Tactici militare

Blitzkriegul

(in germana "război fulger") este numele comun a unei doctrine militare care pledează pentru o ofensivă militară generalizată, precedată de atacuri aeriene şi bombardamente masive urmate de atacuri foarte rapide. Forţele miliare mobile atacă variat şi prin surprindere pe un front larg, dar şi în adâncimea teritoriului advers, pentru a nu da timp inamicului de a se apăra sau regrupa coerent.

Bombardamentul Strategic

Bombardamentele strategice din timpul celui de-al doilea război mondial au fost efectuate pe o scară nemaiîntâlnită până atunci. Campaniile de bombardamente strategice duse de Germania Nazistă, Statele Unite, Regatul Unit şi Imperiul Japonez au folosit întreaga gamă de arme cunscute în epocă: bombe convenţionale, incendiare şi, la finalul războiului, nucleare.

La câteva ore de la declanşarea războiului pe 1 septembrie 1939, preşedintele SUA, (în acel moment un stat neutru), Franklin D. Roosevelt, a cerut părţilor beligerante să-şi limiteze raidurile lor aeriene doar la ţinele militare.[1] A doua zi, Franţa şi Regatul Unit au declarat că sunt de acord cu cererea americană. [2] Germania nazistă a aşteptat până pe 18 septembrie, după care a acceptat propunerea americană, până în acel moment Varşovia era în zona de acţiune a armatelor germane, fiind considerată o ţintă militară legitimă de către agresorii germani.

Regatul Unit avea la începutul războiului o politică a bombardamentelor aeriene care viza doar ţintele militare şi ale infrastructurii, precum porturile şi căile ferate cu importanţă militară dovedită. Guvernul britanic a renunţat la începutul războiului în mod voluntar la bombardarea în mod deliberat proprietăţile civile din afara zonelor de luptă.Această politică a fost abandonată pe 15 mai 1940, la două zile după bombardarea Rotterdamului, când RAF a primit permisiunea să atace ţinte din Ruhr, inclusiv uzinele civile care contribuiau la efortul german de război. Primul raid al RAF împotriva ţintelor din interiorul teritoriului german a avut loc în noaptea de 15 – 16 mai 1940. Pe 24 august 1940, mai multe avioane de bombardament germane au survolat Londra şi au lansat bombe asupra cartierelor de est şi nord-est ale capitalei britanice. A izbucnit imediat o perioadă de represalii reciproce, concentrate în principal împotriva zonelor industriale. Germanii nu s-au îngrijit din timp să dezvolte o flotă de bombardiere grele şi după declanşarea invaziei din URSS, ceam mai mare parte a bombardierelor Luftwaffe au fost folosite în operaţiunile de pe frontul de răsărit. Deşi raidurile bombardierelor germane erau în general de natură tactică, fiind executate în sprijinul acţiunilor forţelor terestre, civilii sovietici au suferit pierderi grele în timpul atacurilor Luftwaffe împotriva oraşelor pe care germanii încercau să le cucerească.

Razboiul de gherila (partizani)

În timpul celui de-al doilea război mondial „partizanii” au devenit forţa dominantă din spatele liniilor Axei, fiind formate în special din trupe neregulate, întărite de cele mai multe ori cu specialişti în luptele de gherilă trimişi în sprijinul insurgenţilor de cartierele generale aliate. Partizanii sovietici, în special cei din Belarus, au reuşit să hărţuiască neîncetat Wehrmachtul şi să-i întârzie sau chiar să-i oprească acţiunile. Ca urmare, autoritatea statului sovietic a fost reinstaurată adânc în spatele liniilor germane.

În teritoriile controlate de partizanii sovietici au putut fi organizate până şi colhozuri pentru aprovizionarea insurgenţilor.

Partizanii iugoslavi de orientare comunistă au condus de la începutul până la sfârşitul războiului lupta de eliberare a patriei lor.