Why Germany Invaded Poland

http://www.unz.com/article/why-germany-invaded-poland/

Great Britain’s Blank Check to Poland

On March 21, 1939, while hosting French Prime Minister Édouard Daladier, British Prime Minister Neville Chamberlain discussed a joint front with France, Russia and Poland to act together against German aggression. France agreed at once, and the Russians agreed on the condition that both France and Poland sign first. However, Polish Foreign Minister Józef Beck vetoed the agreement on March 24, 1939.[1] Polish statesmen feared Russia more than they did Germany. Polish Marshal Edward Śmigły-Rydz told the French ambassador, “With the Germans we risk losing our liberty; with the Russians we lose our soul.”[2]

Another complication arose in European diplomacy when a movement among the residents of Memel in Lithuania sought to join Germany. The Allied victors in the Versailles Treaty had detached Memel from East Prussia and placed it in a separate League of Nations protectorate. Lithuania then proceeded to seize Memel from the League of Nations shortly after World War I. Memel was historically a German city which in the seven centuries of its history had never separated from its East Prussian homeland. Germany was so weak after World War I that it could not prevent the tiny new-born nation of Lithuania from seizing Memel.[3]

Germany’s occupation of Prague in March 1939 had generated uncontrollable excitement among the mostly German population of Memel. The population of Memel was clamoring to return to Germany and could no longer be restrained. The Lithuanian foreign minister traveled to Berlin on March 22, 1939, where he agreed to the immediate transfer of Memel to Germany. The annexation of Memel into Germany went through the next day. The question of Memel exploded of itself without any deliberate German plan of annexation.[4] Polish leaders agreed that the return of Memel to Germany from Lithuania would not constitute an issue of conflict between Germany and Poland.[5]

What did cause conflict between Germany and Poland was the so-called Free City of Danzig. Danzig was founded in the early 14^th century and was historically the key port at the mouth of the great Vistula River. From the beginning Danzig was inhabited almost exclusively by Germans, with the Polish minority in 1922 constituting less than 3% of the city’s 365,000 inhabitants. The Treaty of Versailles converted Danzig from a German provincial capital into a League of Nations protectorate subject to numerous strictures established for the benefit of Poland. The great preponderance of the citizens of Danzig had never wanted to leave Germany, and they were eager to return to Germany in 1939. Their eagerness to join Germany was exacerbated by the fact that Germany’s economy was healthy while Poland’s economy was still mired in depression.[6]

Many of the German citizens of Danzig had consistently demonstrated their unwavering loyalty to National Socialism and its principles. They had even elected a National Socialist parliamentary majority before this result had been achieved in Germany. It was widely known that Poland was constantly seeking to increase her control over Danzig despite the wishes of Danzig’s German majority. Hitler was not opposed to Poland’s further economic aspirations at Danzig, but Hitler was resolved never to permit the establishment of a Polish political regime at Danzig. Such a renunciation of Danzig by Hitler would have been a repudiation of the loyalty of Danzig citizens to the Third Reich and their spirit of self-determination.[7]

Germany presented a proposal for a comprehensive settlement of the Danzig question with Poland on October 24, 1938. Hitler’s plan would allow Germany to annex Danzig and construct a superhighway and a railroad to East Prussia. In return Poland would be granted a permanent free port in Danzig and the right to build her own highway and railroad to the port. The entire Danzig area would also become a permanent free market for Polish goods on which no German customs duties would be levied. Germany would take the unprecedented step of recognizing and guaranteeing the existing German-Polish frontier, including the boundary in Upper Silesia established in 1922. This later provision was extremely important since the Versailles Treaty had given Poland much additional territory which Germany proposed to renounce. Hitler’s offer to guarantee Poland’s frontiers also carried with it a degree of military security that no other non-Communist nation could match.[8]

Germany’s proposed settlement with Poland was far less favorable to Germany than the Thirteenth Point of Wilson’s program at Versailles. The Versailles Treaty gave Poland large slices of territory in regions such as West Prussia and Western Posen which were overwhelmingly German. The richest industrial section of Upper Silesia was also later given to Poland despite the fact that Poland had lost the plebiscite there.[9]

Germany was willing to renounce these territories in the interest of German-Polish cooperation. This concession of Hitler’s was more than adequate to compensate for the German annexation of Danzig and construction of a superhighway and a railroad in the Corridor. The Polish diplomats themselves believed that Germany’s proposal was a sincere and realistic basis for a permanent agreement.[10]

On March 26, 1939, the Polish Ambassador to Berlin, Joseph Lipski, formally rejected Germany’s settlement proposals. The Poles had waited over five months to reject Germany’s proposals, and they refused to countenance any change in existing conditions. Lipski stated to German Foreign Minister Joachim von Ribbentrop that “it was his painful duty to draw attention to the fact that any further pursuance of these German plans, especially where the return of Danzig to the Reich was concerned, meant war with Poland.”[11]

Polish Foreign Minister Józef Beck accepted an offer from Great Britain on March 30, 1939, to give an unconditional guarantee of Poland’s independence. The British Empire agreed to go to war as an ally of Poland if the Poles decided that war was necessary. In words drafted by British Foreign Secretary Lord Halifax, Chamberlain spoke in the House of Commons on March 31, 1939:

I now have to inform the House…that in the event of any action which clearly threatened Polish independence and which the Polish Government accordingly considered it vital to resist with their national forces, His Majesty’s Government would feel themselves bound at once to lend the Polish Government all support in their power. They have given the Polish Government an assurance to that effect.[12]

Great Britain for the first time in history had left the decision whether or not to fight a war outside of her own country to another nation. Britain’s guarantee to Poland was binding without commitments from the Polish side. The British public was astonished by this move. Despite its unprecedented nature, Halifax encountered little difficulty in persuading the British Conservative, Liberal and Labor parties to accept Great Britain’s unconditional guarantee to Poland.[13]

Numerous British historians and diplomats have criticized Britain’s unilateral guarantee of Poland. For example, British diplomat Roy Denman called the war guarantee to Poland “the most reckless undertaking ever given by a British government. It placed the decision on peace or war in Europe in the hands of a reckless, intransigent, swashbuckling military dictatorship.”[14]British historian Niall Ferguson states that the war guarantee to Poland tied Britain’s “destiny to that of a regime that was every bit as undemocratic and anti-Semitic as that of Germany.”[15]English military historian Liddell Hart stated that the Polish guarantee “placed Britain’s destiny in the hands of Poland’s rulers, men of very dubious and unstable judgment. Moreover, the guarantee was impossible to fulfill except with Russia’s help.…”[16]

American historian Richard M. Watt writes concerning Britain’s unilateral guarantee to Poland: “This enormously broad guarantee virtually left to the Poles the decision whether or not Britain would go to war. For Britain to give such a blank check to a Central European nation, particularly to Poland—a nation that Britain had generally regarded as irresponsible and greedy—was mind-boggling.”[17]

When the Belgian Minister to Germany, Vicomte Jacques Davignon, received the text of the British guarantee to Poland, he exclaimed that “blank check” was the only possible description of the British pledge. Davignon was extremely alarmed in view of the proverbial recklessness of the Poles. German State Secretary Ernst von Weizsäcker attempted to reassure Davignon by claiming that the situation between Germany and Poland was not tragic. However, Davignon correctly feared that the British move would produce war in a very short time.[18]

Weizsäcker later exclaimed scornfully that “the British guarantee to Poland was like offering sugar to an untrained child before it had learned to listen to reason!”[19]

The Deterioration of German-Polish Relations

German-Polish relationships had become strained by the increasing harshness with which the Polish authorities handled the German minority. The Polish government in the 1930s began to confiscate the land of its German minority at bargain prices through public expropriation. The German government resented the fact that German landowners received only one-eighth of the value of their holdings from the Polish government. Since the Polish public was aware of the German situation and desired to exploit it, the German minority in Poland could not sell the land in advance of expropriation. Furthermore, Polish law forbade Germans from privately selling large areas of land.

German diplomats insisted that the November 1937 Minorities Pact with Poland for the equal treatment of German and Polish landowners be observed in 1939. Despite Polish assurances of fairness and equal treatment, German diplomats learned on February 15, 1939, that the latest expropriations of land in Poland were predominantly of German holdings. These expropriations virtually eliminated substantial German landholdings in Poland at a time when most of the larger Polish landholdings were still intact. It became evident that nothing could be done diplomatically to help the German minority in Poland.[20]

Poland threatened Germany with a partial mobilization of her forces on March 23, 1939. Hundreds of thousands of Polish Army reservists were mobilized, and Hitler was warned that Poland would fight to prevent the return of Danzig to Germany. The Poles were surprised to discover that Germany did not take this challenge seriously. Hitler, who deeply desired friendship with Poland, refrained from responding to the Polish threat of war. Germany did not threaten Poland and took no precautionary military measures in response to the Polish partial mobilization.[21]

Hitler regarded a German-Polish agreement as a highly welcome alternative to a German-Polish war. However, no further negotiations for a German-Polish agreement occurred after the British guarantee to Poland because Józef Beck refused to negotiate. Beck ignored repeated German suggestions for further negotiations because Beck knew that Halifax hoped to accomplish the complete destruction of Germany. Halifax had considered an Anglo-German war inevitable since 1936, and Britain’s anti-German policy was made public with a speech by Neville Chamberlain on March 17, 1939. Halifax discouraged German-Polish negotiations because he was counting on Poland to provide the pretext for a British pre-emptive war against Germany.[22]

The situation between Germany and Poland deteriorated rapidly during the six weeks from the Polish partial mobilization of March 23, 1939, to a speech delivered by Józef Beck on May 5, 1939. Beck’s primary purpose in delivering his speech before the Sejm, the lower house of the Polish parliament, was to convince the Polish public and the world that he was able and willing to challenge Hitler. Beck knew that Halifax had succeeded in creating a warlike atmosphere in Great Britain, and that he could go as far as he wanted without displeasing the British. Beck took an uncompromising attitude in his speech that effectively closed the door to further negotiations with Germany.

