, confirm eu, va cădea lesne în toate laturile şi înşelările diavolului. Cum adică ? Nu cumva această rugăciune apare ca o pricină de înşelare ? Să nu fie ! Dar dacă voi prihăniţi din acest motiv rugăciunea minţii, atunci voi trebuie să prihăniţi şi cuţitul, dacă i s-ar întâmpla unui oarecare copil mic care, jucându-se cu acest cuţit, şi-ar pricinui, din nechibzuinţa lui, o rană. Atunci ar trebui să se interzică şi ostaşilor să poarte sabia ostăşească, dacă i s-ar întâmpla vreunui soldat a se înjunghia cu sabia sa. Dar aşa, cum nici cuţitul, nici sabia, nu pot fi socotite vinovate de răul ce li s-a pricinuit, tot astfel nici sabia duhovnicească - rugăciunea mintală şi sfinţită - nu este vinovată întru nimic. Vinovate sunt însă rânduiala de sine şi mândria celor ce încep lucrarea singuri, în urma cărora ei cad într-o înşelare drăcească şi cad victima tuturor relelor sufleteşti. De altfel, pentru ce vă întreb atât de mult despre pricina hulei voastre împotriva acestei sfinţite rugăciuni ? Eu ştiu, o prietenii mei, ştiu bine însăşi pricina esenţială a hulei voastre : mai întâi, este citirea sfintelor Scrisori pe care o săvârşiţi nu după poruncile lui Hristos, fără ispitire; al doilea, este neîncrederea faţă de învăţătura Părinţilor noştri, care învaţă despre această rugăciune dumnezeiască; al treilea, este importanţa voastră extremă, care poate că, niciodată n-a văzut scrierile privitoare la aceşti Părinţi ai noştri purtători de Dumnezeu, sau, cel puţin, n-a înţeles deloc puterea cuvintelor înţelepţilor lui Dumnezeu - iată unde se cuprinde pricina esenţială a relei voastre înţelepciuni. Dacă însă voi aţi fi citit cu frica lui Dumnezeu şi cu deplină luare aminte, cu o credinţă neîndoielnică, cu o ispitire iubitoare de osteneală şi cu o smerită cugetare cărţile Părinţilor, care cuprind în ele toată înţelepciunea vieţii evanghelice şi care sunt necesare monahilor spre folosul lor sufletesc şi spre îndreptare, spre o adevărată, sănătoasă şi smerită cugetare în înfăţişarea gândurilor, atunci Domnul n-ar fi îngăduit să cădeţi într-o atât de adâncă hulă rea. Ci El v-ar fi înflăcărat cu darul Său, prin această lucrare, pentru negrăita Lui dragoste, aşa încât dimpreună cu Apostolul, aţi fi fost gata. să strigaţi : "Cine ne va despărţi de dragostea lui Hristos ?" (Rom. 8, 35). Și voi, nu numai că n-aţi fi rostit vreo hulă împotriva ei, dar aţi fi fost gata să vă puneţi şi sufletul pentru ea, simţind din lucrarea însăşi şi din experienţă un negrăit folos pentru sufletele voastre, ce vine din această luare aminte a minţii. Pentru izbăvirea voastră şi a tuturor celor ce se îndoiesc din mrejele marelui rău sufletesc, eu nu găsesc o lecuire mai potrivită, decât să vă arăt, pe cât îmi va ajuta Domnul în această privinţă, cum Sfinţii noştri Părinţi purtători de Dumnezeu, întemeindu-se pe nezdruncinata piatră a Sfintei Scripturi, învaţă despre această a tot sfântă rugăciune, care se săvârşeşte de către minte şi inimă. Ba chiar voi înşivă, când veţi vedea limpede şi la arătare adevărul învăţăturii Sfinţilor Părinţi, şi când, cu ajutorul darului lui Dumnezeu, care se va atinge de sufletele voastre, vă veţi vindeca de neputinţa voastră duhovnicească, îi veţi aduce lui Dumnezeu o pocăinţă sinceră de rătăcirea voastră şi vă veţi învrednici de mila Lui şi de desăvârşita iertare a păcatului nostru. În al doilea capitol, Stareţul Paisie lămureşte de unde îşi trage începutul rugăciunea lui Iisus ce se face cu mintea şi ce fel de mărturii, luate din Sfânta Scriptură, aduc despre ea Părinţii purtători de Dumnezeu. Să vă fie cunoscut că după scrierile Sfinţilor Părinţi, există două rugăciuni ce se fac cu mintea. Una este pentru noii începători, care corespunde cu lucrarea; alta este pentru desăvârşiţi, care corespunde cu vederea. Prima este începutul, a doua este sfârşitul, căci lucrarea este înălţarea spre vedere. Trebuie să ştiţi, că după Sfântul Grigorie Sinaitul, există primele opt vederi, pe care numărându-le, el spune astfel : "Noi numărăm primele opt vederi : întâia - despre Dumnezeu, fără formă şi fără început, nezidit, pricina tuturor, Unitatea întreită în Dumnezeu mai presus de cele ce există; a doua - despre puterile gândite, cu ordinea şi întocmirea lor; a treia - alcătuirea celor existente; a patra - pogorământul plin de supraveghere a Cuvântului; a cincea - învierea de obşte; a şasea - înfricoşata Judecată şi a doua venire a lui Hristos; a şaptea - munca veşnică şi a opta - Împărăţia Cerurilor care nu are sfârşit. Mă voi stărui, acum, după puterea slabei mele judecăţi, să lămuresc în ce putere trebuiesc înţelese lucrarea şi vederea. Să fie cunoscut - o spun aceasta celor ce sunt asemenea mie, celor mai simpli călugări - că întreaga nevoinţă monahală, cu care cineva, cu ajutorul lui Dumnezeu, se nevoieşte în dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, în blândeţe, smerenie şi răbdare şi în toate celelalte porunci dumnezeieşti şi părinteşti, în desăvârşita supunere - după Dumnezeu - cu sufletul şi cu trupul, în post, în priveghere, în lacrimi şi în celelalte oboseli trupeşti, în săvârşirea plină de osârdie a pravilei de biserică şi de chilie, în exerciţiul rugăciunii mintale şi tainică, în plâns şi în cugetarea despre moarte - toată nevoinţa de acest fel, atâta timp, cât încă mintea se conduce de omeneasca putere proprie şi de liberul ei arbitru, pe cât se ştie, se numeşte lucrare; însă nu se numeşte în nici un caz vedere. Dar dacă nevoinţa rugăciunii mintale s-a numit undeva, în scrierile Părinţilor, vedere, asta s-a făcut numai din pricina simplităţii cuvântului, aşa cum şi mintea fiind ochiul sufletului, se numeşte vedere. Când însă, cu ajutorul lui Dumnezeu, omul îşi va curăţi, prin nevoinţa mai sus arătată, iar mai ales prin cea mai adâncă smerenie, sufletul şi inima de spurcăciunile sufleteşti şi trupeşti, atunci darul lui Dumnezeu, mama obştească a tuturor, luând mintea curăţită de el, de mână ca pe un prunc, îl ridică ca pe nişte trepte spre vederea duhovnicească amintită, descoperind minţii, pe măsura curăţirii lui, taine dumnezeieşti, negrăite şi neajunse de minte şi asta se numeşte pe bună dreptate vedere duhovnicească; asta este rugăciunea contemplativă sau după Sfântul Isaac, rugăciunea curată, iar din ea iese spaima şi vederea. Dar nimeni nu poate intra în aceste vederi cu de la sine putere printr-o nevoinţă făcută după bunul plac, dacă nu-l va cerceta Dumnezeu şi nu va introduce în el darul Său. Dar dacă cineva va îndrăzni să se ridice la asemenea vederi în afară de lumina darului lui Dumnezeu, acela după Sfântul Grigorie Sinaitul, să ştie că îşi ţese închipuiri, şi nu are vederi, fiind înşelat de duhul nălucirilor. Punând înainte această judecată despre rugăciunea lucrătoare şi contemplativă, e timpul să arăt acum, de unde îşi trage începutul rugăciunea dumnezeiască ce se face cu mintea. Să se ştie că după nemincinoasa mărturie a părintelui nostru Nil, pustnicul din Sinai, care era plin de înţelepciune dumnezeiască, rugăciunea dumnezeiască a minţii a fost dată încă în rai de către Însuşi Dumnezeu omului celui dintâi zidit, ca una ce se cuvenea celor desăvârşiţi. Sfântul Nil vorbeşte astfel : "După ce te-ai rugat cum trebuie, aşteaptă cele ce se cuvin şi stai bărbăteşte, păzindu-ţi rodul. Spre aceasta, ai fost numit chiar de la început : să lucrezi şi să păzeşti. Și de aceea, după ce ai lucrat, nu lăsa cele lucrate fără pază; dacă însă nu vei face acest lucru, atunci nu vei primi nici un folos din rugăciune". Tâlcuind aceste cuvinte Cuviosul Nil, luminătorul Rusiei carele a strălucit ca soarele în Marea Rusie prin lucrarea rugăciunii mintale, vorbeşte astfel : "Aceste cuvinte : să lucrezi şi să păzeşti", Sfântul le-a citat din Vechiul Testament, căci spune Scriptura : Dumnezeu l-a zidit pe Adam şi l-a aşezat în Rai, ca să-l lucreze şi să-l păzească. Sub lucrare, Sfântul Nil Sinaitul înţelege rugăciunea; sub pază - o necesară supraveghere asupra gândurilor rele ce trebuieşte făcută după isprăvirea rugăciunii". Acelaşi lucru îl spune şi Prea Cuviosul Dorotei, că omul cel dintâi zidit, aşezat de Dumnezeu în rai, a petrecut în rugăciune. Din aceste mărturii se vede, că Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa, l-a dus în raiul desfătărilor ca să lucreze grădinile nemuritoare, adică gândurile dumnezeieşti, cele mai curate şi cele mai desăvârşite, cum scrie Sfântul Grigorie Teologul. Asta nu este altceva decât, că cel dintâi om, ca unul ce era curat cu sufletul şi cu inima, a avut menirea să petreacă în rugăciune harică, contemplativă, liturghisită numai de minte, adică în cea mai dulce vedere a lui Dumnezeu şi s-o păzească bărbăteşte, ca pe o lucrare paradisiacă, ca pe lumina ochiului, pentru ca să nu plece niciodată din suflet şi din inimă. Dar această rugăciune a primit o slavă nemăsurat de mare, când Prea Sfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu, care e mai Sfântă decât toţi sfinţii, care e mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii, petrecând în Sfânta Sfintelor şi ridicându-se cu rugăciunea minţii pe cel mai înalt pisc al vederii lui Dumnezeu, s-a învrednicit să fie un larg sălaş al Cuvântului lui Dumnezeu neîncăput de toată făptura, cum mărturiseşte acest lucru stâlpul nebiruit al Ortodoxiei, Sfântul Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, în cuvântul său la intrarea Maicii Domnului în Biserică. El spune că Prea Sfânta Fecioară, petrecând în Sfânta Sfintelor şi înţelegând din Sfânta Scriptură pierderea neamului omenesc pentru neascultarea lui şi umplându-se de o nemărginită milă pentru dânsul, a început să se roage cu mintea lui Dumnezeu, pentru o cât mai grabnică milă şi mântuire a neamului omenesc. Iată propriile lui cuvinte vrednice de o minte îngerească : "Când copila lui Dumnezeu a auzit şi a văzut toate câte s-au petrecut, umplându-se de milă pentru neamul omenesc şi căutând un mijloc de vindecare şi lecuire, egal în putere cu o asemenea suferinţă, să se întoarcă imediat cu întreaga minte către Dumnezeu, începând să se roage pentru noi, ca să-L silească pe Cel ce nu poate să fie silit şi să-L aplece spre noi, pentru ca El însuşi să nimicească osânda şi să lege cu sine zidirea, vindecând cele neputincioase". Și mai jos : "şi neaflând în toate cele existente nimic mai bun decât această rugăciune potrivită pentru om, îndreptându-se cu tărie spre rugăciunea pe care o săvârşeşte cu toată stăruinţa, Fecioara dobândeşte Sfânta linişte, ca una ce este cea mai de trebuinţă pentru o convorbire". Orice altă faptă bună este ca un fel de lecuire ce se aplică neputinţelor sufleteşti şi patimilor viclene înrădăcinate în noi din pricina puţinătăţii de suflet; pe când vederea lui Dumnezeu este rodul sufletului sănătos, ca un fel de desăvârşire definitivă. De aceea, omul se îndumnezeieşte nu din cuvinte şi nu din lucrările văzute, prevăzute, măsurate, căci toate acestea sunt şi pământeşti şi din cele de jos şi omeneşti, ci din petrecerea în linişte mulţămită căreia noi ne lepădăm şi ne eliberăm de cele pământeşti şi ne ridicăm spre Dumnezeu; şi petrecând pe înălţimile vieţii liniştite, nevoindu-ne ziua şi noaptea cu răbdare, în rugăciuni şi cereri, într-un fel oarecare ne apropiem şi păşim către firea cea neapropiată şi fericită. Și în felul acesta, săvârşind cu mare răbdare rugăciunea, care se amestecă într-un chip nelămurit cu Lumina care este mai presus de minte şi de simţire, vedem în noi înşine, ca într-o oglindă, pe Dumnezeu, după ce ne-am curăţit "inima prin sfânta linişte". Și mai jos : "Iată pentru ce Prea Curata, lepădându-se de petrecerea lumească şi de zgomot, s-a îndepărtat de oameni şi a preferat o viaţă întru toate nevăzută şi neîmpărtăşită, petrecând acolo, unde nu este îngăduit oricui să intre. Aici lepădându-se de toate legăturile materiale, renunţând la orice relaţie şi dragoste pentru cele lumeşti, şi ridicându-se peste orice pogorământ faţă de propriul ei trup, Ea şi-a adunat mintea într-o unică legătură cu El, într-o petrecere, într-o luare aminte şi într-o neîncetată rugăciune dumnezeiască şi prin Ea, fiind în Ea însăşi şi aţintindu-şi privirea mai presus de răzvrătirile şi gândurile cele de multe feluri, Ea a deschis o cale nouă şi negrăită către cer, care este, ca să spun aşa, tăcerea de gând. Stăruind în această cale şi luând aminte cu mintea, Ea întrece cu zborul ei toate zidirile şi făpturile mai mult decât Moise, vede slava lui Dumnezeu, contemplează darul dumnezeiesc, dar nu cade în nici o măsură sub puterea simţurilor, precum şi vedenia plină de bucurie şi sfântă a sufletelor şi a minţilor nespurcate, de care făcându-se părtaş, Ea se înfăţişează ca un nor luminos de apă vie, ca zorile unei zile spirituale şi ca un cer de foc al Cuvântului". Din aceste cuvinte ale Sfântului Grigorie Palama se vede că Prea Sfânta Fecioară, petrecând în Sfânta Sfintelor, s-a ridicat cu rugăciunea minţii, pe piscul cel mai înalt al vederii lui Dumnezeu şi ne-a arătat prin Ea însăşi, un exemplu de viaţă trăită cu multă băgare de seamă după omul cel dinlăuntru, prin lepădarea de lume în numele lumii prin sfânta linişte a minţii, prin tăcerea de gând, printr-o concentrare în dumnezeiasca rugăciune neîncetată, şi în atenţia minţii şi prin suirea prin lucrarea către Dumnezeu, pentru ca privind la Ea, cei ce s-au lepădat de lume să se nevoiască cu osârdie de ostenelile şi sudorile mintale pe care le-a arătat, străduindu-se pe măsura puterilor ca, cu rugăciunile Ei, să fie imitatorii Ei. Și cine poate lăuda în chip vrednic dumnezeiasca rugăciune a minţii, a cărei săvârşitoare a fost Însăşi Maica lui Dumnezeu, îndrumată prin povăţuirea Sfântului Duh ? Totuşi, prin întărirea şi încredinţarea neîndoioasă a tuturor celor ce se îndoiesc, a venit timpul să arăt ce fel de mărturii din Sfânta Scriptură aduc cu privire la ea Sfinţii Părinţi, care au scris după cum i-a luminat darul lui Dumnezeu. Dumnezeiasca rugăciune a minţii are înainte de toate o nezdruncinată temelie în cuvintele Domnului Iisus : "Tu când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este întru ascuns, şi Tatăl tău Care vede întru ascuns, îţi va răsplăti la arătare". Aceste cuvinte, după cum s-a spus, Sfântul Ioan Gură de Aur le tâlcuieşte cu privire la rugăciunea ce se înalţă din adâncul inimii, fără glas, în chip tainic. Iar stâlpul de foc, gura de foc a Sfântului Duh, ochiul Bisericii. Sfântul Vasile cel Mare, tâlcuind cuvintele Sfintei Scripturi :"Voi binecuvânta pe Domnul în toată vremea, lauda Lui va fi pururea în gura mea", învaţă foarte frumos despre gura de gând şi despre lucrarea minţii, adică despre rugăciunea minţii. În privinţa aceasta cităm cuvintele lui întocmai : "Lauda Lui este pururea în gura mea". S-ar părea că nu este cu putinţă ceea ce spune proorocul : în ce chip lauda lui Dumnezeu poate fi întotdeauna în gurile oamenilor ? Când omul se află într-o obişnuită convorbire asupra vieţii, el nu are în gură lauda lui Dumnezeu; când doarme, tace, desigur; când mănâncă şi bea, cum poate gura lui să săvârşească lauda ? La aceasta răspundem că este o gură de gând, a omului celui mai dinlăuntru, prin mijlocirea căreia omul devine părtaş cuvântului de viaţă al lui Dumnezeu, care este pâinea, ce S-a coborât din cer. Despre această gură spune proorocul : "gura mea am deschis şi am tras duh". Domnul ne cheamă să deschidem tocmai această gură ea să primim hrana adevărată : "Deschide - zice El - gura ta şi Eu o voi umplea". Câteodată, gândul despre Dumnezeu, însemnat şi tipărit în cugetul sufletului, se poate numi laudă, care petrece întotdeauna în suflet, de la Dumnezeu. Cel stăruitor poate săvârşi după cuvântul Apostolului, toate întru slava lui Dumnezeu, căci orice faptă şi orice cuvânt şi orice lucrare mintală, are putere de laudă. Dreptul, fie că mănâncă, fie că bea, sau altceva ce face, toate întru slava lui. Dumnezeu le face : inima lui veghează, chiar atunci când el doarme". Din aceste cuvinte ale Sfântului Vasile, reiese limpede că, afară de gura trupească, mai există o gură de gând şi o acţiune gândită şi o laudă ce se săvârşeşte în chip gândit în omul dinlăuntru, soarele Egiptului, sau mai bine zis al Universului, care a strălucit mai luminos decât soarele prin darurile Sfântului Duh. Marele Macarie spune, în cuvintele sale despre această rugăciune, astfel : "Creştinul trebuie să aibă întotdeauna amintirea despre Dumnezeu căci scris este : "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta", pentru ca să-L iubească pe Domnul nu numai atunci când intră, în casa de rugăciune, ci şi atunci când umblă, când stă de vorbă, când mănâncă şi bea, să aibă aducerea aminte de Dumnezeu şi dragostea şi dorinţa"; căci s-a zis : "Unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră" (Mat. 6, 21). Iar Preacuviosul şi purtătorul de Dumnezeu părinte de demult, Sfântul Isaia pustnicul, citează cu privire la învăţătura tainică, adică la rugăciunea lui Iisus, ce se săvârşeşte în taină cu gândul, următoarele cuvinte din Scriptura dumnezeiască, ca mărturie : "Înlăuntrul meu s-a aprins inima mea"; "în gândurile mele un foc arde cu văpaia" (Ps. 39, 4). Prea Cuviosul Simeon, care a strălucit în oraşul împărătesc ca un soare prin rugăciunea minţii şi prin negrăitele daruri ale Prea Sfântului Duh, şi care, prin acest lucru a primit de la întreaga Biserică denumirea de Noul Teolog, scrie în cuvântul său despre cele trei chipuri de rugăciune, următoarele : "Sfinţii noştri Părinţi", auzind cuvântul Domnului, care spune că din inimă purced gândurile rele, uciderile, preacurviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele, şi că acestea sunt care spurcă pe om (Mat. 15, 19) şi care învaţă să se cureţe paharul pe dinlăuntru, ca să fie curat, şi pe dinafară (Mat. 25, 26), lăsând gândurile despre orice altă lucrare, s-au nevoit în această pază a inimii, ştiind în chip neîndoios, că odată cu paza inimii ei vor păzi fără multă trudă orice altă lucrare şi că fără ea nici o faptă bună nu se poate menţine". Aceste cuvinte ale Prea Cuviosului arată limpede că vorbele Domnului citate mai sus, au fost recunoscute de Părinţi drept mărturie şi temelie pentru paza inimii, adică pentru chemarea gândită a lui Iisus. Acelaşi Prea Cuvios aduce ca mărturie în sprijinul dumnezeieştii rugăciuni mintale şi alte cuvinte din Sfânta Scriptură : "Bucură-te tinere de vârsta ta şi mergi în căile inimii tale fără de prihană şi alungă mânia din inima ta" (Ecl. 11, 9, 10) şi "dacă mânia stăpânitorului se ridică împotriva ta, nu te clinti din locul tău" (Ecl.10, 4). Și Apostolul Petru spune : "Fiţi treji, privegheaţi, potrivnicul vostru, diavolul, răcnind ca un leu, umblă căutând pe cine să înghită" (I Petru, 5,8) şi Apostolul Pavel scrie în chip bătător la ochi despre paza inimii, Efesenilor : "Căci lupta noastră nu este împotriva sângelui, ci împotriva domniilor, împotriva stăpâniilor, împotriva căpeteniilor acestui întuneric" (Efes. 6,12). Prea Cuviosul Isihie presbiterul, teologul şi dascălul Bisericii din Ierusalim, scriind o carte în două sute de capitole despre chemarea de gând a lui Iisus în inimă, adică despre rugăciunea minţii, aduce cu privire la ea următoarele mărturii din Scriptura dumnezeiască : "Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Mat. 5, 8), şi iarăşi : "Păzeşte-te ca să nu se strecoare în inima ta vreun gând necuviincios" (Deut.15, 9). Și Apostolul spune : "Rugaţi-vă neîncetat" (1, Tes. 5, 17) şi Însuşi Domnul spune : "Fără de Mine nu puteţi face nimic. Cel ce petrece întru Mine şi Eu întru el, acela va aduce roadă multă". Dumnezeiescul şi de Dumnezeu purtătorul Părintele nostru Ioan Scărarul citează despre această sfinţită rugăciune şi adevărata linişte a minţii următoarele mărturii din Sfânta Scriptură : "Cel mare între cei mari şi între cei desăvârşiţi în ale rugăciunii" a spus : "Vreau să rostesc cinci cuvinte cu mintea mea şi celelalte" (Cânt. 5, 2); şi iarăşi : "Eu dorm, dar inima mea veghează"; şi din nou : "Din toată inima strig" (Ps.118, 145). De Dumnezeu purtătorul Părintele nostru Filotei, egumenul mănăstirii Rugul Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, de pe Sinai, alcătuind o carte mică de nepreţuite mărgăritare de înţelepciune dumnezeiască cu privire la paza inimii, pune la temelia nezdruncinată a învăţăturii sale cuvintele Sfintei Scripturi : "În dimineţi voi ucide pe toţi păcătoşii pământului" (Ps. 100, 8), şi : "Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru" (Luca 17,12), şi : "asemănatu-s-a împărăţia lui Dumnezeu cu un grăunte de muştar şi cu mărgăritarul, şi cu aluatul", şi iarăşi : "Păzeşte-ţi inima cu toată paza". Sfântul Grigorie Sinaitul, care prin învăţătură şi săvârşirea acestei rugăciuni în Muntele Athos şi în alte locuri, care a alcătuit prin înţelepciunea divină o întreită cântare, ce se cântă în toată lumea în fiecare săptămână, care a compus de asemeni şi canonul Crucii de viaţă făcătoare, citează cu privire la această dumnezeiască rugăciune următoarele mărturii din Scriptura dumnezeiască : "Pricepe pe Domnul Dumnezeul tău pururea" (Ecl.11, 6); şi iarăşi : "Dis-de-dimineaţă seamănă sămânţa ta şi seara nu-ţi lăsa mâna pe tânjeală" (Ecl.1 l, 6); şi iarăşi : "Dacă mă rog cu limba, duhul meu se roagă, iar mintea rămâne fără rod; mă voi ruga prin urmare, cu gura, dar mă voi ruga şi cu mintea şi vreau mai bine să spun cinci cuvinte cu mintea" şi altele. Ca martor îl aduce pe Ioan Scărarul, care de asemenea raportează aceste cuvinte, rugăciunii. Cel ce a călcat pe urmele Apostolilor, stâlpul nebiruit al credinţei ortodoxe, cel ce a rupt eresul latin al luptătorilor împotriva Duhului Sfânt al soborului florentin ca pe o plasă de păianjen prin sabia Duhului şi prin adevărul dogmelor ortodoxe, prea înţeleptul şi prea cuvântătorul Mitropolit Marcu al Efesului, scrie despre rugăciunea lui Iisus cea dumnezeiască : "s-ar cuveni, potrivit cu porunca, să ne rugăm neîncetat, şi să înălţăm închinare lui Dumnezeu cu duhul şi cu adevărul, dar înclinarea spre gândurile vieţii şi greutatea grijii de trup îi abat şi-i îndepărtează pe mulţi de Împărăţia lui Dumnezeu, care se află înlăuntrul nostru, şi-i împiedică să petreacă la jertfelnicul de gând şi să aducă din ei înşişi duhovniceşti şi cuvântătoare lui Dumnezeu, după dumnezeiescul Apostol care a spus că noi suntem templul lui Dumnezeu, Care trăieşte în noi şi că Duhul lui Dumnezeu trăieşte în noi nu e nimic de mirare, dacă cineva petrece de obicei cu cei mulţi care trăiesc după trup, dar noi vedem şi pe unii monahi, care s-au lepădat de lume, cum sunt înviforaţi în chip gândit prin lucrările patimilor; cum sunt, ca urmare acestui lucru, cuprinşi de această mare tulburare, care întunecă partea raţională a sufletului şi din care pricină nu poate ajunge, cu toată dorinţa lor, la adevărata rugăciune. Amintirea lui Iisus în inimă, fiind dulce, curată şi neîncetată, scoate la iveală o lumină negrăită". Prea Cuviosul Părintele