3. Razboiul in Europa: 1939-1945

3.1. INVADAREA POLONIEI

Perioada: 1 septembrie - 6 octombrie 1939

Acţiunile de forţă şi agresiune punctete de crizele majore din cea de-a doua parte a deceniului al patrulea au culminat, în mod firesc, cu izbucnirea celui de-al doilea război mondial prin atacarea, la 1 septembrie 1939, de către armatele germane a Poloniei. Planurile "Înaltului Comandament German / OKW", pregătite din timp cu minuţiozitate, făceau parte din acţiunea mai largă a puterilor Axei de instituire a dominaţiei asupra lumii prin împărţirea prealabilă a sferelor de influenţă. În acset context, obiectivul major al celui de-al treilea Reich, fixat în detaliu în cadrul "Operaţiunii Barbarossa", era distrugerea statului sovietic, evident după ce în prealabil Germania hitleristă supunea democraţiile occidentale, în primul rând Franţa şi Marea Britanie.

Combatanții.

Germania

Comandant-sef OKW: general Walther von Brauchitsch.

Grupul de Armate Nord: general Fedor von Bock.

Grupul fe Armate Sud: general Gerd von Rundstedt.

Efective: 56 divizii (1.800.000 de oameni); 10.000 tunuri;2700 tancuri; 1300 avioane.

Uniunea Sovietica

Comandant-sef Armata Roșie: mareșal Aliment Vorosilov.

Frontul Bielorus: general Mihail Kolarov.

Frontul Ucrainean: mareșal Semiton Timosenko.

Efective: 33 divizii (800.000 de oameni); 4960 tunuri; 4736 tancuri; 3300 avioane.

Slovacia

Comandant Grupul Bernolak: general Ferdinand Catlos.

Efective: 3 divizii (50.000 de oameni).

Polonia

Comandant-sef Wojsko Polskie: mareșal Edward Rydz Smigly.

Efective: 39 divizii (950.000 de oameni); 4300 tunuri; 800 tancuri; 400 avioane.

Preludiul.

În primăvara anului 1939, Adolf Hitler, Fuhrerul Germaniei, se află în cea mai bună formă. Căştigător detaşat al negocierilor de la Munchen din 30 septembrie 1938, urmate de cotropirea înregii Cehoslovacii în martie 1939 şi cedarea portului baltic, Memel de către Lituania, Hitler este un om pe deplin mulţumit. La 31 martie 1939, el află că puterile occidentale, Franţa şi Marea Britanie, sunt hotărâte să-i frâneze ofensiva. Ministrul britanic de Externe, Neville Chamberlain anunţă anunţă în Camera Comunelor că Marea Britanie şi Franţa vor sprijini Polonia dacă va fi atacată, această garanţie este, în realitate, un răspuns la acţiunile anterioare ale lui Hitler. Acesta consideră declaraţia un afront; el îşi dă seama că polonezii se vor simţi încurajaţi în rezistenţa lor împotriva Germaniei. Hitler cere guvernului polonez, printr-un ultimatum, să trimită un negociator învestit cu puteri depline de decizie care să semneze propunerile sale. Lista cu revendicări solicita printre altele, înapoierea portului Danzig (Gdansk). Fuhrerul urmăreşte să silească guvernul polonez să capituleze sau să joace rolul Cehoslovaciei din 1938, adică de provocatoare a războiului. La 12 august, ministrul italian de Externe, contele Galeazzo Ciano, îl întreabă pe omologul său german Joachim von Ribbentrop, la Salzburg: "- De fapt ce vreţi ? Danzigul sau Coridorul ?" Răspunsul este destul de ferm: "- Mai mult de atât, noi vrem război !" Cu câteva zile înainte, o misiune franco-britanică sosea la Moscova pentru a negocia un pact de asistenţă pentru Polonia. Negocierile sunt sortite din start eşecului. În pofida dorinţei francezilor, englezii nu acceptă să discute în mod deschis, iar negociatorii sovietici, convinşi că Hitler este ferm hotărât să declanşeze războiul, intenţionează să grăbească demersurile pentru a rămâne în afara unui conflict pentru care erau insuficienţi pregătiţi. Atitudinea reticentă a puterilor occidentale îl determină pe Josif Stalin, conducătorul absolut al URSS să trateze cu Hitler. Negocierile dintre germani şi sovietici au culminat cu semnarea "Pactului Ribbentrop - Molotov", la Moscova, în 23 august 1939. Această cotitură diplomatică i-a permis lui Hitler să aleagă cel mai bun moment pentru declanşarea războiului. În contrapartidă, Stalin primeşte undă verde pentru anexarea Ţărilor Baltice, a Kareliei şi portului Vâborg (teritorii finlandeze), a părţii răsăritene din Polonia şi a Basarabiei, Herţei şi nordului Bucovinei, acestea aparţinând României.

Evenimentele se precipită după semnarea pactului. În dimineaţa zilei de 31 august, lordul Henderson, ambasadorul britanic la Berlin, este informat că Hitler va da ordinul de atac, dacă guvernul polonez nu se decide să trimită un negociator până la orele amiezii. Ambasadorul polonez, Lipski, urmează cu stricteţe recomandările primite de la Varşovia, de a nu răspunde la aceste somaţii. La ora 12:00, Hitler semnează Directiva 1 de declanşare a războiului; "Planul Alb". În orele următoare, ambasadorul Lipski îl contactează în sfârşit, la presiunile lordului Henderson, pe ministrul german de Externe, von Ribbentrop, şi îi remite o notă prin care anunţă că guvernul păolonez acceptă propunerile Marii Britanii de a purta negocieri directe cu partea germană. Lipski avertizează pe toţi că nu deţine împuternicirea de a negocia. Discuţia este încheiată în câteva minute, unul din cele mai scurte demersuri diplomatice care au avut loc vreodată. În jurul orelor 22:30, se transmite un mesaj către populaţia germană despre primele confruntări de la graniţa poloneză, unde tocmai avusese loc un "atac mârşav al polonezilor" asupra postului de radio din Gleiwitz, Silezia. Marşul armatelor germane spre graniţa poloneză a început. Hitler începe să defăimeze guvernul polonez: "Polonia a atacat în noaptea tecută pentru prima dată teritoriul nostru, cu soldaţii ei. De la ora 05:45, i se răspunde prin foc !"

În cadrul Procesului de la Nurenberg, după război, acuzatorii Aliaţi au demonstrat maşinaţiunile lui Hitler cu privire la diversiunea Gleiwitz. Întregul scenariu a fost opera SS-ului şi SD-ului german, ca pretext pentru declanşarea operaţiunilor militare împotriva Poloniei.

La 1 septembrie 1939, ora 05:45, armatele germane atacă simultan de-a lungul frontierelor poloneze. Este începutul celui de-al doilea război mondial. În aceste momente, Hitler încă mai speră că va putea evita războiul cu Franţa şi Marea Britanie. Poate că cele două puteri se vor agita numai până când Polonia va fi definitiv distrusă. Benito Mussolini, dictatorul Italiei, propune, la 2 septembrie, organizarea unei "Conferinţe de Pace Internaţională", la care urmează să participe Germania, Polonia, Franţa şi Marea Britanie, precum şi o încetare imediată a focului. Armatele germane din Polonia trebuie să rămână pe loc. Însă, guvernul britanic nu este de acord. Primul-ministru Chamberlain condiţionează participarea ţării sale la această "Conferinţă" de retragerea imediată a tuturor trupelor germane din Polonia. La 3 septembrie, o zi de duminică, Hitler şi ministrul său de Externe, von Ribbentrop, se află în sediul Cancelariei. La ora 09:00, ambasadorul Henderson înaintează un ultimatum de două ore, care va fi adus şi tradus de interpretul-şef, dr. Paul Schmidt. La puţin timp după aceea, ambasadorul Franţei, Coulondre, înaintează un ultimatum cu acelaşi conţinut. "Practic, având în vedere că Germania nu s-a conformat normelor internaţionale de a-şi retrage armatele din Polonia, guvernele Marii Britanii şi Franţei declară război Germaniei". Hitler a apreciat greşit situaţia internaţională. Este cuprins de pesimism şi are adevărate momente de spaimă. După amiază, dictează una după alta proclamaţiile către poporul german, către NSDAP (Partidul Naţional Socialist al Muncitorilor din Germania) şi către marile puteri occidentale. În toate aruncă vina pe Marea Britanie de a fi singura şi adevărata provocatoare a războiului.

Campania militara.

La 1 septembrie 1939, ora 05:45, armatele germane atacă simultan de-a lungul frontierelor poloneze după ce, în prealabil, cuirasatul Schleswig-Holstein a bombardat fortăreaţa Westerplate, la ora 04:00. Începe cel de-al doilea război mondial.

Campania militară împotriva Poloniei marchează debutul blietzkrieg-ului, războiul fulger german. Încă din primele zile, linia de acoperire a frontierelor poloneze şi o linie de rezistenţă principală pe cursul Vistulei, al Narewului şi al Sanului au fost străpunse aproape pe toată întinderea, surprinzând cele 39 de divizii poloneze slab echipate. La nord, trupele generalului Fedor von Bock încercuieşte rapid cele şase divizii poloneze plasate de-a lungul Coridorului, în timp ce la sud, grupul generalului Gerd von Rundstedt trece de regiunea Poznan, atacă spre Lodz şi spre Linia Vistula - Narew - San. La Poznan, 11 divizii poloneze bat în retragere. Pentru comandantul-şef polonez, mareşalul Smygli-Ridz singura soluţie posibilă rămâne organizarea unei puternice linii de apărare de-a lungul frontului Bug - Vistula - San. El retrage armatele pe această linie. Pentru a permite diviziilor de frontieră să se retragă, a ordonat armatelor încercuite din Pomerania (Coridor) şi din regiunea Poznan să contraatace. Însă datorită superiorităţii germane aceste contraatacuri sunt sortite eşecului. Pe noul front creat, Bug-Vistula-San trupele poloneze rezistă eroic asalturilor germane. Armata a 8-a germană (general von Blaskowitz) şi Armata a 10-a germană (general von Reichenau) desfăşoară în regiunea Kutno şi pe Bzura lupte grele de distrugere împotriva diviziilor poloneze din regiunea Poznan. Armata a 3-a germană (general von Klucher) şi Armata a 4-a germană (general von Kluge), susţinute de Luftwaffe şi de Panzerdivisionen reuşesc să străpungă linia din partea inferioară a Vistulei, pe toată lungimea ei. Generalul von Klucher zdrobeşte rezistenţa cavaleriei poloneze şi îşi aruncă armata spre Bug, pentru a cădea în spatele apărării Varşoviei. La sud, Armata a 14-a germană (general von List) şi trupele slovace ale generalului Ferdinand Catlos forţează diviziile poloneze din Carpaţi să bată în retragere şi străpung Linia Sanului.

Ce fac marile puteri occidentale pentru a veni în ajutorul polonezilor ? Mai nimic ! În vest, pe frontul franco-german, Armata a 4-a franceză (general Requin) porneşte la ofensivă pe frontul din Saar spre Forbach, dar este oprită pe fortuficaţiile Liniei Siegfried (Westwall), ocupate de diviziile generalului von Leeb. La drept vorbind, francezii au intrat în război pentru că aliatul britanic, ignorând de mai multă vreme pericolul german, s-au trezit subit la realitate, în momentul în care nu erau câtuşi de puţin pregătiţi. Statele Unite şi Uniunea Sovietică se declaraseră neutre, iar Italia este aliata Germaniei. Într-adevăr, francezii şi englezii nu vor să atace bazinul Ruhr trecând prin Belgia neutră şi, în acest fel, trebuie să renunţe la acordarea unui ajutor militar eficace polonezilor. Pe front situaţia se precipită. Kutno cade în mâinile germanilor, iar generalul von Runstedt străpunge cu armatele sale Linia Vistulei şi asediază Varşovia începând cu ziua de 17 septembrie. Mareşalul Smygli-Ridz ordonă retragerea generală spre Lvov, în timp ce Panzerdivisionen ale generalului Heinz Guderian ocupă Brest-Litovsk, făcând la scurt timp după aceea joncţiunea cu diviziile generalului von Kleist, venite dinspre sud. Sovieticii aleg acest moment pentru a pătrunde în partea orientală a Poloniei. La 17 septembrie, ora 04:00, armatele mareşalului Kliment Voroşilov trec frontiera pe ambele părţi ale mlaştinilor de la Pripet. Polonezii nu mai sunt capabili de rezistenţă. După câteva lupte de frontieră, la Molodeczno şi Tarnopol, trupele sovietice se îndreaptă spre Vilna, unde intră la 18 septembrie, şi spre Lvov. Ministrul rus de Externe, Viaceslav Molotov, anunţă pe ambasadorul polonez la Moscova, că intervenţia sovietică are drept pretext "protejarea minorităţii ruse din Polonia". Mareşalul Smygli-Rydz încearcă să organizeze o ultimă rezistenţă în regiunea Lvov. Trupele poloneze, incomplet motorizate, acoperă doar 40 km pe zi. Generalul von Klucher trimite două divizii de tancuri de-a lungul Liniei Bugului. Acestea ajung la Lublin înaintea diviziilor poloneze, circa 170000 de oameni, pe care le încercuiesc. La 19 septembrie, atacul blindatelor sovietice, pornit de la Tarnopol înnăbuşeşte rezistenţa oraşului Lvov. Polonezii se retrag spre frontierele cu Ungaria şi România. Guvernul şi Statul-Major polonez se refugiază în România primind drept de tranzit din partea primului-ministru Armand Calinescu (avea să fie asasinat, la Bucureşti, în 21 septembrie, de către o echipă legionară). În acest interval de timp trupele sovietice şi cele germane efectuează joncţiunea pe Bug. La Varşovia, comandantul fortăreţei, generalul Rommel (nici o legătură cu mareşalul german cu acelaşi nume) opune încă opt zile o rezistenţă de onoare. La 29 septembrie, el se predă forţelor militare germane conduse de generalul Gerd von Rundstedt. Tezaurul Băncii Centrale Poloneze fusese deja transferat în România (avea să ajungă în cele din urmă în Canada).

Între timp, la Moscova, von Ribbentrop a discutat cu Stalin şi apoi, a semnat cu Molotov un "Tratat de Prietenie" prin care Polonia este împărţită în două şi dispare ca stat. Hitler avea să înfiinţeze Guvernământul General al Poloniei alipit şi administrat de către Germania.

Pierderile din această campanie au fost următoarele: Polonia (66000 de morţi; 133700 de răniţi; 694000 de prizonieri); Germania (16343 de morţi; 27280 de răniţi; 3404 dispăruţi). trupele sovietice au capturat 181000 de prizonieri. Dintre aceştia, 20000 de ofiţeri vor fi masacraţi de către NKVD-ul sovietic, la Katyn, la ordinul expres al lui Stalin în aprilie 1940. În lagărele germane de exterminare vor fi internaţi aproximativ 400000 de prizonieri polonezi până la sfârţitul războiului. Majoritatea ţi-au găsit sfârşitul în camerele de gazare sau în urma condiţiilor inumane de detenţie.

Polonia a constituit doar preludiul acestui război, o ţintă secundară să-i spunem. Adevăratele prăzi ale Fuhrer-ului, Franţa, Marea Britanie şi URSS aveau să urmeze cât de curând. Omenirea urma să trăiască şase ani de coşmar planetar (războiul avea să cuprindă Africa, Asia şi regiuni din Pacific).

RAZBOIUL DE IARNA.

A. Contextul internaţional.

Situaţia din Europa de Est este gravă în vara - toamna anului 1939. Uniunea Sovietică, profitând de faptul că puterile occidentale aveau atenţia îndreptată în altă parte, intră în război contra Finlandei. Negocierile dintre părţi pe tema rectificării frontierei cu Karelia n-au dus la nici rezultat şi la 26 noiembrie 1939, ministrul sovietic de Externe, Molotov, remite guvernului finlandez o notă de protest privitoare la "numeroasele incidente de frontieră între soldaţii finlandezi şi sovietici". Ministrul somează în termeni duri guvernul de la Helsinki să-şi retragă trupele la 25 km de frontieră. S-au semnalat noi incidente care provoacă ruperea relaţiilor diplomatice dintre cele două ţări. Inutil să mai semnalăm că toate incidentele au fost provocate de militarii sovietici, cu acordul Kremlinului. În pofida acestui fapt - în acelaşi mod cu omologii germani la Gleiwitz, în 31 august 1939 -, la 30 noiembrie, trupe sovietice pătrund în Karelia.