Beck made numerous false and hypocritical statements in his speech. One of the most astonishing claims in his speech was that there was nothing extraordinary about the British guarantee to Poland. He described it as a normal step in the pursuit of friendly relations with a neighboring country. This was in sharp contrast to British diplomat Sir Alexander Cadogan’s statement to Joseph Kennedy that Britain’s guarantee to Poland was without precedent in the entire history of British foreign policy.[23]

Beck ended his speech with a stirring climax that produced wild excitement in the Polish Sejm. Someone in the audience screamed loudly, “We do not need peace!” and pandemonium followed. Beck had made many Poles in the audience determined to fight Germany. This feeling resulted from their ignorance which made it impossible for them to criticize the numerous falsehoods and misstatements in Beck’s speech. Beck made the audience feel that Hitler had insulted the honor of Poland with what were actually quite reasonable peace proposals. Beck had effectively made Germany the deadly enemy of Poland.[24]

More than 1 million ethnic Germans resided in Poland at the time of Beck’s speech, and these Germans were the principal victims of the German-Polish crisis in the coming weeks. The Germans in Poland were subjected to increasing doses of violence from the dominant Poles. The British public was told repeatedly that the grievances of the German minority in Poland were largely imaginary. The average British citizen was completely unaware of the terror and fear of death that stalked these Germans in Poland. Ultimately, many thousands of Germans in Poland died in consequence of the crisis. They were among the first victims of British Foreign Secretary Halifax’s war policy against Germany.[25]

The immediate responsibility for security measures involving the German minority in Poland rested with Interior Department Ministerial Director Waclaw Zyborski. Zyborski consented to discuss the situation on June 23, 1939, with Walther Kohnert, one of the leaders of the German minority at Bromberg. Zyborski admitted to Kohnert that the Germans of Poland were in an unenviable situation, but he was not sympathetic to their plight. Zyborski ended their lengthy conversation by stating frankly that his policy required a severe treatment of the German minority in Poland. He made it clear that it was impossible for the Germans of Poland to alleviate their hard fate. The Germans in Poland were the helpless hostages of the Polish community and the Polish state.[26]

Other leaders of the German minority in Poland repeatedly appealed to the Polish government for help during this period. Sen. Hans Hasbach, the leader of the conservative German minority faction, and Dr. Rudolf Wiesner, the leader of the Young German Party, each made multiple appeals to Poland’s government to end the violence. In a futile appeal on July 6, 1939, to Premier Sławoj-Składkowski, head of Poland’s Department of Interior, Wiesner referred to the waves of public violence against the Germans at Tomaszów near Lódz, May 13-15^th, at Konstantynów, May 21-22^nd, and at Pabianice, June 22-23, 1939. The appeal of Wiesner produced no results. The leaders of the German political groups eventually recognized that they had no influence with Polish authorities despite their loyal attitudes toward Poland. It was “open season” on the Germans of Poland with the approval of the Polish government.[27]

Polish anti-German incidents also occurred against the German majority in the Free City of Danzig. On May 21, 1939, Zygmunt Morawski, a former Polish soldier, murdered a German at Kalthof on Danzig territory. The incident itself would not have been so unusual except for the fact that Polish officials acted as if Poland and not the League of Nations had sovereign power over Danzig. Polish officials refused to apologize for the incident, and they treated with contempt the effort of Danzig authorities to bring Morawski to trial. The Poles in Danzig considered themselves above the law.[28]

Tension steadily mounted at Danzig after the Morawski murder. The German citizens of Danzig were convinced that Poland would show them no mercy if Poland gained the upper hand. The Poles were furious when they learned that Danzig was defying Poland by organizing its own militia for home defense. The Poles blamed Hitler for this situation. The Polish government protested to German Ambassador Hans von Moltke on July 1, 1939, about the Danzig government’s military-defense measures. Józef Beck told French Ambassador Léon Noël on July 6, 1939, that the Polish government had decided that additional measures were necessary to meet the alleged threat from Danzig.[29]

On July 29, 1939, the Danzig government presented two protest notes to the Poles concerning illegal activities of Polish custom inspectors and frontier officials. The Polish government responded by terminating the export of duty-free herring and margarine from Danzig to Poland. Polish officials next announced in the early hours of August 5, 1939, that the frontiers of Danzig would be closed to the importation of all foreign food products unless the Danzig government promised by the end of the day never to interfere with the activities of Polish customs inspectors. This threat was formidable since Danzig produced only a relatively small portion of its own food. All Polish customs inspectors would also bear arms while performing their duty after August 5, 1939. The Polish ultimatum made it obvious that Poland intended to replace the League of Nations as the sovereign power at Danzig.[30]

Hitler concluded that Poland was seeking to provoke an immediate conflict with Germany. The Danzig government submitted to the Polish ultimatum in accordance with Hitler’s recommendation.[31]

Józef Beck explained to British Ambassador Kennard that the Polish government was prepared to take military measures against Danzig if it failed to accept Poland’s terms. The citizens of Danzig were convinced that Poland would have executed a full military occupation of Danzig had the Polish ultimatum been rejected. It was apparent to the German government that the British and French were either unable or unwilling to restrain the Polish government from arbitrary steps that could result in war.[32]

On August 7, 1939, the Polish censors permitted the newspaper Illustrowany KuryerCodzienny in Kraków to feature an article of unprecedented candor. The article stated that Polish units were constantly crossing the German frontier to destroy German military installations and to carry captured German military materiel into Poland. The Polish government failed to prevent the newspaper, which had the largest circulation in Poland, from telling the world that Poland was instigating a series of violations of Germany’s frontier with Poland.[33]

Polish Ambassador Jerzy Potocki unsuccessfully attempted to persuade Józef Beck to seek an agreement with Germany. Potocki later succinctly explained the situation in Poland by stating “Poland prefers Danzig to peace.”[34]

President Roosevelt knew that Poland had caused the crisis which began at Danzig, and he was worried that the American public might learn the truth about the situation. This could be a decisive factor in discouraging Roosevelt’s plan for American military intervention in Europe. Roosevelt instructed U.S. Ambassador Biddle to urge the Poles to be more careful in making it appear that German moves were responsible for any inevitable explosion at Danzig. Biddle reported to Roosevelt on August 11, 1939, that Beck expressed no interest in engaging in a series of elaborate but empty maneuvers designed to deceive the American public. Beck stated that at the moment he was content to have full British support for his policy.[35]

Roosevelt also feared that American politicians might discover the facts about the hopeless dilemma which Poland’s provocative policy created for Germany. When American Democratic Party Campaign Manager and Post-Master General James Farley visited Berlin, Roosevelt instructed the American Embassy in Berlin to prevent unsupervised contact between Farley and the German leaders. The German Foreign Office concluded on August 10, 1939 that it was impossible to penetrate the wall of security around Farley. The Germans knew that President Roosevelt was determined to prevent them from freely communicating with visiting American leaders.[36]

Polish Atrocities Force War

On August 14, 1939, the Polish authorities in East Upper Silesia launched a campaign of mass arrests against the German minority. The Poles then proceeded to close and confiscate the remaining German businesses, clubs and welfare installations. The arrested Germans were forced to march toward the interior of Poland in prisoner columns. The various German groups in Poland were frantic by this time; they feared the Poles would attempt the total extermination of the German minority in the event of war. Thousands of Germans were seeking to escape arrest by crossing the border into Germany. Some of the worst recent Polish atrocities included the mutilation of several Germans. The Polish public was urged not to regard their German minority as helpless hostages who could be butchered with impunity.[37]

Rudolf Wiesner, who was the most prominent of the German minority leaders in Poland, spoke of a disaster “of inconceivable magnitude” since the early months of 1939. Wiesner claimed that the last Germans had been dismissed from their jobs without the benefit of unemployment relief, and that hunger and privation were stamped on the faces of the Germans in Poland. German welfare agencies, cooperatives and trade associations had been closed by Polish authorities. Exceptional martial-law conditions of the earlier frontier zone had been extended to include more than one-third of the territory of Poland. The mass arrests, deportations, mutilations and beatings of the last few weeks in Poland surpassed anything that had happened before. Wiesner insisted that the German minority leaders merely desired the restoration of peace, the banishment of the specter of war, and the right to live and work in peace. Wiesner was arrested by the Poles on August 16, 1939 on suspicion of conducting espionage for Germany in Poland.[38]

The German press devoted increasing space to detailed accounts of atrocities against the Germans in Poland. The Völkischer Beobachter reported that more than 80,000 German refugees from Poland had succeeded in reaching German territory by August 20, 1939. The German Foreign Office had received a huge file of specific reports of excesses against national and ethnic Germans in Poland. More than 1,500 documented reports had been received since March 1939, and more than 10 detailed reports were arriving in the German Foreign Office each day. The reports presented a staggering picture of brutality and human misery.[39]

W. L. White, an American journalist, later recalled that there was no doubt among well-informed people by this time that horrible atrocities were being inflicted every day on the Germans of Poland.[40]

Donald Day, a Chicago Tribune correspondent, reported on the atrocious treatment the Poles had meted out to the ethnic Germans in Poland:

…I traveled up to the Polish corridor where the German authorities permitted me to interview the German refugees from many Polish cities and towns. The story was the same. Mass arrests and long marches along roads toward the interior of Poland. The railroads were crowded with troop movements. Those who fell by the wayside were shot. The Polish authorities seemed to have gone mad. I have been questioning people all my life and I think I know how to make deductions from the exaggerated stories told by people who have passed through harrowing personal experiences. But even with generous allowance, the situation was plenty bad. To me the war seemed only a question of hours.[41]

British Ambassador Nevile Henderson in Berlin was concentrating on obtaining recognition from Halifax of the cruel fate of the German minority in Poland. Henderson emphatically warned Halifax on August 24, 1939, that German complaints about the treatment of the German minority in Poland were fully supported by the facts. Henderson knew that the Germans were prepared to negotiate, and he stated to Halifax that war between Poland and Germany was inevitable unless negotiations were resumed between the two countries. Henderson pleaded with Halifax that it would be contrary to Polish interests to attempt a full military occupation of Danzig, and he added a scathingly effective denunciation of Polish policy. What Henderson failed to realize is that Halifax was pursuing war for its own sake as an instrument of policy. Halifax desired the complete destruction of Germany.[42]

On August 25, 1939, Ambassador Henderson reported to Halifax the latest Polish atrocity at Bielitz, Upper Silesia. Henderson never relied on official German statements concerning these incidents, but instead based his reports on information he received from neutral sources. The Poles continued to forcibly deport the Germans of that area, and compelled them to march into the interior of Poland. Eight Germans were murdered and many more were injured during one of these actions.