nostru Nil Sorschi al Rusiei, alcătuind o carte despre paza gândită a inimii, se foloseşte de următoarele cuvinte din Sfânta Scriptură : "Din inimă ies gândurile rele; acestea sunt cele care spurcă pe om (Mat.15,19) şi se cuvine să ne rugăm Tatălui cu, duhul şi cu adevărul", şi altele. Un alt luminător al Rusiei, Sfinţitul lui Hristos Dimitrie, Mitropolitul Rostovului, alcătuind un cuvânt despre săvârşirea rugăciunii lăuntrice în chip gândit (care este citat în întregime la începutul acestei culegeri), citează următoarele locuri din Sfânta Scriptură : "ţie îţi vorbeşte inima mea" : Îl voi căuta pe Domnul, faţa mea Te va căuta, voi căuta Doamne, faţa Ta; şi iarăşi : "Aşa cum doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa însetează sufletul meu din Tine, Duhul cu orice rugăciune şi cerere". Toate aceste cuvinte el, împreună cu Sfântul Ioan Scărarul, cu Grigorie Sinaitul şi cu Prea Cuviosul Nil Sorschi, le referă la rugăciunea minţii. Tot astfel şi tipicul bisericesc, expunând pravilele bisericeşti despre rugăciune şi închinăciuni, citează cu privire la această dumnezeiască rugăciune, următoarele cuvinte din dumnezeiasca Scriptură : "Dumnezeu este Duh : şi cel ce I se închină, se cuvine să I se închine cu duhul şi cu adevărul" (Ioan, 4, 24). Citează de asemenea şi mărturiile Sfinţilor Părinţi, din acea parte a învăţăturii lor, care se referă la rugăciunea minţii şi după aceasta spune : "Aici noi punem capăt cuvântului despre sfânta şi sfinţita şi pururea pomenita rugăciune a minţii", şi mai departe trece către singura rugăciune sfinţită pentru toţi, care este arătată de rânduiala bisericească. În felul acesta, ni s-a arătat prin darul lui Dumnezeu, că Părinţii purtători de Dumnezeu, înţelepţiţi de Sfântul Duh, îşi pun temelia învăţăturii lor despre sfânta lucrare de gând, ce se săvârşeşte în chip tainic prin rugăciunea omului lăuntric, pe nezdruncinata piatră a dumnezeieştilor Scripturi ale Vechiului şi Noului Testament, de unde ca dintr-un izvor nesecat îşi împrumută. numeroasele mărturii. În capitolul al treilea al Epistolei sale despre rugăciunea minţii, Stareţul Paisie spune : că această rugăciune este o artă duhovnicească. Se ştie, scrie el, că dumnezeieştii Părinţi numesc această sfinţită lucrare a rugăciunii de gând, o artă. Astfel, Sfântul Ioan Scărarul în cuvântul al 27-lea despre linişte, spune : "Dacă tu te-ai învăţat în experienţă cu acest meşteşug, atunci ştii despre ce vorbesc. şezând pe înălţime, supraveghează, dacă eşti în stare; şi atunci vei vedea cum şi când şi unde şi cât şi ce fel de furi vin să-ţi fure strugurii. Când acest străjer este trudit, atunci el se scoală şi se roagă, iar pe urmă, iarăşi se aşează şi-şi continuă bărbăteşte prima lucrare". Sfântul Isichie; presbiterul Ierusalimului, spune despre aceeaşi sfinţită rugăciune : "Trezvia este o artă duhovnicească, care-l izbăveşte cu desăvârşire pe om, cu ajutorul lui Dumnezeu, de gândurile pătimaşe şi de cuvintele şi de faptele viclene". Sfântul Nichifor Pustnicul spune despre aceeaşi lucrare : "Veniţi şi eu vă voi descoperii un meşteşug, sau mai bine zis, o ştiinţă despre viaţa cerească veşnică, care îl introduce pe săvârşitorul ei în limanul nepătimirii fără osteneală şi sudoare". Părinţii numesc această sfântă rugăciune drept o artă, socot eu, arta nu poate fi învăţată de omul singur fără artist, tot astfel şi această lucrare de gând a rugăciunii, nu poate fi deprinsă fără de îndrumătorul iscusit. Însuşirea ei, după Sfântul Nichifor, vine pentru cei mai mulţi şi chiar pentru toţi din învăţătură, însă rari sunt oamenii care primesc de la Dumnezeu fără învăţătură, prin lucrarea dureroasă şi căldura credinţei. În capitolul patru al epistolei se vorbeşte despre pregătirea pe care trebuie s-o aibă acela care vrea să înveţe această lucrare dumnezeiască. În măsura în care această rugăciune este mai presus de orice altă nevoinţă monahală şi este încununarea tuturor ostenelilor, izvorul faptelor bune şi o lucrare a minţii din cele mai subţiri şi ascunsă în adâncul inimii, în aceiaşi măsură vrăjmaşul nevăzut al mântuirii noastre răspândeşte împotriva ei laţurile feluritelor ademeniri şi năluciri care sunt nevăzute, subţiri şi de-abia ajunse de mintea omenească. De aceea, cel ce doreşte să înveţe această dumnezeiască lucrare, trebuie, după Sfântul Simeon Noul Teolog, să se predea cu deplină ascultare, în mâinile unui om, care se teme de Dumnezeu, care păzeşte cu osârdie poruncile lui dumnezeieşti, care sunt pline de experienţă în această nevoinţă de gând, care poate arăta ucenicului său drumul drept spre mântuire. Prin smerenia ce se naşte din ascultare, un astfel de om poate scăpa de toate ademenirile şi laţurile diavoleşti şi să se exercite întotdeauna în această lucrare în chip potolit, liniştit, fără nici o vătămare şi cu o mare izbândă pentru sufletul său. Dar dacă, după ce a intrat sub ascultare, el n-ar găsi în părintele său un îndrumător iscusit prin propria lui lucrare şi experienţă în această rugăciune dumnezeiască, căci în vremea de astăzi s-au împuţinat cu desăvârşire îndrumătorii încercaţi ai acestei lucrări, atunci el, cu toate acestea nu trebuie să cadă în deznădejde, ci continuând să petreacă după poruncile lui Dumnezeu în adevărata ascultare şi smerenie şi cu frica lui Dumnezeu, iar nu într-un trai cu rânduială proprie şi arbitrară fără ascultare, după care de obicei urmează înşelarea şi, punându-şi toată nădejdea în Dumnezeu, să se supună, împreună cu părintele său, învăţăturii prea cuvioşilor Părinţi, care îl învaţă în chip subţire pe fiecare această lucrare dumnezeiască, şi de la ei să se înveţe această rugăciune şi în orice caz, darul lui Dumnezeu se va grăbi şi-l va îndruma, cu rugăciunile Sfinţilor Părinţi să se înveţe fără nici un fel de îndoială în această lucrare dumnezeiască. În capitolul cinci se cuprinde învăţătura despre ceea ce este această sfinţită rugăciune, după calitatea şi lucrarea ei. Sfântul Ioan Scărarul spune în cuvântul al 28-lea despre sfinţita şi fericita rugăciune : "Rugăciunea, după calitatea ei, este petrecerea şi unirea omului cu Dumnezeu; iar după lucrarea ei, ea este întărirea păcii, împăcarea cu Dumnezeu, mama şi totodată fiica lacrimilor, milostivire pentru păcate, pod pentru trecerea ispitelor, perete care apără de necazuri, nimicirea războaielor, lucrarea îngerească, hrana tuturor puterilor netrupeşti, veselia viitoare, lucrare fără sfârşit, izvorul faptelor bune, pricinuitoarea darurilor, propăşirea nevăzută, hrana sufletului, luminarea minţii, secure pentru deznădejde, arătarea nădejdii, nimicirea tristeţii, bogăţia monahilor, comoara liniştitorilor, îmblânzirea mâniei, oglinda creşterii duhovniceşti, cunoaşterea propăşirii, manifestarea întocmirii sufleteşti, prevesitoarea răsplăţii viitoare, steagul evlaviei". Rugăciunea celui ce se roagă cu adevărat este judecată, loc de judecată şi scaunul Judecătorului înainte de Judecata cea înfricoşată. Iar Sfântul Grigorie Sinaitul scrie în capitolul 113: "La noii începători rugăciunea este ca un foc de veselie, care izbucneşte din inimă; iar la cei desăvârşiţi, este ca o lumină bine mirositoare, ce lucrează înlăuntrul lor. Sau, iarăşi : rugăciunea este predica Apostolilor, lucrarea credinţei, iar mai bine zis, o credinţă nemijlocită, temelia încrederii, înviorarea iubirii, mişcarea îngerească, puterea celor fără trupuri, lucrarea şi veselia lor, Evanghelia lui Dumnezeu, vestirea inimii, nădejdea mântuirii, steagul luminării, simbolul sfinţeniei, cunoaşterea lui Dumnezeu, manifestarea Botezului, sau curăţirea în baia unei existenţe paşnice, logodirea Duhului Sfânt, bucuria lui Iisus, veselia sufletului, mila lui Dumnezeu, semnul împăcării, pecetea lui Hristos, raza soarelui în gând, luceafărul inimilor, întărirea creştinătăţii, arătarea împăcării lui Dumnezeu, darul lui Dumnezeu, iar mai bine zis începutul înţelepciunii proprii, arătarea lui Dumnezeu, lucrarea călugărilor, traiul celor ce se liniştesc, pricina liniştii, semnul vieţii îngereşti. Și pentru ce să vorbim atât de mult ? Rugăciunea este Dumnezeu, Care lucrează în toţi, întrucât una este lucrarea Tatălui şi a Fiului şi Sfântului Duh, care lucrează toate întru Hristos Iisus. Fericitul Macarie cel Mare spune despre rugăciune : "Ceea ce este principal în orice bună stăruinţă şi ceea ce este cununa meritelor, e petrecerea plină de osârdie în rugăciune. Prin ea putem dobândi zilnic şi celelalte fapte, de le vom cere de la Dumnezeu. De aici, la cei ce se învrednicesc, se produce o legătură de sfinţenie cu Dumnezeu în realitatea duhovnicească şi o unire sacră de o negrăită dragoste către Dumnezeu, prin înclinările minţii. Căci cine se sileşte zilnic să petreacă în rugăciune, acela se înflăcărează prin duhovniceasca dragoste pentru dumnezeiasca părtăşie şi înflăcărata dorinţă şi primeşte darul desăvârşirii duhovniceşti care îl luminează" (Omilia, 40, cap. 2, pag.158). Sfântul Simeon Arhiepiscopul Tesalonicului spune despre aceiaşi rugăciune sfinţită : "Această rugăciune dumnezeiască, care constă în chemarea Mântuitorului", este următoarea : "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă !" Ea este şi rugăciune şi făgăduinţă şi mărturisire de credinţă dătătoare de Duh Sfânt şi de daruri dumnezeieşti, curăţitoare de inimi, alungarea demonilor, sălăşluirea lui Iisus Hristos, înţelegerea celor duhovniceşti şi izvorul gândurilor dumnezeieşti, lăsarea de păcate, lecuitoarea sufletelor şi trupurilor, comoara milei dumnezeieşti, mijlocitoarea descoperirilor de Taine dumnezeieşti, singura mântuitoare ca una ce poartă în sine numele Mântuitorului nostru Dumnezeu, numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu chemat asupra noastră" (cap. 296). Tot astfel şi ceilalţi Părinţi purtători de Dumnezeu, scriind despre această sfântă rugăciune, mărturisesc despre lucrarea ei şi despre negrăitul folos ce provine din ea, şi de propăşirea ce se face prin ea în darurile dumnezeieşti ale Sfântului Duh. Dar cine este acela care văzând cum această sfântă rugăciune îl aduce pe nevoitor spre o comoară cerească de felurite fapte bune, nu se va înflăcăra de râvna dumnezeiască pentru o săvârşire neîncetată a acestei rugăciuni, pentru ca prin ea, să păzească întotdeauna în suflet şi în inimă pe prea dulcele Iisus şi să pomenească necontenit în el însuşi acest nume mai scump decât toate, înflăcărându-se prin el în chip negrăitor să-l iubească pe El ! Numai acela nu va simţi o fierbinte dorinţă să se apropie de această lucrare de gând, care este cuprins de gânduri pătimaşe pentru cele lumeşti, care e legat cu lanţurile grijii de trup, care abat şi îndepărtează pe mulţi de la împărăţia lui Dumnezeu, care este înlăuntrul nostru, care n-a gustat prin însăşi lucrarea şi experienţa proprie cu gura sufletească dulceaţa negrăită dumnezeiască a acestei lucrări întru toate folositoare; care n-a înţeles ce folos ascuns duhovnicesc cuprinde înlăuntrul ei acest lucru. Dar cei ce vor să fie uniţi prin dragoste cu prea dulcele Iisus, scuipând peste toate frumuseţile lumii acesteia şi peste toate plăcerile ei, şi peste odihna trupului, nu vor voi să aibă în această viaţă nimic altceva, decât să se îndeletnicească mereu în lucrarea paradisiacă a acestei rugăciuni. În ultimul capitol, al şaselea, noi vom cita, în locul predosloviei, o scurtă însemnare ce aparţine unui nevoitor din zilele noastre, care scrie următoarele : "Scopul rugăciunii minţii este unirea cu Dumnezeu, Care este Duh, şi care unire din această pricină poate să fie numită duhovnicească". În ce priveşte metodele din afară, întrebuinţate de unii nevoitori în vremea îndeletnicirii în această rugăciune, ele au desigur, o însemnătate secundară. La cei desăvârşiţi, sufletul omului se conformează cu trupul, spun Sfinţii Părinţi. De aceea, liniştea sufletească trebuie să fie precedată de liniştea trupească, adică de buna lui rânduială, cum spune Ioan Scărarul. Și pentru adunarea minţii, necesară rugăciunii, de asemenea pot fi potrivite unele condiţii din afară în legătură cu locuinţa şi chiar cu poziţia trupului. Dar ar fi o rătăcire să credem, că nevoinţa creşterii în rugăciunea duhovnicească atârnă de condiţiile şi de metodele din afară. Un lucru este neîndoios, că odată cu esenţa rugăciunii, care constă în a ne ruga cu mintea în inimă, atunci în conformitate cu acest fapt şi mintea noastră trebuie să fie îndreptată în inimă. Iar toate celelalte au o însemnătate secundară. De aceea, în Filocalia rusă tot ce aminteşte despre metodele din afară sunt trecute cu vederea (Teofan, episcopul Tambovului). După această observaţie prealabilă ne vom întoarce către Epistola Stareţului Paisie. El scrie : "Întrucât în vremurile străvechi lucrarea rugăciunii mintale înflorea în multe locuri, unde Sfinţii Părinţi îşi aveau petrecerea lor şi întrucât pe atunci erau mulţi învăţători pentru această lucrare duhovnicească, scriind cu privire la acest subiect, ei spuneau numai despre folosul duhovnicesc, ce provenea dintr-însa, fără să aibe nevoie să scrie despre însuşi mijlocul acestei lucrări, care este de cuviinţă noilor începători. Dar când ei au văzut că povăţuitorii adevăraţi şi depărtaţi de înşelare au început să se rărească, atunci, îndemnaţi de Duhul lui Dumnezeu, pentru ca adevărata învăţătură despre începutul acestei rugăciuni să nu sărăcească, au descris însuşi începutul şi mijlocul, cum trebuie să înveţe această rugăciune un începător nou şi cum trebuie să intre cu mintea în părţile inimii şi să săvârşească acolo în chip neînşelat rugăciunea cu mintea. Sfântul Simeon Noul Teolog spune astfel despre începutul acestei lucrări : "Adevărata şi neînşelata atenţie şi rugăciune constă în faptul că în vremea rugăciunii mintea să păzească inima şi să se întoarcă întotdeauna înlăuntrul ei şi să-şi înalţe cererea către Domnul din adâncul ei. Gustând aici cât este de bun Domnul, mintea nu se depărtează de locuinţa inimii, şi spune împreună cu Apostolul : "Bine este nouă să fim aici" şi privind întotdeauna locurile de acolo, izgoneşte gândurile semănate de vrăjmaş". Mai departe el spune mai lămurit acelaşi lucru : "şezând într-o chilie liniştită, în vreun colţ singuratic, fă cu luare aminte ceea ce îţi voi spune : închide uşa, abătându-ţi mintea de la orice deşertăciune, apasă-ţi bărbia pe piept, îndreptându-ţi împreună cu mintea şi ochiul simţit. Încetinează-ţi respiraţia, ca să nu respiri prea liber şi încearcă să gândeşti în chip gândit înlăuntrul pieptului, locul inimii, unde în chip firesc le place tuturor puterilor sufleteşti să-şi aibă petrecerea şi, întâi de toate, vei găsi acolo un întuneric şi o grosime nemicşorată. Dar când tu vei continua şi vei săvârşi acest lucru zi şi noapte, atunci vei dobândi - O, minune ! - o neîncetată veselie. Căci de îndată ce mintea va afla locul inimii, va vedea numaidecât ceea ce n-a văzut niciodată; va vedea în mijlocul inimii un aer şi pe sine însuşi se va vedea luminos şi plin de judecată. Și din acel moment, ori de unde ar răsări vreun gând, înainte de a trece în faptă, sau de a deveni un idol, el este alungat şi distrus prin chemarea lui Iisus Hristos. De aici mintea, având o răutate împotriva demonilor pusă în mişcare contra lor, o mânie firească şi, izgonindu-i, îi doboară la pământ pe potrivnicii de gând şi vei învăţa mai multe alte lucruri, cu ajutorul lui Dumnezeu, prin paza minţii, ţinându-L pe Iisus în inimă" (Cuvânt despre cele trei chipuri de luare aminte şi rugăciune). Prea Cuviosul Nichifor Pustnicul, învăţând mai limpede despre intrarea minţii în inimă, vorbeşte astfel : "Înainte de orice să-ţi fie traiul liniştit, fără de griji şi în pace cu toţii. Apoi, intrând în cămara ta, închide-te, şi, aşează-te în vreun colţ oarecare, fă ceea ce îţi voi spune : ştii că răsuflarea cu care răsuflăm este aerul acesta, şi nu-l respirăm decât numai prin inimă. Tocmai ea este pricina vieţii şi căldura trupului; iar inima atrage aerul pentru ca ea prin mijlocirea respiraţiei, să-şi sloboade afară căldura ei şi să-şi procure o răcoreală, un aer proaspăt. Iar ca unealtă pentru asemenea lucrare sunt plămânii, care fiind făcuţi de Ziditorul cu pori, introduc şi scot afară mereu aerul înconjurător ca un foi. În felul acesta inima îndeplineşte în chip nemişcat acea menire, mulţumită căreia ea s-a întocmit pentru bunăstarea organismului. Aşadar, tu aşează-te şi, adunându-ţi mintea, s-o introduci pe calea pe care merge aerul spre inimă, şi sileşte-o să se coboare în inimă odată cu inspiraţia aerului. Iar când ea va intra acolo, atunci ceea ce va urma nu va fi lipsit de veselie şi de bucurie. Mai departe el scrie : "De aceea, frate, deprinde-ţi mintea să nu iasă repede de acolo, căci la început ea se plictiseşte foarte mult din pricina închiderii şi strâmtorării lăuntrice. Dar când se va desprinde, nu va mai voi să rămână în rătăcirea de afară : Împărăţia cerurilor este înlăuntrul vostru. Când noi o cercetăm acolo şi o cântăm printr-o rugăciune curată, atunci toate cele din afară, ni se înfăţişează în chip mizerabil şi urâcios. Prin urmare, dacă, după cum am spus, tu vei intra deodată cu inima în locul inimii, de care ţi-am spus, mulţumeşte-i lui Dumnezeu şi proslăveşte-L şi bucură-te şi ţine-te întotdeauna de această lucrare şi ea te va învăţa ceea ce nu ştii. Se cuvine însă să ştii şi acest lucru : când mintea se va afla acolo, ea nu trebuie să rămână tăcută şi deşartă, ci trebuie să-şi aibă drept lucrare şi învăţătură permanentă, rugăciunea : "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă" şi nu trebuie să-ţi întrerupi niciodată această îndeletnicire. Ea reţine mintea de la înălţare, o face inaccesibilă şi de neprins pentru lanţurile vrăjmaşe şi o ridică spre dragostea lui Dumnezeu. Dar dacă, trudindu-te multă vreme, nu vei putea să intri în părţile inimii, fă aşa cum îţi voi spune şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, vei dobândi cele căutate. Ştii tu oare că principiul raţional al fiecărui om se află în pieptul lui ? Tocmai aici, chiar atunci când tace gura, noi şi vorbim, şi judecăm şi săvârşim rugăciuni şi multe altele. Tocmai acestui principiu raţional, înlăturându-i orice gând (dacă vrei, asta o poţi face), dă-i libertatea să spună : "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă" şi sileşte-te să strigi întotdeauna înlăuntru această unică rugăciune în locul oricărui alt gând. Dacă tu te vei ţine de această făgăduială un timp oarecare, atunci ţi se va deschide intrarea inimii, cum ţi-am scris, în afară de orice îndoială, aşa cum am cunoscut noi înşine din experienţă. Odată cu luarea aminte cea dorită şi dulce va veni la tine şi întreaga ceată de fapte bune; dragostea, bucuria, pacea şi celelalte". Dumnezeiescul Grigorie Sinaitul, învăţând de asemenea cum trebuie să lucreze cu mintea în inimă chemarea cea mai mântuitoare a Domnului, spune : "şezând dimineaţa pe scaun timp de un sfert de ceas, coboară-ţi mintea în inimă şi ţine-o acolo". Înclinându-te cu încordare, cheamă neîncetat cu mintea sau cu sufletul : "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă !" Când deasa repetare va deveni prea strânsă şi dureroasă, poate chiar lipsită de dulceaţă (ceea ce se întâmplă din cauza unei hrane uniforme a Celui întreit cu numele, des mâncată, căci "cel ce mănâncă" se zice "va fi mai flămând" (Sir. 24, 23) atunci, mutându-ţi mintea cu cealaltă jumătate, spune : "Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă". Și rostind de multe ori această jumătate, nu trebuie să le schimbi adesea din pricina lenevirii, pentru că, pomii care se răsădesc adesea, nu prind rădăcină. Dar reţine-ţi cu respiraţia plămânilor, ca să nu fie prea slobodă. Căci răsuflarea aerului, care iese din inimă, întunecă mintea, împiedicând-o sau neîngăduindu-i să se pogoare spre inimă, şi vântură gândul. Neîngăduindu-i să intre în inimă, ea îl face prizonierul uitării sau îl predispune să înveţe altceva, iar nu ceea ce trebuie, lăsându-l să petreacă în chip nesimţit în casa ce nu trebuie. Dacă vei vedea necurăţia gândurilor viclene, adică gândurile care răzbesc sau ţi se zugrăvesc în mintea ta, nu te spăimânta, nu te mira; dar dacă ţi se vor ivi şi unele înţelegeri bune ale unor lucruri, nu lua aminte de ele, ci reţinându-ţi respiraţia după putinţă şi închizându-ţi mintea în inimă şi lucrând mereu şi des prin chemarea Domnului Iisus, tu le vei, zdrobi şi le vei distruge repede, rănindu-le în chip nevăzut cu numele lui Dumnezeu, cum spune şi Scărarul : "Cu numele lui Iisus bate-i pe ostaşi, pentru că nici în cer nici pe pământ nu este o rană mai puternică". Mai departe acelaşi sfânt, învăţând despre linişte şi rugăciune, continuă : "Iar şederea ta trebuie să fie întru răbdare, pentru Cel ce a spus, că în rugăciune trebuie să răbdăm (Luca 16,1), şi să nu te ridici repede, împuţinându-te cu sufletul din pricina grelelor cereri şi chemările minţii şi a desei încordări mintale. De aceea, plecându-te în jos, şi adunându-ţi mintea în inimă, cheamă-L în ajutor pe Domnul Iisus. Simţind durerea în umere, având adeseori dureri în cap, rabdă toate acestea, căutându-L pe Domnul în inimă : celor ce se silesc le aparţine împărăţia cerurilor "şi silitorii o răpesc pe ea" (Matei 11,12 şi celelalte). Acelaşi părinte spune şi despre felul cum trebuie să săvârşim rugăciunea : Aşa au spus Părinţii : unul - "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă", toată; altul însă pe jumătate : Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă - şi asta e mai potrivită din pricina prunciei minţii şi din cauza neputinţei, căci nimeni nu poate să-L numească pe Domnul Iisus, în chip tainic, de sine, curat şi desăvârşit, "fără numai în Duhul Sfânt" (Cor.12, 3); dar, ca un prunc neputincios el nu poate încă săvârşi această rugăciune, împărţită în părţi. Din pricina slăbiciunii el nu trebuie să schimbe des chemarea numelui, ci rar, pentru reţinerea lui. Iarăşi : unii învaţă să se rostească rugăciunea cu gura, alţii însă cu mintea, iar eu îngădui şi una şi alta. Căci uneori, mintea din cauza plictiselii, nu poate rosti cu gura. Totuşi, trebuie să chemăm în linişte şi fără tulburare, pentru ca simţământul sufletesc şi atenţia minţii, tulburată de glas să nu se depărteze, până când mintea, desprinzându-se nu va propăşi în lucrare, nu va primi putere de la Duhul de a se ruga tare şi în orice chip. Atunci ea nu va mai avea nevoie să vorbească cu gura, ba chiar nu va putea, fiind în stare să săvârşească rugăciunea în chip desăvârşit numai cu mintea". Din cele spuse se vede, că Părinţii noştri pomeniţi mai sus ne dau învăţătură foarte limpede despre mijloacele învăţăturii lucrării minţii lor pentru unii începători. Din învăţăturile lor putem înţelege îndrumările despre această lucrare pe care ni le dau şi alţi nevoitori cu toate că aceştia din urmă nu şi-au exprimat gândurile cu mai puţină claritate. Cu aceasta se termină epistola Stareţului Paisie despre rugăciunea mintală a lui Iisus.

