Netanyahu trying to provoke war to win election

Uri Avnery

Nu folosit pentru a fi o glumă despre un sadic și un masochist.

"Lovește-mă! Bate-mă! Lovi cu piciorul mine! ", Masochistul pledează cu sadicul.

Sadicul zâmbește un zâmbet crud și încet răspunde: "Nu!"

Asta, mai mult sau mai puțin, reflectă situația de pe granița de nord nostru [Israelului], în acest moment.

Două drone israeliene au bombardat (sau missiled) un mic convoi Hezbollah câțiva kilometri dincolo de granița cu Siria pe înălțimile Golan. Doisprezece persoane au fost ucise. Unul a fost un general iranian. Unul a fost un foarte tânăr ofițer Hezbollah, fiul lui Imad Mughniyeh, un ofițer foarte înalt Hezbollah, care a fost, de asemenea, ucis de Israel în urmă, unele șapte ani, într-o mașină explozie Damasc.

Uciderea generalul iranian a fost, probabil neintenționat. Se pare că inteligența israelian nu știa că el și alți cinci ofițeri Gărzile Revoluționare Iraniene, au fost în convoiul. Un ofițer de armată israeliană a recunoscut acest lucru într-un mod sens giratoriu. Un al doilea ofițer negat declarația de prima.

El nu a cerut scuze, desigur. Nu se poate-mi cer scuze atunci când unul nu admite oficial de a fi autorul. Și, desigur, israelieni nu-mi cer scuze. Niciodată, niciodată. Într-adevăr, o parte de extrema-dreapta din prezenta alegerile au transformat aceasta într-un slogan electoral: "Nu scuze!"

Victima destinat atacului a fost de 25 de ani Jihad Mughniyeh, un ofițer junior Hezbollah a cărui creanță numai la faima a fost numele lui de familie.

De ce? De ce acum? De ce, la toate?

Imediat după uciderea, întrebarea a apărut: De ce? De ce acum? De ce, la toate?

Granița israeliano-sirian (sau, mai degrabă, linia de încetare a focului) a fost timp de decenii de cele mai silentioase ținutul lui Israel. Nu se trage. Nu incidente. Nimic.

Assad tatăl și fiul Assad, atât a văzut la acest lucru. Ei nu au fost interesați de provocator Israel. După 1973 Yom Kippur război, care a început cu un succes imens surpriză sirian și sa încheiat cu o înfrângere sirian completă, Assads dorit nu nouă aventură.

Chiar și atunci când Ariel Sharon atacat Libanul în 1982, trupele siriene staționate în Liban nu a intervenit. Dar din moment ce unul dintre obiectivele de război Sharon a fost de a conduce sirienii din Liban, a trebuit să deschidă focul se să-i implice.Această aventură sa încheiat cu un succes sirian.

Orice intenție Bashar al-Assad ar fi avut vreodată de a provoca Israel (și se pare că el nu a avut nici) a dispărut atunci când războiul civil sirian a început, în urmă cu mai mult de patru ani. Atât Bashar al-Assad și diferitele facțiuni rebele au fost pe deplin ocupat cu activitatea lor sângeroase. Israel nu le-ar putea interesa mai puțin.

Deci, de ce trântorii israeliene lovit un mic convoi de aliați lui Assad - Hezbollah și Iran? Este foarte puțin probabil ca au avut intenții agresive împotriva Israelului.Probabil au fost scouting terenul în căutare de rebeli sirieni.

Guvernul israelian și armata nu a explicat. Cum ar putea ei, atunci când acestea nu recunosc oficial acțiunii? Chiar și neoficial, nu a existat nici un indiciu.

Elefantul in camera

Dar există un elefant în cameră: alegerile israeliene.

Suntem acum în mijlocul campaniei electorale. A fost acolo, ar putea exista, nici o legătură între campania electorală și atacul?

Sigur!

Pentru a sugera că liderii noștri ar putea comanda o acțiune militară pentru a crește șansele lor într-o frontierele electorale pe trădare.

Cu toate acestea, sa întâmplat înainte. Într-adevăr, sa întâmplat în multe dintre campaniile noastre electorale 19 până în prezent.

Primele alegeri a avut loc atunci când am fost încă în război. David Ben Gurion, liderul de război, a câștigat o victorie electorală mare, desigur.

Al doilea Alegerea a avut loc în timpul luptei împotriva arabe "infiltrați", cu incidente aproape zilnic de-a lungul noilor frontiere. Cine a câștigat? Ben-Gurion.