Hitler was faced with a terrible dilemma. If Hitler did nothing, the Germans of Poland and Danzig would be abandoned to the cruelty and violence of a hostile Poland. If Hitler took effective action against the Poles, the British and French might declare war against Germany. Henderson feared that the Bielitz atrocity would be the final straw to prompt Hitler to invade Poland. Henderson, who strongly desired peace with Germany, deplored the failure of the British government to exercise restraint over the Polish authorities.[43]

On August 23, 1939, Germany and the Soviet Union entered into the Molotov-Ribbentrop agreement. This non-aggression pact contained a secret protocol which recognized a Russian sphere of influence in Eastern Europe. German recognition of this Soviet sphere of influence would not apply in the event of a diplomatic settlement of the German-Polish dispute. Hitler had hoped to recover the diplomatic initiative through the Molotov-Ribbentrop nonaggression pact. However, Chamberlain warned Hitler in a letter dated August 23, 1939, that Great Britain would support Poland with military force regardless of the Molotov-Ribbentrop agreement. Józef Beck also continued to refuse to negotiate a peaceful settlement with Germany.[44]

Germany made a new offer to Poland on August 29, 1939, for a last diplomatic campaign to settle the German-Polish dispute. The terms of a new German plan for a settlement, the so-called Marienwerder proposals, were less important than the offer to negotiate as such. The terms of the Marienwerder proposals were intended as nothing more than a tentative German plan for a possible settlement. The German government emphasized that these terms were formulated to offer a basis for unimpeded negotiations between equals rather than constituting a series of demands which Poland would be required to accept. There was nothing to prevent the Poles from offering an entirely new set of proposals of their own.

The Germans, in offering to negotiate with Poland, were indicating that they favored a diplomatic settlement over war with Poland. The willingness of the Poles to negotiate would not in any way have implied a Polish retreat or their readiness to recognize the German annexation of Danzig. The Poles could have justified their acceptance to negotiate with the announcement that Germany, and not Poland, had found it necessary to request new negotiations. In refusing to negotiate, the Poles were announcing that they favored war. The refusal of British Foreign Secretary Halifax to encourage the Poles to negotiate indicated that he also favored war.[45]

French Prime Minister Daladier and British Prime Minister Chamberlain were both privately critical of the Polish government. Daladier in private denounced the “criminal folly” of the Poles. Chamberlain admitted to Ambassador Joseph Kennedy that it was the Poles, and not the Germans, who were unreasonable. Kennedy reported to President Roosevelt, “frankly he [Chamberlain] is more worried about getting the Poles to be reasonable than the Germans.” However, neither Daladier nor Chamberlain made any effort to influence the Poles to negotiate with the Germans.[46]

On August 29, 1939, the Polish government decided upon the general mobilization of its army. The Polish military plans stipulated that general mobilization would be ordered only in the event of Poland’s decision for war. Henderson informed Halifax of some of the verified Polish violations prior to the war. The Poles blew up the Dirschau (Tczew) bridge across the Vistula River even though the eastern approach to the bridge was in German territory (East Prussia). The Poles also occupied a number of Danzig installations and engaged in fighting with the citizens of Danzig on the same day. Henderson reported that Hitler was not insisting on the total military defeat of Poland. Hitler was prepared to terminate hostilities if the Poles indicated that they were willing to negotiate a satisfactory settlement.[47]

Germany decided to invade Poland on September 1, 1939. All of the British leaders claimed that the entire responsibility for starting the war was Hitler’s. Prime Minister Chamberlain broadcast that evening on British radio that “the responsibility for this terrible catastrophe (war in Poland) lies on the shoulders of one man, the German Chancellor.” Chamberlain claimed that Hitler had ordered Poland to come to Berlin with the unconditional obligation of accepting without discussion the exact German terms. Chamberlain denied that Germany had invited the Poles to engage in normal negotiations. Chamberlain’s statements were unvarnished lies, but the Polish case was so weak that it was impossible to defend it with the truth.

Halifax also delivered a cleverly hypocritical speech to the House of Lords on the evening of September 1, 1939. Halifax claimed that the best proof of the British will to peace was to have Chamberlain, the great appeasement leader, carry Great Britain into war. Halifax concealed the fact that he had taken over the direction of British foreign policy from Chamberlain in October 1938, and that Great Britain would probably not be moving into war had this not happened. He assured his audience that Hitler, before the bar of history, would have to assume full responsibility for starting the war. Halifax insisted that the English conscience was clear, and that, in looking back, he did not wish to change a thing as far as British policy was concerned.[48]

On September 2, 1939, Italy and Germany agreed to hold a mediation conference among themselves and Great Britain, France and Poland. Halifax attempted to destroy the conference plan by insisting that Germany withdraw her forces from Poland and Danzig before Great Britain and France would consider attending the mediation conference. French Foreign Minister Bonnet knew that no nation would accept such treatment, and that the attitude of Halifax was unreasonable and unrealistic.

Ultimately, the mediation effort collapsed, and both Great Britain and France declared war against Germany on September 3, 1939. When Hitler read the British declaration of war against Germany, he paused and asked of no one in particular: “What now?”[49]

Germany was now in an unnecessary war with three European nations.

Similar to the other British leaders, Nevile Henderson, the British ambassador to Germany, later claimed that the entire responsibility for starting the war was Hitler’s. Henderson wrote in his memoirs in 1940: “If Hitler wanted peace he knew how to insure it; if he wanted war, he knew equally well what would bring it about. The choice lay with him, and in the end the entire responsibility for war was his.”[50] Henderson forgot in this passage that he had repeatedly warned Halifax that the Polish atrocities against the German minority in Poland were extreme. Hitler invaded Poland in order to end these atrocities.

Polish Atrocities Continue against German Minority

The Germans in Poland continued to experience an atmosphere of terror in the early part of September 1939. Throughout the country the Germans had been told, “If war comes to Poland you will all be hanged.” This prophecy was later fulfilled in many cases.

The famous Bloody Sunday in Toruń on September 3, 1939, was accompanied by similar massacres elsewhere in Poland. These massacres brought a tragic end to the long suffering of many ethnic Germans. This catastrophe had been anticipated by the Germans before the outbreak of war, as reflected by the flight, or attempted escape, of large numbers of Germans from Poland. The feelings of these Germans were revealed by the desperate slogan, “Away from this hell, and back to the Reich!”[51]

Dr. Alfred-Maurice de Zayas writes concerning the ethnic Germans in Poland:

The first victims of the war were Volksdeutsche, ethnic German civilians resident in and citizens of Poland. Using lists prepared years earlier, in part by lower administrative offices, Poland immediately deported 15,000 Germans to Eastern Poland. Fear and rage at the quick German victories led to hysteria. German “spies” were seen everywhere, suspected of forming a fifth column. More than 5,000 German civilians were murdered in the first days of the war. They were hostages and scapegoats at the same time. Gruesome scenes were played out in Bromberg on September 3, as well as in several other places throughout the province of Posen, in Pommerellen, wherever German minorities resided.[52]

Polish atrocities against ethnic Germans have been documented in the book Polish Acts of Atrocity against the German Minority in Poland. Most of the outside world dismissed this book as nothing more than propaganda used to justify Hitler’s invasion of Poland. However, skeptics failed to notice that forensic pathologists from the International Red Cross and medical and legal observers from the United States verified the findings of these investigations of Polish war crimes. These investigations were also conducted by German police and civil administrations, and not the National Socialist Party or the German military. Moreover, both anti-German and other university-trained researchers have acknowledged that the charges in the book are based entirely on factual evidence.[53]

The book Polish Acts of Atrocity against the German Minority in Poland stated:

When the first edition of this collection of documents went to press on November 17, 1939, 5,437 cases of murder committed by soldiers of the Polish army and by Polish civilians against men, women and children of the German minority had been definitely ascertained. It was known that the total when fully ascertained would be very much higher. Between that date and February 1, 1940, the number of identified victims mounted to 12,857. At the present stage investigations disclose that in addition to these 12,857, more than 45,000 persons are still missing. Since there is no trace of them, they must also be considered victims of the Polish terror. Even the figure 58,000 is not final. There can be no doubt that the inquiries now being carried out will result in the disclosure of additional thousands dead and missing.[54]

Medical examinations of the dead showed that Germans of all ages, from four months to 82 years of age, were murdered. The report concluded:

It was shown that the murders were committed with the greatest brutality and that in many cases they were purely sadistic acts—that gouging of eyes was established and that other forms of mutilation, as supported by the depositions of witnesses, may be considered as true.

The method by which the individual murders were committed in many cases reveals studied physical and mental torture; in this connection several cases of killing extended over many hours and of slow death due to neglect had to be mentioned.

By far the most important finding seems to be the proof that murder by such chance weapons as clubs or knives was the exception, and that as a rule modern, highly-effective army rifles and pistols were available to the murderers. It must be emphasized further that it was possible to show, down to the minutest detail, that there could have been no possibility of execution [under military law].[55]

The Polish atrocities were not acts of personal revenge, professional jealously or class hatred; instead, they were a concerted political action. They were organized mass murders caused by a psychosis of political animosity. The hate-inspired urge to destroy everything German was driven by the Polish press, radio, school and government propaganda. Britain’s blank check of support had encouraged Poland to conduct inhuman atrocities against its German minority.[56]

The book Polish Acts of Atrocity against the German Minority in Poland explained why the Polish government encouraged such atrocities:

The guarantee of assistance given Poland by the British Government was the agent which lent impetus to Britain’s policy of encirclement. It was designed to exploit the problem of Danzig and the Corridor to begin a war, desired and long-prepared by England, for the annihilation of Greater Germany. In Warsaw moderation was no longer considered necessary, and the opinion held was that matters could be safely brought to a head. England was backing this diabolical game, having guaranteed the “integrity” of the Polish state. The British assurance of assistance meant that Poland was to be the battering ram of Germany’s enemies. Henceforth Poland neglected no form of provocation of Germany and, in its blindness, dreamt of “victorious battle at Berlin’s gates.” Had it not been for the encouragement of the English war clique, which was stiffening Poland’s attitude toward the Reich and whose promises led Warsaw to feel safe, the Polish Government would hardly have let matters develop to the point where Polish soldiers and civilians would eventually interpret the slogan to extirpate all German influence as an incitement to the murder and bestial mutilation of human beings.[57]

Endnotes

[1] Taylor, A.J.P., The Origins of the Second World War, New York: Simon & Schuster, 1961, p. 207.