TAINA MÂNTUIRII

 DESCOPERITĂ PRIN RUGĂCIUNEA NEÎNCETATĂ

   Cum trebuie să ne mântuim ? Această întrebare a evlaviei creştine se naşte în chip firesc în mintea fiecăruia, ca o urmare a stricării şi slăbirii firii omeneşti şi a năzuinţei către adevăr şi dreptate, rămasă într-însa dintru început. Fiecare om, care crede măcar câtuşi de puţin în nemurire şi în răsplata vieţii veşnice, se întâlneşte nevrând cu gândul care îl întreabă cum trebuie să se mântuiască, atunci când îşi întoarce privirea către cer. Întâmpină greutăţi în dezlegarea acestei probleme, el întreabă, privitor la acest subiect, pe oamenii bine pricepuţi şi informaţi, apoi după arătările lor citeşte cărţile de îndrumare scrise de scriitorii duhovniceşti cu privire la această temă, stăruindu-se să urmeze în chip neabătut adevărurile şi rânduielile, atât cele auzite cât şi cele citite. În toate aceste îndrumări, el găseşte, el întâlneşte ca pe nişte condiţii necesare pentru mântuire, care îi sunt puse la arătare, următoarele fapte bune : o viaţă plină de evlavie, nevoinţele şi ostenelile asupra noastră înşine, pentru o hotărâtă lepădare de sine, care ne conduce spre înfăptuirea faptelor bune, spre necurmata îndeplinire a tuturor poruncilor lui Dumnezeu, care mărturisesc o credinţă nezdruncinată şi tare. Mai departe i se predică, cum că toate aceste condiţii ce duc spre mântuire, trebuie să fie îndeplinite în chip necesar cu cea mai adâncă smerenie şi toate laolaltă, fiindcă întrucât toate fapteIe bune atârnă una de alta, ele trebuie să se sprijine una de alta şi să se însufleţească asemenea razelor soarelui, care numai atunci îşi arată puterea şi produc flacără, când se concentrează într-un punct. Iar altminteri, "cel ce este nedrept pentru puţin, este nedrept şi întru mult". Ca un adaos la toate acestea, pentru o mai mare convingere despre necesitatea acestei activităţi multiple şi într-una adunată, el aude o înaltă laudă pentru frumuseţile faptelor bune şi o osârdie hotărâtă pentru josnicia şi sărăcia viciilor. Toate acestea sunt pecetluite cu o nemincinoasă făgăduinţă sau cu o măreaţă răsplată, sau cu o pedeapsă plină de chinuri şi de nevoi în viaţa veşnică. Acesta este îndeosebi caracterul predicii din timpurile mai noi ! Îndreptat spre calea cea bună, creştinul care doreşte cu înfocare să-şi mântuiască sufletul se apropie în chipul acesta, cu bucurie, de împlinirea îndrumărilor şi de punerea în practică a tuturor celor auzite şi citite. Dar vai ! Chiar la început, la cel dintâi pas, făcut în avântul său, el nu-şi găseşte putinţa să-şi atingă scopul, prevăzând şi chiar experimentând că firea lui vătămată şi slăbită va birui convingerile lui raţionale, că libera lui voinţă este legată, înclinările sunt corupte, iar puterea duhului este neputincioasă. În timpul când îşi dă seama prin propria experienţă de neputinţa lui, el trece în chip firesc la ideea, dacă nu s-ar găsi unele mijloace, care să uşureze împlinirea celor prescrise de legea Domnului, celor cerute de cucernicia creştină şi a celor ce au fost împlinite de toţi cei ce s-au învrednicit să dobândească mântuirea şi sfinţenia. Ca urmare cu neputinţa puterilor de îndeplinire, el se îndreaptă din nou către cei ce predică mântuirea, cu întrebarea : cum trebuie să mă mântuiesc ? Ce răspuns voi da, pentru că nu pot îndeplini condiţiile de mântuire ? Dar oare acei ce practică aceste lucruri sunt în stare ei înşişi să împlinească fără nici o abatere tot ce-i învaţă pe alţii ? "Cere de la Dumnezeu, roagă-te lui Dumnezeu ca să-ţi ajute !" şi atunci n-ar fi oare o lucrare mai rodnică dacă, ceva mai de cu vreme sau întotdeauna sau în orice stare am fi, am căuta să învăţăm rugăciunea ca pe una ce este pricinuitoare tuturor faptelor care trebuiesc împlinite, prin care se dobândeşte mântuirea şi pe care le cere o viaţă trăită în evlavie ? Astfel îşi încheie vorba cel ce se întreabă şi odată cu aceasta se apucă să înveţe rugăciunea să citească, să mediteze, să judece învăţătura celor ce au scris pe această temă. Și într-adevăr, găseşte acolo multe idei luminoase, cunoştinţe adânci şi expresii puternice. Unul, de pildă, vorbeşte minunat despre necesitatea rugăciunii; altul despre puterea ei, despre lucrarea ei binefăcătoare, despre datoria de a ne ruga, despre stăruinţa în rugăciune, despre luarea aminte, despre căldura duhului, curăţenia gândurilor, împăcarea cu vrăjmaşii, smerenia, înfrângerea inimii şi alte stări cum trebuie să însoţească rugăciunea. Dar ce este rugăciunea în ea însăşi şi cum trebuie în fond să ne rugăm ? Întrucât la aceste întrebări, care deşi sunt cele dintâi şi cele mai de trebuinţă, totuşi, numai rareori se pot găsi lămuriri cuprinzătoare şi pe înţelesul tuturor, atunci cel ce doreşte rugăciunea cu multă râvnă, din nou rămâne sub acoperământul tainei. Din citirea făcută în linii generale, i se va înrădăcina în memorie o parte a rugăciunii care, deşi e plină de evlavie, totuşi nu este decât pe dinafară şi atunci el va ajunge la următoarea încheiere sau concluzie : ca să te rogi, trebuie să te duci la biserică, să-ţi faci cruce, să te închini, să stai în genunchi, să citeşti psaltirea, canoanele, acatistele. Această concepţie generală despre rugăciune o au cei ce nu cunosc scrierile despre rugăciunea lăuntrică şi lucrările despre contemplaţie ale Sfinţilor Părinţi. În cele din urmă, cel ce caută găseşte cartea ce se numeşte "Filocalia" în care cei 25 Sfinţi Părinţi au arătat ştiinţa rugăciunii adevărate şi esenţiale, care este rugăciunea inimii, într-un chip cât se poate de limpede. Aici taina mântuirii şi a rugăciunii noastre începe - pentru el - să-şi ridice vălul că, pentru a te ruga cu adevărat înseamnă să-ţi îndrepţi mintea şi memoria spre o neîncetată aducere aminte de Dumnezeu, să umbli în prezenţa Lui prin mijlocirea cugetării de Dumnezeu şi să-ţi uneşti numele Domnului cu respiraţia şi cu bătăile inimii, conducându-te spre toate acestea la chemarea, făcută mai întâi cu gura, a Prea Sfinţitului nume al lui Iisus Hristos sau de rostirea neîncetată a rugăciunii lui Iisus în orice timp şi loc, indiferent de ocupaţia pe care o ai. Cu toate că aceste adevăruri strălucitoare luminând conştiinţa celui ce caută rugăciunea şi deschizându-i calea spre învăţarea şi însuşirea ei, îl vor convinge să treacă îndată la împlinirea acestor îndrumări înţelepte, totuşi în timpul experienţelor lui, lucrând în răstimpuri periodice, nu va rămâne lipsit cu totul de greutăţi, pe când un îndrumător încercat nu-i va descoperi (din aceiaşi carte "Filocalia") întreaga taină şi anume că numai repetarea deasă şi neîncetată a rugăciunii (oricui s-ar rosti la început) este singurul mijloc puternic atât pentru desăvârşirea rugăciunii lăuntrice, cât şi pentru mântuirea sufletului. Deci, o aşa repetare a rugăciunii este temelia sau fundamentul, care ţine tot cercul lucrării de mântuire, aşa cum confirmă Sfântul Simeon Noul Teolog : "Acela, zice el, care se roagă neîncetat şi-a întrunit aici, într-un singur mănunchi, toate faptele bune". Și atunci îndrumătorul, ca să expună adevărul asupra acestei descoperiri în plinătatea lui, îl dezvoltă în chipul de mai jos : pentru mântuirea sufletului e necesară mai întâi adevărata credinţă. Sfânta Scriptură spune : "Fără credinţă nu este cu putinţă să fim plăcuţi de Dumnezeu" (Evr.11, 7); "Cel ce nu va crede, se va osândi" (Marcu 16,16). Din aceiaşi Sfânta Scriptură, se vede că omul singur nu poate da naştere în sinea lui unei credinţe măcar de mărimea unui grăunte de muştar, că însăşi credinţa nu vine de la noi, ci e un dar de la Dumnezeu şi că, credinţa - ca un dar duhovnicesc. - se dă de către Duhul Sfânt. În asemenea caz, ce este de făcut ? Cum putem împăca nevoia de credinţă cu neputinţa omului de a o naşte în sinea lui ? În aceiaşi carte sfântă este descoperit mijlocul în această privinţă şi sunt arătate câteva pilde : "Cereţi şi vi se va da vouă" (Luca 11, 9). Apostolii n-au fost în stare să trezească în ei înşişi, cu propria lor putere, o credinţă desăvârşită, dar L-au rugat pe Iisus Hristos : "Doamne, măreşte-ne credinţa". Iată un exemplu în care se arată cum trebuie căutată credinţa. De aici se vede, că credinţa se dobândeşte prin rugăciune. Pentru mântuirea sufletului, într-o credinţă adevărată, sunt necesare şi faptele bune, căci "credinţa fără de fapte este moartă", fiindcă din fapte este îndreptăţit omul, iar nu numai din credinţă şi "de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile : să nu ucizi, să nu preacurveşti, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, să-l cinsteşti pe tatăl şi pe mama ta, şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Matei, 17-19). Și aceste porunci trebuiesc împlinite toate deodată. "Că cine va păzi toată legea, dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat de toate poruncile". Aşa învaţă Sfântul Apostol Iacov (2, 10). Iar Sfântul Apostol Pavel, arătând slăbiciunea omenească zice : "din faptele legii nici un om nu se va îndrepta" (Rom. 3, 2I1). ştim cu adevărat că legea e duhovnicească, dar eu sunt de carne, vândut, sub păcat. Fiindcă de voit, voiesc; dar de lucrat binele, nu-l lucrez : ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu, dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva minţii mele şi mă face rob al legii păcatului" (Rom. 7, 14-23). În ce chip, am putea prin urmare, să împlinim faptele cerute de legea lui Dumnezeu, când omul e neputincios, nu are putinţa să înmănuncheze în sine poruncile ? Nu are putinţa numai atâta vreme cât nu o cere, cât nu se roagă lui Dumnezeu ca să i-o dea. "Nu aveţi poruncă, nu cereţi" (Iac. 4, 2), ne arată pricina Apostolul. Dar chiar însuşi Iisus Hristos spune : "Fără Mine nu veţi putea face nimic" (Ioan 15, 5). Și cum trebuie să facem, împreună cu Hristos, Mântuitorul ne învaţă astfel : "Rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi", "Că, cine rămâne întru Mine şi Eu întru el, acela va aduce roadă multă". Iar să rămâi întru El, înseamnă să simţi neîncetat prezenţa Lui, neîncetat să te rogi întru numele Lui : "Orice veţi cere de la Tatăl vă va da vouă întru numele Meu". Aşadar, putinţa de a săvârşi fapte bune se dobândeşte prin rugăciune : Pilda o vedem în însuşi Apostolul Pavel, care de trei ori s-a rugat să biruiască ispita, plecându-şi genunchii în faţa Tatălui Ceresc, ca să-i întărească omul lăuntric, şi în sfârşit, poruncind fraţilor ca, mai înainte de toate, să se roage şi să se roage neîncetat, chiar pentru orice. Din tot ce s-a zis mai sus, urmează că întrega mântuire sufletească atârnă de rugăciune şi de aceea, ne este cea dintâi necesară, înaintea oricărei fapte, fiindcă mulţumită ei prinde viaţă credinţa, prin ea se împlinesc toate faptele bune. Într-un cuvânt, în vremea rugăciunii, toate sunt încununate de succes, fără ea nici o faptă creştinească de pietate nu se poate săvârşi. Iată pentru ce numai rugăciunii, se cerea ca un ce de nelipsit; să fie neîntreruptă, de-a Pururea; celelalte fapte îşi au timpul lor, iar când e vorba de rugăciune, Evanghelia ne porunceşte să ne îndeletnicim fără întrerupere : "neîncetat vă rugaţi". Se cuvine, prin urmare, să ne rugăm întotdeauna, să ne rugăm în orice vreme, în orice loc. Adevărat, rugăciunea îşi are condiţiile ei : ea trebuieşte adusă în faţa lui Dumnezeu cu gândurile şi cu inima curată, cu o înflăcărată stăruinţă, cu o puternică luare aminte, cu o evlavie plină de cutremur şi cu cea mai adâncă smerenie. Dar, dacă se găseşte cineva, care nu e împăcat cu conştiinţa lui curată, care vede că, departe de condiţiile adevăratei rugăciuni, înfăţişate mai sus, că îşi îndreaptă rugăciunea mai mult de nevoie, mai mult de silă, decât bunăvoie, când sufletul este atras dintr-o plăcere, dintr-o dragoste spre rugăciune ? Chiar însăşi Sfânta Scriptură mărturiseşte : că omul nu este în stare să stea împotrivă şi să-şi cureţe cu desăvârşire mintea de gânduri necuviincioase : "Omul este înclinat spre gânduri rele încă din tinereţea lui", că singur Dumnezeu ne dă altă inimă şi un duh nou. Iar "ca să voiţi şi ca să săvârşiţi" (Filip, 2,13) tot de la Dumnezeu este. Și însuşi Apostolul Pavel a spus : "duhul meu (adică glasul meu) e în rugăciune, dar mintea mea e neroditoare (1 Cor. 14, 14). "Căci să ne rugăm cum trebuie, nu ştim" (Rom. 8, 26), confirmă tot el. Din toate acestea urmează, că în rugăciunea noastră noi nu putem scoate la iveală însuşirile ei esenţiale ! şi atunci, în faţa unei astfel de neputinţe, care a pus stăpânire pe orice om, ce mai poate face el, din partea voinţei şi puterii lui, pentru mântuirea sufletului său ? El nu-şi putea dobândi credinţa, fără rugăciune, precum nu poate face nici o faptă bună fără ea. Ba chiar la urma urmei, nu este nici în stare să se roage cu adevărat. Ce a mai rămas deci, de partea lui ? Ce mai poate, face el, din propria lui putere şi libertate, ca să nu piară, ci ca să se mântuiască ? Aşa cum în fiecare lucru este o calitate, Domnul şi-a rezervat-o aceasta voinţei şi darului său. Și pentru ca să arate mai limpede atârnarea omului de voia lui Dumnezeu şi ca să-l afunde şi mai adânc în smerita cugetare, Domnul n-a lăsat voii şi puterilor omeneşti decât cantitatea rugăciunii, poruncind să se rostească neîncetat şi în orice loc. Și tocmai prin aceasta se descoperă mijlocul tainic ce duce către dobândirea adevăratei rugăciuni, iar odată cu ea vine şi credinţa şi împlinirea poruncilor şi mântuirea. Aşadar, partea omului este cantitatea. De aceea, rostirea rugăciunii este dată şi lăsată la voia lui. Tocmai despre aceasta învaţă şi Părinţii Bisericii. Sfântul Macarie cel Mare spune : "să te rogi oricum (dar des) atârnă de voinţa noastră, iar ca să te rogi cu adevărat, este lucrarea darului". Prea Cuviosul Isihie spune că rugăciunea deasă aduce deprinderea care mai târziu se face una cu natura şi că fără deasa chemare a lui Iisus este cu neputinţă să-ţi cureţi inima. Prea cuvioşii Calist şi Ignatie ne dau sfatul ca, înainte de a purcede, pe calea nevoinţelor şi a faptelor bune, să începem rugăciunea în numele lui Iisus Hristos, des, neîncetat, căci deasa repetare curăţă însăşi rugăciunea cea necurată. Fericitul Diadoh confirmă, că dacă omul ar chema numele Domnului cât se poate mai des, adică s-ar ruga, n-ar cădea în greşeală. Ce plină de experienţă, de înţelepciune şi ce aproape de inima noastră sunt aceste îndrumări practice ale Părinţilor ! În simplitatea lor plină de experienţă, el aruncă o lumină asupra căilor şi mijloacelor de desăvârşire sufletească. Ce înaltă contradicţie se află între ei şi îndrumările morale ale raţiunii teoretice ! Mintea caută să ne convingă : fă cutare şi cutare faptă bună, înarmează-te cu bărbăţie, întrebuinţează puterea voinţei, convinge-te de bunele urmări ale faptelor bune, de pildă, curăţă mintea şi inima de gânduri deşarte, umple locul cu meditaţii pline de învăţătură, fă binele şi vei fi respectat şi liniştit, trăieşte aşa cum cere raţiunea şi conştiinţa. Dar vai, în ciuda tuturor stăruinţelor, toate acestea nu-şi ating scopul fără o, deasă rugăciune, fără ca să se atragă printr-însa puterea lui Dumnezeu. După aceasta, vom mai deschide învăţăturile Părinţilor şi vom vedea ce vorbesc ei despre curăţirea sufletului, de pildă. Sfântul Ioan Scărarul scrie : "Când ţi se întunecă sufletul cu gânduri necurate, biruieşte-i pe potrivnicii tăi cu numele lui Iisus, repetându-l cât mai des. O armă mai puternică şi mai plină de izbândă nu vei găsi nici în cer nici pe pământ". Sfântul Grigorie Sinaitul învaţă : "să ştii că nimeni nu-şi poate ţine mintea în frâu prin propriile puteri şi de aceea; când te năpădesc gândurile necurate, cheamă numele lui Iisus cât mai des şi de cât mai multe ori şi atunci gândurile se vor linişti de la sine". Cât de simplu şi de îndemnatec, în acelaşi timp, şi plin de experienţă este acest mijloc, care stă în contradicţie cu sfatul raţiunii teoretice, ce caută să dobândească o curăţenie sufletească printr-o înaltă părere de sine şi printr-o raţiune proprie ! Cumpănind aceste îndrumări - întemeiate pe experienţă - ale Sfinţilor Părinţi, ajungem la următoarea sinceră încheiere şi anume : că mijlocul cel mai important pentru dobândirea faptelor ce ţin de mântuire şi de desăvârşirea duhovnicească, este repetarea deasă, neîncetată a rugăciunii, oricât ar fi de neputincioasă. Iubite suflet de creştin ! Dacă tu nu găseşti în tine puterea de a te închina lui Dumnezeu în duh şi adevăr, dacă inima ta nu simte încă gustul dulce şi căldura în timpul rugăciunii mintale şi lăuntrice, atunci jertfeşte pe altarul rugăciunii ceea ce poţi, ceea ce atârnă de voinţa ta, ceea ce este pe măsura puterilor tale. Însă mai întâi să se înrudească gura cu chemarea deasă şi neabătută din calea rugăciunii; lasă acest organ grosolan să cheme neîncetat şi cât mai des puternicul nume al lui Iisus Hristos. Aceasta nu constituie o muncă grea şi stă în puterile fiecăruia. Pe deasupra, aceasta o cere porunca plină de experienţă a Sfântului Apostol : "să aducem întotdeauna jertfă lui Dumnezeu rodul gurii, care mărturiseşte numele Lui". Repetarea deasă a rugăciunii va aduce neapărat deprinderea şi se va transforma în natură, va atrage cu timpul mintea şi inima în starea cuvenită. Închipuieşte-ţi odată cu aceasta, dacă omul ar împlini, fără nici o scăpare din vedere, această unică poruncă dumnezeiască despre rugăciunea neîncetată, atunci el ar împlini toate poruncile printr-una singură, fiindcă dacă el ar săvârşi necontenit rugăciunea, în orice vreme, şi în orice ocupaţii sau lucruri, dacă ar chema în chip tainic numele dumnezeiesc al lui Iisus Hristos, cu toate că la început o va face fără nici o căldură sufletească şi fără osârdie, ci numai de silă, totuşi, în acest răstimp n-ar mai avea răgazul trebuincios pentru plăcerile. simţite şi păcătoase. Orice gând ar întâlni, în calea lui de răspundere, o piedică, orice faptă păcătoasă, n-ar mai putea fi judecată cu atâta rodnicie, cum e gândită într-o minte deşartă. S-ar curma sau s-ar nimici cu totul vorba multă şi zadarnică şi orice faptă s-ar curăţi îndată de puterea plină de har a numelui lui Dumnezeu chemat atât de des. Deasa practicare a rugăciunii ar abate sufletul de la faptele păcătoase şi l-ar atrage spre o esenţială cunoaştere de sine, spre unirea cu Dumnezeu ! Îţi dai seama acum, cât e de trebuincioasă cantitatea de rugăciune ? Deasa repetare a rugăciunii este singurul mijloc de dobândire a unei rugăciuni curate şi adevărate, este cea mai bună, cea mai lucrătoare pregătire pentru rugăciune şi cea mai dorită cale pentru atingerea scopului ce duce, prin rugăciune, la mântuire ! Pentru o cât mai bună încredinţare despre necesitatea şi rodnicia repetării rugăciunii, cât se poate mai des şi mai tare, observă : 1. că fiecare trezire, fiece gând despre rugăciune, nu este decât lucrarea Duhului Sfânt şi glasul Îngerului tău păzitor; 2. că numele lui Iisus Hristos, chemat în rugăciune închide în sine, o binecuvântată putere de sine stătătoare şi de aceea, 3. nu te tulbura din pricina necurăţeniei sau uscăciunii rugăciunii tale, ci cu multă răbdare aşteaptă roadele ce vin din deasa chemare a numelui lui Dumnezeu. Nu asculta vorbele lipsite de experienţă şi de sens ale unei lumi deşarte care caută să ne încredinţeze că simpla chemare a numelui lui Iisus, chiar când este făcută cu toată stăruinţa, însă cu răceală, rămâne o polologhie nefolositoare. Nu ! Puterea numelui lui Dumnezeu şi deasa lui chemare îşi vor aduce roadele la timpul lor ! Un scriitor duhovnicesc vorbeşte despre acest lucru într-un chip foarte frumos : "ştiu, spune el, că pentru mulţi filozofi care îşi închipuie că sunt duhovniceşti prin mincinoasa lor înţelepciune; care caută peste tot o mărime înşelătoare şi - s-ar părea - exerciţii nobile în ochii raţiunii şi mândriei, ştiu, prin urmare, că pentru ei exerciţiul des, dar simplu, oral şi singuratec, nu are decât o mică însemnătate, şi nu este decât o ocupaţie josnică sau un lucru de nimic. Dar ei se înşeală, nenorociţii, şi uită cuvântul de îndrumare al lui Iisus Hristos. "De nu vă veţi întoarce ca să fiţi ca pruncii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor" (Mat. 18, 3). Ei alcătuiesc pentru ei înşişi un fel de ştiinţă în jurul rugăciunii ridicată pe firavele temelii ale raţiunii naturale. Dar oare e nevoie de multă învăţătură, de minte sau de conştiinţă ca să spui cu o inimă curată : "Iisuse Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă" ? Oare nu astfel de rugăciuni dese au fost lăudate de însuşi Dumnezeiescul nostru Învăţător ? Oare nu prin aceste rugăciuni rostite în scurte cuvinte, dar repetate adesea, au fost dobândite şi săvârşite minunile ? Ah ! Iubite suflet de creştin ! Veghează şi nu tăcea, când e vorba de chemarea neîncetată în rugăciunea Domnului !. Și dacă strigătul tău ar ieşi dintr-o inimă încă răspândită şi pe jumătate plină de lume, n-ai nevoie ! Trebuie numai s-o continui, să nu taci şi să nu te nelinişteşti, strigătul se va curăţi prin el însuşi de părtăşia lui cu cele lumeşti. Nu uita niciodată că, "mai mare este Cel ce este în voi, decât cel ce este în lume"... (1 Ioan, 4, 4). "Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi ştie toate", zice Apostolul. Aşadar după toate aceste încredinţări, că repetarea deasă a rugăciunii, în ciuda tuturor slăbiciunilor, este atât de puternică, că este fără nici o discuţie accesibilă omului şi stă în deplina lui voie liberă, hotărăşte-te să încerci măcar o zi, de prima dată, în vegherea asupra ta însuţi, într-o repetare deasă a rugăciunii tale în aşa fel ca la chemarea lui Iisus Hristos, făcută în rugăciune, să fie întrebuinţată mult mai multă vreme din zilele tale decât la alte ocupaţiuni. Și această întâietate a rugăciunii faţă de lucrurile vieţii îţi va arătă negreşit la timp, că ziua n-a fost pierdută, ci e câştigată pentru mântuire şi că în cumpăna dreptei judecaţi dumnezeieşti rugăciunea deasă ridică în sus scândura slăbiciunilor şi faptelor tale, ştergând păcatele acelei zile din cartea amintirilor sădite în conştiinţă, aşezându-te pe treapta dreptăţii şi dăruindu-ţi nădejdea să primeşti o lumină în viaţa veşnică.