Și așa mai departe. În 1981, când Menachem Begin a ordonat bombardarea reactorului nuclear irakian, cineva a îndrăznit să sugereze că acțiunea a fost legat de viitoarele alegeri Knesset. Acest lucru a dat Începe oportunitatea de una dintre cele mai mari discursurile sale. Începeți fost un orator remarcabil în european (și foarte ne-israelian) tradiția.

"Evreii!", A adresat audienței sale, "m-ai cunoscut de multi ani. Credeți că mi-ar trimite băieții noștri galante pe o misiune periculoasă, în cazul în care acestea ar putea fi ucis sau, mai rău - se încadrează în captivitatea a acestor animale umane -?!, În scopul de a obține voturi "Fanii au explodat înapoi" Nu "

Chiar și cealaltă parte a jucat rolul lor. Egiptenii și sirienii au lansat atacul lor surpriză pe Yom Kippur 1973 în mijlocul campaniei electorale israelian.

După asasinarea lui Yitzhak Rabin în 1995, moștenitorul său, Shimon Peres, cu care se confruntă, de asemenea, o campanie electorală. În timpul scurtei sale regență, a reușit să înceapă și să piardă un război. El a invadat Libanul și în timpul luptelor o tabără de refugiați al ONU a fost bombardat din greșeală. Acesta a fost sfârșitul războiului și a domniei Peres ". Binyamin Netanyahu a câștigat.

Când uciderea săptămâna trecută a fost anunțat, țara și armata au fost solicitate să se pregătească pentru război.

De-a lungul frontierei, tensiune răspândit.Desfășurările masive de trupe au avut loc.Brigăzi blindate mutat spre nord. Baterii anti-rachetă "Iron Dome" s-au poziționat în apropierea graniței. Toate mass-media pregătit publicul pentru acțiunile de răzbunare instantanee de Hezbollah și Iran.

Asta în cazul în glumă vine. Netanyahu de așteptat, complet Hassan Nasrallah, șeful Hezbollah, să bombardeze Galileea în represalii. Nasrallah doar a zâmbit unul dintre zâmbetele sale enigmatice.

Răzbunare? Sigur. Dar nu chiar acum. Altă dată, poate. Un alt loc, de asemenea.Poate în Bulgaria, unde turistii israelieni au fost uciși pentru a razbuna asasinarea Imad Mughniyeh lui. Sau chiar în Argentina, unde procurorul investighează distrugerea a două centre Israel-evreiești a fost găsit împușcat în această săptămână (de el sau de alții.) Atacurile sângeroase din Buenos Aires, acum 20 de ani, au fost atribuite Hezbollah și Iran după altul israelian acțiune în Liban.

Deci, de ce nu Nasrallah răzbuna acțiunea drone acum? Când conta pe acțiune de răzbunare un dușman, este foarte frustrant atunci când aceasta nu vine la timp.

Agitația electorală cu război

Pentru a înțelege acest lucru, trebuie să revizuiască campania electorală.

Acesta este purtată de două blocuri mari - pe partea dreaptă condusă de Likud și de centru-stânga condusă de Partidul Laburist. Stânga a adunat impuls neașteptat de unirea Muncii cu mic facțiune Tzipi Livni, iar acum, incredibil, a depășit Likud în sondaje. În afară de cele două blocuri sunt ortodocși și cetățenii arabi, care au propriile lor agende.

Cele două blocuri principale naviga sub diferite steaguri. Likud și societate navighează sub pavilionul "securitate". Publicul consideră că Netanyahu și aliații săi sunt mai de încredere atunci când vine vorba de război și menținerea armata noastră mare și puternic. Publicul consideră, de asemenea, că Muncii și aliații săi sunt mai eficiente atunci când vine vorba de economie, prețul locuințelor și astfel.

Acest lucru înseamnă că rezultatul va fi decis prin care partea reușește să impună agenda sa în campanie. În cazul în care campania ajunge să fie dominată de problemele de război și teamă, dreptul probabil va câștiga. În cazul în care, în mod alternativ, problema principală este de locuințe și prețul exorbitant de brânză de vaci, stânga are o șansă.

Aceasta nu este o chestiune de percepție deosebit de acută, dar a cunoștințelor publicului larg. Fiecare rachetă lansată de Hezbollah sau Hamas va fi o rachetă pentru Likud. În fiecare zi de liniște la granițele va fi o zi de muncă.

Prin urmare, a fost destul de evident pentru mulți israelieni că flerul brusc pe granița de nord, cauzate de un atac israelian neprovocat că nu are sens, a fost un truc electoral de Netanyahu și tovarășii săi.

Multe știa. Dar nimeni nu a îndrăznit să spun așa. Partidele politice s-au temut de a fi văzut ca înjunghiat armata din spate. Acuzând Netanyahu a risca un război major, în scopul de a câștiga alegerile este o chestiune foarte gravă.