La solicitarea guvernului finlandez se întruneşte Consiliul Societăţii Naţiunilor, sub preşedinţia generalului Carton de Wiart, delegat belgian. La 14 decembrie, la cererea Argentinei, Consiliul se pronunţă pentru excluderea Uniunii Sovietice şi invită statele neutre să sprijine Finlanda. Cu toate acestea, Armata Roşie continuă ofensiva.

Aproximativ 11500 de voluntari străini au luptat de partea armatei finladeze. Italia a furnizat 30 de avioane de vânătoare, iar Ungaria, Belgia, Suedia, Franţa şi Marea Britanie au aprovizionat trupele finlandeze cu muniţie de toate tipurile.

B. Combatanţii.

Finlanda.

• Comandant-şef: mareşal Carl Gustav Mannerheim
• Efective: Grupul de Armate Laponia; Grupul de Armate Karelia de Nord; Corpul IV de Armată (concentrat în sudul Kareliei); Grupul de Armate Isthms (dispus de-a lungul Golfului Finic şi istmului Kareliei).
• Tehnică de luptă: 324 de tunuri; 96 de avioane.
• Trupe: 9 divizii (180.000 de oameni).

Uniunea Sovietică.

• Comandant-şef: mareşal Kliment Voroşilov, înlocuit la 7 ianuarie 1940 de generalul Semion Timoşenko.
• Efective: Armata a 14-a (dispusă la frontiera cu Laponia); Armata a 9-a (concentrată la frontiera Kareliei de Nord); Armata a 8-a şi Armata a 15-a (plasate la graniţa Kareliei de Sud); Armata a 7-a (dispusă de-a lungul istmului Kareliei).
• Tehnică de luptă: 3000 de tancuri; 2500 de avioane.
• Trupe: 26 de divizii (450.000 de oameni).

C. Campania militară.

Campania Armatei Roşii împotriva Finladei, incompletă din punctul de vedere al analiştilor militari, s-a desfîşurat în trei etape. Prima, în perioada 30 noiembrie - 27 decembrie 1939, a debutat cu atacul trupelor sovietice în Karelia, blocate pe Linia Mannerheim. În etapa a doua, 27 decembrie 1939 - 10 februarie 1940, s-a produs contraatacul finlandez culminat prin victoriile de la Suomnssalmi (8 decembrie 1939 - 7 ianuarie 1940) şi Tolvajarvi (12 decembrie 1939). Ultima etapă, 11 februarie - 3 martie 1940, aduce contraatacuri ale Armatei Roşii care obligă trupele finlandeze să se retragă până la Vâborg. Oraşul port va fi supus unui asediu.

Armata finlandeză aruncă în luptă totul; 9 divizii împotriva a 25 de divizii sovietice, sprijinite de 3000 de tancuri şi 2500 de avioane. În plus, Armata Roşie dispune de 20 de divizii în rezervă, în spatele frontului. Pregătirea militarilor finlandezi este nult superioară şi, la debutul campaniei, strategia mareşalului Mannerheim a învins zdrobitoarea superioritete materială a inamicului. Unele unităţi ale Armatei Roşii s-au dovedit insuficient pregătite să desfăşoare operaţiuni militare pe schiuri, în regiuni cu lacuri şi păduri, pe timp de iarnă cu temperaturi foarte scăzute. A lipsit experienţa necesară străpungerii liniilor de apărare şi luării cu asalt a fortificaţiilor în beton armat. Trupele finlandeze trec la contraatac în 27 decembrie 1939. După trei zile ele blochează Armata Roşie în faţa oraşelor Suomussalmi şi Tolvajarvi, capturând 70 de tunuri şi 43 de tancuri. Pierderile se cifrează la 30% din efective şi 25% cadre de comandă. Victoria este în primul rând una cu caracter psihologic. Din acest moment începe un război poziţional care va dura până la 11 februarie 1940.

La 7 ianuarie 1940, generalul rus, Timoşenko, preia comanda frontului din Karelia, în locul lăsat liber de mareşalul Voroşilov. Consiliul Militar Superior Sovietic a hotărât să oprească ofensiva şi să pregătească în amănunt străpungerea Liniei Mannerheim. Franţa şi Marea Britanie vând guvernului şi armatei finlandeze material militar, cu plata imediată: 405 avioane, 916 tunuri, 2600000 de obuze, 450000 de grenade, puşti şi mitraliere grele. Ele examinează, de asemenea, posibilitatea trimiterii unui corp expediţionar format din 15000 de oameni.

În acest context, la 11 februarie 1940, generalul Timoşenko trece la atac. Artileria sovietică distruge cele mai importante fortăreţe finlandeze de pe Linia Mannerheim. După trei zile, s-a realizat o străpungere pe o lărgime de 14 km şi o adâncime de 6 km. La 17 februarie înaintarea sovietică atinge 6 km pe zi; trupele finlandeze abandonează Linia Mannerheim. În perioada 29 februarie - 2 martie, Armata Roşie încercuieşte oraşul port Vâborg.

Marile puteri occidentale promit sprijin guvernului finlandez, cu condiţia ca Suedia şi Norvrgia, ţări neutre, să permită tranzitarea pe teritoriul lor a unui Corp Expediţionar. Finlanda trebuia să formuleze cererea ţărilor respective înainte de 5 martie. În faţa acestor tergiversări şi din teama de a nu se implica într-un conflict mondial, guvernul finlandez decide, la 5 martie, să încheie pacea cu Uniunea Sovietică. La 13 martie, la Moscova, este semnată pacea de către Risto Ryti, preşedintele Consiliului de Miniştri al Finlandei. URSS primeşte istmul Kareliei, cu oraşul port Vâborg. şi baza navală de la Hango, la Marea Baltică.

Războiul fino-sovietic, denumit Războiul de Iarnă, a durat 105 zile şi a costat Armata Roşie, 126875 de morţi, 264908 de răniţi şi 3100 de prizonieri. Pierderile finlandeze s-au cifrat la 22830 de morţi, 43557 de răniţi şi 1000 de prizonieri. Aviaţia sovietică a pierdut 872 de avioane faţă de cele 61 finlandeze.

Rezistenţa dârză din partea armatei finlandeze, datorată, în fapt, unei mai bune pregătiri şi condiţiilor meteorologice favorabile, a creat iluzia unei Armate Roşii de mâna a doua în cercurile politice de la Berlin, Londra şi Paris. Hitler va crede că aceasta nu va rezista superiorităţii tactice a Wehrmacht-ului într-o confruntare viitoare. Se va înşela amarnic.

Uniunea Sovietică a tras totuşi învăţăminte foarte preţioase din acest război, învăţăminte pe care la va pune în valoare începând din vara anului 1941, în momentul invaziei germane.

Războiul ciudat / Sitzkrieg

(17 Octombrie 1939 - 9 Mai 1940)

În septembrie 1939, Polonia este înfrântă şi împărţită între Germania hitleristă şi Uniunea Sovietică. Franţa şi Marea Britanie se află în război cu Germania, dar frontul franco-german se cufundă într-o totală inactivitate. Zilnic, în toată Franţa se aude acelaşi comunicat: "- Pe ansamblul frontului, nimic de semnalat".

Încă din noiembrie 1939, Înaltul Comandament Interaliat avea în vedere posibilitatea unui atac prin Belgia. Planul a fost în cele din urmă abandonat. Sunt analizate o serie de proiecte, precum un atac asupra zonelor petrolifere din Caucaz de către armatele generalului francez Maxime Weygand, care se află în acel moment în Orientul Apropiat. În acest scop, Weygand şi generalul Wawell, comandantul britanic din Orientul Apropiat, semnează un acord militar în care este inclusă şi Turcia. Ambasadorul francez la Ankara, Massigli, insistă asupra necesităţii furnizării către partea turcă a unei cantităţi importante de material de război, material pe care, de fapt, Franţa nu-l deţine pentru ea însăşi. La războiul din Caucaz se renunţă. Germania beneficiază în continuare de cantităţi masive de petrol furnizate de URSS. Din ianuarie 1940 se are în vedere ajutorarea Finlandei aflată în război cu sovieticii. Dar şi pentru aceasta era nevoie de materiale de război.

Armatele franceze se află într-o profundă stare de acalmie. Şefii statelor-majore sunt în vilegiatură prin castelele din regiunea Ile-de-France: generalul Maurice Gamelin, comandantul-şef, se află la Vincennes; generalul Georges, comandantul Frontului de Nord, la La Ferte-sous-Jouarre; amiralul Darlan, comandantul-şef al flotei, la Maintenon, reşedinţa ducilor de Noailles. La 16 decembrie 1939, generalul Gamelin îi prezintă lui Jules Romains ideile sale strategice. Ceea ce era important e că, înainte de toate, generalul vroia să fie cruţate forţele. Susţine că războaiele actuale sunt axate pe asedii, comparate cu cele din secolul al XVIII-lea. Bătălia finală este aceea care decide soarta războiului. Din nefericire, Gamelin n-are nimic războinic în el. Mic de statură, cu faţa rotundă, el lasă impresia unui contemplativ, a unui tip cumpătat. Timid şi, în timp ce vorbeşte, se fereşte de privirea interlocutorului, iar cu un gest maşinal se joacă cu catarama de la centură. Deşi valoarea sa nu era pusă la îndoială, unii se întrebau totuşi dacă generalul, cu principii ale şcolii de la 1914, va şti să răspundă exigenţelor războiului fulger. În schimb, mareşalul Philippe Petain, eroul de la Verdun, actualmente ambasador la Madrid, venea din când în când la Paris. La 30 martie 1940, el se destăinuie ministrului Lucrărilor Publice, Monzie: "- Vor avea nevoie de mine în a doua jumătate a lunii mai". Este cunoscut pesimismul bătrânului mareşal şi nimeni nu dă crezare profeţiilor sale.

Viaţa pariziană îşi reia cursul normal. Pe strada Henri-Martin nr.103, invitaţii tinerei gazde Marie-Louise Beziers, discută calm şi războiul este departe. Primul-ministru Edouard Daladier este un oaspete frecvent, poartă discuţii despre istorie, literatură sau despre modă. Din clipa în care Statul-Major a adoptat strategia definitivă, nimeni nu se mai preocupă de inamic, pentru că "timpul lucrează în favoarea noastră", afirmă Daladier, şi dacă, din întâmplare, primul-ministru discută despre război, roateşte mecanic: "- Ce aventură, domnule ! Ce aventură ! " În realitate, el se împacă cu ideea războiului aşa cum s-a împăcat cu ideea de pace. Forţa sa constă în popularitatea sa. Niciodată, el n-a pierdut contactul cu poporul. Comunicativ şi accesibil. Excelentele sale calităţi erau estompate de două mari defecte: o mare succesibilitate şi o lipsă de energie care, uneori, devenea apatie. Războiul va încheia definitiv cariera lui politică.

De mai multe ori, Daladier a fost ţinta reproşurilor unor membri ai Parlamentului. În timpul şedinţelor comitetelor secrete din zilele de 10 - 11 februarie 1940, generalul Robbe, vicepreşedinte al Comisiei pentru Aviaţie, prezintă un raport plin de scepticism privins starea aviaţie. Generalul Taittinger semnalează carenţele artileriei antiaeriene. La începutul lunii martie, generalii Framond şi Taittinger, reîntorşi dintr-o vizită pe Frontul din Nord, informează că "pregătirile de apărare din regiunea Sedan sunt, în fapt, incipiente". Cei doi mai avertizează că: "Sedan este un punct deosebit de slab în sistemul nostru defensiv".

Generalul Gamelin ordonă întărirea fortificaţiilor de la frontiera de nord-est. Această linie, denumită Linia Daladier, trebuie să cuprindă avanposturi, o poziţie de rezistenţă principală şi o pozoîiţie de sprijin. În luna mai 1940, în ajunul atacului german, clădirile, liniile de cale ferată, şanţurile antitanc nu sunt încă terminate. În unele puncte, Linia Daladier nu are decât o singură poziţie de apărare în loc de trei, câte fuseseră prevăzute. Ipoteza unui atac german prin Belgia a fost prevăzută. Statul-Major francez şi-a pregătit armatele de pe Frontul de Nord-Est pe două planuri: Escaut şi Dyle.

Planul Escaut angaja Armata a 7-a la extrema stângă spre râul Escaut în teritoriul belgian. Armatele a 9-a şi a 2-a, la dreapta, şi Armata a 1-a, la stânga, s-ar fi organizat pentru apărare la frontieră în terotoriul naţional. Planul Dyle prevedea o pătrundere mult mai adâncă şi mai largă în Belgia. Armata a 9-a trebuia să ocupe definitiv Meuse, de la Pont-a-Bar (aproape de Meziers) la Namur, în conexiune cu Armata a 2-a, care ocupa până la Pont-a-Bar (inclusiv Sedan) poziţia organizată în teritoriul naţional şi, la stânga, cu Armata a 1-a (Namur - Wavre), cu BEF / Forţele Expediţionare Britanice (Wavre - Louvain) şi Armata a 7-a (la nord de Anvers).

Acestea sunt planurile pregătite dinainte. Armatele rămân totuşi inactive, manifestându-se interes mai mult pentru modul în care militarii pot să-şi petreacă timpul liber decât pentru starea de război.

Temeri identice se manifestă şi în tabăra adversă. Feldmareşalul Keitel afirmă, într-un interogatoriu luat la Nurenberg, în 1946, că: " am avut 25 de divizii în Vest în timpul campaniei din Polonia şi dacă armatele aliate ar fi atacat, n-am fi putut să le opunem decât un simulacru de rezistenţă ". Chiar şi după încheierea campaniei poloneze situaţia rămâne critică. Adjunctul lui Keitel, generalul Jodl declară, tot într-un interogatoriu la Nurenberg, că: "am evitat catastrofa numai datorită inacţiunii celor 110 de divizii aliate în confruntarea cu cele 23 de divizii ale noastre din Vest, iar stocurile de muniţii erau insuficiente şi o bătălie în Vest ne-ar fi fost fatală". La 3 octombrie 1939, generalul von Leeb, însărcinat cu apărarea Liniei Siegfried (Westvall), notează în jurnal: " francezii nu puteau fi luaţi prin surprindere şi cunosc faptul că dacă trupele germane atacă, vor trebui să teacă prin Belgia." Generalul încheie cu un avertisment: " pierderile noastre vor fi enorme şi orice s-ar întâmpla francezii nu vor putea fi înfrânţi ".

La Londra, primul-ministru Chamberlain remaniază Cabinetul de Război pentru a încerca să dea satisfacţie părerii potrivit căreia se considera, în mod greşit, că se lasă timp germanilor să se pregătească. La 4 martie 1940, în baza instrucţiunilor primite de la Foreign Office, ambasadorul britanic la Paris intervine pe lângă Daladier rugându-l să pună capăt stării de inactivitate. Generalul lord Gort, comandantul BEF, se plictiseşte în oraşul Arras. Acest irlandez, fost membru al armatelor imperiale în India, nu este obişnuit să stea pe loc. La 7 martie 1940, el soseşte la Paris, ia masa cu generalul Gamelin, căruia îi adresează un apel similar cu cel al ambasadorului. Gamelin, ca şi Daladier, nu este dispus să întreprindă o ofensivă fără a avea mijloacele necesare. Daladier, de altfel, esre preocupat mai mult să rămână la putere decât să declanşeze un război.