[2] DeConde, Alexander, A History of American Foreign Policy, New York: Charles Scribner’s Sons, 1971, p. 576.

[3] Hoggan, David L., The Forced War: When Peaceful Revision Failed, Costa Mesa, Cal.: Institute for Historical Review, 1989, pp. 25, 312.

[4] Taylor, A.J.P., The Origins of the Second World War, New York: Simon & Schuster, 1961, p. 209.

[5] Hoggan, David L., The Forced War: When Peaceful Revision Failed, Costa Mesa, Cal: Institute for Historical Review, 1989, p. 50.

[6] Ibid., pp. 49-60.

[7] Ibid., pp. 328-329.

[8] Ibid., pp. 145-146.

[9] Ibid., p. 21.

[10] Ibid., pp. 21, 256-257.

[11] Ibid., p. 323.

[12] Barnett, Correlli, The Collapse of British Power, New York: William Morrow, 1972, p. 560; see also Taylor, A.J.P., The Origins of the Second World War, New York: Simon & Schuster, 1961, p. 211.

[13] Hoggan, David L., The Forced War: When Peaceful Revision Failed, Costa Mesa, Cal.: Institute for Historical Review, 1989, pp. 333, 340.

[14] Denman, Roy, Missed Chances: Britain and Europe in the Twentieth Century, London: Indigo, 1997, p. 121.

[15] Ferguson, Niall, The War of the World: Twentieth Century Conflict and the Descent of the West, New York: Penguin Press, 2006, p. 377.

[16] Hart, B. H. Liddell, History of the Second World War, New York: G. P. Putnam’s Sons, 1970, p. 11.

[17] Watt, Richard M., Bitter Glory: Poland and Its Fate 1918 to 1939, New York: Simon and Schuster, 1979, p. 379.

[18] Hoggan, David L., The Forced War: When Peaceful Revision Failed, Costa Mesa, Cal: Institute for Historical Review, 1989, p. 342.

[19] Ibid., p. 391.

[20] Ibid., pp. 260-262.

[21] Ibid., pp. 311-312.

[22] Ibid., pp. 355, 357.

[23] Ibid., pp. 381, 383.

[24] Ibid., pp. 384, 387.

[25] Ibid., p. 387.

[26] Ibid., pp. 388-389.

[27] Ibid.

[28] Ibid., pp. 392-393.

[29] Ibid., pp. 405-406.

[30] Ibid., p. 412.

[31] Ibid. p. 413.

[32] Ibid., pp. 413-415.

[33] Ibid. p. 419. In a footnote, the author notes that a report of the same matters appeared in the New York Times for August 8, 1939.

[34] Ibid., p. 419.

[35] Ibid., p. 414.

[36] Ibid., p. 417.

[37] Ibid., pp. 452-453.

[38] Ibid., p. 463.

[39] Ibid., p. 479.

[40] Ibid., p. 554.

[41] Day, Donald, Onward Christian Soldiers, Newport Beach, Cal.: The Noontide Press, 2002, p. 56.

[42] Hoggan, David L., The Forced War: When Peaceful Revision Failed, Costa Mesa, Cal.: Institute for Historical Review, 1989, pp. 500-501, 550.

[43] Ibid., p. 509

[44] Ibid., pp. 470, 483, 538.

[45] Ibid., pp. 513-514.

[46] Ibid., pp. 441, 549.

[47] Ibid., pp. 537, 577.

[48] Ibid., pp. 578-579.

[49] Ibid., pp. 586, 593, 598.

[50] Henderson, Nevile, Failure of a Mission, New York: G. P. Putnam’s Sons, 1940, p. 227.

[51] Hoggan, David L., The Forced War: When Peaceful Revision Failed, Costa Mesa, Cal.: Institute for Historical Review, 1989, p. 390.

[52] De Zayas, Alfred-Maurice, A Terrible Revenge: The Ethnic Cleansing of the East European Germans, 2^nd edition, New York: Palgrave Macmillan, 2006, p. 27.

[53] Roland, Marc, “Poland’s Censored Holocaust,” The Barnes Review in Review: 2008-2010, pp. 132-133.

[54] Shadewalt, Hans, Polish Acts of Atrocity against the German Minority in Poland, Berlin and New York: German Library of Information, 2^nd edition, 1940, p. 19.

[55] Ibid., pp. 257-258.

[56] Ibid., pp. 88-89.

[57] Ibid., pp. 75-76.

De ce Germania a invadat Polonia

Verificarea în gol a Marii Britanii în Polonia

La 21 martie 1939, în timp ce găzduia premierul francez Édouard Daladier, premierul britanic Neville Chamberlain a discutat un front comun cu Franța, Rusia și Polonia pentru a acționa împreună împotriva agresiunii germane. Franța a fost de acord imediat, iar rușii au fost de acord cu condiția ca atât Franța, cât și Polonia să semneze mai întâi. Cu toate acestea, ministrul polonez de externe Józef Beck a vetat acordul la 24 martie 1939. [1] stat polonezi se temeau de Rusia mai mult decât de Germania. Mareșalul polonez Edward Śmigły-Rydz a declarat ambasadorului francez: „Cu germanii riscăm să ne pierdem libertatea; cu rușii ne pierdem sufletul. ” [2]

O altă complicație a apărut în diplomația europeană când o mișcare dintre rezidenții Memel din Lituania a încercat să se alăture Germaniei. Învingătorii aliați din Tratatul de la Versailles îl detașaseră pe Memel de Prusia de Est și îl plasaseră într-un protectorat al Ligii Națiunilor. Lituania a procedat apoi la preluarea lui Memel de la Liga Națiunilor, la scurt timp după primul război mondial, Memel a fost istoric un oraș german care în cele șapte secole ale istoriei sale nu s-a despărțit niciodată de patria est-prusiană. Germania a fost atât de slabă după Primul Război Mondial, încât nu a putut împiedica micuța națiune nou-născută din Lituania să acapareze Memel. [3]

Ocupația germană de Praga în martie 1939 a generat o emoție incontrolabilă în rândul populației majoritare germane din Memel. Populația din Memel clamora să se întoarcă în Germania și nu mai putea fi restricționată. Ministrul de externe lituanian a călătorit la Berlin la 22 martie 1939, unde a fost de acord cu transferul imediat al Memel în Germania. Anexarea Memel în Germania a trecut a doua zi. Întrebarea lui Memel a explodat de la sine fără vreun plan deliberat de anexare german. [4] Liderii polonezi au convenit că revenirea Memel în Germania din Lituania nu ar constitui o problemă de conflict între Germania și Polonia. [5]

Ceea ce a provocat conflictul dintre Germania și Polonia a fost așa-numitul Oraș Liber din Danzig. Danzig - ul a fost fondat la începutul anilor 14 - ^leasecol și a fost istoric portul cheie de la gura marelui fluviu Vistula. De la început Danzig a fost locuit aproape exclusiv de germani, minoritatea poloneză constituind în 1922 mai puțin de 3% din cei 365.000 de locuitori ai orașului. Tratatul de la Versailles a transformat Danzig dintr-o capitală provincială germană într-un protectorat al Ligii Națiunilor supus numeroaselor restricții stabilite în beneficiul Poloniei. Marea preponderență a cetățenilor din Danzig nu și-a dorit niciodată să părăsească Germania și au fost dornici să se întoarcă în Germania în 1939. Dorința lor de a se alătura Germaniei a fost exacerbată de faptul că economia Germaniei era sănătoasă, în timp ce economia Poloniei era încă stăpânită în depresie. [6]

Mulți dintre cetățenii germani din Danzig și-au demonstrat constant loialitatea neclintită față de socialismul național și principiile sale. Au ales chiar o majoritate parlamentară național-socialistă înainte ca acest rezultat să fie obținut în Germania. Se știa pe larg că Polonia căuta în mod constant să-și mărească controlul asupra Danzigului, în ciuda dorințelor majorității germane a lui Danzig. Hitler nu s-a opus aspirațiilor economice ulterioare ale Poloniei la Danzig, dar Hitler a fost hotărât să nu permită niciodată instituirea unui regim politic polonez la Danzig. O astfel de renunțare la Danzig de către Hitler ar fi fost o respingere a loialității cetățenilor Danzig față de Al treilea Reich și a spiritului lor de autodeterminare. [7]

Germania a prezentat o propunere de soluționare globală a întrebării Danzig cu Polonia la 24 octombrie 1938. Planul lui Hitler ar permite Germaniei să anexeze Danzig și să construiască o autostradă și o cale ferată către Prusia de Est. În schimb, Poloniei i se va acorda un port gratuit permanent în Danzig și dreptul de a-și construi propria autostradă și calea ferată către port. Întreaga zonă Danzig ar deveni, de asemenea, o piață liberă permanentă a mărfurilor poloneze pe care nu ar fi percepute taxe vamale germane. Germania ar face pasul fără precedent în recunoașterea și garantarea frontierei germano-poloneze existente, inclusiv granița din Silezia Superioară stabilită în 1922. Această prevedere ulterioară a fost extrem de importantă, deoarece Tratatul de la Versailles a oferit Poloniei un teritoriu suplimentar pe care Germania și-a propus să-l renunțe.[8]

Propunerea de soluționare a Germaniei cu Polonia a fost mult mai puțin favorabilă Germaniei decât al treisprezecelea punct al programului lui Wilson de la Versailles. Tratatul de la Versailles a oferit Poloniei felii mari de teritoriu în regiuni precum Prusia de Vest și Vestul Posen, care erau copleșitor de germane. Cea mai bogată secțiune industrială din Silezia Superioară a fost, de asemenea, dată mai târziu Poloniei, în ciuda faptului că Polonia a pierdut plebiscitul acolo. [9]