ÎNVĂŢĂTURA STAREŢILOR DIN VALAAM 

DESPRE RUGĂCIUNE

   1. "Despre rugăciunea grăită". Cu un cuvânt, prescurtat, ea se spune astfel : "Doamne miluieşte" - "Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul" ! Iar în forma ei deplină se zice astfel : "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul" : La început, ea se rosteşte în cea mai mare parte în chip silit şi fără plăcere şi, pe măsura îndeletnicirilor şi silirii de sine, numai dacă există intenţia ca, prin mijlocirea rugăciunii să se micşoreze, cu ajutorul darului lui Dumnezeu, patimile multilaterale, ea se va face printr-o deasă exercitare, pe măsura micşorării patimilor, din ce în ce mai uşoară, mai plăcută şi mai de dorit. În vremea rugăciunii grăite trebuie să ne străduim în tot chipul să ne ţinem de cugetarea în cuvintele rugăciunii, să le spunem fără grabă, să ne concentrăm toată atenţia în gândurile exprimate prin cuvinte, iar când mintea va fi trasă spre gânduri străine, să o introducem din nou fără tulburare în cuvintele rugăciunii (Scara, cuvântul 28, cap.17). Mintea nu capătă repede nerisipirea şi nu atunci când vrem noi, ci atunci când ne vom smeri şi când ne va binecuvânta Dumnezeu. Acest dar dumnezeiesc nu se constată prin durata timpului, nici prin cantitatea rugăciunii, ci prin smerenia inimii şi prin darul lui Iisus Hristos şi prin silirea de toate în lucrarea ei. Din rugăciunea grăită atent, se face trecerea spre rugăciunea mintală, care se numeşte astfel atunci, când ne aţintim spre Dumnezeu numai cu mintea, sau Îl vedem pe Dumnezeu.

2. "Despre rugăciunea minţii". În timpul când facem rugăciunea minţii, în chip necesar trebuie să ţinem luarea aminte în inimă înaintea Domnului. Pe măsura osârdiei noastre şi grijii noastre smerite în rugăciune, dăruieşte Dumnezeu minţii noastre întâiul dar, care este adunarea şi concentrarea în rugăciune ! Când atenţia către Dumnezeu se face nerăspândită, atunci ea este o atenţie harică, iar propria noastră atenţie este întotdeauna silită. De la o asemenea rugăciune mintală se face trecerea spre rugăciunea lăuntrică a inimii, numai dacă este un învăţător experimentat, foarte potrivit şi liber. Când suntem uniţi cu Dumnezeu prin simţămintele inimii, iar dragostea pentru Dumnezeu ne umple inimile, atunci o astfel de rugăciune se numeşte a inimii.

3. "Despre rugăciunea lăuntrică a inimii". În Evanghelie scrie : "Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine şi să-şi ia crucea sa". Dacă am aplica aceste cuvinte la lucrarea rugăciunii, atunci ele ar avea următoarea semnificaţie : cine vrea să se nevoiască după lege în nevoinţa rugăciunii, să se lepede mai întâi de voia sa şi de propriile înţelegeri, iar apoi să-şi aducă osteneala sufletească şi trupească, de care nu scăpăm în această nevoinţă. Lăsându-ne în întregime în grija neadormită a lui Dumnezeu, trebuie să îndurăm în chip smerit şi cu blândeţe această osteneală pentru binele adevărat care se dăruieşte de la Dumnezeu unui rugător plin de osârdie, la timpul său, când Dumnezeu prin darul său va pune hotare minţii noastre şi o va aşeza în chip nemişcat cu pomenirea lui Dumnezeu în inimă. Când o astfel de stare a minţii devine ceva firesc şi permanent, primeşte la Părinţi denumirea unirea minţii cu inima; într-o astfel de întocmire, mintea nu mai are dorinţa să fie în afara inimii, ci dimpotrivă, dacă după anumite împrejurări sau prin vorbă multă ea va fi ţinută în afară de atenţia inimii, atunci i se trezeşte o nereţinută dorinţă să se întoarcă din nou înlăuntrul său cu un fel de sete duhovnicească şi să se ocupe iarăşi cu o osârdie cu zidirea casei sale lăuntrice. Într-o asemenea întocmire a inimii din capul omului, toate trec înlăuntrul inimii şi atunci parcă o lumină de gând îl luminează tot lăuntrul său, şi orice ar face, ar vorbi, ar cugeta, totul se face cu deplină conştiinţă şi atenţie. Atunci el poate vedea lămurit, ce fel de gânduri, ce fel de intenţii şi dorinţi vin spre el şi îşi sileşte cu plăcere mintea, inima şi voinţa spre ascultarea de Hristos, pentru îndeplinirea oricărei porunci dumnezeieşti şi părinteşti; dar orice abatere de la ele, el o netezeşte prin simţământul unei pocăinţe, ce se face din inimă, şi prin zdrobirea născută dintr-o prefăcută părere de rău pentru păcate şi pentru căderea la picioarele lui Dumnezeu cu o smerită îndurare, cerând şi aşteptând ajutor de sus pentru neputinţa sa. Și Dumnezeu privind la o asemenea smerenie, nu-l lipseşte de darul Său. Să vă fie cunoscut, că rugăciunea minţii şi a inimii vine la unii repede în inimă, iar la alţii, târziu : eu cunosc trei persoane : la unul a venit de îndată ce a spus-o, chiar în ceasul acela. La altul i-a venit peste şase luni; iar al treilea, peste zece luni; iar unui mare stareţ peste doi ani. Și pentru ce se întâmplă una ca asta, o ştie singur Dumnezeu. Să mai ştiţi, că înainte de nimicirea patimilor, rugăciunea se face într-un fel, şi altfel se săvârşeşte după curăţirea de patimi. Prima este ajutătoare în vremea când se curăţă de patimi; iar a doua este ca un fel de arvună duhovnicească a fericirii viitoare. Faceţi aşa : când veţi simţi că mintea intră în inimă şi veţi simţi lucrarea rugăciunii; atunci daţi-i o deplină libertate unei astfel de rugăciuni, îndepărtând de la ea tot ce nu este bine plăcut şi atâta vreme cât va exista, nu faceţi nimic altceva. Când însă nu simţiţi o astfel de absorbire, atunci rugaţi-vă cu o rugăciune grăită însoţită de închinăciuni, stăruindu-vă prin toate mijloacele să ţineţi luarea aminte în inimă înaintea Domnului. Inima se va încălzi chiar în vremea unui asemenea chip de rugăciune. Fiţi treji şi vegheaţi, iar mai ales în vremea rugăciunii ce se face cu mintea şi cu inima. Nimeni nu este aşa de plăcut lui Dumnezeu ca cel ce se îndeletniceşte în chip drept cu rugăciunea minţii şi a inimii. Când nu vă este la îndemână, sau nu aveţi vremea să vă îndeletniciţi cu rugăciunea, atunci cu orice chip păstraţi în orice îndeletnicire v-aţi afla, un duh de rugăciune, adică să-l aveţi în memorie pe Dumnezeu, şi încordaţi-vă pe toate căile să-L vedeţi cu ochii minţii pe El înaintea voastră cu frică şi cu dragoste şi, simţindu-I prezenţa înaintea voastră cu o evlavioasă supunere, lăsaţi-vă cu toate treburile voastre în mâinile Atotţiitorului, Atotputernicului, Atoatevăzătorului şi Atotcunoscătorului în aşa fel încât tot lucrul, cuvântul şi gândul să fie amintit de Dumnezeu şi Sfânta Lui voie. Iată pe scurt, în ce constă duhul de rugăciune ! Un iubitor de rugăciune trebuie să aibă în chip necesar acest duh şi, pe cât îi este cu putinţă, cu luare aminte de întotdeauna a inimii să-şi pună înţelegerea proprie sub înţelegerea lui Dumnezeu şi să i se supună cu umilinţă şi cu evlavie; tot astfel să-şi pună şi dorinţele şi voinţele sale sub voinţa lui Dumnezeu şi să se predea în întregime înţelegerii lui Dumnezeu şi voinţei lui Dumnezeu. Trebuie să stăm prin toate mijloacele împotriva duhului arbitrar, sau dorinţelor sau chemărilor de a lucra fără să fim strâmtoraţi de nimic. Acest Duh ne şopteşte : asta nu stă în puterile mele, nu-mi ajunge timpul să fac asta, sau încă nu e timpul să mă apuc şi de acest lucru; trebuie să mai aştept, sau mă împiedică obligaţiile ascultării şi multe altele asemănătoare. Cine îl ascultă acela nu-şi va dobândi niciodată deprinderea rugăciunii. În strânsă prietenie cu acest duh, se află duhul îndreptării de sine, care se apropie şi începe să lucreze după ce cineva, ademenit de duhul rânduielii de sine plăcută, după bunul plac, va face ceva pentru care conştiinţa lui, îl nelinişteşte. Atunci duhul îndreptării de sine îndreptează diferite dibăcii ca să-şi înşele conştiinţa şi să-şi înşele conştiinţa şi să-şi arate nedreptatea în lumina dreptăţii. Dumnezeu să vă păzească de aceste duhuri rele !

Schimonahul Agapie

II. Apostolul scrie : "lauda noastră este conştiinţa curată". Simeon Noul Teolog spune : "pentru aceasta ne dă rugăciunea minţii şi a inimii, dar fără aceasta omul nu propăşeşte în nici un fel de nevoinţă".

Egumenul Varlaam

III. Săvârşeşte rugăciunea cu numele lui Iisus cu evlavie, în chip tainic, în felul următor : "Doamne. (Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". Străduieşte-te să adânceşti această rugăciune în sufletul şi inima ta; Fă-o cu mintea şi cu gândul, nu o lăsa să se depărteze de gura ta nici pentru cel mai scurt timp; uneşte-o, pe cât poţi, cu respiraţia şi străduieşte-te, pe cât te ţin puterile, să te sileşti pe tine însuţi spre zdrobirea inimii, ca să nu te căieşti de păcatele tale fără lacrimi. Dacă nu ai lacrimi, atunci să ai, cel puţin, zdrobirea şi suspinele inimii.

Egumenul Nazarie

INDICELE ŞI RECAPITULAREA CĂRŢII 

"LUCRAREA MINŢII"

Un scurt cuprins al fiecărui cuvânt în parte, cu arătarea autorului, denumirea cărţii, paginei sau a scrisorii de unde s-a îndrumat fiece punct citat în culegerea de faţă.

De la alcătuitor.

Despre rugăciunea omului, însingurat în cămara inimii sale, se învaţă şi se roagă în taină.

Cuvânt înainte.

Capitolul I. Despre îndoitul înţeles al omului, al învăţăturii, al rugăciunii şi al cămării.

Capitolul II. Despre rugăciune, care încălzeşte pe om şi care îl uneşte cu Dumnezeu în dragoste.

Capitolul III. Rugăciunea rostită cu gura, dar fără luare aminte din partea minţii, este nulă.

Capitolul IV. O rugăciune scurtă, dar des făcută e mai folositoare decât cea lungă. (Lucrarea celui dintre sfinţi Părintelui nostru Dimitrie, Mitropolitul Rostovului şi al Ierosalvului, făcătorul de minuni. Tipărită în tipografia Chievo-Pecersca, în anul 1853).

RUGĂCIUNEA

1. Rugăciunea lui Iisus este calea grabnică şi lucrătoare ce duce la curăţirea de patimi. Deprinderea acestei rugăciuni şi înrădăcinarea ei în fiinţa noastră este cel mai uşor mijloc de înălţare către starea neîntreruptă de rugăciune.

Treptele rugăciunii.. (Ep. Teofan, Calea spre mântuire, ediţia din anul 1894, pag. 243).

2. Cel ce nu are rugăciunea lăuntrică a minţii, acela nu are nici un fel de rugăciune, bine plăcută lui Dumnezeu. (Ep. Teofan, Scrisori către felurite persoane despre diferite subiecte de credinţă şi despre viaţă. Ediţia din anul 1892, pag. 381).

3. Nimeni nu poate ocoli rugăciunea minţii, căci Dumnezeu este o fiinţă raţională. (Ep. Teofan, ibidem, pag. 381- 383).

4. Puterea rugăciunii nu stă în cuvinte, ci în faptul că trebuie să o săvârşim. (Ep. Teofan, Tâlcuirea epistolei Sf. Ap. Pavel către Coloseni şi către Filimon. Ed. an 1892, pag. 211- 315).

5. Denumirea psalmodiilor bisericeşti. (Ep. Teofan, Tâlcuirea epistolei Sf. Ap. Pavel către, Efeseni, ed. an, 1893, pag. 407- 411).

6. Rugăciunea minţii şi a inimii. Măsura de curăţire a inimii, este măsura de înviorare a simţirii pentru Dumnezeu. (Ep. Teofan, Tâlcuirea epistolei Sf. Ap. Pavel către Coloseni, pag. 218 - 219).

7. Simţirea de Dumnezeu, chiar când e fără cuvinte, este o rugăciune. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, ed.1898 -1903 vol. III, scrisoarea nr. 516).

8. Păstraţi darul căldurii lăuntrice pentru Dumnezeu mai mult decât prin orice, prin smerenie, atribuind toate darului. (Ep. Teofan, ibidem, scrisoarea nr. 517).

9. Rugăciunea e proba tuturor. (Ep. T. ibid. scris. nr. 796).

10. Orice categorie de oameni sau orice treaptă de apropiere către Dumnezeu îşi are rugăciunea ei şi regulile sale proprii. (Ep. Teofan, Scrisori despre viaţa duhovnicească; ed. an :1882, pag.133 -135).

Ce este rugăciunea ? şi în ce raporturi se atlă cu rugăciunea lui Iisus faţă de rugăciunea obştească ?

11. Rugăciunea care este starea minţii în fala lui Dumnezeu, e însoţită de simţăminte şi de mişcări duhovniceşti. În osteneala de formare a deprinderii în ale rugăciunii ne ajută mai bine decât orice rugăciunea tui Iisus. Căldura harică, duhovnicească şi căldura trupească, de sânge : Deosebirea lor. (Ep. Teofan, Adunare de scrisori, II nr. 244).

12. Trei chipuri de rugăciune : rugăciunea care se dă omului, rugăciunea care se află de la Dumnezeu şi extazul de rugăciune sau răpirea. (Ep. Teofan, idem, IV, nr. 746).

13. Mijlocul cel mai uşor de ridicare către starea neîncetată de rugăciune este deprinderea rugăciunii lui Iisus şi înrădăcinarea ei în noi înşine. (Ep. Teofan, Calea spre mîntuire, ed. 7-a, 1894, pag. 243).

TREPTELE RUGĂCIUNII

14. Cele patru trepte de rugăciune ce duc spre atingerea rugăciunii neîncetate ce se face cu mintea şi cu inima şi rugăciunea neîncetată. (Ep. Teofan, Adunare de scrisori, II, nr. 243).

15. Rugăciunea are felurite trepte : rugăciunea făcută după cărţile de rugăciuni; rugăciunea minţii şi a inimii; rugăciunea minţii şi a inimii cea lucrătoare şi rugăciunea contemplativă. (Ep. Teofan, Scrisori despre viaţa duhovnicească, pag. 47).

16. Cum trebuie să fie rugăciunea cu care ne putem ruga în orice vreme, şi în orice loc, ca să fie auzită ? (Ep. Teofan, Tâlcuirea epistolei Sf. Apostol Pavel către Efeseni, pag. 486).

17. Trebuie ca mai întâi prin cuvintele rugăciunii lui Iisus să curăţim mintea şi inima şi, în felul acesta, să ne ridicăm la cântarea făcută cu mintea. (Viaţa şi scrierile Stareţului moldovenesc Paisie Velicicovschi, 1892, pag. 81).

18. Despre rugăciunea făcută prin cuvinte şi cu mintea. (Ep. Teofan, Adunarea de scrisori, V, nr. 908).

19. Lucrarea rugăciunii. Puterea nu stă în cuvinte, ci în gânduri şi simţiri. (Ep. Teofan, idem, V, nr. 910).

20. Rugăciunea lui Iisus. Miezul rugăciunii este ca să fim întotdeauna cu amintirea lui Dumnezeu. În vremea rugăciunii lui Iisus, cugetarea de Dumnezeu este necesară. (Ep. Teofan, idem, I, nr.12).

21. Cugetarea de Dumnezeu poate fi înlocuită cu rugăciunea lui Iisus, dar nu e nevoie de aşa ceva, căci ele amândouă sunt acelaşi lucru. (Ep. Teofan, idem, I, nr.113).

22. Săvârşirea rugăciunii lui Iisus este simplă : să stai cu luarea aminte în inimă înaintea feţei Domnului şi să-l chemi. (Ep. Teofan, idem, I, nr. i88).

23. Osteneala cu rugăciunea lui Iisus. (Ep. Teofan, idem, IV, nr. 598). 164

24. Se poate să uneşti rugăciunea lui Iisus cu respiraţia. Respiraţia ţine locul mătăniilor. (Ep. Teofan, idem, IV, nr.634).

25. Adânceşte-te în rugăciunea lui Iisus, atât cât te ţine puterile. (Ep. Teofan, idem, V, nr. 770).

26. Rugăciunea lui Iisus este mai puternică decât toate rugăciunile numai prin atotputernicul nume al lui Iisus, Domnul şi Mântuitorul nostru, când este chemat cu deplină credinţă. (Ep. Teofan, idem, V, nr. 827).

27. Rugăciunea încetează de a mai fi rugăciune, când atenţia pleacă din cuvintele rugăciunii. (Ep. Teofan, idem, IV, nr. 615).

28. Puterea rugăciunii vine din credinţa în Domnul şi din adânca unire a inimii şi minţii cu El. (Ep. Teofan, Scrisori despre viaţa duhovnicească, pag.143).

29. Pacea temeinică din gânduri este un dar de la Dumnezeu. (Ep. Teofan, "Ce este viaţa duhovnicească şi cum trebuie să ne zidim în ea", ed. III-a, 1891, p.187).

30. "Trebuie să închidem mintea cu sila în cuvintele rugăciunii", spune Sfântul Ioan Scărarul. (Ep. Teofan; idem, pag.187).

31. Dacă vei săvârşi întotdeauna rugăciunea cu osârdie, ea va merge bine. Rugăciunea este rădăcina tuturor. (Ep. Teofan, idem, pag.... nr. 271, 273).

32. Rugăciunea neîncetată; calea spre ea. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, I, pag. 293).

34. Rugăciunea neîncetată; "rugaţi-vă neîncetat"; rugăciunea trebuie să străbată prin toată viaţa; taina ei stă în dragostea pentru Dumnezeu. (Ep. Teofan, Tâlcuirea epistolei Sfântului Apostol Pavel către Filipeni şi Tesaloniceni, I-a şi a II-a, Ed. a doua, 1895, pag. 386).

35. Rugăciunea neîncetată a Sfinţilor Apostoli. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, IV, pag. 555).

36. Simţământul permanent pentru Dumnezeu pe care d putem avea întotdeauna şi oriunde. (Ep. Teofan, idem, pag. 694).

37. Rugăciunea neîncetată stă în faptul ca să stăm întotdeauna cu evlavie înaintea lui Dumnezeu. (Ep. Teofan, idem, I, pag. 2).

38. Rugăciunea neîncetată. Roadele ei. Cel ce se roagă neîncetat, petrece neîncetat cu Dumnezeu. (Ignatie; Opere, vol. II, pag.194,195; ed. II-a, 1896).

39. Rugăciunea minţii stă în faptul ca să ne aflăm în inimă înaintea lui Dumnezeu. Ea se săvârşeşte în două stări : ostenitoare şi de sine mişcătoare. (Ep. Teofan, Scrisori despre viaţa duhovnicească, pag. 51).

40. Este cu putinţă să faci rugăciunea lui Iisus în inimă; fără să mişti limba. Asta e rugăciunea cea mai bună. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, V, pag. 907).

41. Esenţa rugăciunii minţii este să umblăm înaintea lui Dumnezeu. (Ep. Teofan, IV, pag. 704).

42. Rugăciunile : grăită, gândită şi a inimii. Din ce pricină se face această împărţire a rugăciunii în părţile ei. (Ep. Teofan, traducere, Spre fericita pomenire a Stareţului Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, ed. IV, 1904, pag.194).

43. Rugăciunea minţii sau cea lăuntrică. Funia acestei rugăciuni. (Ep. Teofan, idem, pag.193).

44. Rugăciunea minţii. Calea către Domnul a celui ce s-a pocăit este calea lăuntrică, ce se săvârşeşte în minte şi în inimă. (Ep. Teofan, Tâlcuirea psalmului 33, ed. II-a, pag. 47).

45. Grija de a sta cu mintea în fata lui Dumnezeu. Căutaţi şi veţi afla. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, IV, nr. 572).

46. Rugăciunea inimii mişcată de duhul. Ea este partea celor desăvârşiţi, este accesibilă tuturor şi neîncetată. (Ep. Teofan, Războiul nevăzut, pag.194).

47. Rugăciunea inimii; ostenitoare şi mişcătoare de sine. Lucrarea acestor două chipuri de rugăciune în inimă : mintea este când lucrătoare, când contemplativă. Prin lucrătoare ea biruie patimile, iar prin contemplativă Îl vede pe Dumnezeu. (Ep. Teofan, Scrisori despre viaţa duhovnicească, pag.198).