La 3 septembrie 1939, după două zile de la debutul celui de-al doilea război mondial, Franţa declară război Germaniei, iar Daladier este cuprins de remuşcări. Resemnat şi profund întristat, la 8 septembrie, îl consultă pe mareşalul Petain, care dezaprobă intrarea în război şi refuză să facă parte din guvern pe motiv că îi displăceau unii membri ai cabinetului. Daladier încearcă să se sprijine pe o majoritate mai largă şi, fără să rezolve această problemă, se întreabă dacă nu ar trebui să negocieze pacea. Adepţii influenţi ai Acordului de la Munchen din septembrie 1938 sunt favorabili acestei idei. Câteva cotidiene pariziene sunt, de asemenea, adeptele ideii unei păci de compromis. Din acel moment, primul-ministru, în dorinţa de a nu compromite orice negociere posibilă, îşi pregăteşte portiţe de ieşire. Intervenţia în sprijinul Finlandei îl repugnă şi ezită, ca şi generalul Gamelin, de altfel, să se angajeze în operaţiuni ofensive. El a răspuns evaziv englezilor, care solicitau o ofensivă, aşa cum refuzase să semneze un Tratat de Pace separată propus la Londra. La 19 martie, în Parlament, Daladier, care deja pierduse simpatia englezilor, este încolţit de deputaţi. În Senat, deja din 15 martie, a primit din partea lui Pierre Laval, liderul opoziţiei radicale, câteva lovituri decisive.

Incapacitatea aviaţiei, dezastrul din Finlanda, zdrobirea Poloniei, pasivitatea Statului-Major al armatei constituiau ţinte ale criticilor ce se îndreptau spre Daladier, în valuri succesive. La scrutin a obţinut 239 voturi contra şi 300 de abţineri. În aceeaşi seară, el demisionează. Preşedintele Republicii, Albert Lebrun, desemnează pe deputatul de Paris, Paul Reynaud ca preşedinte al Consiliului de Miniştri.

Noul prim-ministru provine dintr-o familie de bancheri şi comercianţi; a trăit un timp în Mexic, apoi în China şi în Japonia. A studiat dreptul la Paris şi prin relaţiile sale ajunge să deţină funcţii importante. Specializat în probleme financiare, Reynaud a reuşit să redreseze bugetul Franţei şi se distinge, mai ales după episodul Munchen din septembrie 1938, prin atitudinea de rezistenţă manifestată împotriva Germaniei.

De la debutul războiului, o bună parte a opiniei publice îi este favorabilă lui Reynaud. Principalele cotidiene pariziene sunt de partea sa. Saloanele aprobă, în general, politica preconizată de el. Contesa Helene de Portes, o doamnă tare influentă, se alătură cauzei primului-ministru. Între cei doi se înfiripă ceva mai mult decât o simplă relaţie de prietenie. Tânără, blondă, elegantă, distinsă, foarte cultivată, contesa este o intrigantă înăscută. De o nervozitate maladivă, incapabilă să-şi stăpânească sentimentele, ea îşi exprimă gândurile cu violenţă. Rolul pe care l-a jucat în desemnarea lui Reynaud ca premier nu poate fi subestimat. Avea să mai joace un rol important în zilele precedării armistiţiului din iunie 1940. Din păcate, într-un mod mod bizar, avea să moară într-un accident de maşină la 28 iunie 1940.

Reynaud întâmpină mari greutăţi în alcătuirea cabinetului. El nu aparţine nici unei grupări politice şi trebuie să solicite sprijinul pretutindeni. Dreapta este împotriva lui, iar radicalii sunt divizaţi. Socialiştii îl impun pe Daladier, fost prim-ministru, la conducerea Ministerului de Război. Colonelul Charles de Gaulle este numit subsecretar de stat în acelaşi minister. Între Reynaud şi Daladier nu există nimic comun. Adversitatea dintre ei creşte din zi în zi. Pentru Reynaud, politica de ofensivă face parte din practică: defensiva, strategie de suportare a durerii, nu poate să ducă decât la înfrângere; de aceea trebiue acţionat foarte repede. De la reuniunea Consiliului Interaliat din 28 martie 1940, situaţia s-a inversat: nu mai sunt englezii aceia care cer francezilor să acţioneze, ci Reynaud împinge pe omologul său britanic, Chamberlain, la acţiune. El prezintă planuri noi: abandonarea unei ofensive asupra Liniei Siegfried şi posibilitatea de acţiune, în Scandinavia de exemplu, pentru întreruperea transportului de minereu de fier suedez către Germania. O acţiune comună franco-britanică în Norvegia ar putea prezenta un interes major pentru cauza aliată. Britanicii acceptă propunerea după multe tergiversări. Reynaud semnează un tratat prin care Franţa şi Marea Britanie se angajează să nu accepte o pace separată, dar fără a informa pe preşedintele Republicii, Albert Lebrun, şi Parlamentul. Între timp, el insistă pe lângă Înaltul Comandament Belgian, prin intermediul ataşatului militar la Bruxelles, colonelel Laurent, să se ia măsuri pentru fortificarea sectorului Gembloux, punct vulnerabil al Liniei KW. Belgienii, preocupaţi să menţină politica strictă de neutralitate, declară că sectorul Wavre - Gembloux - Rhisnes - Namur este deja dotat cu un obstacol antitanc, linia de cale ferată Bruxelles - Namur. La 10 aprilie, în ajunul invaziei germane în Scandinavia, Reynaud sondează opinia publică belgiană prin intermediul presei de limbă franceză de la Bruxelles, în legătură cu un atac asupra regiunii Ruhr prin Belgia. Va rămâne contrariat de faptul că această ţară este mai convinsă ca niciodată de necesitatea neutralităţii sale.

În acest moment, Aliaţii abandonează proiectul ofensivei împotriva Ruhrului; evenimentele din Scandinavia trec pe primul plan, unde lucrurile au luat o turnură tragică.

Războiul ciudat a fost în realitate un război al ocaziilor pierdute.

Campania militară din Peninsula Scandinavică

(9 Aprilie 1940 - 9 Mai 1940)

A. Contextul internaţional.

Adolf Hitler are ochii aţintiţi asupra Scandinaviei, în special asupra Norvegiei. El motivează: " - Ocuparea Norvegiei de către britanici ar reprezenta, din punct de vedere strategic, o mişcare care i-ar aduce la Marea Baltică, unde noi nu avem trupe, nici fortificaţii de coastă. Succesele pe care le-am repurtat în Polonia şi cele pe care le vom obţine în Vest ar fi anulate, deoarece inamicul ar deveni capabil să înainteze spre Berlin şi să zdrobească structura de bază a celor două fronturi ale noastre. În al doilea şi în al treilea rând, ocuparea Norvegiei va asigura libertate de mişcare flotei noastre, care se află în prezent în Golful Wilhelmshaven şi va proteja importurile noastre de minereu suedez ".

Încă de la 14 decembrie 1939, Hitler a ordonat OKW-ului să pregătească un plan de invadare a Norvegiei, cu sau fără luptă. La 1 martie 1940 este elaborat " Weserubung " sau exerciţiul " Weser ", planul de invazie.

Decizia va fi provocată de fapte externe. La 17 februarie 1940, crucişătorul german Altmark, întorcându-se din America de Sud, forţează blocada engleză şi navighează de-a lungul coastelor norvegiene. La bordul său se află 300 de prizonieri englezi. Informat asupra acestui fapt, Winston Churchill, Prim Lord al Amiralităţii, ordonă ca vasul, care se află în apele norvegiene, să fie forţat să acosteze. Ordinul este executat de către distrugătorul HMS Cossack, care readuce în Marea Britanie şi pe marinarii capturaţi de germani.

Incidentul provoacă o gravă criză internaţională. Guvernul norvegian protestează împotriva violării neutralităţii, iar Hitler, pe de altă parte, acuză Norvegia că nu este capabilă să-şi menţină neutralitatea şi acţionează pentru înlăturarea acestei situaţii. Sunt luate două decizii în acest sens: accelerarea elaborării " Planului Weserubung " şi numirea generalului Nikolaus von Falkenhorst la comanda expediţiei.

B. Combatanţii.

Germania (Wehrmacht)

• Comandant: general Nikolaus von Falkenhorst.
• Efective: 9 divizii de infanterie; 1 batalion de artilerie; 1 brigadă motorizate.
• Tehnică de luptă: 1000 de avioane.
• Trupe: 108.000 de oameni.

Corpul Expediţionar Aliat

• Comandanţi: general Joseph Mackesy (comandantul trupelor britanice); generalul Charles Paget (comandantul trupelor franceze); generalul Carton de Wiart (comandantul voluntarilor polonezi).
• Efective: Grupul Expediţionar Aliat (15000 francezi, 9000 britanici, 500 polonezi).
• Tehnica de lupta:
• Trupe: 24.500 de oameni.

Norvegia

• Comandant-şef: general Otto Ruge.
• Efective: 6 divizii.
• Tehnica de lupta:
• Trupe: 50.000 de oameni.

C. Campania militară.

În dimineaţa zilei de 9 aprilie 1940, trupe germane debarcă în Scandinavia, pătrund prin surprindere în Danemarca şi îi impun " protecţia " împotriva Aliaţilor. Regele Christian al X-lea primeşte. la ora 04:20, un ultimatum din partea ambasadorului german la Copenhaga. Reunit în şedinţă de urgenţă, Consiliul de Miniştri, prezidat de contele Stauning, decide, după ce a prezentat de formă un protest, să accepte cererile germanilor: Danemarca îşi plasează neutralitatea sub protecţia Germaniei. Se constituie un guvern de uniune naţională care cuprinde cele două mari partide de opoziţie. Acesta primeşte sarcina să apere independenţa şi integritatea ţării, în pofida faptului că economia ţării este integrată Reich-ului nazist. Într-o primă fază guvernul reuşeşte să evite instaurarea unui regim nazist. Exigenţele germanilor vor deveni din zi în zi mai exagerate şi Danemarca este constrânsă să adere la Pactul Anticomintern. Această aderare se limitează numai la obligaţia de a persecuta pe comuniştii danezi, fără să i se pretindă organizarea unor acţiuni ilitare în afara ţării. Autorităţile daneze, guvernul, Parlamentul şi suveranul vor încete orice fel de colaborare cu ocuoantul la 29 august 1943 pentru a nu se compromite în faţa poporului.

La rândul său, Norvegia luptă cu toată forţa împotriva invaziei. Artileria de coastă şi flota se apără cu îndârjire, dar superioritatea aeriană va asigura germanilor o victorie relativ uşoară. La 9 aprilie, navele germane, după ce trec prin Strâmtoarea Skaggerak, intră în fiordul capitalei Oslo. După un bombardament aerian, capitala este rapid ocupată, în timp ce trupe de vânîtori alpini de origine austriacă - Divizia Dietl - debarcă în porturile Stavanger, Hangersund şi Bergen. După trei zile este ocupat oraşul port Narvik, situat la extremitatea de nord a ţării.

Adolf Hitler nu se opune preluării puterii la Oslo de către Quisling, liderul Nasjonal Samling, partid de orientare fascistă. După ce a respins ultimatumul german, regele Haakon al VII-lea şi guvernul s-au refugiat spre nord. Unităţi speciale germane l-au urmărit pe suveran, în speranţa că-l vor putea captura, pentru a-l aduce la Oslo şi a-l obliga să coopereze cu guvernul Quisling. Operaţiunea eşuează; la 7 iunie 1940, regele şi miniştrii norvegieni ajung la Londra, după două luni de clandestinitate.

La Oslo, Quisling nu reuşeşte să se impună voinţei compatrioţilor săi. La 24 aprilie, Hitler îi comunică clar că nu va putea prelua puterea decât după ce va consolida poziţia partidului său, Nasjonal Samling. Înaltul comisar al Reich-ulul pentru Norvegia, Terboven răspunde de administraţia civilă. Quisling va relua frânele puterii la 1 februarie 1942, în calitate de preşedinte al Consiliului Administrativ, care devine ulterior guvern naţional; el se înconjoară de tehnocraţi docili.

Ce fac Aliaţii ? La 15 aprilie 1941, britanicii şi, la 19 aprilie, vânătorii alpini francezi debarcă pe coastele norvegiene. În urma unei confruntări navale, distrugătoarele engleze au scufundat în fiordurile de la Narvik, 7 torpiloare germane, permiţând trupelor aliate, sub comanda generalilor Mackesy şi Bethouart, să se pregătească sistematic pentru recucerirea oraşului. Mai la sud, grupurile aflate sub comanda generalilor Audet şi Morgan, dau bătălia, împreună cu armata norvegiană (general Ruge), ajungând până în faţa oraşului Trondheim. La 17 aprilie, primul-ministru francez, Paul Reynaud, declară în Senat că " drumul fierului a fost închis ". De la Londra, premierul Chamberlain afirmă, cu mare dezinvoltură, că " Hitler a scăpat trenul ".

În pofida acestor declaraţii, războiul îşi urmaeză cursul în Norvegia, şi nu în avantajul Aliaţilor. La 20 aprilie, generalul Audet, aflat la Namsos, adresează câteva telegrame Înaltului Comandament Francez, în special generalului Maurice Gamelin. Generalul cere cu disperare să se întreprindă operaţiuni pentru a neutraliza bazele aeriene germane din regiunea Trondheim. Trupele aliate sunt distruse sistematic de raidurile avioanelor germane. În plus, aproape toate proviziile de hrană şi muniţii sunt distruse. Generalul Gamelin dovedeşte clar lipsa de posibilităţi. El cere trupelor să lupte pentru poziţiile deţinute şi solicită Înaltului Comandament Britanic să ia măsuri pentru a neutraliza raidurile aviaţiei germane. Situaţia devine catastrofală pentru Aliaţi şi nu mai este posibil să se spere într-o răsturnare favorabilă.

În fapt, cooperarea militară franco-britanică s-a dovedit a fi insuficientă. Britanicii au desfăşurat un război naval cu o slabă acoperire aeriană. Principala preocupare a constituit-o distrugerea flotei germane. Obiectivul este atins numai în parte; la 13 aprilie, cuirasatul HMS Warspite scoate din luptă 10 distrugătoare germane şi distruge 2 crucişătoare uşoare, Karlsruhe şi Konigsberg. Acest semi-succes nu poate compensa pierderea portavionului HMS Glorious, la 9 iunie. Apare evident că supremaţia navală nu mai este posibilă fără protecţie aeriană şi că supremaţia aeriană nu aduce cu sine dominaţia mărilor.

În Norvegia, după ce a ocupat toată partea meridională a ţării, generalul Nikolaus von Falkenhorst declanşează o ofensivă şi ajunge la 1 mai, la Dombas. A doua zi, trupele franco-britanice care asediaseră Trondheim se retrag şi se reîmbarcă la Andalsnes. La 3 mai, Aliaţii părăsesc Namsos, în timp ce regele Haakon al VII-lea, prinţul Olaf şi guvernul pleacă spre Tromso. Eşecul Aliaţilor se conturaeză treptat. La Andalsnes şi la Namsos, 2 divizii franceze şi 15000 de englezi s-au reîmbarcat în condiţii dezastruoase. Corpul Aliat din Narvik, sub comanda generalului Mackesy, pregăteşte un atac împotriva oraşului cu ajutorul unor mici escadre engleze de distrugătoare. Cu sprijinul generalului Claude Auchinleck, comandantul trupelor aliate din nordul Norvegiei, generalii Mackesy şi Bethouart decid să îndrepte vânătorii generalului german Dietl spre Suedia, înaintea sosirii din sud a întăririlor destinate forţelor germane. Pentru câteva zile, forţele aliate cuceresc oraşul port Narvik.

La 7 iunie, guvernul norvegian decide, în principiu, capitularea necondiţionată. Aceasta va fi semnată la 10 iunie, la Trondheim, de către generalul Roscher-Nielson, în baza ordinului generalului Ruge, comandantul-şef al armatei norvegiene.

Campania din Scandinavia s-a soldat cu următoarele pierderi: Germania (5636 de morţi, 341 de răniţi şi 2375 de dispăruţi); Franţa (550 de morţi); Marea Britanie (4400 de morţi); Norvegia (1335 de morţi). Prizonierii norvegieni au dost eliberaţi în scurt timp.