Germania era dispusă să renunțe la aceste teritorii în interesul cooperării germano-poloneze. Această concesiune a lui Hitler a fost mai mult decât adecvată pentru a compensa anexarea germană a Danzigului și construirea unei supraeșee și a unei căi ferate în coridor. Diplomații polonezi au crezut că propunerea Germaniei este o bază sinceră și realistă pentru un acord permanent. [10]

La 26 martie 1939, ambasadorul Poloniei la Berlin, Joseph Lipski, a respins oficial propunerile de soluționare a Germaniei. Polonezii au așteptat peste cinci luni să respingă propunerile Germaniei și au refuzat să contrazică orice schimbare a condițiilor existente. Lipski a declarat ministrului german de externe, Joachim von Ribbentrop, că „era datoria lui dureroasă să atragă atenția asupra faptului că orice continuare a acestor planuri germane, în special în cazul în care revenirea Danzigului la Reich, a însemnat război cu Polonia.” [ 11]

Ministrul de externe polonez Józef Beck a acceptat o ofertă din Marea Britanie la 30 martie 1939, pentru a oferi o garanție necondiționată a independenței Poloniei. Imperiul Britanic a acceptat să meargă la război ca un aliat al Poloniei, dacă polonezii ar decide că războiul este necesar. Cuvinte redactate de secretarul britanic de externe Lord Halifax, Chamberlain a vorbit în Camera Comunelor la 31 martie 1939:

Acum trebuie să informez Casa… că, în cazul oricărei acțiuni care amenință clar independența poloneză și pe care, în consecință, guvernul polonez a considerat-o vitală să reziste cu forțele lor naționale, Guvernul Majestății Sale se va simți obligat să împrumute guvernul polonez toate susțin în puterea lor. Acestea au oferit guvernului polonez o asigurare în acest sens. [12]

Marea Britanie, pentru prima dată în istorie, a lăsat decizia de a lupta sau nu un război în afara țării sale către o altă națiune. Garanția Marii Britanii pentru Polonia era obligatorie fără angajamente din partea polonezului. Publicul britanic a fost uimit de această mișcare. În ciuda naturii sale fără precedent, Halifax a întâmpinat mici dificultăți în a convinge partidele conservatorilor, liberalii și muncii britanici să accepte garanția necondiționată a Marii Britanii pentru Polonia. [13]

Numeroși istorici și diplomați britanici au criticat garanția unilaterală a Marii Britanii a Poloniei. De exemplu, diplomatul britanic Roy Denman a numit garanția de război pentru Polonia „cea mai nechibzuită angajare dată vreodată de un guvern britanic. A pus decizia cu privire la pace sau război în Europa în mâinile unei dictaturi militare imprudente, intransigente și neplăcute. ” [14] Istoricul britanic Niall Ferguson afirmă că garanția de război pentru Polonia a legat „destinul Marii Britanii de cel al unui regim care era la fel de nedemocratic și antisemit ca cel al Germaniei.” [15] Istoricul militar englez Liddell Hart a declarat că garanția poloneză „a pus destinul Marii Britanii în mâinile conducătorilor Poloniei, bărbați cu o judecată foarte dubioasă și instabilă. Mai mult, garanția a fost imposibil de îndeplinit decât cu ajutorul Rusiei. ”[16]

Istoricul american Richard M. Watt scrie despre garanția unilaterală a Marii Britanii pentru Polonia: „Această garanție enorm de largă a lăsat practic polonezilor decizia dacă Marea Britanie va merge sau nu la război. Pentru ca Marea Britanie să ofere un control atât de gol unei națiuni din Europa Centrală, în special Poloniei - o națiune pe care Marea Britanie o considerase în general iresponsabilă și lacomă - a fost neplăcută. ” [17]

Când ministrul belgian al Germaniei, Vicomte Jacques Davignon, a primit textul garanției britanice către Polonia, el a exclamat că „cecul necompletat” este singura descriere posibilă a gajului britanic. Davignon era extrem de alarmat, având în vedere imprudenta proverbială a polonezilor. Secretarul de stat german, Ernst von Weizsäcker, a încercat să-l liniștească pe Davignon, afirmând că situația dintre Germania și Polonia nu era tragică. Cu toate acestea, Davignon s-a temut corect că mișcarea britanică va produce război într-un timp foarte scurt. [18]

Ulterior, Weizsäcker a exclamat disprețuitor că „garanția britanică pentru Polonia a fost ca și cum ar fi oferit zahăr unui copil neînvățat înainte de a învăța să asculte rațiunea!” [19]

Deteriorarea relațiilor germano-poloneze

Relațiile germano-poloneze au devenit încordate de asprimea din ce în ce mai mare cu care autoritățile poloneze s-au ocupat de minoritatea germană. Guvernul polonez din anii 1930 a început să confiște pământul minorității sale germane la prețuri de chilipir prin expropriere publică. Guvernul german s-a resentit din cauza faptului că proprietarii germani au primit doar o optime din valoarea exploatațiilor lor de la guvernul polonez. Întrucât publicul polonez era conștient de situația germană și dorea să o exploateze, minoritatea germană din Polonia nu a putut vinde terenul înainte de expropriere. În plus, legislația poloneză le-a interzis germanilor să vândă în privat suprafețe mari de teren.

Diplomaticii germani au insistat ca Pactul minorităților din noiembrie 1937 cu Polonia pentru tratamentul egal al proprietarilor germani și polonezi să fie respectat în 1939. În ciuda asigurărilor poloneze de echitate și tratament egal, diplomații germani au aflat la 15 februarie 1939 că cele mai noi exproprieri de pământ în Polonia era predominant din exploatații germane. Aceste exproprieri au eliminat practic deținuturile substanțiale germane din Polonia într-un moment în care majoritatea deținerilor poloneze mai mari erau încă intacte. A devenit evident că nu se poate face nimic diplomatic pentru a ajuta minoritatea germană din Polonia. [20]

Polonia a amenințat Germania cu o mobilizare parțială a forțelor sale la 23 martie 1939. Sute de mii de rezerviști ai armatei poloneze au fost mobilizate, iar Hitler a fost avertizat că Polonia va lupta pentru a împiedica întoarcerea Danzigului în Germania. Polonezii au fost surprinși să descopere că Germania nu a luat această provocare în serios. Hitler, care își dorea profund prietenia cu Polonia, s-a abținut să răspundă amenințării poloneze de război. Germania nu a amenințat Polonia și nu a luat măsuri militare de precauție ca răspuns la mobilizarea parțială a Poloniei. [21]

Hitler considera un acord germano-polonez ca o alternativă foarte binevenită la un război germano-polonez. Cu toate acestea, nicio negociere suplimentară pentru un acord germano-polonez nu a avut loc după garanția britanică pentru Polonia, deoarece Józef Beck a refuzat să negocieze. Beck a ignorat sugestiile germane repetate pentru negocieri suplimentare, deoarece Beck știa că Halifax speră să realizeze distrugerea completă a Germaniei. Halifax a considerat un război anglo-german inevitabil din 1936, iar politica anti-germană a Marii Britanii a fost făcută publică cu un discurs al lui Neville Chamberlain, la 17 martie 1939. Halifax a descurajat negocierile germano-poloneze pentru că se baza pe Polonia pentru a oferi pretextul pentru un război britanic preventiv împotriva Germaniei. [22]

Situația dintre Germania și Polonia s-a deteriorat rapid în cele șase săptămâni de la mobilizarea parțială a Poloniei din 23 martie 1939, la un discurs susținut de Józef Beck la 5 mai 1939. Scopul principal al lui Beck în a-și pronunța discursul în fața Sejmului, camera inferioară din parlamentul polonez, urma să convingă publicul polonez și lumea că este capabil și dispus să-l conteste pe Hitler. Beck știa că Halifax a reușit să creeze o atmosferă războinică în Marea Britanie și că poate ajunge atât cât a vrut, fără să-i nemulțumească pe britanici. Beck a luat o atitudine fără compromisuri în discursul său care a închis efectiv ușa unor negocieri ulterioare cu Germania.

Beck a făcut numeroase declarații false și ipocrite în discursul său. Una dintre cele mai uimitoare pretenții din discursul său a fost că nu există nimic extraordinar cu privire la garanția britanică pentru Polonia. El a descris-o ca un pas normal în urmărirea relațiilor de prietenie cu o țară vecină. Acest lucru a fost în contrast puternic cu declarația diplomatului britanic Sir Alexander Cadogan către Joseph Kennedy potrivit căreia garanția Marii Britanii pentru Polonia a fost fără precedent în întreaga istorie a politicii externe britanice. [23]

Beck și-a încheiat discursul cu un punct culminant agitat care a produs emoție sălbatică în Sejmul polonez. Cineva din public a strigat tare: „Nu avem nevoie de pace!” Și a urmat pandemoniul. Beck făcuse mulți polonezi din audiență hotărâți să lupte cu Germania. Acest sentiment a rezultat din ignoranța lor, ceea ce le-a fost imposibil să critice numeroasele falsuri și declarații greșite din discursul lui Beck. Beck a făcut publicul să simtă că Hitler a insultat onoarea Poloniei cu ceea ce erau de fapt propuneri de pace destul de rezonabile. Beck a făcut eficient Germania dușmanul mortal al Poloniei. [24]

Peste un milion de etnici germani au locuit în Polonia la momentul discursului lui Beck, iar acești germani au fost principalele victime ale crizei germano-poloneze în săptămânile următoare. Germanii din Polonia au fost supuși unor doze crescânde de violență din partea polonezilor dominanți. Publicului britanic i s-a spus în repetate rânduri că nemulțumirile minorității germane din Polonia erau în mare parte imaginare. Cetățeanul britanic obișnuit a ignorat complet teroarea și frica de moarte care i-a răsturnat pe acești germani în Polonia. În cele din urmă, multe mii de germani din Polonia au murit în urma crizei. Au fost printre primele victime ale politicii de război a secretarului britanic Halifax împotriva Germaniei. [25]