48. Când rugăciunea inimii, cea lăuntrică, va prinde putere, atunci ea va începe să dirijeze rugăciunea verbală. De aici se va înflăcăra râvna pentru rugăciune, căci atunci raiul va fi în suflet. (Ep. Teofan, Scrisori către felurite persoane, pag. 408).

49. Rugăciunea de sine mişcătoare este de două feluri : într-unul omul are puterea să se supună sau nu duhului de rugăciune, iar în celălalt, nu are puterea să facă nimic, ci este răpit de rugăciune şi este ţinut acolo într-însa de o altă putere. (Ep. Teofan, Scrisori despre viaţa duhovnicească, pag.145).

50. Rugăciunea mişcată de duhul : se întâmplă atunci, când tragerea spre rugăciune te află singură şi te obligă să te rogi şi nu-ţi dă pace până când nu se va revărsa rugăciunea în întregime. (Ep. Teofan, Tâlcuirea primelor opt capitole din Epistola Sf. Apostol Pavel către Romani, ed. II-a, 1890, pag. 522 - 523).

Rugăciunea lui Iisus

51. Ce este rugăciunea lui Iisus, ca una ce poartă în sine numele Mântuitorului nostru Dumnezeu ? (Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului, Filocalia, ed.1899, vol. V, pag. 481- 482).

52. Să nu creadă nimeni că numai faptele cinului preoţesc şi monahii au datoria să se roage neîncetat şi întotdeauna, iar nu şi mirenii. (Sf. Grigorie Palama, Filocalia, vol. V, pag. 516 - 519).

53. În lucrarea rugăciunii lui Iisus trebuie să intrăm mai repede înlăuntru şi aici să încălzim duhul râvnei, iar nici cea din afară nu trebuie lăsată; una şi alta trebuie să meargă împreună, într-o supunere reciprocă, după vrednicia lor specifică. (Ep. Teofan, Calea spre mântuire, pag. 222 - 223).

54. Trebuie să ne întoarcem către Domnul, coborându-ne cu atenţia minţii în inimă şi acolo să-L chemăm. Întărindu-ne mintea în inimă să stăm înaintea Domnului. (Ep. Teofan, Ce este viaţa duhovnicească, pag. 326).

55. Despre rugăciunea lui Iisus, altoirea ei în inimă. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. V, nr. 787).

56. Amintirea lui Dumnezeu şi frica de Dumnezeu de se află în inimă, atunci toate rodesc spre bine. (Ep. Teofan, idem, vol. V, nr. 782).

57. Luarea aminte pentru ceea ce este în inimă şi iese din ea, este lucrul principal. Dar la atenţie trebuie să adăugăm întotdeauna judecata. (Ep. Teofan, idem, vol. V, nr. 764).

58. Din deprindere şi din deasa repetare, mica rugăciune se leagă în aşa chip de limbă, încât ea o repetă de la sine; prin aceasta se lipeşte şi gândul de rugăciune, iar prin ea şi de cugetarea lui Dumnezeu. Rugăciunea minţii şi lucrarea minţii.

59. Pentru ca în vremea săvârşirii rugăciunii minţii să nu cădem în înşelare, să nu îngăduim nici un fel de închipuiri, nici un fel de chipuri şi de vedenii. (Prea Cuviosul Nil, rânduiala lui despre viaţa de schit, 1902, pag. 36).

60. Rugăciunea lui Iisus este o îndeletnicire ascunsă : păstrează-ţi inima într-o îndeletnicire ascunsă şi mintală prin psalmi sau prin această rugăciune. (Grădina de flori, pag. 24; idem; povestire despre Avva Filimon, Filocalia V, III, pag. 364-365).

61. Rugăciunea minţii şi a inimii se poate înrădăcina adânc în inimă, fiind cuprinsă numai de starea dinaintea lui Dumnezeu. (Ep. Teofan, Scrisori despre viaţa duhovnicească, pag.142).

62. Sfântul Ioan Gură de Aur învaţă că rugăciunea să se rostească neîncetat înlăuntrul inimii prin cuvintele : "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă" ! (Călugării : Calist şi Ignatie. Filocalia, vol. V, pag. 341).

63. În timpul când ne părăseşte Dumnezeu, în noi se scurge tot ce este vătămător; precum în vremea prezenţei Lui se alungă tot ce este potrivnic. (Călugării : Calist şi Ignatie, Filocalia, vol. V, pag. 341).

64. Îndrumarea Prea Cuviosului Isihie al Ierusalimului, despre rugăciunea lui Iisus. (Filocalia, vol. II, pag.198,182, ed.1895).

65. Lucrul principal în săvârşirea rugăciunii lui Iisus este starea şi umblarea înaintea lui Dumnezeu, cu strigarea ce se face către El din inimă. Chipul greşit în săvârşirea acestei rugăciuni şi mijlocul de trecere către rugăciunea cuviincioasă. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, V, pag. 911).

66. Micul foc de rugăciune se dobândeşte cu osteneală şi nu se dă prin nici un fel de meşteşug. (Ep. Teofan, idem, V, pag. 912).

67. Gustarea din roadele lucrării rugăciunii aparţine darului lui Dumnezeu şi este treaba darului Domnului. De aceea, întoarce-te către Domnul şi El îţi va da; un alt mijloc de a primi cele căutate nu există. (Ep. Teofan, Tâlcuirea psalmului 118, II-a, 1891, pag.167)!

68. Despre mijloacele cum trebuie aprins permanentul foc mic duhovnicesc sau căldura în inimă. Trăsătura deosebitoare a acestei stări, când se încălzeşte acest foc. (Ep. Teofan, Scrisori despre viaţa duhovnicească, pag. 66, 68, 88, 89).

69. Transfigurarea sufletului şi trupului după duhul vieţii trăită în Hristos, sau înduhovnicirea lor şi starea de curăţenie. (Ep. Teofan, idem, pag.1212).

70. Înălţarea spre Dumnezeu : rugăciunea citită şi personală, rugăciunea ostenitoare, lucrătoare şi rugăciunea de sine mişcătoare nu este decât un pârâiaş care murmură. (Ep. Teofan, idem, pag.137 -141).

71. Ceea ce am primit întru Hristos Iisus la sfântul Botez se descoperă printr-o îndeplinire plină de osteneli a poruncilor şi prin neîncetata chemare a Domnului Iisus. Primul mijloc este puternic, dar al doilea este şi mai puternic. De aceea, să ne grăbim să deprindem lucrarea rugăciunii, care este fără chip şi fără închipuire. (Ep. Teofan, pag.197).

72. Întâietatea rugăciunii lui Iisus. Deprinderea din afară şi lăuntrică a acestei rugăciuni. Ca să scăpăm de greşeli, să aveai un povăţuitor, iar personal să lucrăm în simplitate, cu mare smerenie şi fără să ne arătăm izbânda. (Ep. Teofan, Războiul nevăzut, pag. 207 - 211).

73. Îndurerarea, este un semn adevărat al unei bune nevoinţe. Cel ce umblă fără de durere, nu va dobândi roade. (Ep. Teofan, Scrisori despre viaţa duhovnicească, pag. 203).

Roadele rugăciunii

74. Cele dintâi roade ale rugăciunii sunt luarea aminte şi umilinţa. (Ep. Ignatie, vol. I, pag : 290).

75. Rodul rugăciunii este concentrarea atenţiei în inimă. Rugăciunea inimii este începutul lucrării. Prin întărirea ei în inimă se coace lucrarea lui Dumnezeu. (Ep. Teofan, idem, I, pag.12).

76. Roadele fireşti ale rugăciunii lăuntrice. Ele trebuie să fie însoţite prin venirea darului. (Ep. Teofan, idem, I, pag.12).

77. Concentrarea atenţiei în inimă şi căldura sunt roadele rugăciunii. Raportul rugăciunii lui Iisus cu rugăciunea minţii şi a inimii. (Ep. Teofan, idem, II, nr. 320).

78. Miezul lucrării rugăciunii lui este starea conştientă în prezenţa Domnului cu frică, cu credinţă şi cu iubire. (Ep. Teofan, idem, II, nr. 321).

79. Pentru dobândirea rugăciunii adunate şi calde este necesară osteneala. Rana din inimă. (Ep. Teofan, idem, II; nr. 32b).

80. Lămurirea asupra simţămintelor dulci din vremea rugăciunii. (Ep. Teofan, idem, nr. 291).

81. Cum trebuie să păstrăm în noi înşine căldura şi cum se cuvine să fugim de părerea de sine. (Ep. Teofan, idem, II, pag. 312).

82. Primul rol al căldurii dumnezeieşti este adunarea gândurilor într-un singur punct şi îndreptarea lor fără ieşire către Dumnezeu. (Ep. Teofan, idem, II, nr. 315).

83. Roadele harice ale rugăciunii şi condiţiile de păstrare a lor. (Ep. Teofan, idem, nr. 706).

84. Pe limbă să fie rugăciunea lui Iisus, în minte vederea lui Dumnezeu, în inimă setea de Dumnezeu. (Ep. Teofan; idem, vol. III, nr. 339).

85. Orice rugăciune trebuie să iasă din inimă, cu atât mai mult astfel trebuie să iasă din inimă, cu atât mai mult astfel trebuie să fie rugăciunea lui Iisus. (Ep. Teofan, idem, vol. V, nr. 917).

86. Stai cu mintea în taină înaintea feţei Domnului şi cheamă-L : Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul. Aceasta este lucrarea şi osteneala rugăciunii. (Ep. Teofan, idem, vol. V, nr. 922).

87. Starea neieşită înaintea Domnului, în inimă cu luarea aminte. (Ep. Teofan, Scrisori către felurite persoane, nr. 361).

88. Providenţa, roadele şi mijloacele de întreţinere a râvnei duhovniceşti. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. III, nr. 384).

89. Împlinind cu osârdie pravila să păzim trezvia minţii şi căldura inimii, Dar este nevoie şi de smerenie şi de credincioşie în pravilă şi mai mult decât orice de trezvie. (Ep. Teofan, idem, IV, nr. 7272).

Învăţătura tainică

"Sub numele de învăţătură, Sfinţii Părinţi înţeleg o oarecare scurtă sau chiar un oarecare gând duhovnicesc scurt, cu care ei s-au deprins şi pe care ei s-au străduit să şi le însuşească minţii şi simţirii în locul oricărui gând. (Operele Ep. Ignatie, vol. II, pag.189).

90. Învăţătura tainică se cuprinde, prin altele, în rugăciunea lui Iisus. Roadele duhovniceşti ale învăţăturii tainice. (Ep. Ignatie, idem, vol. II, pag.195).

91. Tainica învăţătură este calea cea mai dreaptă spre rânduiala dreaptă mântuitoare. Putem lăsa toate şi să ne ocupăm numai cu această tainică lucrare. (Ep. Teofan, Calea spre mântuire, pag. 221)..

92. Fi înlăuntrul tău şi aibi tainica învăţătură în inimă. (Ep. Teofan, idem, pag. 221).

93. Adună-te şi săvârşeşte tainica învăţătură în inimă. (Ep. Teofan, idem, pag. 221).

94. Când inima li se va încălzi prin căldura lui Dumnezeu, acel mic foc va înduhovnici totul. Mijloacele pentru aprinderea acestui foc duhovnicesc. Lupta cu patimile este de neînlăturat. Aducerea aminte de Dumnezeu este viaţa duhului. (Ep. Teofan, Ce este viaţa duhovnicească, pag. 202 - 204).

95. Lucrul principal pe care l-au căutat nevoitorii, părinţii şi învăţătorii noştri, constă în faptul ca să ardă inima neîncetat numai pentru Domnul. Dumnezeu ne cere inima pentru că în ea se află izvorul vieţii. Unde este inima, acolo este tot sufletul. (Ep. Teofan, Scrisori despre viaţa duhovnicească, pat.170 -172).

96. Cei ce au reuşit să se întărească în formalismul din afară şi s-au răcit în deprinderea cu rânduielile făcute după tipic, mai au încă o scăpare, lucrarea meşteşugită a rugăciunii către Dumnezeu. (Ep. Teofan, idem, pag.182 -184).

97. Fără rugăciunea lucrătoare ce se face cu mintea, nimeni nu poate scăpa de acţiunea patimilor şi de alcătuirea gândurilor viclene. (Viaţa şi scrierile stareţului moldovean Arhim. Paisie Velicicovschi, ed.1892, pag. 95).

98. Rugăciunea lui Iisus se află în numărul mijloacelor de reuşită în deprinderea de a umbla înaintea lui Dumnezeu. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. V, pag. 895).

99. Încotro trebuie să ne îndreptăm luarea aminte şi ce trebuie să căutăm în vremea rugăciunii. Unde trebuie să ţinem atenţia în dreptul rugăciunii. (Ep. Teofan, idem, vol. V, nr. 8ţ).

100. Organizarea duhovnicească în timpul săvârşirii rugăciunii lui Iisus. Pârăiaşul care murmură şi străjerul plin de nădejde. (Ep. Teofan, idem, VI, nr. 997 şi 979).

101. Ce trebuie căutat prin rugăciune ? (Ep. Teofan, Răspunsuri la întrebările unui călugăr despre rugăciune, 1910, pag. 47).

Despre aducerea aminte de Dumnezeu

102. Reamintiri despre aducerea aminte de Dumnezeu (matericom, 1908, pag. 206).

103. Pune-ţi drept lege : să stai acasă, în cămara inimii şi să convorbeşti cu Dumnezeu. (Ep. Teofan, Ce este viaţa duhovnicească, pag.164,176,177).

104. Restabilirea duhului în drepturile lui. (Ep. Teofan, idem, pag.177).

105. Vrei să intri mai repede în acest rai ? Iată ce trebuie să faci. (Ep. Teofan, idem, pag. 200 şi 201).

106. Despre amintirea lui Dumnezeu. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. VI, nr. 955).

107. Umblă cu amintirea lui Dumnezeu, care este de faţă oriunde. (Ep. Teofan, idem, vol. IV, nr. 702).

108. Atenţia trebuie ţinută întotdeauna asupra Domnului : această deprindere nu ne va lăsa să ne scârbim, căci ea aduce sufletului o deplină mulţumire. (Ep. Teofan, idem, vol. V, nr. 916).

109. Calea spre starea de rugăciune, deprinderea de a ne aminti întotdeauna de Dumnezeu. Să fugim pe toate căile de răcire. Viaţa deşartă ! (Ep. Teofan, idem, vol. II, nr. 25S).

110. În vremea neîncetatei aduceri aminte de Dumnezeu, să nu uităm să încălzim şi frica plină de evlavie. (Ep. Teofan, Scrisori către felurite persoane, pag. 412).

111. Rugându-te, trebuie să izgoneşti toate chipurile din cap. (Ep. Teofan, Coleclia de scrisori, vol. III, nr.1150).

Fiinţa vieţii creştine

112. Educaţia creştină. Evlavia din afară şi cea lăuntrică. (Ep. Teofan, Scrisori despre viaţa duhovnicească, pag.19 - 23).

113. Viaţa depinde de unirea cu Domnul. (Ep. Teofan, idem, pag. 92).

114. Râvnitorul se întoarce înlăuntru şi ce găseşte aici ? (Ep. Teofan, idem, pag. 57 - 67).

115. Când devine puternic duhul omului neputincios ? (Ep. Teofan, Tâlcuirea epistolei Sf. Apostol Pavel către Efeseni, pag. 233).

116. Cel ce caută împărăţia lui Dumnezeu, cea lăuntrică se gândeşte numai la Dumnezeu. (Ep. Teofan, Scrisori despre viaţa duhovnicească, pag. 31).

117. Tragerea către Dumnezeu : (Ep. Teofan, idem, pag. 34).

118. Aflarea inimii, Împărăţia lui Dumnezeu vine înlăuntru. (Ep. Teofan, idem, pag. 25).

119. Osteneala deprinderii cu rugăciunea minţii. Înduhovnicirea sufletului şi trupului. Împărăţia lui Dumnezeu se zămisleşte în noi, când mintea se uneşte cu inima. (Ep. Teofan, idem, pag. 59 şi 62).

120. Neorânduiala lăuntrică în gânduri şi dorinţe. (Ep. Teofan, idem, pag. 64).

121. Necurmata ardere a inimii. Venirea Domnului în inimă. (Ep. Teofan, idem, pag.120).

122. Trei chipuri de legături cu Dumnezeu. (Ep. Teofan, Calea spre mîntuire, pag.177).

123. Darul lui Dumnezeu îl despică pe om; conştiinţa dedublării şi neputinţei. (Ep. Teofan, idem, 186 şi 197).

124. Ochii minţii trebuiesc îndreptaţi spre Dumnezeu; acesta este punctul de plecare al întregii vieţi plăcute lui Dumnezeu. (Ep. Teofan, idem, pag.188 -190).

125. Prima sămânţă de viaţă nouă este unirea libertăţii şi a darului. (Ep. Teofan, idem, pag.192).

126. Starea sufletească esenţială a celui ce se pocăieşte. (Ep. Teofan, Calea spre mântuire, pag. 193).

127. Darul şi păcatul nu se ascund în minte. (Ep. Teofan, idem, pag. 201).

128. Arătarea îndeletnicirilor care mijlocesc întărirea puterilor sufleteşti şi trupeşti ale omului în bine. (Ep. Teofan, idem, pag. 222 şi 224).

129. Darul Iui Dumnezeu curăţă şi îndreaptă pe om. (Ep. Teofan, idem; pag. 225 şi 226).

130. De se desparte duhul nostru de Dumnezeu, atunci şi puterea dată omului de la Dumnezeu va fi luată de la el. (Ep. Teofan, idem, pag. 232).

131. Legătura cu Dumnezeu trebuie să fie o stare permanentă, necurmată a omului. (Ep. Teofan, Schiţarea credinţei şi învăţăturii creştine, ed. II-a, 1895, pag. 36).

132. Darul intră înlăuntru prin tine. (Ep. Teofan, idem, pag. 53).

133. Viaţa cu adevărat creştină este viaţa harică. (Ep. Teofan, idem, pag. 63).

134. Ce împărăţie a lui Dumnezeu este aceasta ? (Ep. Teofan, Scrisori despre viaţa duhovnicească, pag. 37).

135. Pilda despre aluat. Tragerile involuntare înlăuntru. (Ep. Teofan, idem, pag. 39).

136. Lăuntrica stăpânire de sine. (Ep. Teofan, Tâlcuirea primelor 8 capitole din epistola Sfântului Apostol Pavel către Romani, pag. 478).

137. Osteneşte-te în deprinderea cu rugăciunea lui Iisus. (Ep. Teofan, Scrisori către felurite persoane, pag. 370).

138. Cine este înlăuntrul său, pentru acela este descoperită şi lumea duhovnicească. (Ep. Teofan, Calea spre mântuire, pag. 220 şi 221).

139. Lucrările pentru puterile sufletului. (Ep. Teofan, idem, pag. 245).

140. Sufletul cu mintea lui trebuie să petreacă în inimă. (Ep. Teofan, Scrisori despre viaţa cea veşnică, ed.1888, pag. 41).

141. Cămara inimii. Omul lăuntric. (Ep. Teofan, Calea spre mântuire, pag. 207).

142. Vederea altei lumi. (Ep. Teofan, idem, pag. 213).

143. Starea în lumea lui Dumnezeu. (Ep. Teofan, idem, pag. 213).

144. Pentru ce s-a împietrit inima ? (Ep. Teofan, idem, pag. 218).

145. E de mare importanţă să te afli într-o stare de simţire. (Ep. Teofan, pag. 220).

146. Ce sens au cuvintele : Umpleţi-vă cu "Duhul". (Ep. Teofan, Tâlcuirea epistolei Sf. Apostol Pavel către Efeseni, pag. 406).

147. În inimă e viaţa, deci acolo trebuie să şi trăim. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. II, nr. 334).

148. Locul inimii. Unirea minţii cu inima. (Ep. Ignatie, Opere, vol. V, ed. III-a, 1905, pag.115 -116).

149. Inima este omul cel dinlăuntru. (Ep. Teofan, Tâlcuirea celor opt capitole din epistola Sfântului Apostol Pavel către Romani, pag, 97).

150. Duhul înţelepciunii şi al descoperirii. Omul lăuntric, sau omul ascuns al inimii. (Ep. Teofan, Tâlcuirea epistolei Sfântului Apostol Pavel către Efeseni, pag.106).

151. Pârghia care pune lucrarea în mişcare, este inima. (Ep. Teofan, Tâlcuirea primei epistole a Sfântului Apostol Pavel către Corinteni, ed. II, 152. Menirea duhului. Vederea duhului şi vederea minţii. (Ep. Teofan, Tâlcuirea epistolei către Efeseni, pag.107).

153. Când conştiinţa şi libertatea sunt de partea duhului, omul este duhovnicesc. (Ep. Teofan; Tâlcuirea primelor opt capitole ale epistolei Sfântului Apostol Pavel către Romani, pag. 444).

154. Cum putem păstra darul harului ? (Ep. Teofan, Scrisori către diferite persoane, pag. 425).

155. Cum putem păzi nerisipirea lăuntrică în toiul grijilor ? (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. III).

156. Nu putem petrece în lume cu Dumnezeu, fără o neîntreruptă pocăinţă. Condiţiile păcii cu Dumnezeu. (Ep. Teofan, Schiţarea credinţei şi a învăţăturii creştine, 1895, pag. 367 - 378).

Arderea duhului

157. Prin ce se stinge şi se aprinde duhul ? (Ep. Teofan, Tâlcuirea epistolei Sfântului Apostol Pavel către Filipeni şi Tesaloniceni, vol. I, şi II, pag. 371- 373).

158. Iată semnele duhului ! (Ep. Teofan, Tâlcuirea cap. IX - XVI din epistola către Romani, ed. II, 1890. pag. 235).

159. "Arzător cu duhul". Pentru ce nu putem spune că ardem cu duhul ? (Ep. Teofan, idem, pag. 232 - 234).

160. Două întoarceri ale libertăţii : mai întâi în mişcarea spre sine, iar mai târziu la sine spre Dumnezeu. (Ep. Teofan, Calea spre mântuire, pag.131).

161. Darul nu leagă libertatea omului. Unirea libertăţii cu darul. (Ep. Teofan, idem, pag.132).

162. Dorinţa gândită, consimţită şi lucrătoare. (Ep. Teofan, iaem, pag.134).

163. Însingurarea, rugăciunea şi meditaţia. (Ep. Teofan, idem, pag.136).

164. Trecerea dintr-o simţire la alta. (Ep. Teofan, pag.136)..

165. Definitiva nimicire de sine. (Ep. Teofan, idem, pag.136)

Ce înseamnă să ne concentrăm mintea cu inimă

166. Inima păstrătoarea gândurilor. (Sf. Grigorie Palama, Filocalia, vol. V, 1899, pag. 317).

167. Intră în tine însuţi, petrece în inima ta; căci acolo e Dumnezeu. (Arhiepiscopul Serghie, Învăţătura ortodoxă despre mântuire, 1910, pag.129).

168. Trebuie să coborâm în inimă. (Ep. Teofan, Scrisori despre viaţa creştină, pag. 8 - 59).

169. În inimă e viaţa, acolo deci, trebuie să trăim. (Ep. Teofan, idem, pag. 53).

170. Să ne concentrăm mintea în inimă. Aici este toată taina vieţii duhovniceşti. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. IV, pag. 584 şi 589).

171. Fără Dumnezeu, inima niciodată nu este sătulă. (Ep. Teofan, Ce este viaţa duhovnicească ? pag. 263).

172. Darul Sfântului Duh se află în toţi. (Ep. Teofan, idem, pag. 265).

173. Lucrul de căpetenie este ca atenţia să nu se abată de la Domnul. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. IV, nr. 591).

174. Căutaţi pe Domnul, dar numai în sine. (Ep. Teofan, idem, vol. V, nr. 762).

175. Păstraţi petrecerea înlăuntru şi însingurarea inimii. Feriţi-vă de mulţumirea de sine, de preţuirea de sine, de părerea de sine. (Ep. Teofan, idem, vol. IV, nr. 697).

176. Ce înseamnă să fii cu mintea în inimă ? (Ep. Teofan, Scrisori către felurite persoane, pag. 331).

177. Norma cuvenită comportării faţă de Dumnezeu. (Ep. Teofan, idem, Pag. 395).

178. Trebuie să căutăm raiul pierdut, pentru ca mai târziu să-I proslăvim pe cel dobândit. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. III, nr. 453).

179. Când suntem în inimă, atunci suntem acasă; când nu suntem în inimă. nu suntem acasă. (Ep. Teofan, idem, VIII, nr.1283).