Campania din Norvegia, cu lamentabila sa serie de reîmbarcări, a marcat un eşec pentru Aliaţi. Supremaţia aeriană a Germaniei echilibrează superioritatea navală a Aliaţilor şi acest fapt se va vedea din nou pe parcursul campaniilor viitoare.

În ţările aliate se simţeau gravele consecinţe ale acestui eşec neaşteptat şi, la 9 mai 1940, în ajunul declanşării campaniei germane împotriva Olandei, Belgiei, Luxemburgului şi Franţei, cabinetul britanic al lui Chamberlain este obligat să demisioneze după condamnarea " ipso facto " a politicii sale de război.

CAMPANIA DIN VESTUL EUROPEI.

Perioada: 10 mai - 25 iunie 1940

Decizia de agresiune împotriva ţăriloe din Europa de Vest a fost luată de Hitler înainte de 8 mai 1940. Dacă la 6 octombrie 1939, el declara că va respecta neutralitatea Belgiei, Olandei şi Luxemburgului, la 9 octombrie semnează Directiva nr.6: " Fall Gelb (Planul Galben) "., plan al unei ample operaţiuni în vestul Europei, care prevedea trecerea trupelor germane pe teritoriul celor trei state. Iniţial, pregătirile Înaltului Comandament German / OKW pentru Frontul de Vest au la bază un plan mai vechi, prin care încă din 1914, armata franceză urma să fie prinsă ca într-un cleşte, prin ocoluri uriaşe ale flancului drept german şi nimicită. De data aceasta, celebrul flanc drepr prevăzut de " Planul Schliefen " urmează să-şi înceapă marşul prin sudul Olandei şi prin Belgia. Hitler spulberă îngrijorarea generalilor săi din pricina încălcării neutralităţii Olandei şi Belgiei, spunând: " Pe învingător nu îl va mai întreba nimeni de ce şi de câte ori a încălcat neutralitatea".

Aliaţii nu sunt surprinşi de planul german de operaţiuni, el fiind cunoscut încă din timpul primului război mondial. Ei se pregătesc să surprindă trupele germane şi să le nimicească, înainte ca acestea să apuce să intre în Franţa. Înaltul Comandament Interaliat mizează pe " Planul D (Dyle) ", bazat în mare măsură pe Linia Maginot. Cele mai bune formaţiuni de luptă - Armata a 1-a franceză, Armata a 7-a franceză şi BEF - erau staţionate între capătul acestor linii defensive şi Marea Nordului. Armatele a 9-a, a 2-a şi a 3-a franceze, mai slabe, erau plasate acolo unde se considera că Linia Maginot şi zona muntoasă şi împădurită a Ardenilor necesitau un sprijin minim. Dacă germanii ameninţau Olanda şi Belgia, cele trei grupuri din nord urmau să înainteze către linia defensivă naturală oferită de râul Dyle. Într-adevăr dacă germanii ar fi utilizat vechiul " Plan Schliefen " din 1914, al cărui scop era încercuirea Parisului, " Planul Dyle " ar fi avut succes. Însă Înaltul Comandament Interaliat se înşală amarnic, iar greşeala va avea urmări catastrofale. Serviciul german de contrainformaţii, Abwehr; condus de amiralul Canaris, joacă un rol important în întreţinerea acestor convingeri greşite de partea franceză. Vor fi folosite toate metodele posibile pentru a oferi inamicului semnale false, de la doamne elegante până la convorbiri telefonice prin linii despre care se ştie că se află sub controlul inamicilor. Adevăratul plan de operaţiuni al germanilor arată cu totul altfel. El este conceput de un adevărat maestru în strategii: generalul Erich von Manstein, şef de stat-major al Grupului de Armate A. Denumit " Fall Gelb (Planul Galben) ", acesta prevede doar un atac prin învăluire în locul ofensivei aşteptate de Aliaţi în Belgia. Manstein pledează pentru concentrarea forţelor armate germane pe centru pentru a putea profita de momentul de surpriză. După ce tancurile au trecut de regiunile muntoase şi împădurite ale Ardenilor, pot înainta fără probleme prin câmpiile din nordul Franţei până pe coastă, pentru a tăia, astfel, legătura cu baza a trupelor aliate aflate la înaintare în Belgia şi Olanda. Planul îl captivează pe Hitler chiar din primul moment, tocmai prin îndrăzneala şi riscurile pe care le presupune. Noul plan de operaţiuni este aprobat şi pus în aplicare. Grupul de Armate B trebuie să atragă în Belgia cât mai multe trupe inamice, în timp ce diviziile de tancuri ale Grupului de Armate A, înaintând spre Canalul Mânecii, urmează să taie drumul inamicului prin spate şi să-l silească la o luptă cu frontul invers. Grupul de Armate C, poziţionat în sud, are misiunea de a simula o ofensivă puternică pe Linia Maginot, pentru a-i împiedica pe francezi să retragă trupe de aici.

Aliaţii nu ştiau, desigur, nimic despre " Planul Galben " al Înaltului Comandament German / OKW şi aruncându-şi cele mai bune trupe către nord, în Belgia, nu făceau decât aă joace cartea inamicului. În acest sens toate rapoartele primite de la serviciul francez de contrainformaţii al armatei, Deuxieme Bureau, au fost total ignorate de către generalul Gamelin şi statul-major al armatei. Inclusiv cele care avertizau despre slaba apărare a sectorului Sedan. Surpriza va fi totală şi va avea repercursiuni grave pentru Aliaţi.

În ajunul acestor evenimente, în faţa pericolului german, Franţa şi Marea Britanie nu au guverne. La Paris, Paul Reynaud îşi prezintă demisia din cauza eşecului militar din Scandinavia, dar, mai ales, datorită menţinerii în funcşia de comandant-şef al armatei a generalului Gamelin. Preşedintele Republicii, Albert Lebrun, influenţat de oameni favorabili lui Reynaud, îl roagă pe proaspătul demisionar să-şi retragă demisia. În acele clipe se declanşează atacul german. La Londra, Neuville Chamberlain, blamat, criticat, eşuează în tentativa de a forma un guvern de coaliţie. Regele George al VI-lea desemnează în funcţia de prim-ministru pe Winston Churchill, Prim Lord al Amiralităţii.

B. Combatanţii.

Germania (Wehrmacht).

• Comandanţi: general Walther von Brauschtisch (comandant-şef al OKW); general Halder (şef de stat-major al OKW).
• Efective: Grupul de Armate A (general Gerd von Rundstedt); Grupul de Armate B (general Fedor von Bock); Grupul de Armate C (general von Leeb).
• Tehnică de luptă: 7378 tunuri; 2445 tancuri; 5638 avioane (2800 folosite în campanie)
• Trupe: 141 divizii (3.500.000 de oameni)

Italia (Commando Supremo).

• Comandanţi: mareşal Pietro Badoglio (comandant-şef al Commando Supremo); general Luigi Cavallero (şef de stat-major al Commando Supremo).
• Efective: Grupul de Armate Alpi (general Cavallero).
• Trupe: 32 divizii (300.000 de oameni).

Aliaţii (Înaltul Comandament Interliat).

• Comandanţi: general Maurice Gamelin (comandant-şef al Înaltului Comandament Interaliat, până la 19 mai 1940); general Maxime Weygand (comandant -şef al Înaltului Comandament Interaliat, din 19 mai 1940); general lord Gort (comandant al BEF); general Henri Winkelman (comandant al armatei olandeze); general Michels (comandant al armatei belgiene).
• Efective: Grupul de Armate Nord (general Alphonse George) - Armata 1-a franceză (general Blanchard), Armata a 7-a franceză (general Henri Giraud), BEF (general lord Gort), Armata a 2-a franceză (general Huntziger), Armata a 9-a franceză (general Corap); Grupul de Armate Centru (general Pretelat) - Armata a 3-a franceză (general Charles Conde), Armata a 4-a franceză (general Edouard Requin), Armata a 5-a franceză (general Victor Bourret); Grupul de Armate Sud (general Besson) - Armata a 6-a franceză (general Robert Touchon), Armata a 8-a franceză (general Emile Laure).
• Tehnică de luptă: 13.974 tunuri; 3383 tancuri (2500 franceze, 800 britanice); 2935 avioane (2010 franceze, 350 britanice, 410 belgiene, 180 olandeze).
• Trupe: 144 divizii (3.300.000 de oameni).

C. Campania militară.

La 10 mai 1940, în zori, armatele germane declanşează " Operaţiunea Secerişul ", trec la ofensivă pe un front larg ce se întinde din Olanda până în Luxemburg. În faţa lor se găsesc trupe aliate instruite doar pentru apărarea unor poziţii fixe. În clipa producerii atacului german, armatele Grupului de Armate Nord (general George), trec fronriera belgiană şi merg în înaintarea inamicului.

Forţele armate ale Reich-ului, sub comanda generalului Walther von Brauschitsch, avănd ca adjunct pe generalul Halder, este împărţită în trei grupuri, de la Emden la Basel; ele se sprijină pe Linia Siegfried. Grupul de Armată B, din aripa dreaptă, comandat de genaralul Fedor von Bock, este orientat cu faţa spre Olanda şi spre nordul Belgiei. Conţine 30 de divizii. În faţa sa este poziţionat Grupul de Armate Stânga (general Billotte), de la Dunkerque la Longwy, şi Grupul de Armate Nord al generalului Alphonse George. Grupul de Armată A, pe centru, sub ordinele generalului Gerd von Rundstedt, este orientat spre sudul Belgiei şi spre Luxemburg. Cuprinde 45 de divizii, dintre care şapte de blindate şi trei motorizate. În faţa acestora, pe centru francez, de la Longwy la Selestat acţionează Grupul de Armate Centru (general Pretelat). Grupul de Armată C, din aripa stângă, sub comanda generalului von Leeb, este aşezat pe Linia Rinului, în faţa Liniei Maginot. Cuprinde 19 divizii. În faţa acestuia, pe Linia Maginot, de la Selestat la Basel, se află Grupul de Armate Dreapta (general Besson).

Înaltul Comandament Interaliat organizează defectuos unităţile de blindate şi escadroanele aeriene mergând pe linia dispersării. Germanii au utilizat blindatele în grupuri concentrate, cu sprijin aerian masiv, o tactică ce a dat roade. Atacul german este fulgerător din start. Trupele olandeze din avanposturi sunt încercuite rapid. Unităţile germane de infanterie avansează repede către Maastricht, iar paraşutiştii ocupă podurile peste Meuse, de la Veldwezelt şi Vroenhoven, înainte ca acestea să poată fi aruncate în aer. Mai la sud, în acelaşi timp, 11 planoare germane aterizează pe suprastructurile fortului belgian de la Eben-Emael. Paraşutiştii germani aruncă bombe fumigene dasupra gurilor de aerisire şi explozibil în crenelurile unde erau instalate tunurile. Fortul a căzut a doua zi, la ora prânzului, germanii având 10 morţi şi 15 răniţi în operaţiune faţă de 100 de belgieni morţi sau răniţi.

În spatele liniilor de apărare, avioane germane trec la ofensivă şi distrug la sol întreaga aviaţie belgiană (aproximativ 41o avioane Gloster Gladiator, Hurricane şi Fairley). Prin breşa de la Maastricht, spre Roermond, unităţile germane se răsfiră, în evantai, în spatele Canalului Albert şi asediază oraşul Liege. Pe frontul din Olanda, generalul von Bock şi grupul său înaintează pe toate liniile, lansănd unităţi aeropurtate la Katwijk, lângă Haga, la Waalha, lângă Rotterdam, la Dordrescht şi Moerdijk. Coloane terestre trec de Groningen şi Zwolle şi traversează Meuse pe la Venlo. Armata olandeză (general Winkelman) nu poate opune o rezistenţă eficace fiind total depăşită la toate capitolele.

Aliaţii franco-britanici, aplicând planurile stabilite, se deplasează spre linia de rezistenţă principală, Linia KW, şi pregătesc acolo, împreună cu armata belgiană (general Michels), o poziţie puternic apărată. În fapt, fără nici cea mai mică idee, Aliaţii cad în capcana întinsă de inamic. Pe aripa stângă a frontului, între Dunkerque şi Longwy, grupul generalului Billote acţionează împreună cu Armata a 7-a franceză (general Giraud), BEF (general lord Gort), Armata 1-a franceză (general Blanchard), Armata a 2-a franceză (general Huntziger) şi Armata a 9-a franceză (general Corap). Grupul efectuează o schimbare de direcţie în juruk Sedanului şi se instalează pe râul Dyle. BEF se plasează între Louvain şi Wavre. Armata 1-a franceză ocupă sectorul dintre Wavre şi Namur, în timp ce Armata a 9-a franceză închide drumul spre Meuse, între Namur şi Sedan. Armata a 2-a franceză menţine poziţii avansate pe drumurile întortocheate din Ardeni. La nord, Armata a 7-a franceză se deplasează spre poziţiile deţinute de trupele olandeze, încercând să facă joncţiunea cu acestea. La 12 mai, tancurile şi infanteria generalului Giraud traversează Breda, în timp ce germanii stabilesc contactul cu paraşutiştii lansaţi la Dordrecht şi Moerdijk. A doua zi, s-a reuţit acoperirea breşei de la Eben-Emael prin lupte crâncene purtate pe râul Gette, între Tienen şi Diest, şi pe râul Mehaigne, între Jodoigne şi Huy. În centrul frontului, spre Maastricht, germanii continuă înaintarea. În partea sudică, inităţi germane pătrund în Ardeni. O adevărată forţă de şoc, Grupul Panzer (general von Kleist), compus din Corpul 41 Panzerdivisionen, cu două divizii (general Reinhardt), Corpul 19 Panzerdivisionen, cu 3 divizii (general Heinz Guderian) şi Armata a 10-a Panzer, cu două divizii (general Hoth). Armata belgiană se instalează în sectorul Anvers - Louvain, conform planurilor stabilite iniţial. La sud, germanii aruncă în luptă forţe zdrobitoare, cărora vânătorii de munte din Ardeni nu la pot stăvili. La 12 mai germanii ating râul Meuse.

Olanda nu mai poate rezista maşinii de război germane şi capitulează la 15 mai. Generalul Winkelman a încercat retragerea trupelor sale pe Linia Grebbe şi să inunde terenurile pentru a proteja principalul obiectiv de apărare, Vestung Holland (Fortăreaţa Olanda). Rapiditatea atacului german, detorganizarea spatelui frontului de către trupele aeropurtate au răsturnat situaţia. N-a existat nici o cooperare cu Armata a 7-a franceză (general Giraud). În momentul capitulării, în urma unei grave neînţelegeri, se pare o cerere de capitulare acceptată, dar transmisă greşit, la 14 mai, oraşul Rotterdam este victima unui bombardament devastator. Generalul Winkelman previne membrii familiei regale că trebuie să plece din ţară. Regina Wilhelmina, prinţesele Iuliana, Beatrix şi Irene, prinţul Bernhard, însoţiţi de cîţiva membri ai suitei lor, au plecat de la Haga, în direcţia Ijnnuiden. De aici, la bordul contratorpilorului britanic HMS Codrington, s-au deplasat în Marea Britanie.

Pe front, retragerea trupelor belgiene se face în condiţii normale. Generalul von Rundstedt se pregăteşte să dea lovitura decisivă, la Sedan. Germanii ajung la Louvain pe 16 mai, după ce Armata a 9-a franceză (general Corap) a trebuit să se replieze pe râul Meuse. Corap nu poate opri traversarea râului Meuse de către blindatele germane pe la Houx, între Namur şi Dinant. Cu toate acestea, la 13 mai, el dă ordinul de contraatac. Francezii cedează teren: infanterişti germani trec Meuse pe la Montherme, sub protecţia bombardierelor JU 85 Stuka. O nouă străpungere se produce în frontul Armatei a 9-a franceze, între Yvoir şi Hermeton. Generalul Corap încearcă din răsputeri să remedieze situaţia. Fixează Corpul 2 de Armată pe Linia Warnant - Bioul, ca ultim punct de retragere. În pofida tuturor eforturilor depuse, Armata a 9-a franceză nu reuşeşte să acopere breşa de la Dinant prin care se revarsă Corpul 41 Panzerdivisionen (general von Kleist). Luftwaffe bombardează întreaga regiune: oraşele Hirson, Florennes, Fourmies şi Bouillon. Generalul Corap nu mai poate comunica normal cu unităţile sale, nici chiar cu cele de sub comanda sa directă.