Partidul Muncii a publicat o declarație lame de sprijin armatei. Meretz tăcut. Partidele arabe erau ocupați cu crearea unei liste Emiratele Arabe Unite. Ortodocșii nu-i pasă mai puțin.

Guș Șalom, din care eu sunt un membru, pregătit să publice o acuzație fără echivoc.

Și apoi tăcerea a fost spart de la un sfert total neașteptat.

General Galant a acordat un interviu în care el a acuzat fățiș guvernului de încălzire granița de nord în scopuri electorale.

Galant? Incredible!

Yoav Galant a fost șeful Comandamentului de Sud în timpul campaniei plumb topit crud. După aceea el a fost numit de către Netanyahu ca seful armatei nou de personal. Dar, înainte de numirea ar putea fi consumate Galant a fost acuzat de expropriere a terenurilor sat publice pentru casa lui palat și a trebuit să se retragă.Întotdeauna l-am considerat un militarist out-și-out.

Acum două săptămâni, Galant a reapărut brusc pe scena ca candidat pe locul 2 pe lista de partid nou centru Moshe Kahlon cu nici o ideologie, cu excepția aduce în jos prețurile.

Declarația Galant a provocat un val de proteste, iar el retras în liniște. Dar fapta a fost făcut. Galant a deschis poarta. O hoardă de comentatori au luat cu asalt prin ea să se răspândească acuzația.

Campania nu poate fi la fel din nou după fapta galant Galant lui.

http://www.redressonline.com/2015/01/netanyahu-trying-to-provoke-war-to-win-election/

By Uri Avnery

There used to be a joke about a sadist and a masochist.

“Hit me! Beat me! Kick me!” the masochist pleads with the sadist.

The sadist smiles a cruel smile and slowly answers: “No!”

That, more or less, reflects the situation on our [Israel’s] northern border at this moment.

Two Israeli drones have bombed (or missiled) a small Hezbollah convoy a few miles beyond the border with Syria on the Golan heights. Twelve people were killed. One was an Iranian general. One was a very young Hezbollah officer, the son of Imad Mughniyeh, a very high-ranking Hezbollah officer who was also killed by Israel, some seven years ago, in a Damascus car explosion.

The killing of the Iranian general was perhaps unintended. It seems that Israeli intelligence did not know that he, and five other Iranian Revolutionary Guards officers, were in the convoy. An Israeli army officer admitted this in a roundabout way. A second officer denied the statement of the first.

He did not apologise, of course. One cannot apologise when one does not officially admit to being the perpetrator. And, of course, Israelis do not apologise. Never, ever. Indeed, one far-right party in the present election has turned this into an election slogan: “No apologies!”

The intended victim of the attack was the 25-year-old Jihad Mughniyeh, a junior Hezbollah officer whose only claim to fame was his family name.

Why? Why now? Why at all?

Immediately after the killing, the question arose: Why? Why now? Why at all?

The Israeli-Syrian border (or, rather, cease-fire line) has been for decades the quietest border of Israel. No shooting. No incidents. Nothing.

Assad the father and Assad the son both saw to this. They were not interested in provoking Israel. After the 1973 Yom Kippur War, which started with a huge Syrian surprise success and ended with a complete Syrian defeat, the Assads wanted no new adventure.

Even when Ariel Sharon attacked Lebanon in 1982, the Syrian troops stationed in Lebanon did not intervene. But since one of Sharon’s war aims was to drive the Syrians out of Lebanon, he had to open fire himself to get them involved. That adventure ended with a Syrian success.

Any intention Bashar al-Assad might ever have had to provoke Israel (and it seems that he never had any) vanished when the Syrian civil war started, more than four years ago. Both Bashar al-Assad and the various rebel factions were fully occupied with their bloody business. Israel could not interest them less.

So why did Israeli drones hit a small convoy of Assad’s allies – Hezbollah and Iran? It is very unlikely that they had any aggressive intentions against Israel. Probably they were scouting the terrain in search of Syrian rebels.

The Israeli government and the army did not explain. How could they, when they did not officially admit to the action? Even unofficially, there was no hint.

The elephant in the room

But there is an elephant in the room: the Israeli elections.

We are now in the middle of the election campaign. Was there, could there be, any connection between the election campaign and the attack?

You bet!

To suggest that our leaders could order a military action to increase their chances in an election borders on treason.

Yet, it has happened before. Indeed, it happened in many of our 19 election campaigns till now.

The first election took place when we were still at war. David Ben-Gurion, the war leader, won a great election victory, of course.