180. Unirea minţii cu inima şi petrecerea neieşită acolo înaintea feţii Domnului. (Ep. Teofan, Scrisori către felurite persoane, pag. 359).

181. Rana din inimă. (Ep. Teofan, idem, pag. 356).

182. Sunt lucruri săvârşite în chip văzut de trup şi sunt lucruri gândite nevăzute. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, V, nr.142,161).

183. Orice creştin adevărat trebuie să ţină minte întotdeauna şi să nu uite niciodată, că îţi este de trebuinţă să se unească cu Domnul, şi Mântuitorul nostru, cu toată fiinţa lui. (Ep. Iustin, Ce este viaţa şi cum trebuie să trăim ? 1891, pag.144 -145).

184. Să stăm deasupra inimii, să stăm cu mintea în inimă, toate acestea sunt unul şi acelaşi lucru. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. II, nr. 315).

185. Când se va înrădăcina rugăciunea lui Iisus în inimă ? (Ep. Teofan, idem, III, nr. 512).

186. Ia aminte de sine şi caută să nu ieşi din inimă. (Ep. Teofan, idem, VIII, nr.1449).

187. Când mintea stă în inimă fără să iasă de acolo. (Ep. Teofan, Scrisori către felurite persoane, pag. 371).

188. Rugăciunea lui Iisus îşi uneşte mintea cu inima. (Ep. Teofan, Scrisori despre viaţa duhovnicească, pag. 58).

189. Care sunt roadele înainte şi după unirea minţii cu inima. (Ep. Teofan, idem, pag. 95 şi 104).

190. Rugăciunea minţii este principala putere de mişcare şi de conducere în viaţa duhovnicească. (Ep. Teofan, idem, pag.129 şi 133)..

191. Îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus are două perioade principale. (Ep. Ignatie, Opere, vol. I, pag. 268).

192. Silinţele proprii în rugăciunea lui Iisus în prima perioadă. (Ep. Ignatie, idem, pag. 268).

193. Darul 1ui Dumnezeu lucrează în chip simţit în perioada a doua a rugăciunii lui Iisus. (Ep. Ignatie, idem, pag. 269).

194. Atât în prima cât şi în a doua stare sufletul şi scopul rugăciunii trebuie să fie pocăinţa. (Ep. Ignatie, pag. 270).

195. Experienţele silinţelor pentru atragerea darului. (Ep. Teofan, Calea spre mântuire, pag.124).

196. Împlinirea poruncilor până şi după unirea minţii cu inima. (Ep. Ignatie, Opere, vol. V, pag.115).

197. Atâta vreme cât pornirile duhului izbucnesc : fragmentar, în ele nu este viaţă. (Ep. Ignatie, Calea spre mântuire, pag.131).

198. Lucrarea darului şi puterii contrare. (Ep. Teofan, Scrieri despre viaţa creştină, pag. 216).

199. Păstrează cu cea mai mare băgare de seamă darul lui Dumnezeu.

200. Rezidirea prin Sfântul Duh. (Ep. Ignatie, idem, vol II, pag. 320).

201. Pregătirea vasului, Rezidirea. Reunirea minţii şi a inimii şi scufundarea în Dumnezeu. (Ep. Ignatie, idem, vol. II, pag. 319).

202. Un cuvânt mare despre lucrările duhului spus de gura unui păcătos. (Ep. Ignatie, idem, vol. II, pag. 318).

203. Înlocuirea mecanismului printr-o grăbită rostire a rugăciunii. (Ep. Ignatie, idem, vol. V, ed.1905, pag.114).

204. Însuşirea esenţială, necesară rugăciunii, este luarea aminte. Fără luare aminte nu este rugăciune. (Ep. Ignatie, idem, vol. V, pag.115).

205. Ce nimiceşte unirea minţii cu inima. (Ep. Ignatie, vol. V, pag.1116).

Cum putem sta cu luarea aminte în inimă

206. Abaterea atenţiei de la inimă este abaterea atenţiei de la calea lui Dumnezeu. (Ep. Teofan, Scrisori despre viaţa duhovnicească, pag.153 - 155).

207. Despre cele trei chipuri ale rugăciunii. (Ep. Teofan, idem, pag.184 -188).

208. Sfântul Ioan Scărarul zugrăveşte calea noastră de înălţare către Domnul sub chipul unei scări cu patru trepte. (Ep. Teofan, idem, pag.194 - 195).

209. Patimile se micşorează şi se îmblânzesc prin paza inimii şi prin atenţie. (Ep. Teofan, Despre cele trei chipuri ale luării aminte şi ale rugăciunii, ed. II-a, 1894, pag.13). 176

210. În cap este viaţa plină de îmbulzeală, acolo nu ne putem ruga lui Dumnezeu. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol : IV, nr. 602).

211. Atâta vreme cât se află în cap, mintea nu se poate statornici nici asupra unei singure cugetări despre Dumnezeu. Numai când mintea se uneşte cu inima ne putem aştepta la reuşită şi în ce priveşte aducerea aminte de Dumnezeu. (Ep. Teofan, Scrisori către felurite persoane, pag. 325-328).

212. Coboară-te în inimă şi îndată te vei preţui. (Ep. Teofan, pag. 342).

213. Principalul este să stăm cu mintea în inimă în faţa Domnului. (Ep. Teofan, Scrisori din viaţa creştină, pag. 59).

214. Însingurarea lăuntrică. (Ep. Teofan, idem, pag. 66).

215. Ţine-ţi atenţia în cap şi nu în cer, ci numai în inimă (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. IV, nr. 647).

216. Stai în inimă cu credinţă, că şi Dumnezeu este aici, dar cum este să nu-ţi (Ep. Teofan, idem, vol. V, nr. 897 şi 898).

217. Miezul lucrării este să stai cu mintea în inimă înaintea lui Dumnezeu. (Ep. Teofan, Scrisori despre viaţa creştină, pag. 227).

218. Concentrarea atenţiei în inimă este punctul de plecare al rugăciunii ce se (Ep. Teofan, idem, pag.135).

219. Ce vrea să arate introducerea minţii în inimă pe calea respiraţiei. (Ep. Teofan, idem, pag. 210).

220. În vremea rugăciunii trebuie ca duhul să se unească cu mintea şi să rostească rugăciunea împreună cu ea. (Ep. Ignatie, Opere, vol. I, pag. 266).

221. Rugăciunea minţii, rugăciunea inimii şi rugăciunea sufletească; deosebirea lor hotărâtoare. (Ep. Ignatie, idem, vol. II, pag. 218-219).

222. Să stai cu atenţia în inimă şi să stai acolo înaintea Domnului cu evlavie. Acesta este începutul înţelepciunii duhovniceşti. (Ep. Teofan, Scrisori către felurite persoane, pag. 340).

223. Ce este "rana din inimă", după cuvântul Stareţului Partenie ? (Ep. Teofan, idem, pag. 365).

224. Pe limbă să fie rugăciunea lui Iisus, în minte vederea Domnului înaintea noastră, în inimă setea de Dumnezeu. Dacă toate acestea vor fi în mod permanent, Domnul ne va da cele cerute. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. III, nr.1338).

225. Cea mai înaltă menire a rugăciunii este adâncirea gândirii şi simţirii în Dumnezeu. Când va veni acest lucru, sufletul se va întări conştient în Dumnezeu şi se va face toate potrivit cu voia lui Dumnezeu. (Ep. Teofan, idem, vol. VI, nr. 957).

226. Să stai în inimă cu mintea în faţa Domnului şi să te rogi. (Ep. Teofan, idem, vol. V, nr. 902).

227. Însingurarea omului în sine însuşi nu se poate face astfel decât prin mijlocirea unei rugăciuni atente, mai ales prin rugăciunea lui Iisus. (Ep. Ignatie, vol. I, pag. 203, 204, 208 şi 210).

228. Miezul chestiunii este să stăm cu mintea în inimă, în această inimă simţită, dar nu în chip simţit. (Ep. Teofan, Filocalia, vol. V, ed.1889, pag. 507).

Lupta cu patimile

229. A chema neîncetat numele lui Dumnezeu, este o doctorie care ucide nu numai patimile, ci chiar însăşi lucrarea lor. (Prea Cuviosul Varsanufie cel Mare şi Ioan. Îndrumarea spre viaţa duhovnicească ca răspunsuri la întrebările ucenicilor, 1905, răsp. 421).

230. E nevoie de multă nevoinţă şi osteneală în rugăciuni ca să ajungem la starea netulburată a gândurilor. (Prea Cuviosul Ioan Carpatinul. Filocalia, vol. V, pag. 268).

231. "Lucrarea minţii" şi paza ei. (Ep. Petru, Despre trezvie, 1904, pag. 29).

232. Diavolul a primit îngăduinţa să clatine în chip gândit puterea cugetătoare a fiecărui om; şi nu ne putem îngrădi altfel în faţa acestui atac, decât printr-o aducere aminte de Dumnezeu. (Prea Cuviosul Simeon, Noul Teolog, Filocalia, vol. V, pag. 259).

233. Patimile sunt aceleaşi cu necazurile şi pleacă la chemarea lui Dumnezeu. (Prea Cuviosul Varsanufie şi Ioan, răsp. 301).

234. Uitarea, lenevia şi nerecunoştinţa sunt cei trei uriaşi care lucrează celelalte patimi rele.

235. Tâlharii de gând. (Idem, pag. 245).

236. Războiul cu satana. (Prea Cuviosul Macarie cel Mare, Filocalia, vol. V, pag. 248).

237. Cel ce petrece întotdeauna în inima sa este departe de toate lucrurile frumoase ale acestei vieţi. (Prea Cuviosul Diadoh, Filocalia, vol. V, pag. 246).

238. Caută de intră în comoara lăuntrică şi vei vedea comoara cerească. (Prea Cuviosul Isaac Sirul, vol. V, pag. 247).

239. Două puteri au înrâurire asupra noastră : puterea binelui şi puterea răului. (Preot Ioan Serghiev, Krondtadtschi, "Viaţa cea întru Hristos", vol. IV, ed.1903, pag. 79).

240. Curăţirea inimii de patimi. (Ep. Teofan, Calea spre mântuire, pag.144-146).

241. Mişcarea sufletului spre sine se face prin trei acte. (Ep. Teofan, idem, pag.147-148).

242. "Să nu daţi loc diavolului". (Ep. Teofan, Tâlcuirea epistolei Sfântului Apostol Pavel, către Efeseni, pag. 344-347).

243. Cum lucrează ispitele vrăjmaşe. (Ep. Teofan, idem, pag. 471).

244. Ca să nu rosteşti un cuvânt de mânie, este o mare desăvârşire. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. II, nr. 544).

245. Sensul pildei despre faţa frumoasă cu purtare necuviincioasă. (Ep. Teofan, Ce este viaţa duhovnicească ? pag. 227).

246. Măsura celor îngăduite. (Ep. Teofan, idem, pag. 289).

247. Ce trebuie să facem ca să nu rătăcească gândurile şi ca să nu-i osândim pe alţii. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. V, nr. 800).

248. Ca o îngrădire în faţa gândurilor rele trebuie să ne pregătim din timp în inimă un loc liniştit la picioarele Domnului. (Ep. Teofan, Scrisori despre viaţa creştină, pag. 37).

249. Când omul pătimaş este potrivnic lui Dumnezeu şi când nu ? (Ep. Teofan, idem, pag. 39).

250. În ce constă toată lucrarea războiului lăuntric ? (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. III, nr. 475).

251. Chemarea Domnului în inimă alungă tot ce este netrebnic. (Ep. Teofan, idem, vol. V, pag. 314).

253. Demonii nu ne pot stăpâni darul sau trupul prin ceva, atâta vreme cât nu ne vom lipsi de gânduri sfinte. (Prea Cuviosul Casian Romanul, 1892, pag. 317)

254. Pravila monahală principală e ca să fii nedespărţit cu mintea şi cu inima de Dumnezeu. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. III, pag. 434).

255. Însuşirea rugăciunii mintale este să descopere patimile şi acea robie în care ne găsim sub stăpânirea duhurilor căzute. (I. Socolov, Ep. Ignatie Breanceaninov, partea II-a, apendice, pag.104).

256. "Rana" din inimă. (Ep. Teofan, Scrisori către felurite persoane, pag. 368).

257. Legea postului. (Ep. Teofan, idem, pag. 369).

258. Să vorbim cu alţii despre viaţa duhovnicească ? (Ep. Teofan, idem, pag. 393).

259. Darul lucrează prin nevoinţă, dar nu nevoinţele curăţă firea noastră, ci darul. (Ep. Teofan, Calea spre mântuire, pag. 230).

260. Săturarea şi mulţumirea ce vine din nevoinţe este semnul neadevăratelor sale (Ep. Teofan, idem, pag. 231).

261. Prima biruinţă asupra noastră înşine stă în înfruntarea voinţei şi în predarea în mâinile lui Dumnezeu, prin lepădarea de tot ce este păcătos.

179 (Ep. Teofan, idem, pag. 266-268).

262. Întorcându-vă către Domnul să nu plecaţi de la El cu luare aminte; din această stare vrăjmaşul va fugi fără întârziere. (Ep. Teofan, Ce este viaţa duhovnicească, pag. 223).

263. Războiul de rând, pus în legătură cu cel de faptă, nimiceşte faptele cele dinlăuntru cât şi cele din afară.

264. Cerinţa nevoinţei trebuie să iasă dinlăuntru. (Ep. Teofan, idem, pag. 28).

265. Lupta gândită şi lucrătoare cu patimile. (Ep. Teofan, Ce este viaţa duhovnicească ? pag. 240).

Cum trebuie să ne cunoaştem ?

266. "Nu sunt ca ceilalţi ? Acest vicleşug al sufletului nostru aproape că nu se observă : aşa este de ascuns. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. I, nr.119)

267, Simţământul ascuns toate le întoarce spre viaţă (E.T. idem, vol. I, nr.120).

268. Să nu ne gândim plăcerea de sine în cele mari, nici în cele mici.

269. Preţuirea de sine, este vicleană ca demonii. (Ep. Teofan, idem, vol. I, nr.132).

270. Cei ce au intrat în slujba lui Dumnezeu, încep să aibă ispite deosebite. (I. Socolov, Ep. Ignatie, Breanceaninov, 1915, partea II, apendice, pag. 241).

271. Adevărata cunoaştere de sine este vederea clară a neajunsurilor şi neputinţelor proprii. (Ep. Teofan, Scrisori către felurite persoane, pag. 373).

272. Înălţarea spre desăvârşire se petrece în chip nevăzut de râvnitori. Calea spre desăvârşire, lacrimile neîncetate.

273. Cum trebuie să ne pregătim pentru ocări ? (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. I, nr. 315).

274. Impresiile, care nu sunt de acord cu rânduiala duhovnicească, trebuiesc şterse imediat. (Ep. Teofan, idem, vol. IV, nr. 671).

275. Pune-ţi drept lege : să nu-ţi îngădui nici un gând, nici o simţire, nici o dorinţă pătimaşă, ci să le izgoneşti cu o ură deplină. (Ep. Teofan, Ce este viaţa duhovnicească ?, pag. 222).

276. Necazurile sunt cel mai puternic mijloc de curăţire şi, după puterea lor, se aseamănă cu un povăţuitor. (Ep. Teofan, Calea spre mântuire, pag. 294).

277. Lasă să te osândească lumea toată, dar dacă Dumnezeu te îndreptăţeşte prin conştiinţă, toate osândirile nu valorează nimic. (Ep. Teofan, Ce este viaţa duhovnicească, pag. 261).

Lucrarea dinlăuntru şi din afară

278. Dacă lucrarea lăuntrică nu ne va ajuta, atunci zadarnică este lucrarea din afară. (Prea Cuviosul Varsanufie şi Ioan, răsp. 210).

279. Osteneala trupească sunt frunzele, iar paza inimii este rodul. (Filocalia, vol. V, pag. 243).

280. Lucrarea din afară şi cea dinlăuntru trebuie să se facă cu înţelepciune. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. I, nr.113).

281. Sănătatea nu atârnă numai de hrană, ci mai mult de liniştea sufletească. (Ep. Teofan, idem, vol. III, nr. 514).

282. Sunt două căi care ne duc la starea să fim una cu Domnul : calea lucrătoare şi cea contemplativă. (Ep. Teofan, idem, vol. IV, nr. 554).

283. Lupta cu patimile, cea gândită şi cea lucrătoare. (Ep. Teofan, idem, vol. IV, nr. 557).

284. Nimic nu încălzeşte rugăciunea lăuntrică mai mult ca biserica lui Dumnezeu. (Ep. Teofan, idem, vol. V, nr. 761).

285. Caută o astfel de stare sufletească încât să fi întotdeauna cu duhul, întotdeauna cu Domnul. (Ep. Teofan, idem, vol. VIII, nr.1463).

286. Tăinuirea nevoinţelor este de o mare trebuinţă. (Ep. Teofan, idem, vol. IV, nr. 702).

287. Nevoinţele şi ostenelile din afară sunt mijloace, dar nu scopuri. (Ep. Teofan, col. IV, nr. 703).

288. Îndreaptă-ţi toată atenţia spre lucrarea minţii. (Ep. Teofan, idem, IV, nr. 705).

289. Adevărata ascultare pentru Domnul. (Ep. Teofan, idem, vol. IV, nr. 724).

290. Cu mâinile să lucrezi, iar cu mintea şi cu inima să fii cu Dumnezeu. (Ep. Teofan, idem, vol. IV, nr. 739).

291. Ascultarea săvârşită fără cârtire împotriva gusturilor noastre e mai scumpă decât toate nevoinţele. (Ep. Teofan, idem, vol. IV, nr. 471).

292. Noroiul vindecător. (Ep. Teofan, idem, vol. V, nr. 919).

293. Nu te risipi prea mult cu munca, căci ţi se va tulbura mintea şi inima. (Ep. Teofan, Scrisori către viaţa creştină, pag. 99).

294. Oboseala trupească smereşte şi nu lasă gândurile să rătăcească. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. II, 291).

295. Nu trebuie să ne împătimim de patimi, ci un singur lucru să avem în intenţia noastră : cum am putea face să nu plecăm din faţa lui Dumnezeu cu atenţia. (Ep. Teofan, idem, vol. II, nr. 312).

296. Munca nu trebuie să ne distragă de la lucrurile lăuntrice. (Ep. Teofan, Scrisori către felurite persoane, pag. 407).

297. Ţi-ai îndeplinit rău ascultarea ! (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. IV, 740).

298. Fă aşa ca aceasta să se încălzească, iar nu să răcească inima. (Ep. Teofan, Scrisori către felurite persoane, pag. 351).

299. E rău să te împătimeşti de citit; asta nu te duce la bine. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. V, nr. 912).

300. Mijloacele prin care se distrug în noi patimile. (Ep. Teofan, Calea spre mântuire, pag. 296).

301. Trebuie să ne unim negreşit vederea minţii cu lucrarea. (Ep. Teofan, Scrisori către felurite persoane, pag. 401).

302. Oricine să se înveţe pe sine şi să-şi insufle adevărul cuvintelor lui Hristos şi El va sălăşlui în tine. (Ep. Teofan, Tâlcuirea epistolei Sf. Apostol Pavel către Coloseni şi către Filipeni, 1892, pag. 208).

303. Să facem toate în numele Domnului. (Ep. Teofan, idem, pag. 220 - 222).

Însingurare

304. Viaţa omului pe pământ este un lanţ de suferinţe. (I. Socolov, Ep. Ignatie, partea II-a, apendicele, pag.117).

305. La mănăstire, la singurătate. (Ep. Teofan, Scrisori din viaţa creştină, p. 69).

306. Experienţa lepădării lăuntrice. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. V, p. 794).

307. Trebuie să ne folosim de momentele de însingurare. (Ep. Teofan. idem, vol. VIII, nr.1323).

308. Sihăstria lăuntrică. (Ep. Teofan, Scrisori către felurite persoane, pag. 298).

309. Lipsa rânduielii lăuntrice. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. IV, nr. 562).

310. Cum trebuie să ne conducem cele lăuntrice, pentru ca să ne bucurăm de pacea sufletească ? (Ep. Teofan, idem, vol. IV, nr. 671).

311. E mai bine să ne însingurăm în noi înşine. (Ep. Teofan, idem, vol. IV, nr. 779 şi 780).

312. Sihăstria lăuntrică va cere sihăstria din afară. (Ep. Teofan, Scrisori către felurite persoane, pag. 359).

313. Însingurarea din afară va veni de la sine, când se va statornici cea lăuntrică. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. IV, nr. 738).

Domnul se retrage sufletul se pustieşte

314. Petrecerea sufletului cu Domnul, aici stă tot miezul lucrării lăuntrice.

315. Răcirea este o stare amară şi periculoasă. (Ep. Teofan, idem, vol. I, nr.113).

316. Răcirea şi uscăciunea sunt de neînlăturat într-o viaţă trăită după Dumnezeu; căci fără ele repede ne îngâmfăm. (Ep. Teofan, idem, vol. I, nr.187).

317. Nesimţirea împietrită. (Ep. Teofan, idem, vol. I, pag.190).

318. Trupul, sufletul, duhul. (Ep. Teofan, idem; vol. II, nr. 264).

319. De îndată ce vă puteţi abate nădejdea, măcar, câtuşi de puţin de la Domnul, atunci Domnul se va retrage. (Ep. Teofan, idem, vol. III, nr. 449).

320. Prin ce se menţine darul în suflet şi pentru ce mai mult se retrage ? (Ep. Teofan, Scrisori către felurite persoane, pag. 350).

321. De ce se întâmplă răcirea ? (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. IV, nr. 602).

322. Atenţia este rădăcina vieţii duhovniceşti lăuntrice. (Ep. Teofan, Scrisori către felurite persoane, pag. 413).

323. Atâta vreme cât există plăcerea de sine şi mila de sine, nu vei avea izbândă. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. II, 316).

324. Vrăjmaşul cel mai de seamă pentru viaţa trăită în Dumnezeu, este grija de multe. (Ep. Teofan, Scrisori către diferite persoane, pag. 316).

325. Risipirea este cel dintâi asalt duşmănos pe care vrăjmaşul îl dă împotriva rânduielii lăuntrice. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. III, nr. 518).

326. Când noi suntem cu Domnul şi Domnul este atunci cu noi. (Ep. Teofan, idem, vol. III, nr. 519).

Trezvia şi buna cercetare

327. Un ostaş al Domnului trebuie să aibă doi străjeri veghetori : trezvia şi buna cercetare. (Ep. Teofan, Scrisori despre viaţa creştină, pag. 226).

328. Luarea sminte de sine, săvârşită cu inima, cu rugăciunea către Domnul. (Ep. Teofan, Scrisori către felurite persoane, pag. 394).

329. Vrăjmaşul mântuirii noastre are metodele lui. (Ep. Teofan, idem, pag. 395).

330. Ţinta de căpetenie a trăirii, ce trebuie avută în minte în timpul cititului. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. IV, nr. 703).

331. Nu-ţi scoate ochiul minţii din inimă. (Ep. Teofan, idem, vol. IV, nr. 707).

332. Multe necazuri ne pricinuieşte simţămintele dreptăţii. (Ep. Teofan, idem, vol. IV, nr. 707).

333. Ia aminte de sine şi ai treabă mai mult cu inima ! (Ep. Teofan, idem, vol. IV, nr. 707).

334. Fugi de săturare ! "V-aţi săturat, v-aţi îngrăşat, v-aţi lăţit !" (Ep. Teofan, idem, vol. IV, nr. 708).

335. Iată caleaşca nebună, care goneşte cu noi spre pierzare. (Ep. Teofan, idem, vol. IV, nr. 709).

336. Când slăbeşte căldura duhului, îmbărbătează-te ! (Ep. Teofan, idem, vol. IV, nr. 710).

337. Înălţarea, slava deşartă şi osândirea este un fum şi o putoare infernală. (Ep. Teofan, idem, vol. IV, nr. 711).