Pe frontul deţinut de Armata 1-a franceză (general Blanchardt) situaţia părea ceva mai bună. Soldaţii luptă în condiţii dificile pentru a bara accesul germanilor spre Gembloux. În oraş s-au desfăşurat lupte cu tancurile. La nord, BEF şi armata belgiană rezistă pe Linia KW. Armata a 7-a franceză instalată pe Linia Breda - Tillburg - Bois-Le-Duc, n-a reuşit să realizeze joncţiunea cu trupele olandeze şi se retrage precipitat. Generalul Billotte încearcă să repartizeze unităţile Armatei a 7-a franceze, în punctele slabe ale Liniei KW şi îndeosebi în spatele Armatei 1-a franceze şi a Armatei a 9-a franceze. Contraatacurile ordonate de către generalii Blanchardt şi Corap eşuează. La ordinele generalului Gamelin, Billotte ordonă retragerea generală a întregului grup armat şi, în seara zilei de 15 mai, de abandonare a oraşului Bruxelles. Înaltul Comandament Interaliat îşi propune să reorganizeze apărarea pe râul Escaut.

În realitate, străpungerea de pe Meuse, între Namur şi Dinant nu este prea mare. Armata a 2-a franceză (general Huntziger), s-a deplasat pentru confruntarea cu inamicul prin Ardeni şi aşteaptă pe germani pe râul Meuse. La dreapta acestei armate, de la punctul de joncţiune cu Armata a 9-a franceză (general Corap), germanii au precizat, încă din 16 mai, locul atacului: Sedan.

La 16 mai, Corpul 19 Panzerdivisionen (general Guderian) se năpusteşte asupra Sedanului, zdrobind orice rezistenţă. Din aer abioanele germane seamănă moarte. Torentul de blindate germane distruge totul în cale. Contraatacurile franceze sunt respinse imediat. În seara zilei de 16 mai, tancurile germane trec în spatele Armatei a 9-a franceze. În acel moment, generalul Corap preia comanda Armateu a 7-a franceze, în locul generalului Giraud. Germanii se află la 10 km de Vervins, unde s-a instalat statul-major al Armatei a 9-a franceze. Blindatele lui Guderian nu mai întâmpină nici o rezistenţă. În aceeaşi seară ocupă Sissone, iar la 18 mai sunt la Vervins şi Guise. Infanteria şi coloanele motorizate ocupă teritoriul cucerit. În zadar încearcă generalul Giraud, proaspătul comandant al Armatei a 9-a franceze, să-şi regrupeze trupele. La 19 mai,între Bohain şi Le Catelet, este luat prizonier. Avea să fie transportat î Germania de unde, în vara anului 1942, reuşeşte să evadeze, trece frontiera cu Elveţia şi ajunge în cele din urmă la Londra, unde se alătură Forţelor Frnceze Libere ale generalului de Gaulle.

Bătălia de la Sedan a pus capăt mitului Franţei de mare putere. Generalul Guderian ajunsese acum în spatele liniilor franceze şi, în timp ce înainta spre vest, singurii care îl însoţeau erau civili francezi care se refugiau. În patru zile, va atinge Canalul Mânecii. Rezultatul bătăliei Franţei este deja cunoscut. A fost mai mult decât o înfrângere militară, a reprezentat o lovitură zguduitoare dată spiritului unei naţiuni.

La 19 mai, după dezastrul de la Sedan, generalul Gamelin ordonă generalului Corap să predea comanda Armatei a 7-a franceze către generalul Frere. La rândul său, Gamelin este înlocuit din dispoziţia primului-ministru Reynaud cu generalul Maxime Weygand, aflat în acele momente la Beirut. Noul comandant-şef al Comandamentului Interaliat nu cunoaşte prea bine situaţia de pe frontul francez. Primul-ministru mai face o mutare surpriză, care se va dovedi fatală pentru ţară: numeşte pe mareşalul Petain în funcţia de ministru de stat la Apărare. La comanda supremă a armatei franceze avem doi oameni care nu mai cred în victorie. Weygand afirmă: " Nu garantez victoria ! ", iar Petain, marcat de defetism, este adeptul încheierii unui armistiţiu cu Germania.

În nord, diviziile germane de tancuri continua să avanseze, coboară pe Valea Oise şi apoi pe Somme. La 20 mai ajung la Amiens. A doua zi ating Canalul Mânecii, la Abeville. Forţele generalilor Guderian, Hoth şi Reinhardt încercuiesc Grupul de Armate Nord. De-a lungul rârilor Somme şi Aisne, un culoar larg de 70 km le separă de restul ţării. În timp ce la sud Armata a 9-a franceză se retrage în dezordine, trupele generalului Blanchard, ale lordului Gort şi armata generalului belgian Michiels se repliază, luptând spre Linia Escaut. Belgienii rezistă pe frontul dintre Terneuzen şi Audernade, BEF între Audernade şi Valenciennes. Retragerea se produce lent, circa 100 km în cinci zile, în timp ce la extremitatea nordică insulele de pe râul Escaut, apărate de trupele contraamiralului Platon, au trebuit să fie evacuate. Armata a 7-a franceză se repliase, încă de la 18 mai, până dincolo de Somme, pentru a pregăti un nou front. Trebuia evitată cu orice preţ încercuirea completă a grupului armat condus de generalul Billotte.

Situaţia Grupului de Armate Nord este dezbătută la Ypres. În clădirea primăriei intră, pe rând, generalul Weygand, generalul Billotte, regele Leopold al III-lea al Belgiei, generalul van Overstraeten, consilier militar al suveranului belgian, generalul Michiels şi amiralul britanic Keyes. Weygand îşi expune planul după ce află despre situaţia armatei belgiene; retragerea acesteia pe râul Yser, cu acoperire la est-sud-est, cu spatele la mare, atac franco-britanic la sud-vest, în sfârşit, la sud de Somme, urmând axa Arras - Canalul Albert, Armata a 7-a franceză, va efectua o străpungere în flancul diviziilor blindate germane, pentu a se alătura forţelor franco-britanice. Ziua Z este fixată pentru 23 mai. Generalii Billotte şi van Overstraeten susţin că o nouă retragere a armatei belgiene, parţial demoralizată, nu ar produce nimic constant. Weygand acceptă principiul unei apărări pe râul Escaut şi Canalul Albert, între Gand şi Terneuzen. Opinia generalului lord Gort, absent de la conferinţă, este aşteptată de către cei prezenţi. Weygand nu aşteaptă şi dă puteri depline lui Billotte după care se retrage. Lordul Gort intră în clădirea primăriei din Ypres la orele serii şi află de la Billotte despre planul lui Weygand. Nu are nici o obiecţie, dar adjunctul său, generalul Pownall rezumă că frontul deţinut de britanici este foarte întins, aproape 70 km pe Escaut, iar la est, germanii au respins BEF dincolo de Escaut, până la Audenarde. Totuşi garnizoana de la Arras rezistă şi a fost recent întărită cu trupele conduse de generalul Franklin - Frankforce - compuse din două divizii blindate britanice şi o brigadă de tancuri franceză. Lordul Gort conchide: " la est retragere pe râul Lys; la sud contraatac spre Canalul Albert ". Generalul Billotte nu se împotriveşte şi acordă credit bunelor intenţii ale lordului Gort. În seara aceleiaşi zile, în oraşul Reningelst, generalul Billotte este victima unui accident de maşină. Moare la 23 mai, în spitalul din Ypres.

Reîntors la Cartierul General al BEF, lordul Gort ordonă generalului Franklin să înceapă atacul în direcţia sud. La amiaza zilei de 21 mai, la Arras are loc contraatacul executat de Frankforce asupra coridorului controlat de germani, larg de 40 km şi slab ocupat. La atac participă numai două divizii de artilerie britanice, care pun Divizia a 7-a de artilerie a generalului Rommel într-o situaţie critică. Atacului i se ţine piept, însă el provoacă un şoc în cadrul Înaltului Comandament German, căci lasă să se ghicească cât de mari sorţi de izbândă ar fi putut avea un contraatac puternic, bine organizat, al inamicului. Totuşi, în pofida eşecului, contraatacul de la Arras întârzie planul germanilor de ocupare a porturilor de la Canalul Mânecii.

La 24 mai, generalul Blanchard preia comanda Grupului de Armate Nord. Francezii apără câteva poziţii cheie: pădurea de la Mormal, în apropiere de Valenciennes, citadela de la Maubeuge; aşa cum a ordonat Weygand, contraatacul este prevăzut cel mai devreme pentru 23 mai. La sud de Somme, Armata a 7-a franceză şi Grupul de Armată al Lorenei (general Touchon), se pregătesc de contraatac, în jurul datei de 25 mai, în direcţia Canalul Albert - Arras. În pofida acestor planuri, lordul Gort a luat iniţiativa de a nu mai ataca spre sud, pentru că nu vrea să compromită soluţia de rezervă: retragerea în porturi. BEF lansează contraatacuri puternice la Tournai şi Conde-sur-Escaut. La 23 mai, citadela Maubeuge cedează şi portul Calais este izolat. Frankforce este ameninţată cu încercuirea. Germanii ocupă înălţimile Lorettei, iau cu asalt localitatea Vimy şi menţine sub focul artileriei singura rută pe care Frankforce s-ar fi putut retrage: Arras - Lievin - Lens. Lordul Gort ordonă retragerea generală a BEF în porturile de la Canalul Mânecii.

Conform planurilor generalulul Weygand, Armata 1-a feanceză atacă de al Douai în direcţia Arleux - Peronne, dar germanii anihilează rapid încercarea de străpungere. Nu există sprijinul unităţilor de blindate, iar suportul aerian este inexistent. La 24 mai, lordul Gort şi generalul Blanchardt pun la cale un contraatac pentru 26 mai, în direcţia Cambrai - Peronne, cu trei divizii franceze şi două britanice, sub comanda generalului Altmayer. Operaţiunea nu va mai avea loc. Trupe germane încearcă o străpungere pe râul Lys, în apropiere de Menin, pentru a izola trupele engleze din stânga frontului de cele belgiene din dreapta. În tabăra germană persistă îngrijorarea, dar Aliaţii nu cunosc lucrul acesta. Generalul von Kleist afirmă că unităţile de tancuri acţionează cu jumătate din efective, iar diviziile de infanterie întârzie să ocupe terenul cucerit de blindate. Singur, generalul Guderian vrea să continue ofensiva pe litoral, în direcţia Dunkerque, însă generalul von Rundstedt decide, în sera zilei de 23 mai să oprească blindatele pe Linia Gravelines - Saint-Omer - Bethune. Generalul von Brauschitsch a dat totuşi instrucţiuni inverse. La 24 mai, Hitler soseşte la Charleville, la Cartierul General al Grupului de Armate A, aprobă oprirea tancurilor şi regruparea lor în sud pentru operaţiuni ulterioare. Guderian şi Rommel sunt uluiţi. Simt cum le scapă o mare victorie printre degete. Dar ordinul Fuhrer-ului este cuvânt de lege. În schimb, Reichsmarschall-ul Goring obţine pentru Luftwaffe favoarea de a distruge armatele încercuite în punga de la Dunkerque.

O gravă criză internă se conturează la Marele Cartier al Armatei belgiene. Multe unităţi dau semne de dezagregare. După străpungerea germană de la Sedan, evoluţia defavorabilă a situaţiei militare va diviza autorităţile belgiene în două tabere. Regele Leopold al III-lea este convins că războiul este pierdut. Fără acordul miniştrilor din guvern, dar cu sprijinul generalului van Overstraeten, consilierul său militar, un filogerman notoriu şi a statului-major al armatei, suveranul decide să capituleze necondiţionat. Tensiunea creşte în rândul trupelor belgiene. La 27 mai, ora 19:00, generalul Champon, şeful misiunii militare franceze de la Bruxelles, anunţă Parisul că armate belgiană a capitulat. Actul este semnat la 28 mai, ora 00:20, de către generalii Derousseaux şi von Reichenau, la conacul din Anvaing, îb apropiere de Ath. În vreme ce miniştrii din guvernul belgian se refugiază la Londra, regele Leopold al III-lea rămâne în ţară lângă supuşii săi. Capturat de germani, va fi internat într-un lagăr special din Austria până la sfârşitul războiului. Decizia suveranului belgian a menţinut unitatea ţării şi a dinastiei, a evitat un exod masiv al populaţiei. Ca prizoniei de război regele este, deci, temporar, în imposibilitate să domnească.

Capitularea armatei belgiene a deschis drunul blindatelor germane spre porturile de la Canalul Mânecii: Niewport, Oostende şi Dunkerque. BEF a fost obligată să acopere, pe neaşteptate, flancul dinspre mare pe o lungime de 50 km.

La 24 mai, blindatele germane se opresc în faţa oraşului Gravelines, la 20 km de Dunkerque. Luftwaffe angajează din 27 mai, două flote aeriene la Dunkerque. Cheiurile sunt distruse, oraşul incendiat stradă cu stradă. Amiralitatea Britanică declanşează " Operaţiunea Dynamo ", menită să evacueze trupele din BEF din punga de la Dunkerque. Sarcina ade pe umerii amiralului Sir Bertram Ramsay, comandantul oraşului Dover. El dispune de peste 850 de vase de diferite categorii care, în intervalul 27 mai - 4 iunie vor evacua 338226 de soldaţi, dintre care 138000 de francezi. Succesul s-a datorat în mare parte greşelolor comise de Înaltul Comandament German. În timpul operaţiunilor de îmbarcare, RAF a pierdut 177 avioane, iar Luftwaffe, 240. Din cele 850 de vase participante la operaţiuni, 235 au fost scufundate de avioanele germane. Germanii au capturat 330000 de soldaţi aliaţi, dintre care 40000 se aflau pe plajele din Dunkerque. Aceştia au apărat perimetrul defensiv din jurul oraşului, dându-le prin aceasta ocazia camarazilor lor să se salveze.

La 5 iunie, de la orele 04:00, se vor relua operaţiunile în sud. Linia Somme este trecută fără dificultate pentru că germanii deţin cea mai mare parte a capetelor de pod. Weygand indică comandanţilor de armate să organizeze poziţii cu puncte de rezistenţă disparate şi să renunţe la tendinţa de retragere. Pe întregul front, de la Abeville la Montmedy, trupele franceze se retrag. La 10 iunie, fără avertismente, Italia declară război Franţei. Cele 32 de divizii ale mareşalului Badoglio se dovedesc incapabile să mişte din loc măcar cu un metru cele şase divizii din Alpi ale generalului Orly, care sunt totuşi ameninţate de un atac din spate al germanilor. Italienii ocupă doar două localităţi de frontieră, Modane şi Briancon.

Grupurile germane continuă înaintarea spre sud. La 11 iunie, generalul von Bock intră în Rouen şi trece de regiunea Senei inferioare. După victoria de la Rethel, generalul von Rundstedt se îndreaptă spre Reims. La 12 iunie, el trece de Marna, în timp ce diviziile blondate ale generalilor Guderian şi von Kleist zdrobeau ultimele focare de rezistenţă din preajma Parisului. Capitala este descoperită. Guvernul se refugiază la Tours. Trebuie continuată lupta sau nu ? Părerile sunt împărţite. Weygand şi Petain susţin încetarea ostilităţilor, dar generalul De Gaulle, consilier militar presonal al primului-ministru Reynaud, este partizanul rezistenţei cu orice preţ.

Între 10 şi 16 iunie, Consiliul de Miniştri se va întruni de şase ori pentru a discuta dspre necesitatea încheierii armistiţiului. Aceste reuniuni au fost precedate de şedinţele Consiliului Interaliat din 11 şi 12 iunie de la Briare.