The second election took place during the fight against the Arab “infiltrators”, with almost daily incidents along the new borders. Who won? Ben-Gurion.

And so on. In 1981, when Menachem Begin ordered the bombing of the Iraqi nuclear reactor, somebody dared to suggest that the action was connected with the upcoming Knesset election. This gave Begin the opportunity for one of his greatest speeches. Begin was an outstanding orator in the European (and very un-Israeli) tradition.

“Jews!” he addressed his audience, “you have known me for many years. Do you believe that I would send our gallant boys on a dangerous mission, where they could be killed or, worse – fall into the captivity of these human animals – in order to gain votes?” The crowd roared back “No!”

Even the other side played their part. The Egyptians and Syrians launched their surprise attack on Yom Kippur 1973 in the middle of the Israeli election campaign.

After the assassination of Yitzhak Rabin in 1995, his heir, Shimon Peres, also faced an election campaign. During his short regency, he managed to start and lose a war. He invaded Lebanon and during the fighting a UN refugee camp was bombed by mistake. That was the end of the war and of Peres’ reign. Binyamin Netanyahu won.

When last week’s killing was announced, the country and the army were requested to prepare for war.

Along the border, tension spread. Massive troop deployments took place. Armoured brigades moved north. “Iron Dome” anti-missile batteries were positioned near the border. All the media prepared the public for instant revenge actions by Hezbollah and Iran.

That’s where the joke comes in. Netanyahu fully expected Hassan Nasrallah, the Hezbollah chief, to bomb Galilee in retaliation. Nasrallah just smiled one of his enigmatic smiles.

Revenge? Sure. But not just now. Some other time, perhaps. Some other place, too. Maybe in Bulgaria, where Israeli tourists were killed to avenge Imad Mughniyeh’s assassination. Or even in Argentina, where the prosecutor investigating the destruction of two Israel-Jewish centres was found shot this week (by himself or by others.) The bloody attacks in Buenos Aires, 20 years ago, were attributed to Hezbollah and Iran after another Israeli action in Lebanon.

So why doesn’t Nasrallah avenge the drone action now? When you count on an enemy’s revenge action, it is very frustrating when it doesn’t come on time.

Electioneering with war

To understand this, one must review the election campaign.

It is being waged by two large blocks – the right wing led by the Likud and the centre-left led by the Labour party. The left has gathered unexpected momentum by uniting Labour with Tzipi Livni’s little faction, and now, incredibly, has overtaken Likud in the polls. Aside from the two blocks there are the Orthodox and the Arab citizens, who have their own agendas.

The two main blocks sail under different flags. Likud and company sail under the flag of “security”. The public believes that Netanyahu and his allies are more trustworthy when it comes to war and keeping our army big and powerful. The public also believes that Labour and its allies are more effective when it comes to the economy, the price of housing and such.

This means that the outcome will be decided by which side succeeds in imposing its agenda on the campaign. If the campaign comes to be dominated by the issues of war and fear, the right will probably win. If, alternatively, the main issue is housing and the exorbitant price of cottage cheese, the left has a chance.

This is not a matter of particularly acute perception, but of general public knowledge. Every missile launched by Hezbollah or Hamas will be a missile for Likud. Every day of quiet on the borders will be a day for Labour.

It was therefore quite obvious to many Israelis that the sudden flair up on the northern border, caused by an unprovoked Israeli attack that makes no sense, was an election ploy by Netanyahu and his companions.

Many knew. But nobody dared to say so. The political parties were afraid of being seen as stabbing the army in the back. Accusing Netanyahu of risking a major war in order to win an election is a very grave matter.

The Labour party published a lame statement supporting the army. Meretz kept quiet. The Arab parties were busy with creating a united Arab list. The Orthodox couldn’t care less.

Gush Shalom, of which I am a member, prepared to publish an unequivocal accusation.

And then the silence was broken from a totally unexpected quarter.

General Galant gave an interview in which he squarely accused the government of warming up the northern border for election purposes.

Galant? Incredible!

Yoav Galant was the chief of the Southern Command during the cruel Molten Lead campaign. After that he was appointed by Netanyahu as the new army chief of staff. But before the appointment could be consummated Galant was accused of expropriating public village land for his palatial home and had to back out. I always considered him an out-and-out militarist.

Two weeks ago, Galant suddenly reappeared on the stage as candidate No. 2 on the list of Moshe Kahlon’s new centre party with no ideology except bringing down prices.

Galant’s statement caused an outcry, and he quietly retracted it. But the deed was done. Galant had opened the gate. A horde of commentators stormed through it to spread the accusation.

The campaign may never be the same again after Galant’s gallant deed.