338. De îndată ce se va micşora smerenia, va da năvală răcirea. (Ep. Teofan, vol. IV, nr. 712).

339. Fără încordarea gândurilor, sufletul se va înţepeni. (Ep. Teofan, idem, vol. IV, nr. 715).

340. Slava deşartă este un tânăr de casă. (Ep. Teofan, idem, vol. IV, nr. 714).

341. Să citeşti, să cugeţi şi să-ţi aplici ţie, este scopul şi rodul citirii. (Ep. Teofan, idem, vol. IV, nr. 717).

342. Păcatul osândirii. (Ep. Teofan, idem, vol. IV, nr. 731).

343. Tulburarea. (Ep. Teofan, Scrisori despre viaţa creştină, pag. 90).

344. Atâta vreme cât ai plăcerea să dai şi să iei, nu aştepta pacea. (Ep. Teofan, idem, pag.100).

345. Judecând drept, în lume nu există lucruri, pentru care s-ar cuveni să ne supărăm. (Ep. Teofan, idem, pag.133).

346. Este o adevărată învăţătură creştină.

347. Sufletul fără necazuri nu este nimic. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. IV, nr. 745).

348. Calea spre împărăţia lui Dumnezeu e crucea. (Ep. Teofan, idem, vol. IV, nr. 746).

349. Pacea din inimă înseamnă să trăieşti în propria mulţumire. (Ep. Teofan, idem, vol. IV, nr. 726).

350. Supărarea şi ciuda este rodul părerii de sine. (Ep. Teofan, idem, vol. III, nr. 1476).

351. Ce înseamnă să te trezeşti şi ce înseamnă să te păzeşti. (Ep. Teofan, Ce este viaţa duhovnicească, 207).

352. Plăcerea de sine este un trădător lăuntric. (Ep. Teofan, idem, pag. 211).

Smerenia şi dragostea

353. Prin ce se dobândeşte smerenia şi dragostea ? (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. II, nr. 315).

354. Neputinţa năravului ne sunt lăsate uneori pentru smerenie. (Ep. Teofan, idem, vol. II; nr. 356).

355. Neputinţele năravului ne sunt lăsate uneori pentru smerenie. (Ep. Teofan, idem, vol. IV, nr. 556).

356. Smerenia este o armă nebiruită împotriva vrăjmaşului. Singura cale adevărată ce duce spre smerenie. (Ep. Teofan, idem, vol. IV, nr. 702).

357. Smerenia de sine însuşi încă nu este o smerenie, ci dorinţa şi căutarea ei. (Ep. Teofan, idem, vol. IV, nr. 730).

358. Inima înălţată. (Ep. Teofan, idem, vol. IV, nr. 744).

359. Pentru ce îi osândim pe alţii ? (Viaţa monahiei Magdalena din mănăstirea de maici, Eleţchi Znamenschi, pag. 24360. Sfântul Duh ne dă adevărata smerenie). (Inochentie, Mitropolitul Moldovei, Arătarea căii spre Împărăţia cerurilor, 1912, pag. 361. Neliniştea duhului şi patimile strică sângele şi vatămă sănătatea). (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. IV, nr. 694).

362. Propăşirea în viaţa duhovnicească se cunoaşte dintr-o conştiinţă din ce în ce mai adâncă despre netrebnicia proprie. (Ep. Teofan, idem, vol. IV, pag. 705).

363. Numai Dumnezeu şi sufletul, iată ce este monahul. (Ep. Teofan, idem, vol. IV, nr. 726).

Despre înşelare

364. Nu e nici un motiv să ne temem : ce se întâmplă la cei ce s-au mândrit. (Ep. Teofan, idem, vol. II, nr. 322).

365. Despre săvârşirea meşteşugită a rugăciunii lui Iisus către toţi. (Ep. Teofan, idem, vol. VII, nr.1102).

366. Oricine dintre cei ce se străduiesc în acelaşi chip spre nimicire. (Sfântul Macarie cel Mare. Omilii duhovniceşti, ed.1820, pag. 468 - 469).

367. Dacă smerita cugetare şi dragoste, simplitatea şi bunătatea, nu vor fi strâns legate cu rugăciunea, atunci rugăciunea singură ne poate aduce prea puţin folos. (Sfântul Macarie cel Mare, idem, pag. 374).

368. Ce este de la Dumnezeu vine de la sine, atunci când, nici un gândeşti. (Sfântul Grigorie Sinaitul, Filocalia, vol. V, pag. 252).

369. Iată care este pricina gândurilor ! (Ep. Teofan, Scrisori despre viaţa creştină, pag. 64).

370. Pentru propăşirea în rugăciune şi pentru fuga de înşelare e nevoie de o lepădare de sine, care ne învaţă să căutăm în rugăciune numai luarea aminte. (I. Socolov, ep. Ignatie, Breanceaninov, partea II-a, Apendice, pag. 242).

371. Unii susţin că din îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus urmează, înşelarea. În însuşirea unei asemenea păreri se cuprinde o grozavă hulă împotriva lui Dumnezeu, se cuprinde o înşelare vrednică de compătimire. (Ep. Ignatiev, Opere, vol. I, pag. 215, 217).

372. Nebunia din pricina rugăciunii 1ui Iisus se poate produce atunci, când săvârşind această rugăciune, cineva nu se leapădă de păcate şi de obiceiurile păcătoase. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. IV, nr. 912 şi 913).

373. În vremea săvârşirii rugăciunii mintale, atâta vreme cât ea este de sine ostenitoare, sau lucrătoare, cei ce nu o conduc cu o mână iscusită se şi abat în cea mai mare parte din cale. (Ep. Teofan, Scrisori din viaţa duhovnicească, p.136).

374. Rugăciunea adevărată neînşelată. (Ep. Teofan, Scrieri despre viaţa duhovnicească, pag. 207-208).

375. Deosebirea căldurii din inimă în vremea rugăciunii mintale. Părinţii plini de experienţă, care deosebeau răspicat o căldură de alta, se încordează să se statornicească numai în starea dinaintea Domnului, cu o deplină lăsare în mâinile Lui. (Ep. Teofan, idem, pag. 236 -238).

377. Nu te înşela cu dulceaţa lăuntrică, fără cruce e primejdioasă. (Viaţa monahiei Magdalena, pag.15).

378. Din ce pricină se întâmplă înşelarea în vremea săvârşirii rugăciunii lui Iisus ? (Ep. Teofan, Scrisori către felurite persoane, pag. 415).

379. Îndrumare despre introducerea meşteşugită a minţii în inimă cu ajutorul respiraţiei naturale, care mijloceşte dobândirea rugăciunii mintale. (Ep. Ignatiev, Opere, vol. V, pag.114-115).

380. Înainte de orice trebuie să păzeşti trei lucruri : lipsa de griji, conştiinţa curată şi nepătimirea. Fiinţa lucrării lăuntrice. (Prea Cuviosul Simeon Noul Teolog, Filocalia, vol. V, pag. 507).

381. Nu te abate spre unele metode din afară în vremea când săvârşeşti rugăciunea lui Iisus. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. IV, nr. 718 şi 721).

382. Hula împotriva rugăciunii ce se face cu numele lui Iisus; atribuirea unei lucrări rele şi vătămătoare pe seama acţiunii ce o săvârşeşte acest nume, sunt egale cu hula, pe care au rostit-o fariseii împotriva minunilor făcute cu Domnul.

383. Caută, nu se află la cineva Viaţa Stareţului Paisie de la Neamţ ? Acolo se cuprind predosloviile alcătuite de Stareţul Vasile. Aceste articole limpezesc mult însemnătatea mecanismului în lucrarea rugăciunii lui Iisus. Ele îţi vor ajuta şi dumitale să înţelegi totul aşa cum se cuvine. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. IV, nr.732).

384. Scrierile Părinţilor ruşi, mai ales scrierile Stareţului Vasile, se poate şi trebuie să fie recunoscute drept prima carte către care trebuie să se adreseze cei ce vor să se ocupe cu succes, cu rugăciunea lui Iisus. (Ep. Ignatiev, Opere, vol. II, pag.254, ed. 1905).

385. Călugării care, respingând îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus, şi, în genere, lucrarea minţii, se mulţumesc cu rugăciunile din afară, nu pot scăpa de "părere !", aşa cum ne lămureşte Stareţul Vasile de care am pomenit. (Ep. Ignatiev, Opere, vol. I, pag.255).

Învăţătura Stareţului Paisie despre tugăciunea lui Iisus ce se săvârşeşte de către minte în inimă

Protoiereul Serghie Cetvericov. Din istoria stareţilor ortodocşi. Stareţul moldovean Paisie Velicicovschi. Viaţa lui, învăţătura şi înrâurirea asupra monahismului ortodox, 1836.

Taina mântuirii descoperită prin rugăciunea neîncetată

(Din povestirile unui pelerin despre lucrarea harică a Rugăciunii lui Iisus, Ed. Lavrei Serghie, cu hramul Sfintei Treimi, 1911, pag. 40). (Fragmentul este luat din numerele revistei "Troilcoe Slovo" din anul 1911, de sub redacţia Episcopului Nicon).

Învăţătura despre rugăciunea stareţilor din Valaam

Schimonahul Agapie Schimonahul Varlaam Schimonahul Nazarie

    Indice alfabetic asupra autorilor extraselor ce s-au făcut de Sfinţii Părinţi şi de nevoitorii din zilele noastre, ce au intrat in culegerea de faţă.

Diadoh sfinţitul : 237

Efrem Sirul, prea cuv. 67

Filimon, prea cuv. avva : 60

Grigore Palama, sfinţitul : 52,166, 252

Grigorie Sinaitul, sf. părinte : 379, 368

Ignatie Breanceaninov, episcop : 37, 74, 90,148,191-194,196,199, 200-205, 220, 221, 227, 255, 270, 307, 370, 304, 371, 374, 379, 382, 384, 385

Ignatie şi Calist Xantopolis : 65

Inochentie, mitrop. Moscovei : 360

Ioan Gură de Aur : 62

Ioan Carpatinul : 230

Ioan Casian Romanul : 253

Ioan prea cuv. : 299, 233, 278

Ioan Serghiev, Kronştadtschi : 239

Isaac Sirul : 238

Isaia, avva :102

Isihie presb. Ierusalimului : 64

Iustin, episcopul :185

Macarie cel Mare : 236, 366, 367

Magdalena monahia : 359, 377

Marcu Pustnicul, sf. părinte : 234, 235

Nil Sorschi, prea cuv. : 59

Paisie Velicicovschi, arhim. : 17, 97

Petru episcopul : 231

Serghie, arhiep. fost patriarh : 167

Simeon Noul Teolog : 51

Simeon Tesaloniceanul : 51

Teofan, episcopul : 1-6, 18-37, 39-50, 53-58, 61-62, 65-73, 75-89, 91, 96, 98, 147, 149-165, 168-182, 184-190, 195, 197, 198, 206-219, 222-226, 228, 240, 251, 206-219, 254, 256, 269, 271-277, 280-303, 305-358, 361-369, 372-373, 375-376, 378, 381, 383

Varsanufie şi Ioan, prea cuv. : 229, 235, 278

   În afară de Părinţii citaţi mai sus în indicele alfabetic, în învăţăturile despre rugăciune ale Arhimandritului Paisie Velicicovschi şi ale Schimonahului Vasile, se află extrase din operele următorilor Sfinţi Părinţi :

Atanasie Sinaitul

Grigorie Palama

Grigorie Sinaitul

Diadoh

Dimitrie al Rostovului

Dorotei, avva

Filotei Sinaitul

Fotie patriarhul

Ignatie şi Calist Hantopolis

Isaac Sirul

Isaia pustnicul

Isihie presbiterul

Ioan Gură de Aur

Ioan Casian Romanul

Ioan Scărarul

Macarie cel Mare

Marcu Efeseanul

Maxim Mărturisitorul

Nichifor Pustnicul

Nil Sorschi

Petru Damaschinul

Simeon Noul Teolog

Simeon Tesaloniceanul

Vasilie cel Mare

AL LUI NICHIFOR CEL DIN SINGURĂTATE

CUVÂNT DESPRE TREZVIE ŞI PAZA INIMII DE NETĂGĂDUIT ŞI PREA MULT FOLOS

SCARA

de cele cuprinse în cartea aceasta care este :

CUVÂNT PENTRU CUMPĂTUL ŞI PAZA INIMII

I. Îndemn sub flacăra sabiei de foc

  Aici, prea fericitul Nichifor, marele dascăl din Singurătate, cuvântează către cei căutători, să-i înveţe măiestria măiestriilor şi ştiinţa ştiinţelor; care părtaşi ne face la preamărita cuviinţă şi îndumnezeitoare slavă a lui Hristos.

II. Călăuziri duhovniceşti de la Părinţii sinaiţi

Din viaţa Părintelui nostru Antonie

Din ale Sfântului Teodosie începătorul vieţii de obşte

Din ale Sfântului Paul din Latras

Din cele ale vieţii Sfântului Sava

Din cele ale vieţii Sfântului Agaton

Din cele ale lui Avva Marco către Nicolaie

Din ale lui Ioan Scărarul

Dintre ale lui Avva Isaia

De la Macarie cel Mare

Din cele ale lui Diadoh de Foticeia

Din ale Sfântului Arsenie

Din cele ale lui Isaac Sirul

Din cele ale lui Ioan Scarpantos

Din Simeon Noul Teolog

III. Învăţătura de întrebare şi răspuns a preafericitului Nichifor despre luarea aminte.

IV. Unde a spus pe scurt minunatul meşteşug al rugăciunii inimii, după cum l-a arătat şi l-a povăţuit

Avva Nichifor cel din Singurătate.

I. ÎNDEMN SUB FLACĂRA SABIEI DE FOC

   Câţi din dragoste vă mistuiţi de dorul de a vă învrednici de preamărita cuviinţă şi dumnezeiasca străluminare a Mântuitorului nostru IISUS HRISTOS;

Câţi din izbucnirea inimii voastre vă îndemnaţi pe voi înşivă a primi întru adâncul înţelegerii voastre Focul cel mai presus de ceruri;

Câţi cu simţirea "încercatei trăiri" vă sârguiţi a câştiga împăcarea cu Dumnezeu;

Câţi năzuiţi a ajunge şi agonisi comoara cea adânc ascunsă întru ţarina inimii voastre, tăgăduiţi toate cele ce sunt ale lumii;

Câţi râvnă aveţi să vă aprindeţi şi spre sărbătoare să vă împodobiţi cu făcliile cele duhovniceşti; lepădaţi de la voi, cu totul, pe cele de faţă;

Câţi aveţi voire tare ca prin "încercata trăire" şi prin arcana cunoştinţă să vă cuceriţi Împărăţia Cerurilor, pe care la lăuntrul vostru o purtaţi, veniţi dară şi cu amănuntul vă voi lămuri pe voi fără de încetare, despre această minunată ştiinţă, mai mult decât doctrina - ştiinţă a vieţii cereşti - prin a cărei meşteşugire, cel ce o lucrează pe ea, lesne ajunge, în chip lăuntric; până la limanul Isihiei, al liniştei despătimite. Prin aceasta însă, fără de trudă şi dincolo de sudoare o vei afla tu, dar nu scutit de anumite rătăciri şi de puţin a înşelării de la diavol; de care, însă, numai atunci urmează să ne fie nouă teamă, când vom umbla în afara vieţii acesteia, pe care aici o descopăr vouă, prin vorbirea ce am început să rostesc, fiind abătuţi departe de la ascultare. Aşa precum, mai de mult, însuşi omul cel dintâi - Adam - defăimând porunca şi pe însuşi Dumnezeu, s-a întovărăşit şarpelui şi, credincios socotindu-l pre acesta, s-a îndestulat până la săturare de roada înşelăciunii lui, ademenindu-se în adâncurile morţii şi întunecimile şi stricăciunile cele mai ticăloase, singur surpându-se pe sine însuşi şi împreună cu dânsul şi pre toţi urmaşii săi. Întoarceţi-vă dară de la aceasta; sau a zice mai potrivit şi mai spre folos tuturora : fraţilor, în tot chipul scârbă să ni se facă de sfătuirea de şarpe şi de rătăcirea către cele ce ne lunecă spre afară. Împăcarea cu Dumnezeu, precum şi unirea cu El nu putem întru alt chip a o dobândi, de nu ne vom întoarce, mai întâi, către noi înşine. - atâta cât ne este nouă cu putinţă aceasta - şi mai mult încă, de nu vom intra pe "Calea dreaptă de sus", rupându-ne de rătăcirea lumii şi din grija cea deşartă a veacului şi mintea de nu o vom ţine aţintită, fără clintire către Împărăţia Cerurilor, care înlăuntrul nostru se află. De altminteri, pentru aceasta, petrecerea cea monahicească este numită : măiestrie a măiestriilor şi ştiinţă a ştiinţelor. Fiindcă, această rânduială sfântă nimic nu are asemănător cu meşteşugurile şi aşezământurile cele obişnuite ale oamenilor. Toate fiind aşa rânduite, încât mintea noastră deplin întoarsă chiar şi de la cele mai bune ale inimii, dintru totul de cele pământeşti să se lepede. Unul ca acesta, auzi-va din nou : Duhul suflă unde vrea ! şi dacă de unele ca acestea, ce sunt numai ale lucrării de trăire în duh, ne putem îndoi în aşa chip, necrezându-le, atunci cum se va putea oare revărsa peste noi înţelegerea celor ale vederii în duh, fiindcă lucrarea trăirii duhovniceşti treaptă de temelie a vederii în duh este.

II CĂLĂUZIRI DUHOVNICEŞTI DE LA PĂRINŢII LINIŞTII

   Deoarece, despre unele ca acestea unora nu le este cu putinţă a se da biruiţi fără dovezi din Scripturi, şi noi aducem din vieţile sfinţilor asemenea dovezi şi, anume pe acelea pe care ni le-au lăsat pecetluite ei înşişi în scris. O frântură de la Marele Antonie şi în urmă şirag, una câte una, fapte şi cuvinte preamărite, vrednice de a fi aduse spre crezare pentru cele mărturisite de noi.

Din viaţa şi petrecerea Sfântului şi părintelui nostru Antonie

   Doi fraţi au mers odată la Avva Antonie pe când trăia el în munte. Pe cale fiind ei şi lipsindu-se de apă, unul dintr-înşii a murit. Celălalt se sfârşea şi el în chinuri şi neputând merge mai departe îşi aştepta moartea. Stând în muntele său, Avva Antonie a strigat deodată către cei doi monahi ce se întâmplau să fie atunci pe acolo, şi cu grabă îi îndemnă : luaţi un ulcior cu apă şi repede umblaţi pe calea Egiptului. Doi fraţi veneau încoace; unul din ei a murit acum, celălalt moare şi el îndată dacă nu veţi sârgui. Uite mi s-a făcut descoperirea aceasta chiar acum când stăteam la rugăciune. Au purces călugării aceia şi au aflat aşa precum le-a spus sfântul. Pre cel mort l-au îngropat, iar pe cel sleit de puteri, după ce l-au întărit cu apă, l-au dus bătrânului. Și era depărtarea acelui loc de o zi. Se va întâmpla poate să întrebe cineva : pentru ce Antonie nu a vorbit mai înainte ca cel dintâi să fi murit ? O întrebare ca aceasta e nepotrivită şi înşelătoare. Nu sta în puterea marelui Avva să facă judecata de moarte cuiva. Lui Dumnezeu numai i se cuvine aceasta; cel ce a şi hotărât aşa, pentru unul, să moară, iar lui Antonie să-i arate sfârşitul aceluia cât şi primejduirea celuilalt. Ceea ce e de minune, e aceasta : e vrednicia lui Antonie, care în munte depărtat aflându-se stătea în veghe tare cu inima lui, rugându-se şi atunci Dumnezeu i-a arătat lui în vedere minunat acele ce se petreceau într-o aşa depănare; da, întru inima lui, acolo, Dumnezeu s-a descoperit pe sine. Cu adevărat, aşa cum şi Ioan al Scării zice : La început l-a curăţit cu postul Său pre iubitorul, strălucindu-i apoi mintea prin lumina Lui şi făcându-l, prin îndumnezeire, asemenea cu El. Tocmai despre aceasta vom afla înţeles în cele ce urmează :

Dintru ale Sfântului Teodosie începătorul vieţii de obşte

    Atât era de rănit de săgeata dragostei celei ce se păstra în cătuşele iubirii, încât cu el aflăm împlinită prin înfăptuire, acea înaltă şi dumnezeiească poruncă : pre Domnul Dumnezeul tău iubeşte-L din tot sufletul tău, din toată puterea ta şi toată inima ta. Iară aceasta nu a putut-o ajunge fără numai pururi aţintindu-şi toate puterile fireşti ale sufletului său, către nimic altceva din cele de faţă, decât către Acela, Atotziditorul nostru. Puterile sufletului; pre cele ale înţelegerii, pre acestea le numesc eu însuşirile de temei ale sufletului. Și el în acestea se întemeia, pe mulţi îndrumând, iar pre mulţi mustrându-i, deopotrivă tuturor şi într-un chip sănătos înfricoşat dar şi binevoitor şi blând întru toate. Și cine oare avea, cu cei mulţi, vorbiri obşteşti mai pline de folos decât acestea ? şi cine, era aşa de puternic ca el, întru adunarea din afară a simţurilor şi întru luare aminte a întoarcerii spre cele mai dinlăuntru ? şi cine mai destoinic în folosirea lor acolo ? Aşa încât mai liniştit îl afli cu liniştea minţii lui, în zgomotul celor mai tumultoase adunări, cu cei mulţi, decât de liniştea de care. s-ar fi bucurat un altul din sihăstria cea mai însemnată. Fiindcă el, cu nimic nu era mai puţin însingurat, în plin alai al celor mulţi, decât în petrecerea cea din plinul pustietăţii. Și în acest chip, bărbatul acesta, marele Teodosie, prin strângerea simţurilor şi prin întoarcerea întregii luări aminte spre lăuntrul minţii, pe care a învăţat-o printr-o prea lungă osteneală, s-a ridicat la o atât de suită treaptă a desăvârşitei iubiri de Dumnezeu, încât adevărat s-a putut zice despre el că a fost un rănit al dragostei.

Dintru ale Sfântului Arsenie

    Cu privire la preaminunatul Arsenie să ne amintim acestea : el nu a trimis cuiva nici întrebări în scris şi nici răspunsuri în epistole nu a dat. Fireşte, nu fiindcă i-ar fi fost lui lipsă darul de a scrie sau cel de a vorbi cu podoabă, întrucât la acestea era om desăvârşit. A cuvânta în chip ales lui mai uşor îi era decât altora graiul cel obişnuit. De cele ce am zis erau în el hotărâte din străduinţa ce o punea spre a-şi agonisi tăcerea şi din smerenia care-l împingea să depărteze orice dare în vileag. Din pricina aceasta chiar şi în biserică sau la adunări, el se silea, cu grija cea mai întreagă, să se ferească de a face vădit, sau de a fi privit de cineva, ci după un stâlp sau altă adăpostire, se aşeza şi se acoperea pre sine, sau în amestecul cu alţii se ţinea nevăzut. Din acestea el a câştigat anume şi mai mare putere de a fi cu luare aminte către sine şi de a se aţinti necurmat asupra sa însuşi, ca să ajungă astfel mai cu lesnire să se răpească în Dumnezeu. Aducem dară şi altora, drept izvod, pilda acestui mare bărbat, pe care cu îndreptăţire l-a numit cineva înger pământesc, că ne-a arătat nouă cum să ne fie mintea adunată şi întocmită aşa ca să se suie fără greutate la Dumnezeu.

Dintre cete ale Sfântului Pavel, cel din Latras

   Aşa era dumnezeiescul Pavel : locuind în munţi şi în laturi pustii, folosindu-se de fiarele sălbatice ca de vecini şi de tovarăşi. Dar s-a întâmplat odată, coborând din Lavră, de s-a învoit să primească a fi îndrumătorul fraţilor. Și sfătuia el şi îi învăţa să-şi alunge teama, ca nu cumva din puţinătatea sufletului fraţii să se înstrăineze de lucrarea virtuţilor grele, fiindcă el nu dorea să lase mai prejos vreuna din ele. Aşa, în toate, cu grijă şi măsură, înrâurea în chip stăruitor şi avea dorirea să vieţuiască după înţelegerea evanghelicească, cu însufleţire cârtind împotriva duhului stricăciunii. O ! Cum învaţă acest dumnezeiesc părinte pre ucenicii săi să cunoască metoda ! Să poată îndepărta prin aceasta toate războirile patimilor. Fiindcă întru aceasta stă izbânda metodei şi întru nimic altceva.