La 11 iunie, ora 19:00, la Castelul Muguet din Briare, reşedinţa generalului Weygand, are loc şedinţa Consiliului Interaliat. Sunt prezenţi de partea franceză: Reynaud, Petain, Weygand, generalul Georges, de Gaulle, colonelul Villelume şi căpitanul de Margerie; din partea britanicilor: Winston Churchill, Anthony Eden, generalii Dill, Ismay şi Spears, căpitanul Berkeley. De la bun început, Churchill declară că Marea Britanie va lupta până la capăt. Weygand prezintă în termeni sumbri situaţia militară. Întreg frontul a căzut, iar soldaţii luptă unul contra trei. Rezerve nu mai există. Generalul afirmă că Aliaţii se află în ultimul sfert de oră şi solocită sprijinul RAF. Churchill insistă să fie asigurată acoperirea Marii Britanii. În acest caz, Weygand conchide: " francezii vor putea fi aduşi în situaţia să ceară armistiţiu ". Remarca provoacă furia lui Reynaud. " - Aceasta este o problemă politică ", afirmă pe un ton sever primul-ministru francez. Churchill intervine calm: " dacă situaţia grea în care se află Franţa, ar fi preferabil ca armata să capituleze, nu ţineţi seama de noi şi acţionaţi în acest sens, pentru că, indifereant de ce veţi face, noi vom continua să luptăm până la sfârşit ". Şedinţa se întrerupe la ora 21:00. Deducem un lucru important din discuţii: Weygand a vorbit de armistiţiu ca act politic, iar Churchill ca act militar.

A doua zi, la ora 10:00, este reluată şedinţa. Nu s-a luat practic nici o decizie. Totuşi Weygand a hotărât de unul singur şi ordonă guvernatorului militar al Parisului să declare capitala oraş deschis. Nu se va organiza nici o apărare. Următoarea şedinţă are loc la 12 iunie, de la ora 19:30, la castelul Cange, reşedinţa preşedintelui Republicii, Albert Lebrun. Weygand prezintă din nou raportul asupra situaţiei militare. Vorbeşte despre imposibilitatea unei rezistenţe de durată în fortificaţiile din Bretania (idee susţinută de generalul de Gaulle). Solicită guvernului să ceară armistiţiu. Mareşalul Petain sprijină propunerea. Mai mulţi miniştri se opun ideii armistiţiului. Chautemps face o propunere de compromis: având în vedere că se discută despre importanţa angajamentelor Franţei faţă de Marea Britanie, să i se ceară părerea lui Churchill în cadrul Consiliului de Miniştri. Invitaţia este adresată pentru a doua zi.

Anunţat prin intermediul liniilor de comunicaţie militare, Churchill soseşte la Tours, la 13 iunie, însoţit de lordul Halifax şi lordul Beaverbrook. La ora 15:30, la sediul Prefecturii are loc o reuniune oficioasă a Consiliului Suprem Aliat. Partea franceză este reprezentată de Reynaud şi Baudouin. Şedinţa a durat două ore. Churchill confirmă că Marea Britanie va lupta până la capăt şi că se aşteaptă ca Franţa să continue lupta în colonii. S-a convenit ca Primul-ministru Reynaud să adreseze un nou apel Statelor Unite şi dacă va primi un răspuns care care să nu-i permită continuarea luptei, Consiliul se va întruni din nou.

La ora 17:00, Reynaud, Baudouin şi prefectul Mandel sosesc la Chateau de Cange pentru şedinţa Consiliului de Miniştri. Reynaud este primit de către colegi într-o atmosferă de pesimism. El informează în legătură cu răspunsul britanic la întrebarea pusă în ajun, adăugând că problema capitulării este prematură deoarece guvernul a decis să continue războiul. Mareşalul Petain scoate o hârtie din buzunar şi citeşte pe un ton solemn: " armistiţiul este inevitabil; trebuie să adresăm cererea pentru acest act fără întârziere, iar guvernul să rămână în metropolă ". Generalul Weygand invitat să prezinte situaţia militară, repetă argumentele expuse în ajun: " trebuie să cerem armistiţiu, guvernul să ia o hotărâre; nu voi părăsi teritoriul Franţei ". Confuzia în care se află puterea civilă şi militară continuă. Miniştrii sunt divizaţi. La încheierea şedinţei, partizanii armistiţiului sunt acum şase faţă de doi în ajun. Rămâne de văzut ce răspuns va da preşedintele Roosevelt la telegrama pe care i-o trimisese Reynaud chiar în seara aceea. Primul-ministru se lasă antrenat de evenimente fără să le domine. Trebuie luate decizii privind armistiţiul sau organizarea firtificaţiei bretone. El le respinge sau, mai exact, încearcă să le ia şi să le supună miniştrilor pentu ca aceştia să şi le însuşească, aşa cum a procedat în cazul generalului Corap (acuzat pe nedrept de dezastrul de la Sedan) sau al regelui Leopold al III-lea, când i-a determinat pe aceştia să-şi asume greşelile conducerii operaţiunilor. Neputincios în faţa unor asemenea decizii, Reynaud se eschivează. Este o atitudine dictată de caracterul său.

Armatele germane continuă înaintarea şi trebuie luată o decizie; pentru moment guvernul se refugiază la Bordeaux, preferând să amâne soluţionarea problemei. Generalii Besson şi Pretelat sunt şi ei de acord să se ceară încheierea unui armistiţiu. Generalul von Bock dislocă din grupul său coloane motorizate care ocupă porturile Chebourg şi Brest, la 18 şi 19 iunie; grosul trupelor se îndreaptă spre bazinul inferior al Loarei. Aripa stângă intră, la 14 iunie, în Paris şi defilează pe Champs-Ellyse, în zimp ce mii de parizieni au lacrimi în ochi. Drapelul cu zvastica flutură pe Tour Eiffel. În partea centrală, generalul von Rundstedt ajunge la Sena şi îşi dirijează armata spre Orleans, unde va ajunge la 16 iunie. Diviziile germane de blindate sunt acum dspărţite în două grupuri: primul grup, comandat de generalul von Kleist, se îndreaptă spre Loara şi al doilea grup, mergând pe Valea Meusei, sub ordinele generalului Guderian, de îndreaptă prin Dijon spre frontiera cu Elveţia, căzând în spatele armatelor din Lorena. Generalul Pretelat, care comandă aripa dreaptă a armatei franceze a ordonat retragerea generală, pentru a evita încercuirea. Dar, în timp ce germanii parcurg 60 km pe zi, diviziile franceze nu parcurg decât etape de câte 35 km pe zi. La 16 iunie, diviziile germane ating frontiera cu Elveţia, spre Besancon, iar grosul armatelor din est este concentrat încă spre Toul, Pont-a-Mousson şi Nancy. Din 14 iunie, aripa stângă germană a declanşat ofensiva, generalul von Leeb reuşind să străpungă pe frontul de la Saur, Linia Maginot. Pe Rin, diviziile de fortăreaţă ale Liniei Maginot resping toate atacurile. Pe Linia Vosgilor, armatele mobile încearcă să străpungă cercul de oţel creat în jurul lor. În apropiere de Toul, opt divizii sunt încercuite. La 15 iunie, este atacată Linia Maginot pe Rinul superior, spre Colmar. Armata a 8-a franceză (general Laure) luptă până la epuizare. La 17 şi 18 iunie sunt cucerite oraşele Colmar, Belfort şi fortul de la La Ferte, iltimul obiectiv al sectorului de fortificaţii de la Montmedy. Alsacia este pierdută.

Oraşul Lyon cade pe 19 iunie. Germanii capturează 700 de tancuri noi. La fronriera cu Italia, generalul Orly rezistă cu cele şase divizii ale sale presiunii exercitate din 10 iunie, de cele 32 de divizii ale mareşalului Badoglio şi a generalului Cavallero. Italienii cuceresc câteva orăşele pe care francezii le ecuceresc a doua zi.

Guvernul refugiat la Bordeaux se află într-o situaţie fără ieşire. Reynaud, hotărât să facă răspunzător Consiliul de Miniştri de situaţia creată, primeşte pe generalul de Gaulle în seara zilei de 14 iunie. Generalul anunţă că pleacă la Londra pentru a obţine sprijinul englezilor privind transportul trupelor în Africa de Nord. El refuză să se supună unui armistiţiu. Reynaud este de acord şi apune că se va retrage la Alger dacă Franţa capitulează. După plecarea lui de Gaulle, Reynaud redevine prizonier al anturajului său.

Două personalităţi au optat: Petain pentru armistiţiu, de Gaulle pentru continuarea luptei. Nervos şi irascibil, Reynaud acţionează sub influenţa emoţiei de moment şi nu urmăreşte decât rezultate imediate. Subiectiv, el amână tot ce nu-i convine. Generalul Weygand, vârful de lance de care se foloseşte Petain, se dovedeşte a fi de aceeaşi calitate. Îi place acţiunea, dar nu se implică în ea. La Bordeaux, invadat de refugiaţi, s-au strâns numeroşi parlamentari; grupul lui Pierre Laval, cu reşedinţa la Primărie, cere şi el armistiţiu. Oferă tot sprijinul mareşalului Petain şi păstrează un aer comspirativ faţă de guvern. Sâmbătă, 15 iunie, la ora 11:00, Reynaud îl primeşte pe Petain, care îi repetă argumentele sale în favoarea încheierii armistiţiului şi pe cele împotriva ideii ca guvernul să părăsească ţara. Mareşalul ameninţă cu demisia sa, în cazul în care propunerile sale sunt respinse. La ora 15:00, Weygand se prezintă în biroul primului-ministru. Reynaud este gata să pună capăt luptelor, pentru ca apoi să plece în Algeria. Pentru prima dată pune în discuţie cele două posibilităţi: capitularea sau armistiţiul. Reynaud nu doreşte sub nici o formă să semneze armistiţiul. Weygand declară că nu va accepta ca guvernul să nu-şi ia răspunderea unui asemenea act. Îşi declină competenţa.

Consiliul de Miniştri se întruneşte la ora 16:20, în clădirea Prefecturii. Mareşalul Petain solicită să se ceară cât mai repede un armistiţiu. Reynaud canalizează dezbaterea, în sfârşit, petema cea mai importantă: capitulare sau armistiţiu. El consideră că numai mareşalul Petain va putea să-l convingă pe Weygand că această soluţie nu pătează onoarea armatei. Mareşalul discută problema cu Weygand, însă nu-l poate convinge să semneze armistiţiul. Ministrul Frossard sugerează să se ceară condiţiile armistiţiului chiar dacă aceasta nu ar fi decât pentru a dovedi ţării că ele sunt inacceptabile. Această formulă va permite evitarea destrămării guvernului şi obţinerea acordului lui Churchill. Majoritatea se arată favorabilă acestei propuneri, însă Reynaud ameninţă cu demisia. Preşedintele Republicii, Lebrun, refuză s-o ia în considerare. Şednţa se suspendă, convenindu-se să se aştepte răspunsul lui Roosevelt.

Duminică, 16 iunie, ora 11:00; o nouă şedinţă are loc, în care, Reynaud informează în legătură cu răspunsul preşedintelui Roosevelt. Acesta este gata să ofere un ajutor material substanţial, dar nu şi ajutor militar, ceea ce este un eşes pentru francezi. El adaugă că a întrebat pe ambasadorul britanic în ce condiţii Londra ar accepta ca Franţa să fie eliberată de angajamentul de a nu încheia o pace separată. Petain declară că nu mai poate accepta o nouă amânare a cererii de armistiţiu şi că doreşte să demisioneze din guvern. Preşedintele Lebrun şi cu Reynaud îl conving să aştepte răspunsul Londrei. Şedinţa ia sfârşit la orele prănzului. Reynaud se întâlneşte cu preşedintele Lebrun, care discută cu generalul Weygand. Acesta refuză în continuare să semneze capitulare şi declară că nu va executa un eventual ordin al guvernului în acest sens.

Consiliul de Miniştri se reuneşte din nou în şedinţă între orele 17:00 şi 19:00. Reynaud comunică răspunsul Londrei: " Franţa este absolvită de angajamentul de a nu încheia pace separată, cu condiţia ca flota franceză să fie trimisă în porturile engleze ". La ora 16:00, sosise de la Londra o comunicare telefonică din partea generalului de Gaulle, prin care s-a transmis o ofertă de Uniune franco-britanică care ar rezolva toate problemele. Miniştrii sunt uluiţi. Reynaud propune ca, urmând exemplul generalului olandez Winkelman, Weygand să semneze capitularea. Petain şi Weygand se opun. Consiliul nici nu vrea să audă de o Uniune franco-britanică. Nervos şi epuizat, Reynaud continuă să se eschiveze şi va comite o greşeală ireparabilă: în loc să pună în discuţie problema armistiţiului, şi în loc s-o supună la vot în Consiliu, el apreciază că majoritatea membrilor guvernului este favorabilă propunerii Frossard. Nu procedează la votare. Descurajat, după ce a făcut un calcul greşit, el consideră că părerea sa nu mai este împărtăşită de majoritate. Nu poate solicita armistiţiu şi recomandă preşedintelui Republicii să-l numească pe mareşalul Petain în funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri. Prin acest act, Reynaud optează şi el pentru armistiţiu.

Mareşalul Petain primeşte mandatul la orele 22:00. Membrii noului cabinet se adună în biroul mareşalului o oră mai târziu. Şedinţa durează doar zece minute. Petain anunţă hotărârea sa de a cere Germaniei condiţiile încheierii unui armistiţiu şi însărcinează pentru negocieri pe ministrul Afacerilor Externe, Baudouin.

În fond, decizia ca Franţa să ceară armistiţiu fusese luată de la 13 iunie de către Petain, cu sprijinul lui Weygand. Într-un mesaj radiodifuzat, mareşalul declară: " M-am adresat în cursul acestei nopţi (16 iunie) adversarului pentru a-l întreba dacă este gata să caute împreună cu mine căile de încheiere a ostilităţilor, ca între soldaţi, cu onoare ".

La 18 iunie, Hitler şi Mussolini se întâlnesc la Munchen pentru a se consulta cu această problemă. Furher-ul este pentru o atitudine moderată. Mussolini se simte în inferioritate. Hitler, care vrea cu orice preţ dezarmarea flotei este gata să accepte neutralizarea ei în porturile spaniole sau portugheze. De altfel, el vrea să trateze cu un guvern francez şi nu doreşte emigrarea unir conducători pentru că s.ar putea astfel să fie antrenate coloniile în război. Furher-ul hotărăşte trimiterea unei delegaţii la Bordeaux. Ăn acest timp, armatele germane ăşi intensifică înaintarea. Generalul von Bock trece Loara, la Nantes. De la Somme până la Vendee, Grupul de Armată al generalului La Laurencie se retrage luptând.

La 22 iunie, la Rethondes, lângă Compiegne, generalii Huntziger şi Keitel semnează armistiţiul franco-german. Conform prevederilor, armata franceză urma a fi demobilizată, iar teritoriul Franţei împărţit în două: două treimi din teritoriul ţării devenea zonă de ocupaţie (părţile de nord, nord-vest şi nord-est), iar restul teritoriului " zona liberă ", urma să fie administrat de guvernul condus de mareşalul Petain, cu sediul la Vichy. Franţa urma să întreţină o armată de ocupaţie de 500000 de militari, iar 1800000 de prizonieri francezi urmau a fi trimişi în Germania ca mână de lucru până la sfârşitul războiului. La 24 iunie, la Roma, generalul Huntziger şi mareşalul Badoglio semnează armistiţiul franco-italian prin care Franţa era obligată să accepte dreptul Italiei de a folosi portul Djibouti şi de a demilitariza Linia Mareth precum şi o zonă în adâncime de 200 km la frontiera cu Tripolitania.