Responsabilitatea imediată pentru măsurile de securitate care implică minoritatea germană în Polonia revine directorului ministerial al Departamentului de Interne, Waclaw Zyborski. Zyborski a consimțit să discute situația la 23 iunie 1939, cu Walther Kohnert, unul dintre liderii minorității germane de la Bromberg. Zyborski a recunoscut la Kohnert că germanii Poloniei se aflau într-o situație de neinviat, dar nu era simpatic cu situația lor. Zyborski și-a încheiat conversația îndelungată, afirmând sincer că politica sa necesită un tratament sever al minorității germane în Polonia. El a precizat că este imposibil pentru germanii Poloniei să-și atenueze soarta grea. Germanii din Polonia erau ostaticii neputincioși ai comunității poloneze și ai statului polonez. [26]

Alți lideri ai minorității germane din Polonia au făcut apel în mod repetat la guvernul polonez pentru ajutor în această perioadă. Senatorul Hans Hasbach, liderul fracțiunii conservatoare a minorității germane și dr. Rudolf Wiesner, liderul Partidului Tânăr German, au făcut apeluri multiple la guvernul Poloniei pentru a pune capăt violenței. Într - un apel inutil la 06 iulie 1939, la Premier Sławoj-Składkowski, șef al Poloniei Departamentul de Interne, Wiesner referire la valurile de violență publică împotriva germanilor de la Tomaszów aproape de Lódz, 13-15 mai - ^lea , la Konstantynów, 21 mai -22 ^nd, și la Pabianice, 22-23 iunie 1939. Apelul lui Wiesner nu a produs niciun rezultat. Liderii grupurilor politice germane au recunoscut în cele din urmă că nu au avut nicio influență cu autoritățile poloneze, în ciuda atitudinilor lor loiale față de Polonia. A fost „sezon deschis” pe nemții Poloniei, cu aprobarea guvernului polonez. [27]

Au avut loc incidente anti-germane poloneze împotriva majorității germane în Orașul Liber Danzig. La 21 mai 1939, Zygmunt Morawski, fost soldat polonez, a ucis un german la Kalthof pe teritoriul Danzig. Incidentul în sine nu ar fi fost atât de neobișnuit, cu excepția faptului că oficialii polonezi ar acționa ca și cum Polonia și nu Liga Națiunilor ar fi avut putere suverană asupra Danzigului. Oficialii polonezi au refuzat să-și ceară scuze pentru incident și au tratat cu dispreț efortul autorităților din Danzig de a-l aduce în judecată pe Morawski. Polonezii din Danzig s-au considerat deasupra legii. [28]

Tensiunea a fost montată constant la Danzig după uciderea lui Morawski. Cetățenii germani din Danzig erau convinși că Polonia nu le va arăta nicio milă dacă Polonia câștigă mâna superioară. Polonezii s-au înfuriat când au aflat că Danzig sfidează Polonia, organizând propria miliție pentru apărarea la domiciliu. Polonezii au dat vina pe Hitler pentru această situație. Guvernul polonez a protestat la ambasadorul Germaniei, Hans von Moltke, la 1 iulie 1939, despre măsurile de apărare militară a guvernului Danzig. Józef Beck a declarat ambasadorului francez Léon Noël, la 6 iulie 1939, că guvernul polonez a decis că sunt necesare măsuri suplimentare pentru a răspunde presupusa amenințare din partea Danzig. [29]

La 29 iulie 1939, guvernul Danzig a prezentat polonezului două note de protest privind activitățile ilegale ale inspectorilor vamali polonezi și ale oficialilor de frontieră. Guvernul polonez a răspuns prin încetarea exportului de hering și margarină fără taxe vamale din Danzig în Polonia. Oficialii polonezi au anunțat ulterior, la primele ore ale zilei de 5 august 1939, că frontierele Danzigului vor fi închise la importul tuturor produselor alimentare străine, cu excepția cazului în care guvernul Danzig a promis până la sfârșitul zilei să nu interfereze niciodată cu activitățile vamale poloneze. inspectori. Această amenințare era formidabilă, deoarece Danzig producea doar o porțiune relativ mică din alimentele proprii. Toți inspectorii vamali polonezi ar purta de asemenea arme în timp ce își îndeplineau datoria după 5 august 1939.[30]

Hitler a ajuns la concluzia că Polonia căuta să provoace un conflict imediat cu Germania. Guvernul Danzig a supus ultimatumului polonez în conformitate cu recomandările lui Hitler. [31]

Józef Beck a explicat ambasadorului britanic Kennard că guvernul polonez este pregătit să ia măsuri militare împotriva Danzigului dacă nu acceptă condițiile Poloniei. Cetățenii din Danzig erau convinși că Polonia ar fi executat o ocupație militară completă a Danzigului dacă ultimatumul polonez ar fi fost respins. Guvernului german a fost evident că britanicii și francezii nu au putut sau nu au voit să împiedice guvernul polonez de demersuri arbitrare care ar putea duce la război. [32]

La 7 august 1939, cenzorii polonezi au permis ziarului Illustrowany Kuryer Codziennydin Cracovia să prezinte un articol cu o candoare inedită. Articolul afirma că unitățile poloneze traversau constant frontiera germană pentru a distruge instalațiile militare germane și pentru a transporta materialul militar german prins în Polonia. Guvernul polonez nu a reușit să împiedice ziarul, care avea cea mai mare circulație din Polonia, să spună lumii că Polonia a instigat o serie de încălcări ale frontierei Germaniei cu Polonia. [33]

Ambasadorul Poloniei Jerzy Potocki a încercat fără succes să-l convingă pe Józef Beck să caute un acord cu Germania. Ulterior, Potocki a explicat succint situația din Polonia, afirmând că „Polonia preferă Danzigul să fie pace”. [34]

Președintele Roosevelt știa că Polonia a cauzat criza care a început la Danzig și era îngrijorat că publicul american ar putea afla adevărul despre situație. Acesta ar putea fi un factor decisiv în descurajarea planului lui Roosevelt de intervenție militară americană în Europa. Roosevelt a însărcinat ambasadorul SUA să îndemne pe polonezi să fie mai atenți în a face să pară că mișcările germane sunt responsabile pentru orice explozie inevitabilă la Danzig. Biddle a raportat lui Roosevelt la 11 august 1939 că Beck nu a exprimat niciun interes să se angajeze într-o serie de manevre elaborate, dar goale, concepute pentru a înșela publicul american. Beck a declarat că, în acest moment, s-a mulțumit să aibă sprijin complet britanic pentru politica sa. [35]

De asemenea, Roosevelt s-a temut că politicienii americani ar putea descoperi faptele despre dilemele fără speranță pe care politica provocatoare a Poloniei le-a creat pentru Germania. Când managerul de campanie al Partidului Democrat American și generalul post-maestru, James Farley, a vizitat Berlinul, Roosevelt a dat instrucțiuni Ambasadei Americane la Berlin pentru a preveni contactul nesupravegheat între Farley și liderii germani. Oficiul german de externe a concluzionat la 10 august 1939 că este imposibil să pătrundă pe zidul securității din jurul Farley. Germanii știau că președintele Roosevelt era hotărât să-i împiedice să comunice liber cu liderii americani în vizită. [36]

Războiul Poliției Atrocități

La 14 august 1939, autoritățile poloneze din Estul Silezia Superioară au lansat o campanie de arestări în masă împotriva minorității germane. Ulterior, polonezii au procedat la închiderea și confiscarea afacerilor, cluburilor și instalațiilor de asistență germane rămase. Germanii arestați au fost nevoiți să se îndrepte spre interiorul Poloniei în coloane de prizonieri. Diferitele grupuri germane din Polonia erau frenetice până în acest moment; se temeau că polonezii vor încerca exterminarea totală a minorității germane în caz de război. Mii de germani căutau să scape de arestare, trecând frontiera în Germania. Unele dintre cele mai grave atrocități poloneze recente au inclus mutilarea mai multor germani. Publicul polonez a fost îndemnat să nu considere minoritatea germană drept ostatici neputincioși care ar putea fi măcelăriți cu impunitate. [37]

Rudolf Wiesner, cel mai de seamă dintre liderii minorităților germane din Polonia, a vorbit despre un dezastru „de o magnitudine de neconceput” încă din primele luni ale anului 1939. Wiesner a susținut că ultimii germani au fost destituiți de la locul de muncă fără a beneficia de scutirea șomajului. și că foamea și privarea au fost ștampilate pe fețele germanilor din Polonia. Agențiile de asistență germană, cooperativele și asociațiile comerciale au fost închise de autoritățile poloneze. Condițiile legale marțiale excepționale din zona de frontieră anterioară au fost extinse pentru a include mai mult de o treime din teritoriul Poloniei. Arestările în masă, deportările, mutilările și bătăile din ultimele săptămâni din Polonia au depășit orice s-a întâmplat înainte. Wiesner a insistat că liderii minorităților germane au dorit doar restabilirea păcii, alungarea spectrului războiului și dreptul de a trăi și de a lucra în pace. Wiesner a fost arestat de polonezi la 16 august 1939, sub suspiciunea că ar conduce spionajul pentru Germania în Polonia.[38]

Presa germană a dedicat tot mai mult spațiu relatărilor detaliate ale atrocităților împotriva germanilor din Polonia. Volkischer Beobachter a raportat că mai mult de 80.000 de refugiați germani din Polonia , au reușit să ajungă pe teritoriul german până la 20 august, 1939. Oficiul german de Externe a primit un dosar foarte mare de rapoarte specifice exceselor împotriva germanilor naționale și etnice din Polonia. Peste 1.500 de rapoarte au fost primite din martie 1939 și peste 10 rapoarte detaliate ajungeau în fiecare zi la Oficiul German de Externe. Rapoartele prezentau o imagine uluitoare despre brutalitate și mizerie umană. [39]

WL White, jurnalist american, a amintit mai târziu că, până în acest moment, nu există nicio îndoială în rândul oamenilor bine informați că în fiecare zi au fost provocate atrocități oribile asupra nemților din Polonia. [40]

Donald Day, un corespondent de la Tribuna din Chicago , a raportat despre tratamentul atroce pe care polonezii i-ar fi acordat etnicilor germani din Polonia:

... Am călătorit până pe coridorul polonez, unde autoritățile germane mi-au permis să intervievez refugiații germani din multe orașe și orașe poloneze. Povestea era aceeași. Arestări în masă și marșuri lungi pe drumuri spre interiorul Poloniei. Căile ferate erau aglomerate de mișcări de trupe. Cei căzuți pe marginea drumului au fost împușcați. Autoritățile poloneze par să fi înnebunit. Am întrebat oamenii toată viața și cred că știu să fac deduceri din poveștile exagerate, povestite de oameni care au trecut prin experiențe înfiorătoare. Dar chiar și cu o indemnizație generoasă, situația era destul de proastă. Războiul mi s-a părut doar o întrebare de ore. [41]

Ambasadorul britanic Nevile Henderson la Berlin s-a concentrat pe obținerea recunoașterii de la Halifax a destinului crud al minorității germane în Polonia. Henderson a avertizat cu empatie pe Halifax, pe 24 august 1939, că plângerile germane cu privire la tratamentul minorității germane în Polonia au fost pe deplin susținute de fapte. Henderson știa că germanii sunt pregătiți să negocieze, iar el a declarat pentru Halifax că războiul dintre Polonia și Germania este inevitabil dacă nu se reiau negocierile dintre cele două țări. Henderson a pledat cu Halifax că ar fi contrar intereselor poloneze să încerce o ocupație militară deplină a Danzigului și a adăugat o denunțare eficientă a politicii poloneze. Ceea ce Henderson nu a reușit să-și dea seama este că Halifax urmărea războiul de dragul său ca instrument de politică.[42]

La 25 august 1939, ambasadorul Henderson a raportat la Halifax cea mai recentă atrocitate poloneză la Bielitz, Silezia Superioară. Henderson nu s-a bazat niciodată pe declarațiile oficiale germane cu privire la aceste incidente, ci a bazat în schimb raporturile sale pe informațiile pe care le-a primit de la surse neutre. Polonezii au continuat să-i deporteze cu forță pe nemții din acea zonă și i-au obligat să marșeze în interiorul Poloniei. Opt germani au fost uciși și mulți alți au fost răniți în timpul uneia dintre aceste acțiuni.

Hitler s-a confruntat cu o dilemă teribilă. Dacă Hitler nu ar face nimic, germanii Poloniei și Danzigului ar fi abandonați cruzimii și violenței unei Polone ostile. Dacă Hitler ar lua măsuri eficiente împotriva polonezilor, britanicii și francezii ar putea declara război împotriva Germaniei. Henderson se temea că atrocitatea de la Bielitz va fi paiul final care îl va determina pe Hitler să invadeze Polonia. Henderson, care a dorit cu tărie pacea cu Germania, a deplâns eșecul guvernului britanic de a-și exercita reținerea asupra autorităților poloneze. [43]

La 23 august 1939, Germania și Uniunea Sovietică au încheiat acordul Molotov-Ribbentrop. Acest pact de non-agresiune conținea un protocol secret care recunoaște o sferă de influență rusă în Europa de Est. Recunoașterea germană a acestei sfere de influență sovietice nu s-ar aplica în cazul unei soluționări diplomatice a litigiului germano-polonez. Hitler sperase să recupereze inițiativa diplomatică prin pactul de neagresiune Molotov-Ribbentrop. Cu toate acestea, Chamberlain l-a avertizat pe Hitler într-o scrisoare din 23 august 1939, că Marea Britanie va sprijini Polonia cu forța militară, indiferent de acordul Molotov-Ribbentrop. De asemenea, Józef Beck a continuat să refuze negocierea unei soluții pașnice cu Germania. [44]

Germania a făcut o nouă ofertă Poloniei la 29 august 1939, pentru o ultimă campanie diplomatică de soluționare a disputei germano-poloneze. Termenii unui nou plan german de soluționare, așa-numitele propuneri Marienwerder, au fost mai puțin importante decât oferta de a negocia ca atare. Termenii propunerilor de la Marienwerder nu erau decât un plan tentativ german pentru o posibilă soluționare. Guvernul german a subliniat că acești termeni au fost formulați pentru a oferi o bază pentru negocierile neimpediate între egali, mai degrabă decât pentru a constitui o serie de cereri pe care Polonia ar trebui să le accepte. Nu a fost nimic care să împiedice polonezii să ofere un set complet de propuneri proprii.

Germanii, oferindu-se să negocieze cu Polonia, indicau că favorizează o soluționare diplomatică în timpul războiului cu Polonia. Voința polonezilor de a negocia nu ar fi implicat în niciun fel o retragere poloneză sau disponibilitatea lor de a recunoaște anexarea germană a Danzigului. Polonezii ar fi putut justifica acceptarea lor de a negocia cu anunțul potrivit căruia Germania, și nu Polonia, au considerat că este necesar să solicite noi negocieri. În refuzul negocierii, polonezii anunțau că favorizează războiul. Refuzul secretarului britanic de externe Halifax de a încuraja polonezii să negocieze a indicat faptul că a favorizat războiul. [45]

Primul ministru francez Daladier și premierul britanic Chamberlain au fost amândoi critici în privința guvernului polonez. Daladier în privat a denunțat „nebunia criminală” a polonezilor. Chamberlain a recunoscut ambasadorului Joseph Kennedy că erau polonezii, și nu germanii, care erau nerezonabili. Kennedy l-a raportat președintelui Roosevelt, „sincer, el [Chamberlain] este mai îngrijorat pentru ca polonezii să fie rezonabili decât germanii.” Cu toate acestea, nici Daladier, nici Chamberlain nu au depus niciun efort pentru a-i influența pe polonezi să negocieze cu germanii. [46]

La 29 august 1939, guvernul polonez a decis mobilizarea generală a armatei sale. Planurile militare poloneze prevedeau că mobilizarea generală va fi ordonată numai în cazul deciziei războiului a Poloniei. Henderson a informat Halifax despre unele încălcări poloneze verificate înainte de război. Polonezii au explodat podul Dirschau (Tczew) peste râul Vistula, chiar dacă apropierea estică a podului se afla pe teritoriul Germaniei (Prusia de Est). Polonezii au ocupat și o serie de instalații Danzig și s-au angajat în lupte cu cetățenii Danzig în aceeași zi. Henderson a raportat că Hitler nu a insistat asupra înfrângerii militare totale a Poloniei. Hitler era pregătit să înceteze ostilitățile dacă polonezii ar fi indicat că sunt dispuși să negocieze o soluționare satisfăcătoare. [47]

Germania a decis să invadeze Polonia la 1 septembrie 1939. Toți liderii britanici au susținut că întreaga responsabilitate pentru începerea războiului este a lui Hitler. Primul ministru Chamberlain a transmis în seara aceea la radio britanic că „responsabilitatea acestei catastrofe teribile (războiul din Polonia) este pe umerii unui singur om, cancelarul german”. Chamberlain a susținut că Hitler a ordonat Poloniei să vină la Berlin cu obligația necondiționată. de a accepta fără discuții termenii exacti germani. Chamberlain a negat faptul că Germania i-a invitat pe polonezi să se angajeze în negocieri normale. Declarațiile lui Chamberlain erau minciuni neîncarnate, dar cazul polonez era atât de slab, încât era imposibil să-l apere cu adevărul.

Halifax a pronunțat, de asemenea, un discurs inteligent ipocrit în Camera Lorzilor în seara de 1 septembrie 1939. Halifax a susținut că cea mai bună dovadă a voinței britanice de pace a fost aceea de a-l avea pe Chamberlain, marele lider de apariție, să ducă Marea Britanie în război. Halifax a ascuns faptul că a preluat direcția politicii externe britanice de la Chamberlain în octombrie 1938 și că Marea Britanie probabil că nu s-ar fi mișcat în război dacă nu s-ar fi întâmplat acest lucru. El și-a asigurat publicul că Hitler, înainte de barul istoriei, va trebui să își asume întreaga responsabilitate pentru începerea războiului. Halifax a insistat că conștiința engleză este clară și că, privind în urmă, nu dorea să schimbe ceva în ceea ce privește politica britanică. [48]

La 2 septembrie 1939, Italia și Germania au convenit să organizeze o conferință de mediere între ei și Marea Britanie, Franța și Polonia. Halifax a încercat să distrugă planul conferinței, insistând ca Germania să-și retragă forțele din Polonia și Danzig înainte ca Marea Britanie și Franța să ia în considerare participarea la conferința de mediere. Ministrul francez de Externe Bonnet știa că nicio națiune nu va accepta un astfel de tratament și că atitudinea lui Halifax este lipsită de rațiune și nerealistă.

În cele din urmă, efortul de mediere s-a prăbușit, și Marea Britanie și Franța au declarat război împotriva Germaniei pe 3 septembrie 1939. Când Hitler a citit declarația britanică de război împotriva Germaniei, s-a oprit și nu a întrebat pe nimeni în special: „Ce acum?” [ 49]

Germania era acum într-un război inutil cu trei națiuni europene.

Similar celorlalți lideri britanici, Nevile Henderson, ambasadorul britanic în Germania, a afirmat ulterior că întreaga responsabilitate pentru începerea războiului este a lui Hitler. Henderson scria în memoriile sale din 1940: „Dacă Hitler dorea pacea, el știa cum să-l asigure; dacă dorea război, știa la fel de bine despre ce avea să-l aducă. Alegerea i-a revenit, iar în cele din urmă întreaga responsabilitate pentru război a fost a sa. ” [50] Henderson a uitat în acest pasaj că l-a avertizat în nenumărate rânduri pe Halifax că atrocitățile poloneze împotriva minorității germane din Polonia erau extreme. Hitler a invadat Polonia pentru a pune capăt acestor atrocități.

Atrocitățile poloneze continuă împotriva minorității germane

Germanii din Polonia au continuat să experimenteze o atmosferă de teroare în prima parte a lunii septembrie 1939. În toată țara germanilor li s-a spus: „Dacă vine războiul în Polonia, veți fi cu toții spânzurați.” Această profeție a fost îndeplinită ulterior în multe cazuri.