Dintre cele ale vieţii Sfântului Sava

   Dumnezeiescul Sava călăuzea pe monahi după canonul acesta : Nu îngădui să locuiască în Lavră şi să aibă chilie deosebită numai aceluia care învaţă pe de rost rânduiala monahicească şi care era în stare să-şi puie paza minţii şi să-şi izgonească gândurile vrăjmaşe şi să-şi spulbere din cugetul său toată amintirea celor pământeşti, dovedindu-se totodată, zdravăn şi sănătos cu trupul. Iar de se află vreunul care să întreacă pe ceilalţi prin vlaga mădularelor şi a voiniciei lui, îi dăruia loc să-şi zidească singur chilia. Iată,. aşa, acest mare avva cerea, mai înainte de toate, paza minţii de la toţi fraţii pe care îi îngăduia sub oblăduirea sa; nu le dădea, altminteri, dreptul la chilie ca să se poată învrednici a sluji lui Dumnezeu în linişte. Ce vom face noi, dară, stând în chilii ? Nefolositori şi trândavi vom sta ? Sau oare ne vom deprinde şi noi, după duhovniceasca îndrumare, întru păzirea minţii ? Întrebat-a pe Avva Agaton un oarecare frate, zicând : "Spune-mi părinte, ce este mai mare : truda cea cu trupul sau păzirea lăuntrică a sufletului ?" şi bătrânul a răspuns : "Omul e asemenea cu pomul, sârguinţa cea trupească frunzele sunt; veghea cea dinlăuntru roadă este. Și fiindcă, aşa precum e scris : "Tot pomul care nu aduce rod bun se va tăia şi în foc se va arunca", este vădit că toate ostenelile noastre vor trebui să ne ducă către legarea rodului, adică paza minţii". O anume însemnătate o aflăm însă şi în folosirea frunzelor, aceasta pentru fala şi înveşmântarea pomului. Avva, astfel, nu a veştejit strădania noastră cu trupul, întruchipată în frunze, ci ne-a descoperit, printr-un ales chip, cum trebuie noi să ne-o însuşim. Cât de minunat ne-a arătat sfântul aceasta, că sterpi ieşiţi de la credinţa adevărului sunt toţi acei ce, fără paza minţii fiind, se laudă pe sine numai cu viaţa lor de înfăptuire, pe unii fără paza minţii şi care neavând nimic, fără numai frunzele, munca lor de nevoinţă adică, nu se vor lipsi de a fi retezaţi şi focului aruncaţi. Grozav, o, părinte, este acest cuvânt al tău

Dintre cele ale lui Awa Marco către Niculaie

   Oare, tu fiule, îţi doreşti ţie însuţi o proprie şi casnică făclie a luminii tale cugetătoare şi anume marea ştiinţă duhovnicească pe care să o poţi avea pururea aprinsă şi străluminătoare întru lăuntrul tău şi dintru folosinţa căreia să poţi fără primejdie umbla prin noaptea cea adâncă a veacului acesta ? Aşa, paşii tăi se vor călăuzi sub oblăduirea Domnului, încât să doreşti drumul Evangheliei, ca să pot, audă cuvântul proorocului, să îţi arăt ţie calea cea minunată şi care anume aceasta este : prin credinţă învăpăiată, prin dorire tare şi prin rugăciune, tu să te faci următor şi părtaş poruncilor Bunei-Vestiri a Domnului, care desăvârşirea ne învaţă, şi de asemenea că : descoperirea măiestriei duhovniceşti nu are nevoie de truda războirilor cu trupul, ci ne cere numai singur războiul sufletului şi al minţii adunate întru necurmata luare aminte, din frica şi dragostea lui Dumnezeu; prin care măiestrie şi meşteşug, uşor vei putea să înfrunţi haita viciilor şi duhurilor vrăjmaşe. Biruinţa voieşti asupra viciilor ? Atunci caută adunat fiind întru tine, prin rugăciune şi cu ajutorul lui Dumnezeu - pătrunzând întru adâncul inimii tale - să te poţi întâlni cu aceşti trei uriaşi : uitarea ta zic, uşurătatea ta şi neştiinţa ta, pe care se sprijină puterea filistenilor din tine, cei ce sunt sprijinul străinilor cugetători şi prin care viciile odată întoarse în sufletele din care fuseseră izgonite, cu aceste rămăşiţe ale lor, lucrează prin ele, trăiesc din ele şi stăpânesc pe acele suflete ce iubesc plăcerea. Fiindcă prin păzire şi veghea minţii, cu ajutorul cel de sus, noi descoperim lucruri ce multora sunt necunoscute şi numai aşa prin multă trezvie şi prin rugăciune vei ajunge tu să te liberezi de tirania acestor trei uriaşe rele. Fiindcă prin cunoaşterea adevărului, prin pomenirea înlăuntrul nostru a Logosului, Cuvântului lui Dumnezeu, prin buna râvnă a voinţei noastre unită cu puterile de har, de ne vom sili fără clintire a rămâne în inimă şi cu toată grija pe aceasta a o păzi, se va nimici dintre noi toată urma uitării, neştiinţei şi uşurătăţii. Fă dară şi tu o aşa osteneală şi vezi cât de bine se împacă între ele toate zicerile acestea duhovniceşti; priveşte cât de lămurit te îndeamnă ele spre a cunoaşte trezvia. Iată, aceasta este zestrea noastră de moştenire şi aceştia sunt Părinţii noştri înaintaşi, precum şi felul în care grăiau ei odinioară.

Din ale lui Ioan al Scării

   Omul liniştii duhovniceşti, isihastul, adică, este acela care străduieşte ca partea lui cea netrupească în casa trupului să o cuprindă, păstrând-o acolo, ceea ce este mai presus de înţelegere, paradox. Acela este un liniştitor, un isihast, care poate zice precum sfânta cântare : "Eu dorm, dar inima mea veghează" (Cânt. Cânt. V, 2). Închide, dară, uşa la cămara trupului tău şi uşa la sunetul limbii tale, iar înlăuntrul tău, pre poarta duhurilor. Întocmit la adânc întru aşa chip, ia seama de sus - de ştii într-adevăr să o faci aceasta - şi atunci şedea-vei cum şi când, de unde şi câţi şi în ce fel se silesc furii să vină să-ţi răpească poama viei tale celei duhovniceşti. Atunci straja cea cu grijă mult veghetoare se va scula grabnic şi va face rugăciune, apoi şezând iară la aceiaşi lucrare a sa, de mai înainte, o ţine pre aceasta cu bărbăţie. Una este, dară, veghea gândurilor şi alta este trezvia minţii. Și precum este de îndepărtat răsăritul soarelui, pe atâta mai înaltă şi mai grea este aceasta de a doua faţă de cea dintâi. Fiindcă după cum tâlharii nu mai au îndrăzneala să mai dea năvală cu uşurătate de îndată ce au zărit atârnată undeva pe armura cea împărătească, tot aşa nu cu uşurinţă se va prăda de tâlharii cei duhovniceşti ai săi, acel ce şi-a legat în inimă armura rugăciunii. Înţelegi dară tu, din mărturisirea aceasta, despre lucrarea cea minunată a acestui mare avva ca o limpede dovadă mai presus de dovada cuvintelor ? De una ca aceasta să ne apropiem, noi ce umblăm prin întuneric, pentru că mai înainte de aceste izbăvitoare de suflet ale Duhului, noi nefiind ascultători petrecem ca într-un război din toi de noapte. Ci iată ceea ce moştenim de la cei de altă dată, călăuzirile lor către însingurare, toate acestea, câte Părinţii ni le-au lăsat nouă drept pravile de temelie.

Dintre cele ale lui Avva Isaia

   Când cineva s-a despărţit pe sine de calea cea de-a stânga, care duce la pierzare şi şi-a descoperit cu limpezime toate păcatele pe care le-a făcut faţă de Dumnezeu, prin aceasta nu-şi poate vedea, totuşi, pe deplin, păcatele şi nici seama nu-şi poate da despre toată răutatea lor, câtă vreme nu din pocăinţă amară a ajuns la despărţirea de ele. Numai cei ajunşi la măsura aceasta, aceştia pot afla plângerea, rugăciunea şi pre umplerea de ruşine înaintea lui Dumnezeu, numai amintirea stricatei iubiri pe care o purtau viciilor. Să ne luptăm dară fraţilor, pre noi înşine aşa dintru toată puterea noastră şi Dumnezeu va lucra cu noi, după mare mila sa. Iară dacă inima noastră nu o putem păzi aşa precum Părinţii noştri, să ne silim cel puţin atâta cât ne este puterea, să ne păzim fără păcat mădularele, aşa precum Dumnezeu o cere, să avem încrederea, că după vremea de foamete venită asupra noastră, Domnul se va milui, aşa precum a făcut-o cu sfinţii Săi. Prin toate acestea, marele Avva mângâie nespus pre cei slabi, când le zice : "Pre inima noastră de nu o vom păzi precum Părinţii, cel puţin mădularele trupului să le păzim, aşa precum o cere Dumnezeu, iară El îşi va face milă de noi".' Mare este îngăduinţa şi pogorământul acestui Avvă.

De la Macarie cel Mare

   Dreptarul de început, stăpânitor asupra luptătorului celui din aria duhovniciei acesta este : În inimă intrând să pornim război asupra satanei, să-l urâm pre el şi fără preget să ne împotrivim înrâuririlor lui, bătălie dând asupră-i. Dacă însă cineva îşi păzeşte trupul său de stricăciune şi desfrânare numai dintr-o călăuzire de afară, a celor ce se văd, dar la lăuntrul cu gândurile preacurveşte şi se desfrânează înaintea lui Dumnezeu, nimic nu foloseşte dintru acestea, trupul său, chiar păstrându-şi-l feciorelnic. Fiindcă este scris : "Oricine se uită la femeie poftindu-o pe ea, a şi preacurvit cu dânsa în inima sa" (Matei, V, 28). Este o desfrânare pe care cu trupul o împlinim; dar mai este o altă desfrânare pe care o desăvârşim cu sufletul, când acesta s-a unit cu satana. Ar părea aici că acest părinte preamărit se rosteşte ca împotriva celor ce încă mai sus aduse de către Avva Isaia. Dar nu este aşa. Fiindcă şi el ne porunceşte aşa precum însuşi Dumnezeu o cere; trupurile să le păzim de la toată întinarea. Dar el nu numai curăţenia trupului o caută, ci şi pre cea a cugetelor şi aşa pornind de la poruncile Evangheliei, tot întru acestea ne statorniceşte.

Din cele ale lui Diadoh de Foticeia

   Cel ce a ajuns să locuiască pururea întru inima sa, a ieşit cu totul de la cele deşarte ale vieţii. Fiindcă unul ca acesta umblând în duh nu poate să mai fie cunoscut de dorinţele trupeşti. El drumurile şi le străbate prin cetatea virtuţilor, având însăşi aceste virtuţi ca pre nişte portari. Iată de ce atunci uneltirile pe care diavolii le ridică asupra sa devin zadarnice. Dreaptă grăire are sfântul : că uneltirile vrăjmaşilor se fac zadarnice când ne sălăşluim într-un anume fel, la adâncul inimii noastre şi o păzim pre aceasta prin trezvie, în toată vremea cât petrecem acolo. Dar iată, nu avem mai mult răgaz pentru destăinuirea de faţă, deoarece năzuim să aducem rânduit, şi din toate celelalte ale sfinţilor Părinţi. De aceea, după ce aducem pomenire în scurt despre una sau alta, repede cuvântul ni se curmă.

Dintre cele ale lui Isaac Sirul

   Intră întru tainiţa ta cea mai dinlăuntru şi acolo vei descoperi şi tainiţa cerească. Amândouă numai una şi aceeaşi sunt, printr-o aceeaşi poartă într-amândouă pătrunzi. Scara acestei împărăţii cereşti se află tăinuită înlăuntrul tău şi anume în suflarea ta. Botează-te; aşa dară, pre tine însuţi de păcate şi afla-vei acolo, în adâncimea cea din suflet, scară pe care vei putea să te înalţi.

Din ale lui Ioan din Scurpantos

   Timp îndelungat şi grea osteneală avem trebuinţă la rugăciune, spre a afla întru statornicia netulburată a minţii pre acel alt cer din inimă în care Hristos locuieşte, aşa precum Apostolul zice : "Au nu vă cunoaşteţi pre voi înşivă bine, că Hristos este în voi ? numai, dacă nu v-aţi dovedit cumva nevrednici" (II, Cor. XIII, 5).

Din Simeon, Noul Teolog

   Îndrăzneală aflat-a Lucifer dimpreună cu toţi diavolii săi, îndrăzneală prin care a viclenit izgonirea omului, prin neascultare, din Rai de la Dumnezeu; îndrăzneală să tulbure şi să muncească partea cea cugetătoare a omului şi noaptea şi ziua - în chip gânditor, aceste înţelese. - adică în vremea uscăciunii cât şi în vremea plinătăţii. Cugetul unuia, iar al altuia puţin şi încă al altuia cu toată puterea clătinându-l : Împotriva acestor viclenii nu este alt chip de a fi întărit; fără numai prin de-a pururea pomenirea lui Dumnezeu. Aşadar, prin puterea Crucii, de s-a pecetluit în inimă dumnezeiasca Lui pomenire, mintea se va întemeia întru neclintire. Spre aceasta dealtminteri ţinteşte şi toată străduinţa războiului duhovnicesc, pe care fiecare creştin trebuie să-l ducă; adică, a se nevoi către stadiul desăvârşirii lui Hristos, iar de nu aşa, în zadar se luptă. În acest război stă şi toată pricina felurimii nevoinţelor şi a întregii grele suferinţe a ascezei pentru Dumnezeu. Iară acestea toate sunt numai ca să plece din cumpăna îndurărilor Celui Bun şi să-i dea din nou spre slava cea dintâi şi Hristos să se pecetluiască în partea lui cugetătoare - adică în latura sa duhovnicească, aşa cum Apostolul grăieşte şi el : Fraţilor, învăţaţi-vă. dară. - dintru acestea - că avem la îndemână un meşteşug, o măiestrie duhovnicească, o anume metodă; care duce repede spre lucrătorul ei la despătimire şi la vederea lui Dumnezeu. Să fiţi încredinţaţi că toată lucrarea cea din afară, precum frunzele pomului fără rod, aşa este socotită înaintea lui Dumnezeu, iar tot sufletul, care nu are paza minţii se osteneşte în zadar. Să ne păzim, prin urmare, ca nu cumva să ne sfârşim viaţa fără rod, şi de prisos, să ne căim apoi în veşnicie.

III. ŞI AU ZIS ASCULTĂTORII UCENICI

   Şi au zis ascultătorii ucenici : Din cele aduse până aici am putut afla : cum este trăirea celor ce sunt plăcuţi Domnului; şi că este o anumită lucrare, care unită cu dragostea, de Dumnezeu, liberează sufletul de patimi într-un timp scurt; precum şi despre ceea ce are trebuinţă acel ce dă lupta întru Hristos. Da, de toate acestea noi nu ne mai îndoim acum, ci ne aflăm încredinţaţi despre ele.. Dar ne rugăm încă a ne mai învăţa :

Întrebare :

   Ce este luarea aminte şi cum se învredniceşte cineva a o afla pre ea ? Despre o astfel de lucrare suntem cu totul neînvăţaţi.

Răspuns :

   Întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce a zis : "Fără de Mine nu veţi putea face nimic". Pre El chemându-L ajutor şi împreună lucrător, mă voi ispiti şi eu, după putinţa mea, a vă arăta vouă ce anume este această luare aminte şi cum, de va voi Dumnezeu, ea se va putea lucra de către voi înşivă. Unii dintre sfinţi au zis despre luarea aminte că este paza minţii, iar alţii păzirea inimii. Alţii : trezvie, într-alt chip. Toate acestea însă, numai pre una, şi aceeaşi arată. Aşa precum cineva voind a spune ceva despre pâine, ar zice felie sau îmbucătură. Aşa să înţelegem şi despre aceasta. Ascultă dară şi tu şi învaţă cu de-amănuntul ce este luarea aminte şi care sunt desluşirile ei limpezi. Luarea aminte este cugetarea curată spre pocăinţa adevărată. Luarea aminte este sufletului chemarea cea de a doua oară. Luarea aminte este urâciunea de lume şi zălogul nezdruncinat al întoarcerii la Dumnezeu. Luarea aminte este dezbrăcarea de păcat şi însuşirea din nou a virtuţilor desăvârşite. Luarea aminte este ridicarea fărădelegilor noastre şi chezăşia de neîndoielnică însoţire cu Dumnezeu. Luarea aminte este temelia dumnezeieştii vederi şi încă mai vârtos pricinuitoarea acestei vederi. Prin ea, Dumnezeu descoperindu-şi faţa, se arată minţii în chip lămurit. Luarea aminte este desturbarea minţii, sau mai curînd statornicirea ei, cu care sufletul a fost dăruit din mila lui Dumnezeu. Luarea aminte spargere gândurilor este, într-un anume chip, precum şi palat şi visterie împărătească a pomenirii de Dumnezeu şi a bunurilor ce din ea ne vin. Luarea aminte născătoarea credinţei este, precum şi a dragostei. Din pricina aceasta, cineva de nu va lua aminte la sine însuşi, nu va putea să îndure pre toate cele din afară ce se năpustesc asupra lui şi nici să primească aceste amărăciuni cu bucurie şi fără să cadă în apostazie. Fiindcă nici unul din cei ce nu iau aminte la sine însuşi nu va putea zice Domnului : "Tu sprijinitorul şi scăparea mea eşti" ! şi dacă nu-şi va pune scăparea în Cel Prea Înalt nu se va putea face nici primitorul Dragostei, întru cele dinlăuntru ale inimii. De aceea, acest îndreptar, aceasta prea mare dintru cele mari îndrumări, pentru cei mulţi şi chiar pentru toţi, se face mai ales prin rânduială de dascăl şi învăţătură. Rar de tot sunt aceia ce au primit aceasta de-a dreptul, de la bunătatea lui : Dumnezeu, fără vreo învăţătură călăuzitoare, numai din sila lucrării şi din fierbinţeala credinţei sale. Iar ceea ce este rar, nu este lege !

IV. ÎNDREPTAR CELUI LIPSIT DE ÎNDRUMĂTOR

   Povăţuitor de nu vom putea însă afla, se cade atunci cu durere a căuta. Și numai de nu vei putea în nici un chip a-l afla, cheamă pe Dumnezeu întru înfrângerea duhului tău şi cu lacrimi, precum şi înstrăinarea, de la dragostea de lucruri şi lepădându-te de toate şi rugându-L mereu pe Acela, fă cum îţi zic : Să-ţi fie mai întâi viaţa liniştită, străină de orice griji deşarte şi în sine cu împăciuire fală de toţi. Intrând apoi în cămara ta, încuie-te pe tine însuţi şi şezând într-un ungher împlineşte pe acestea pe care li le spun : Tu cunoşti suflarea pe care noi o sorbim. Aceasta văzduh este. Iar organul prin care noi înfăptuim această suflare nu este altceva decât inima. Inima ne este pricinuitoarea vieţii şi a fierbinţelii noastre de trup. Inima, prin urmare, trage spre sine duhul ca să-şi potolească prin răsuflare arsura din sine. Într-adevăr, pentru ca viaţa să dăinuiască este nevoie ca văpaia căldurii să fie scăzută cu împreunarea răcorelii : aşa încât văzduhurile acestea - cel încins în adâncul inimii şi cel răcoros ce vine din afară - unul prin altul să se potolească potrivindu-şi astfel un stadiu prielnic de căldură care să poată fi purtat. Pricina acestei primeniri de văzduhuri, sau mai nimerit a zice, mijlocitorul ei, este plămânul, care fiind întemeiat de către Ziditorul ales, asemenea unor foale, face să intre şi să iasă aerul înconjurător. În acest chip inima îşi are folosul, trăgând spre ea prospeţimea şi dând afară arşiţa şi păstrează astfel credincios ordinea, rânduiala aceasta pentru care a fost ea rânduită spre statornicia făpturilor noastre vii. Prin urmare tu, aşezându-te jos, şi liniştindu-ţi sufletul, adună-ţi laolaltă mintea. Mână-o lăuntric această minte a ta, prin trecătoarea aceea anume a nasului, pe unde duhul dumnezeiesc al minţii pătrunde în inimă. Cu imbold aducând-o astfel pe aceasta, sileşte-o să se pogoare împreună cu duhul sorbit acolo înlăuntru. Folosul îndeletnicirii acesteia este mare, fiindcă venirea acestui oaspete întru tine, o vei simţi ca pe o rodire negrăită. Mintea, odată intrată aici, ceea ce urmează din aceasta nu poate fi decât înveselire şi dulceaţă. Asemenea acelui bărbat plecat de acasă şi care dacă se va întoarce din călătorie, nu va şti ce să facă de bucurie fiindcă s-a învrednicit să-şi vadă copiii şi soţia. Tot aşa şi mintea de se va împreuna cu sufletul se va umple de nepovestită desfătare şi bucurie. Tu, frate al meu, deprinde-ţi dară mintea ta să nu iasă de aici cu grăbire şi sârguitoare fă-ţi inima ta, ca să stăruie într-o atâta de folositoare linişte şi să nu se învoiască în nici un chip, ca tu să te desprinzi de acolo. Învinge primejdia începutului prin focul sufletului tău râvnitor de îmbelşugare. Deoarece astfel, semnele de plictiseală grozavă şi de temere ce se ivesc la început, din pricina acestei încuieri la lăuntrul minţii, precum şi din oarecare alte strâmtori şi ispite, le vei birui prin această virtute vitează. Atunci, uşoare şi limpezi, dintr-odată se vor arăta, de îndată de-ţi vei agonisi astfel de obişnuinţă. Sârguinţa ta se va preschimba pe de-a-ntregul în îndulcire, aşa încât nici una din dorinţele tale nu va avea dragostea să petreacă în zadarnicele risipiri din afară, fiindcă într-adevăr, Împărăţia Cerurilor înlăuntrul nostru este. Pe care Împărăţie, prin răpirea cea de gând. - contemplarea adică - şi căutând a o ajunge prin rugăciune curată ca ea să-ţi fie ceva propriu şi veşnic al tău, atunci toate cele ce te împresoară din afară le voi socoti drept vrednice de scârbă şi urâte. Caută, prin urmare, numai aşa precum ţi-am spus, ca să pătrunzi la cea dintâi intrare şi să te sileşti înlăuntrul, să te apropii de fundul cel mai adânc şi mai tăinuit al inimii tale. Iar dacă tu vei ajunge cu mintea ta acolo la locul pe care ţi l-am descoperit ţie, slavă şi mulţumită să fie dată ! Preamăreşte-L şi saltă şi Domnului dă laudă ! şi lipeşte-te pe tine însuţi cu totul de îndeletnicirea aceasta, stăruind în ea fără contenire; iar ea te va învăţa pre tine şi toate, toate celelalte pe care tu acum încă nu le ştii din necunoştinţa ta. Se cade însă ca tu să ştii încă şi acestea : Mintea ta dacă a pătruns la locul inimii, tu nu trebuie să te păstrezi în tăcere şi încremenire, ci să ai ca lucrare şi neîncetata învăţare a strigătului acesta : "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine" şi pururea pururi să nu te curmi de la aceasta. Fiindcă, aşa, cu această neclintire în Dumnezeu, chemarea aceasta a ta, păstrându-ţi mintea aţintită şi nevătămată, tu vei ridica vrăjmaşilor mântuirii tale orice nădejde de biruinţă şi vei ajunge ca întru linişte - neatinsă de asupririle lor - sufletul tău să se bucure de o preafericită pace, suind din zi în zi mai mult în dragostea şi dorirea Domnului. Iar dacă, o, fratele meu, potrivnic ostenelilor tale, tu nu vei izbuti să pătrunzi în ţinutul inimii tale, după sfatul ce ţi l-am dat, atunci fă încă tot ce ţi-am spus. Și vei afla tot ceea ce cauţi, Dumnezeu dimpreună cu tine lucrând. Tu ştii că puterea gânditoare, la tot omul, se află în pieptul său, fiindcă buzele noastre când sunt pecetluite tăcerii, noi înlăuntrul pieptului acolo gândim şi ne chibzuim cu noi înşine şi rugăciuni rostim acolo şi psalmi, precum şi alte asemenea. Pe această putere cugetătoare, deci, dezleagă-o de tot gândul. - şi aceasta o poţi face dacă vei voi - şi singur acest lucru porunceşte-i să lucreze, adică să-ţi dăruiască ţie mereu pe : "Doamne Iisuse. Hristoase, miluieşte-mă". Și sileşte-o pre ea, ca în loc de orice altă icoană de gânduri, numai pe acest chip să-l ţintească, strigând la lăuntrul tău de-a pururi, numai zicerea aceasta. Aceasta dacă vei izbândi, fără îndoială, prin toate străduinţele voii tale, ţi se va deschide ţie intrarea inimii, cu strigarea aceasta şi din adâncul ei, adânc al ostenelilor tale, tot aşa cum prin "încercata noastră trăire" ni s-a făcut cunoscută şi ne-a învăţat şi pre noi înşine de a putea împărtăşi şi altora. Iară cu această prea dulce şi atât de dorită sârguinţă a trezviei tale, ţi se va adăuga şi tot alaiul virtuţilor, dragostei, bucuriei, păcii, precum şi celelalte prin care vei avea împlinite şi toate cererile tale cele întru Iisus Hristos. Cu care şi Tatălui şi împreună şi Duhului Sfânt, slavă, putere, cinste şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor, AMIN !