Intenţiile nedisimulate ale germanilor erau să împiedice reluarea luptelor şi asigurarea garanţiilor de care avea nevoie Germania, în vederea continuării războiului cu Marea Britanie. Armistiţiul suspendă ostilităţile, fără să pună capăt stării de război. El stanileşte poziţiile adversarilor până la semnarea unui tratat de pace sau reluarea ostilităţilor. Franţa continuă să fie în stare de război cu Germania şi Italia, însă de o parte şi de cealaltă, treptat, îşi face loc convingerea unanimă că victoria Axei este aproape.

Întreaga campanie a costat enorm ambele tabere: Germania (46587 morţi, 111034 răniţi, 18384 dispăruţi, 1345 avioane distruse, 795 tancuri distruse); Italia (6029 morţi); Franţa (90000 de morţi, 110000 răniţi, 1800000 prizonieri, 2233 avioane pierdute); Marea Britanie (68111 de victime: morţi, răniţi sau lauţi prizonieri, 700 tancuri distruse, circa 200 avioane pierdute, 130000 camioane abandonate); Belgia (23350 morţi); Olanda (9779 morţi).

A fost mai mult decât o înfrângere militară, a fost o lovitură zguduitoare dată spiritului unei naţiuni. Statutul Franţei de mare putere europeană s-a năruit, vocea sa în afacerile mondiale fiind redusă la tăcere. Misiunea salvării Europei a tecut pentru scurt timp în mâinile Marii Britanii, pentru ca apoi să fie reluată de Statele Unite şi Uniunea Sovietică.

Bătălia pentru Anglia

(august-octombrie 1940)

A. Contextul internaţional.

După armistiţiul din iunie 1940, Marea Britanie înfruntă singură forţele Axei. Ţările ocupate nu mai cred deloc într-o victorie a Aliaţilor. Germanii, neînvinşi până atunci, se pregătesc să defileze pe străzile Londrei. Cu toate acestea, poporul englez, totdeauna optimist şi calm în situaţiile cele mai dificile, îşi păstrează speranţa. Winston Churchill acţionează pentru redresarea ţării. El a reunit în cabinetul său, pentru a-i da mai multă forţă în faţa naţiunii şi a Parlamentului, pe toţi şefii opoziţiei, de la Clement Attlee (şeful Partidului Laburist) şi lordul Beaverbrook (ministru al Aeronauticii) până la Ernst Bevin (şeful Trade Unions / Sindicatele Britanice) şi mai târziu, cunoscutul independent de stânga, Stafford Cripps; au mai fost convocaţi Anthony Eden (şeful tinerilor conservatori), Archibald Sinclair (şeful opoziţiei liberale) şi Dr. Morrison, membru marcant al Partidului Laburist. În acest fel, Churchill poate soluţiona cu calm criza gravă prin care trece ţara.

La 19 mai 1940, după dezastrul de pe frontul francez, la Sedan, Churchill îşi dă seama de pericolul care ameninţa Anglia, în cazul în care rezistenţa franceză ar fi cedat. Din acest moment, el ordonă construirea pe coasta britanică a unei serii întregi de fortificaţii şi concentrează în insule toate escadrilele disponibile ale RAF.

În cealaltă tabără, Hitler este încă nehotărât. Până la 1 iunie, el speră să încheie pace cu britanicii. Pe căile diplomaţiei secrete propune pacea, dar în zadar. La 2 iulie, el ordonă începerea pregătirilor pentru debarcarea în Anglia. Era un simplu proiect. Abia la 16 iulie este semnată Directiva nr. 16: " Operaţiunea Seelowe / Leul de mare ". În paralel, începând cu data de 11 iunie, Furher-ul discută cu şefii armatei de uscat, aviaţiei şi marinei militare. Amiralul Raeder, şeful Kriegsmarine, evită să lupte împotriva lui Royal Navy. Nu se poate pune problema reeditării operaţiunii împotriva Norvegiei. Anglia trebuie învinsă de submarine şi aviaţie. Şefii armatei de uscat, mareşalii von Brauschtisch, Halder, Keitel şi generalul Jodl, consideră că misiunea lor va începe numai după debarcarea pe coastele engleze a unui corp expediţionar. Înaltul Comandament German deplasează pe coastele franceze de la Canalul Mânecii un număr de 40 de divizii, care vor fi împărţite în trei grupuri. Armata se hotărăşte să debarce pe un front de 300 km. Marina, care apreciază ca imposibil transportul unui număr atât de mare de oameni, opinează pentru un front de 100 km.

La 1 august, Hitler semnează Directiva nr. 17 conform căreia Luftwaffe trebuie să distrugă aviaţia britanică cu roate mijloacele de care dispune. Ofensiva aeriană este programată să înceapă pe 6 august şi va însoţită de o intensificare a războiului naval. Debarcarea va avea loc după victoria aeronavală gândită a avea loc în jurul datei de 21 septembrie. Pentru a distruge total forţele adversarului acţiunea exclusivă a Luftwaffe este canalizată în patru direcţii: aerodromurile, liniile de comunicaţii, obiectivele industriale, porturile şi şantierele navale. Sub comanda Reichsmarschall-ului Herman Goring, Luftwaffe dispune de trei flote aeriene plasate în Franţa, Belgia, Danemarca şi Norvegia. RAF îl are la comandă pe mareşalul Hugh Dowding, care este pregătit pentru această misiune. El a obţinut ca în producţia aeronautică să se dea prioritate avioanelor de vânătoare. Mareşalul apreciază că 52 de escadrile ar fi minimum necesar pentru apărarea ţării şi a cerut primului-ministru Churchill, de la 16 mai, ca această forţă indispensabilă să fie asigurată cu orice preţ.

B. Combatanţii.

Marea Britanie / Royal Air Force.

• Mareşal Hugh Dowding (comandant-şef).
• Efective: Grupul 10 (vicemareşal Quintin Marca), dispus în sud-vestul Anglie; Grupul 11 (vicemareşal Keith Park), dispus în sud-estul Angliei; Grupul 12 (vicemareşal Trafford Leigh Mallory), dispus în centrul Angliei; Grupul 13 (vicemareşal Richard Saul), acoperă nordul Angliei, Scoţia şi Irlanda de Nord.
• Tehnică de luptă: 1963 avioane, dintre care 1100 de vânătoare (Hawker Hurricane, Supermarine Spitfire IA, Boulton Paul P82 Defiant, Bristol Beaufighter I).

Germania / Luftwaffe.

• Reicsmarschall Herman Goring (comandant suprem şi ministru al Aviaţiei)
• Efective: Luftflotte 2 (mareşal Albert Kesselring), plasată în Belgia şi Olanda; Luftflotte 3 (mareşal Hugo Sperle), dispusă în nordul Franţei; Luftflotte 5 (general Hans Jurgen Stumpff), plasată în Norvegia şi Danemarca.
• Tehnică de luptă: 2550 de avioane (1100 avioane de vănătoare de tip Messerschmitt Bf 109E şi Messerschmitt Bf 110 C-4; 300 bombardiere JU 87 B-2 Stukas; 1000 bombardiere cu rază mare de acţiune tip Dornier DO 178, Dornier DO 1 Z-2, Heinkel HE 111 P şi JU 88 A-1).

C. Ofensiva aeriană.

Bătălia Angliei a avut patru etape importante: prima etapă (8 - 18 august); etapa a doua (19 august - 6 septembrie); etapa a treia (7 septembrie - 5 octombrie);etapa a patra (5 - 30 octombrie).

Prima etapă. Luftwaffe execută raiduri asupra convoaielor şi porturilor. Bombardamente puternice asupra Peninsulei Portland şi portului Dover (11 august), atacuri asupra aerodromurilor, în special în ziua " Adlertag " (15 august) - " Ziua Vulturului " - când 1500 de avioane germane s-au aflat deasupra teritoriului britanic. De la 10 la 17 august, au fost doborâte 134 de avioane engleze şi 261 de avioane germane. În iulie, 33 de vase sunt scufundate de Luftwaffe şi sunt plasate 600 de mine la intrările în porturi; începând cu 1 august, se acordă prioritate obiectivelor terestre: bilanţul pierderilor navale britanice, în august, este de 65000 de tone faţă de 105000 de tone, în luna iulie.

Etapa a doua. Tentativă de distrugere a aviaţiei engleze de vânătoare, pentru a se putea realiza un bombardament sistematic. Luftwaffe atacă terenurile de aviaţie, are loc primul bombardament asupra Londrei (24 august) şi raidurile asupra centrelor Birmingham şi Coventry (26 august).

A treia etapă. Ofensivă aeriană asupra Londrei şi raiduri împotriva centrelor industriale; 38 de raiduri asupra Londrei. Această ofensivă, hotărâtă la Haga, la 3 septembrie, de căte Goring, urmând sfatul mareşalului Kesselring, fără asentimentul mareşalului Sperle, a reprezentet o mare greşeală tactică. Englezii mai au încă o puternică aviaţie de vânătoare, iar bombardierele germane sunt slab protejate. Aceasta se va dovedi în duminica de 15 septembrie, când 148 de bombardiere ajung deasupra Londrei, la ora 12:50. Avioanele engleze de vânătoare evită lupta cu avioanele germane de escortă şi atacă direct bombardierele. Luftwaffe pierde 56 de aparate; un sfret din din numărul avioanelor angajate în luptă sunt avariate şi numai pot fi folosite. De acum încolo, Luftwaffe va opera numai raiduri de noapte. Hitler îşi dă seama de situaţie şi, la 17 septembrie, amână executarea " Operaţiunii Seelowe ". RAF atacă sistematic în porturile franceze de la Canalul Mânecii flota germană de debarcare, care era pregătită încă de la 3 septembrie.

Etapa a patra. De la 19 octombrie, Hitler amână, sine die, " Operaţiunea Seelowe " şi decide dispersarea vaselor de debarcare. Până la începutul lunii noiembrie, bombardamentele de noapte continuă fără o prea mare eficacitate. De la 5 la 31 octombrie, Luftwaffe va pierde 268 de aparate.

În pofida apărării britanice, pagubele produse de ofensiva aeriană germană sunt foarte mari. Numeroase obiective militare sunt distruse. Clădiri civile, monumente istorice sunt bombardate intens fie din eroare, fie intenţionat, cu scopul de a afecta moralul populaţiei. Londra, Coventry şi alte centre sunt bombardate sistematic, cartier cu cartier, care au provocat mari distrugeri. Statisticele oficiale engleze au înregistrat 43000 de morţi, 500000 de răniţi şi 2750000 de imobile distruse în timpul raidurilor, în perioada august 1940 - mai 1941.

Pierderile Luftwaffe se ridică la 1733 avioane distruse, 3363 de morţi şi 2641 de prizonieri. RAF a înregistrat 915 avioane distruse şi 515 de morţi. Hitler a pierdut bătălia şi, în ochii multora, consecinţele pentru Germania erau deja fatale. " Niciodată î n sfera conflictelor umane, cei mulţi nu au datorat atât de mult celor atât de puţini ", a afirmat Winston Churchill.

Este prima înfrângere înregistrată de invincibila armată germană, iar în sufletul popoarelor aflate sub ocupaţie nazistă se naşte pentru prima dată speranţa într-o victorie.

Războiul italo-grec

(28 Otombrie 1940 - 23 Aprilie 1941)

A. Contextul internaţional.

După începutul celui de-al doilea război mondial, destul de calm, Italia era obligată să ajute Germania să învingă Marea Britanie. Cu prilejul " Bătăliei Angliei ", escadrile italiene sunt trimise pe frontul de la Marea Nordului, pentru a sprijini Luftwaffe. Mussolini vrea să-şi aducă o contribuţie şi mai mare.

În timp ce germanii se străduiesc să zdrobească rezistenţa engleză în metropolă, italienii întreprind operaţiuni menite să priveze pe englezi de sprijinul coloniilor, atacând unele puncte importante ale Imperiului. Dornic să obţină pentru armatele sale din Africa baze navale mai importante şi mai sigure decât acelea din Italia, care erau permanent supuse ameninţării marinei britanice, Il Duce (Mussolini) decide să ocupe Grecia.

Decizia este unilaterală şi iremadiabilă, fără consultarea pralabilă a Berlinului, pe care Il Duce o face cunoscută şefilor din Commando Supremo la 15 octombrie 1940, la Palazzo Venezia. Mareşalul Badoglio obiectează. Pentru o asemenea operaţiune de amploare sunt necesare 20 de divizii, iar Italia abia poate mobiliza zece. Ducele respinge protestul mareşalului şi fixează data începerii atacului pentru 26 octombrie sau, în cazul unei amânări, 28 octombrie 1940.

Mussolini vrea să-l pună pe Hitler în faţa faptului împlinit. La 19 octombrie 1940, îi scrie Furher-ului pentru a-l preveni. De teamă însă să nu primească vreun ordin contrar, el face în aşa fel încât scrisoarea să ajungă la Berlin, la 24 octombrie. Hitler primeşte scrisoarea la Montoire: îşi întrerupe orice activitate şi, la 28 octombrie ajunge la Florenţa. Aici află de la Il Duce că trupele italiene mărşăluiesc deja spre frontiera greco-albaneză. Pentru şefii militari germani acţiunea italienilor reprezintă o catastrofă. Hitler îşi stăpâneşte cu greu furia şi îşi exprimă doar sentimentele de solidaritate.

În urma unor incidente de frontieră, Mussolini adresează Greciei un ultimatum, la 28 octombrie, solicitând să i se pună la dispoziţie pe perioada războiului cu Marea Britanie bazele navale ale ţării. Evident, guvernul elen şi şeful său, generalul Metaxas, nu cedează ameninţării. Ostilităţile se declanşează la frontiera greco-albaneză.

B. Combatanţii.

Italia / Commando Supremo.

• Mareşal Pietro Badoglio (comandant-şef); mareşal Roatta (şef stat-major al Commando Supremo).
• Comandanţi de front: general Sebastiano Pasca (28 octombrie - 9 noiembrie 1940); general Ubaldo Soddu (9 noiembrie 1940 - 13 ianuarie 1941); general Ugo Cavallero (13 ianuarie - 23 aprilie 1941).
• Efective: Corpul XXV Ciamuria; Corpul XXVI Corizza; Corpul Blindat Centauro; Grupul de Armata Litoral.
• Trupe: 16 divizii (529.000 de oameni).

Grecia / Înaltul Comandament Grec.

• General Ioanisis Metaxas (prim-ministru şi comandant-şef al armatei).
• General Alexandros Papagos (şef de stat-major al Înaltului Comandament Grec).
• Efective: Grupul de Armată Epir (general Tsolakoglu); Grupul de Armată Macedonia (general Charalambos Katsimitros).
• Trupe: 11 divizii (300.000 de oameni).

C. Campania militară.

La 28 octombrie 1940, în pofida condiţiilor meteo nefavorabile şi a condiţiilor geografice neprielnice, diviziile italiene aflate sub comanda generalului Sebastiano Pasca, iau cu asalt poziţiile fortificate ale frontierei greco-albaneze în Macedonia apuseană şi Epir. Planurile italienilor era următorul: CorpulXXV Ciamuria cu Diviziile Ferrara, Siena şi Centauro (blindată) atacă spre Kalpaki şi Ioanina, în Epir; Grupul de Armată Litoral înaintează iniţial de-a lungul coastelor Adriaticii, cu vânătorii alpini din Divizia Julia care ocupă un cap de pod peste Kalanas, în Munţii Pindului; Corpul XXVI Corizza, cu Diviziile Piemonte, Parma şi Venezia îndeplineşte sarcini defensive.

La 31 octombrie 1940, generalul Pasca informează Commando Supremo că unităţile sale avansează lejer în Epir. Realitatea este cu totul alta. Condiţiile meteo nefavorabile şi acţiunile trupelor elene în retragare încetinesc operaţiunile italienilor. Marea foarte agitată a împiedicat Grupul de Armată Litoral să debarce trupe în insula Corfu. La 11 noiembrie, unităţi italiene ocupă oraşul Konitsa din Epir şi ating fortificaţiile întărite ale grecilor, pe care le iau cu asalt. În pofida asalturilor repetate, trupele italiene nu reuşesc să spargă poziţiile defensive elene. Operaţiunile sunt suspendate temporar din cauza vremii nefavorabile, fapt care avantajează doar pe greci.