Celebra duminică sângeroasă de la Toruń, la 3 septembrie 1939, a fost însoțită de masacre similare în altă parte din Polonia. Aceste masacre au adus un sfârșit tragic suferinței îndelungate a multor etnici germani. Această catastrofă fusese anticipată de germani înainte de izbucnirea războiului, așa cum este reflectată de zborul sau încercarea de evadare a unui număr mare de germani din Polonia. Sentimentele acestor germani au fost dezvăluite de sloganul disperat, „Departe de acest iad și înapoi la Reich!” [51]

Dr. Alfred-Maurice de Zayas scrie despre etnicii germani din Polonia:

Primele victime ale războiului au fost Volksdeutsche, civili etnici germani rezidenți și cetățeni ai Poloniei. Folosind liste pregătite cu ani mai devreme, în parte de birourile administrative inferioare, Polonia a deportat imediat 15.000 de germani în Polonia de Est. Frica și furia de victoriile rapide ale Germaniei au dus la isterie. „Spionii” germani au fost văzuți peste tot, fiind suspectați că ar forma o a cincea coloană. Peste 5.000 de civili germani au fost uciși în primele zile ale războiului. Erau ostatici și țapi ispășitori în același timp. Scene groaznice au fost redate la Bromberg pe 3 septembrie, precum și în alte câteva locuri din provincia Posen, în Pommerellen, oriunde locuiau minoritățile germane. [52]

Atrocitățile poloneze împotriva etnicilor germani au fost documentate în cartea „ Poliții polonezi de atrocitate împotriva minorității germane din Polonia” . Cea mai mare parte a lumii exterioare a respins această carte ca fiind doar o propagandă folosită pentru a justifica invazia lui Hitler a Poloniei. Cu toate acestea, scepticii nu au observat că patologii criminalisti de la Crucea Roșie Internațională și observatorii medicali și legali din Statele Unite au verificat constatările acestor investigații privind crimele de război din Polonia. Aceste investigații au fost efectuate și de poliția și administrațiile civile germane, și nu de Partidul Național Socialist sau de armata germană. Mai mult, atât anti-germani, cât și alți cercetători instruiți în universitate au recunoscut că acuzațiile din carte se bazează în întregime pe dovezi faptice. [53]

Cartea „ Acte din Atrocitate poloneză împotriva minorității germane din Polonia” adeclarat:

Când prima ediție a acestei colecții de documente a intrat în presă la 17 noiembrie 1939, 5.437 de cazuri de omor comise de soldați ai armatei poloneze și de civili polonezi împotriva bărbaților, femeilor și copiilor minorității germane au fost cert certate. Se știa că valoarea totală atunci când a fost verificată va fi mult mai mare. Între această dată și 1 februarie 1940, numărul victimelor identificate a fost ridicat la 12.857. În etapa actuală, investigațiile dezvăluie că în plus față de aceste 12.857, peste 45.000 de persoane sunt încă dispărute. Deoarece nu există nicio urmă a acestora, ele trebuie, de asemenea, considerate victime ale terorii poloneze. Nici cifra 58.000 nu este finală. Nu poate exista nicio îndoială că anchetele care se desfășoară acum vor duce la dezvăluirea a alte mii de morți și dispăruți. [54]

Examinările medicale ale morților au arătat că germanii de toate vârstele, de la patru luni la 82 de ani, au fost uciși. Raportul a concluzionat:

S-a arătat că crimele au fost comise cu cea mai mare brutalitate și că, în multe cazuri, acestea au fost acte pur sadice - că s-a stabilit gâfâirea ochilor și că alte forme de mutilare, susținute de depunerile martorilor, pot fi considerate adevărate.

Metoda prin care crimele individuale au fost comise în multe cazuri dezvăluie tortura fizică și psihică studiată; în această privință, au fost menționate mai multe cazuri de ucidere prelungită în mai multe ore și de moarte lentă din cauza neglijării.

De departe, cea mai importantă constatare pare să fie dovada faptului că uciderea prin arme de asemenea șansă ca cluburi sau cuțite a fost o excepție și că, de regulă, pușcile și pistolele armatei extrem de eficiente erau disponibile pentru ucigași. Mai mult, trebuie subliniat faptul că s-a putut arăta, până în cele mai mici detalii, că nu ar fi putut exista posibilitatea executării [în conformitate cu dreptul militar]. [55]

Atrocitățile poloneze nu au fost acte de răzbunare personală, gelozie profesională sau ură de clasă; în schimb, au fost o acțiune politică concertată. Au fost crime organizate în masă cauzate de o psihoză de animozitate politică. Îndemnul inspirat de ură de a distruge tot ce germană a fost condus de presa poloneză, radio, școală și propaganda guvernamentală. Verificarea de sprijin a Marii Britanii a încurajat Polonia să efectueze atrocități inumane împotriva minorității sale germane. [56]

Cartea „ Actele poloneze de atrocitate împotriva minorității germane din Polonia” aexplicat de ce guvernul polonez a încurajat astfel de atrocități:

Garanția de asistență acordată Poloniei de către guvernul britanic a fost agentul care a acordat un impuls politicii de încercuire a Marii Britanii. A fost conceput pentru a exploata problema Danzigului și a coridorului pentru a începe un război, dorit și pregătit de mult timp de Anglia, pentru anihilarea Germaniei Mari. În Varșovia, moderația nu mai era considerată necesară, iar opinia deținută era că problemele pot fi aduse în siguranță. Anglia susținea acest joc diabolic, garantând „integritatea” statului polonez. Asigurarea britanică de asistență a însemnat că Polonia trebuia să fie berbecul inamic al inamicilor Germaniei. De acum Polonia nu a neglijat nicio formă de provocare a Germaniei și, în orbirea sa, a visat la „bătălie victorioasă la porțile Berlinului”. Dacă nu ar fi fost pentru încurajarea clisei de război engleze,[57]

Endnotes

[1] Taylor, AJP, The Origins of the Second War World , New York: Simon & Schuster, 1961, p. 207.

[2] DeConde, Alexander, O istorie a politicii externe americane , New York: Fiii lui Charles Scribner, 1971, p. 576.

[3] Hoggan, David L., Războiul forțat: când revizuirea pașnică a eșuat , Costa Mesa, Cal .: Institutul de revizuire istorică, 1989, p. 25, 312.

[4] Taylor, AJP, The Origins of the Second War World , New York: Simon & Schuster, 1961, p. 209.

[5] Hoggan, David L., Războiul forțat: când revizuirea pașnică a eșuat , Costa Mesa, Cal: Institutul de revizuire istorică, 1989, p. 50.

[6] Ibid ., P. 49-60.

[7] Ibid ., P. 328-329.

[8] Ibid ., P. 145-146.

[9] Ibid., P. 21.

[10] Ibid. , p. 21, 256-257.

[11] Ibid ., P. 323.

[12] Barnett, Correlli, The Collapse of British Power , New York: William Morrow, 1972, p. 560; vezi și Taylor, AJP, The Origins of the Second War World , New York: Simon & Schuster, 1961, p. 211.

[13] Hoggan, David L., Războiul forțat: când revizuirea pașnică a eșuat , Costa Mesa, Cal .: Institutul de revizuire istorică, 1989, p. 333, 340.

[14] Denman, Roy, Șanse ratate: Marea Britanie și Europa în secolul XX , Londra: Indigo, 1997, p. 121.

[15] Ferguson, Niall, The War of the World: Conflict Century Century and the Descent of West , New York: Penguin Press, 2006, p. 377.

[16] Hart, BH Liddell, Istoria celui de-al Doilea Război Mondial , New York: GP Putnam's Sons, 1970, p. 11.

[17] Watt, Richard M., Bitter Glory: Poland and Its Fate 1918 - 1939 , New York: Simon and Schuster, 1979, p. 379.

[18] Hoggan, David L., Războiul forțat: când revizuirea pașnică a eșuat , Costa Mesa, Cal: Institutul de revizuire istorică, 1989, p. 342.

[19] Ibid ., P. 391.

[20] Ibid ., P. 260-262.

[21] Ibid ., P. 311-312.

[22] Ibid ., P. 355, 357.

[23] Ibid ., P. 381, 383.

[24] Ibid ., P. 384, 387.

[25] Ibid ., P. 387.

[26] Ibid. , p. 388-389.

[27] Ibid .

[28] Ibid ., P. 392-393.

[29] Ibid ., Pp. 405-406.

[30] Ibid ., P. 412.

[31] Ibid. p. 413.

[32] Ibid ., Pp. 413-415.

[33] Ibid. p. 419. Într-o notă de subsol, autorul notează că un raport al acelorași chestiuni a apărut în New York Times pentru 8 august 1939.

[34] Ibid ., P. 419.

[35] Ibid ., P. 414.

[36] Ibid ., P. 417.

[37] Ibid. , p. 452-453.

[38] Ibid. , p. 463.

[39] Ibid ., P. 479.

[40] Ibid ., P. 554.

[41] Ziua, Donald, Onward Christian Soldiers , Newport Beach, Cal .: The Noontide Press, 2002, p. 56.

[42] Hoggan, David L., Războiul forțat: când revizuirea pașnică a eșuat , Costa Mesa, Cal .: Institutul de revizuire istorică, 1989, p. 500-501, 550.

[43] Ibid ., P. 509

[44] Ibid ., P. 470, 483, 538.

[45] Ibid ., P. 513-514.

[46] Ibid ., P. 441, 549.

[47] Ibid ., P. 537, 577.

[48] Ibid ., P. 578-579.

[49] Ibid ., P. 586, 593, 598.

[50] Henderson, Nevile, Eșecul unei misiuni , New York: GP Putnam's Sons, 1940, p. 227.

[51] Hoggan, David L., Războiul forțat: când revizuirea pașnică a eșuat , Costa Mesa, Cal .: Institutul de revizuire istorică, 1989, p. 390.

[52] De Zayas, Alfred-Maurice, O teribilă revanșă: curățarea etnică a germanilor din Europa de Est , a ^doua ediție, New York: Palgrave Macmillan, 2006, p. 27.

[53] Roland, Marc, „Holocaustul cenzurat al Poloniei”, The Barnes Review in Review: 2008-2010 , p. 132-133.

[54] Shadewalt, Hans, Actele poloneze de atrocitate împotriva minorității germane în Polonia , Berlin și New York: Biblioteca de informații germană, a ^doua ediție, 1940, p. 19.

[55] Ibid ., P. 257-258.

[56] Ibid ., P. 88-89.

[57] Ibid ., P. 75-76.