Principala ameninţare pentru trupele generalului Papagos o reprezintă Divizia Julia, divizie de vânători alpini, care se îndreaptă prin Munţii Pindului spre Metsova, în încercarea de a tăia legătura dintre diviziile greceşti din Epir şi Macedonia apuseană. În replică, statul-major elen a dispus întărirea zonei şi lansarea primei contraofensive, la 31 octombrie, cu succes limitat însă. Italienii reuşesc să ocupe Vovousa, la 30 km nord de Metsova, dar nu disăun de efective şi provizii necesare pentru a continua înaintarea. Contraatacurile trupelor elene a dus la recucerirea mai multor localităţi, inclusiv a Vovousei, la 4 noiembrie, ceea ce a dus la încercuirea Diviziei Julia. Commando Supremo încearcă să trimită întăriri, dar, pe 8 noiembrie, în urma unui contraatac fulger al grecilor, italienii se retrag spre Konitsa. În următoarele cinci zile, trupele greceşti curăţă în întregime zona de frontieră, iar " Bătălia Pindului " s-a încheiat cu o victorie completă pentru greci.

Înaltul Comandament Grec întăreşte frontul din Epir cu noi unităţi; inactivitatea bulgarilor a permis statului-major grec să retragă 8 divizii de infanterie de la frontiera bulgară (regiunea Thracia). Generalul Papagos dispune acum de 11 divizii de infanterie, 2 brigăzi de infanterie motorizate şi o brigadă de cavalerie. Italienii aruncă în luptă 15 divizii de infanterie şi una de blindate, sub comanda generalului Ubaldo Soddu, numit în funcţie la 9 noiembrie.

La 14 noiembrie 1940, generalul Papagos declanşează ofensiva elenă printr-un atac fulger în direcţia Korytsa, susţinut de Corpul de Armată Macedonia şi Corpul de Armată Epir. După lupte grele pe linia fortificată de italieni, la 17 noiembrie este străpuns frontul, iar grecii ocupă Korytsa, la 22 noiembrie. Doar indeciziile Înaltului Comandament Grec a salvat trupele italiene de la o înfrângere de proporţii. Atacul din Macedonia apuseană a fost combinat cu o ofensivă generală pe toată lungimea frontului. Corpul 1 de Armată Macedonia (general Katsimitros) şi Corpul 2 de Armată Epir (general Papagos) au avansat dincolo de frontiera albaneză, ocupând Agioi Saranda, Pogradec şi Argyrokastro. La 25 decembrie, ziua de Crăciun, grecii stăpânesc tot sudul Akbaniei, denumit " Epirul Nordic ".

La 10 ianuarie 1941, unităţi greceşti trec Pasul Klisura, dar nu mai dispun de resursele necesare pentru a continua ofensiva spre Berat. Un atac către portul Valona este respins de trupele italiene. Patru divizii italiene au suferit pierderi uriaşe, însă până la sfârşitul lunii ianuarie, datorită pe de-o parte aducerii de noi unităţi de rezervă italiene, iar pe de altă parte datorită problemelor logistice ale grecilor, ofensiva a foat stopată.

La 29 ianuarie, la Atena, generalul Papagos moare în mod subit, răpus de leucemie. Regele George al II-lea desemnează în funcţia de şef al guvernului pe Koryzis, fost preşedinte al Băncii Greciei. Moartea fostului dictator aduce un element nou în relaţiile dintre greci şi englezi.

Pe 4 martie 1941, britanicii debarcă trupe în Grecia. Sub comanda generalului Wilson, 4 divizii cantonează în porturile Pireu, Salonic şi Volos. Alte trupe debarcă în insula Creta, sub ordinele generalului neozeelandez Freyberg.

Dornici de răzbunare, italienii mobilizează forţe considerabile pentru lansarea unei noi ofensive cu nume de cod " Primavera ". Generalul Ugo Cavalerro, la comandă din 13 ianuarie 1941, conduce 17 divizii împotriva celor 13 divizii greceşti din Pasul Klisura. Bătălia a durat de pe 9 până pe 20 martie, dar nu s-au înregistrat progrese semnificative. Până la atacul german din 6 aprilie, " Operaţiunea Mariţa ", acalmia s-a aşternut pe frontul din Albania.

Ofensiva generală a italienilor în Grecia a eşuat lamentabil. S-a înregistrat 63000 de morţi, 112000 de răniţi, 26067 dispăruţi şi 23000 de prizonieri de partea italienilor. Grecii au avut 13352 de morţi, 67500 de răniţi, 1237 dispăruţi şi 1531 de prizonieri. Pentru prima oară de la debutul războiului Axa suferă o înfrângere. Pentru popoarele din ţările ocupate ale Europei Occidentale renaşte speranţa, mai ales dacă îşi reamintesc cuvintele feldmareşalului von Rundstedt: " - În viitorul război, învinşi vor fi cei ce vor lupta alături de Italia ".

Pentru a salva prestigiul Axei şi a redresa un aliat în situaţie critică, va tebui să intervină Germania, intervenţie care nu va face decât să-i îngreuneze efortul de război în campania din Vest, împotriva Marii Britanii.

Războiul din Balcani (Operaţiunea Mariţa).

(6 Aprilie - 1 iulie 1941)

A. Contextul internaţional.

Cauzele care au determinat Germania să intervină în Balcani sunt multiple. Hitler, încrezător în poporul său şi în armata sa, nu concepe ca prestigiul Axei să fie ştirbit. Armate italiană, în retragere pe toate fronturile, se îndrepta cu paşi repezi spre o înfrângere, care, mai devreme sau mai târziu, nu va face decât să dăuneze aliatului său. Pe de altă parte, dacă victoriile din Europa Occidentală au sporit resursele agricole ale celui de-al Treilea Reich, extinderea rţelei de comunicaţii din Belgia şi Franţa impune o dezvoltare industrială importantă. Necesitatea exploatării la maximum a resurselor petrolifere ale României, care până atunci nu le folosea decât în virtutea unor convenţii economice, va determina OKW-ul să acţioneze pentru ca Reich-ul nazist să intre în posesia lor pe deplin. În sfârşit, şefii militari germani nu sunt dispuşi să reediteze " Războiul Ciudat ", care s-a dovedit catastrofal pentru armatele franceze în mai - iunie 1940. Ei nu doresc să lase trupele să lâncezească în inactivitate, stare care pare că se va instala pentru o lungă perioadă în Europa Occidentală.

La 4 noiembrie 1940, la Berlin, Adolf Hitler discută cu generalii săi şi pregăteşte Directiva nr. 18, pe care o va semna oficial pe 12 noiembtie. Concret: Wehrmacht trebuie să pregătească o divizie blindată pentru frontul din Africa de Nord; Kreigsmarine va amenaja nave ancorate în porturile italiene, care să transporte trupe în Libia; Luftwaffe trebuie să organizeze operaţiuni împotriva bazelor engleze din Alexandria şi Suez. Referitor la " Operaţiunea Mariţa ", OKW-ul este însărcinat cu pregătirea unor ofensive fulger care să ocupe, eventual, Bulgaria şi Grecia, ceea ce ar permite aviaţiei germane să acţioneze împotriva bazelor aeriene britanice care ameninţă câmpurile petrolifere din România. Pe scurt, Hitler are două preocupări principale: să ajute aliatul italian aflat în dificultate şi să protejeze petrolul românesc. Furher-ul se gândeşte în perspectivă la o nouă campanie: aceea împotriva Uniunii Sovietice. La 5 decembrie 1940, feldmareşalul Milch soseşte la Roma şi înmânează Ducelui o scrisoare din partea lui Hitler. Era vorba de o eventuală acţiune a forţelor armate gemane, prin Bulgaria, în direcţia Salonic. Hitler mai propune atragerea Iugoslaviei la " Pactul Tripartit ". La 31 decembrie, cu ocazia Anului Nou, Hitler adresează calde omagii aliatului său şi adaugă: " - Bulgaria nu se arată dornică să adere la Pactul Tripartit şi să adopte o poziţie clară în relaţiile sale internaţionale. Cauza ar putea fi presiunea crescândă exercitată de Uniunea Sovietică. În privinţa Iugoslaviei aceasta vrea să câştige timp. Este posibil să încheie cu noi un Pact de Neagresiune, însă se pare că nu va adera, în nici un caz, la Pactul Tripartit. Fără nici o îndoială, atitudinea cea mai clară în acest conflict au adoptat-o Ungaria şi România. Generalul Antonescu a recunoscut că viitorul regimului său şi chiar al propriei sale persoane depinde de victoria noastră. El a tras concluzii clare şi directe, care au făcut ca stima mea pentru el să fie şi mai mare ".

În tabăra adversă, de la 8 ianuarie 1941, Churchill apreciază că trebuie să i se acorde ajutor Greciei. La două zile după, îi scrie generalului Wavell, comandantul-şef al forţelor britanice din Orientul Apropiat şi Africa, aflat la Cairo: " - Suntem în posesia unui mare număr de informaţii potrivit cărora o mişcare de mari proporţii, având ca obiectiv, după toate probabilităţile, Salonicul, va începe la sfârşitul lui ianuarie. Operaţiunile din Libia vor fi subordonate ajutorului care trebuie dat Greciei ". La 13 ianuarie, generalul Wavell se deplasează la Atena şi are o întrevedere cu generalul Ioanisis Metaxas, şeful guvernului grec, şi cu generalul Papagos, şeful de stat-major al armatei elene. Wavell oferă ca ajutor 60 de tancuri şi două regimente de artilerie. Grecii refuză: ei doresc 9 divizii sau nimic, deoarece un ajutor necorespunzător i-ar încuraja pe germani. Wavell se reîntoarce la Cairo, bucuros că nu va trebui să reducă forţele destinate Libiei. El nu ştie că primul-ministru Churchill se teme că abandonarea Greciei să nu determine Turcia să treacă de partea germanilor. Îi scrie preşedintelui turc Inonu pentru a-i cere să intre în război şi să-i lase pe englezi să folosească aerodromurile din Turcia, în cazul în care germanii ar ataca Grecia. Turcii preferă să rămână în stare de neutralitate.

La 13 ianuarie 1941, în timp ce Wavell se afla la Atena, Hitler l-a convocat pe regele Boris al III-lea al Bulgariei la Berghof. Îi cere să adere la " Pactul Tripartit ", să acorde drept de tranzit pe teritoriul ţării trupelor germane şi să contribuie cu trupe la un eventual război cu Grecia. Boris răspunde că ţara sa nu este pregătită pentru război şi că asemenea iniţiative ae suscita, fără îndoială, reacţii din partea Uniunii Sovietice şi Turciei. Reîntors la Sofia, suveranul ordonă generalilor săi să fie pregătiţi pentru o eventuală intervenţie germană. La 21 ianuarie, el primeşte în audienţă pe colonelul Donovan, trimisul special al preşedintelui Roosevelt, care caută să-l convingă să nu se lase manipulat de Hitler. Ce rost are să încerci să convingi un stat-major constituit din ofiţeri formaţi la şcoala prusacă şi pentru care Statele Unite e o ţară îndepărtată, în timp ce trupele germane intraseră deja în România. Boris va căuta să câştige timp. El continuă politica de amânare, însă nu ştie că decizia de declanşare a războiului a fost luată. Ea reiese din Directiva nr. 20, " Mariţa ", semantă la 13 noiembrie 1940, ce prevede o agresiune împotriva Greciei, şi Directiva nr. 21, " Barbarossa ", semnată la 18 decembrie 1940, care prevede agresiunea împotriva Uniunii Sovietice pentru 15 mai 1941. În afară de câţiva colaboratori apropiaţi, nimeni nu ştie că Hitler a luat decizia, proprio motu, de a ataca Uniunea Sovietică şi de a redresa situaţia în Grecia.

Executarea planurilor " Mariţa " şi " Barbarossa " este compromisă pentru moment de întâlnirea Hitler - Mussolini, din 19 ianuarie 1941, de la Berchtesgaden. Ducele este încolţit şi Hitler exploatează la maxim avantajul. El expune planul de invadare a Greciei, însă nu suflă o vorbă despre " Barbarossa ". Vorbeşte apoi despre Gibraltar şi apreciază că stânca mediteraneană ar putea fi o compensaţie pentru pierderea prestigiului în Grecia. Mussolini acceptă să intervină pe lângă Franco (conducătorul spaniol). Hitler mai insistă asupra elementelor necunoscute în problema Iugoslaviei. De câţiva ani, Italia e preocupată de ideea de a transforma Iugoslavia într-un stat vasal. Mussolini şi ministrul de Externe, contele Ciano, susţin pe liderii croaţi Pavelic şi Macek, care obţin din partea Ducelui promisiunea de a face din Croaţia independentă o aliată a Italiei şi de a pune pe tronul ei un prinţ italian. Germanii, îndeosebi Goring şi Ribbentrop, susţin pe sârbi. După demisia premierului Stojadinovic, la 4 februarie 1939, ei au menţinut contactul cu statul-major iugoslav şi nu îşi pierd speranţa că vor putea determina Belgradul să adere la " Pactul Tripartit ".

La 18 noiembrie 1940, la Berchtesgaden, în ajunul întrevederii sale cu Mussolini, Hitler a obţinut din partea ministrului Ciano acordul ca Iugoslavia să fie considerată de-acum înainte parte integrantă a sferei de interese germane. Pe 19 ianuarie 1941, Mussolini confirmă acordul dat. Ribbentrop cere agenţilor săi de la Belgrad să urgenteze demersurile necesare. Berlinul oferă oraşul port Salonic guvernului condus de Cvetcovic, în schimbul aderării sale la " Pactul Tripartit ". Guvernanţii sunt solicitaţi din toate părţile. Generalul Dusan Simovic, comandantul aviaţiei militare, întreţine bune relaţii cu ţările occidentale. El iniţiază un complot cu scopul de a prelua puterea şi are o serie de întrevederi cu emisarul american, colonelul Donovan. La 14 februarie, preşedintele Roosevelt îi scrie prinţului Paul că este gata să acorde sprijin eficace oricărui stat care ar dori să scape de presiunea germană. Sovieticii sunt şi ei în contact cu generalul Simovic, aprobându-i planurile, fără să aibă intenţia însă de a oferi Iugoslaviei vreo garanţie. Primul-ministru Cvetcovic este un om de compromis, dar nu şi de acţiune. Convocat la Berchtesgaden, la 14 februarie 1941, el nu răspunde afirmatim cererii Furherului; cedarea Salonicului în schimbul aderării Iugoslaviei la " Pactul Tripartit ".

Guvernul britanic se implică în problemă; Churchill trimite pe Eden, şeful Foreigen Office, în Grecia pentru a analiza situaţia. Ministrul britanic este primit de regele George al II-lea şi are întrevederi cu noul prim-ministru Koryzis, fost preşedinte al Băncii Greciei. La 29 ianuarie 1941, generalul Metaxas murise subit, răpus de leucemie, iar acest fapt a introdus un element nou în context. Koryzis este gata să accepte orice ajutor, indiferent de unde ar veni.

Hitler, la rândul său, va reuşi să convingă Iugoslavia. La 1 martie 1941, trupe bulgare pătrund în Bulgaria: este prima fază a " Operaţiunii Mariţa ". Emisarii guvernului de la Sofia sosesc la Viena şi semnează aderarea ţării la " Pactul Tripartit ". Regele Boris al III-lea a reuşit să obţină de la Hitler dreptul de a-şi păstra neutralitatea: promisiunea ca Bulgaria să nu participe cu trupe la război şi menţinerea neutralităţii în cazul unui conflict germano-sovietic.

În tot acest răstimp, în tabăra adversă situaţia devine agitată. Englezii debarcă trupe în insula Creta, la 1 martie 1941, iar peste trei zile, la Bersctesgaden, Hitler primeşte pe prinţul Paul al Iugoslaviei. Conducătorii iugoslavi sunt încolţiţi: încercuirea strategică a ţării este totală. Prinţul acceptă şi el principiul aderării. Reîntors la Belgrad, convoacă pe ambasadorul britanic, Sir Ronald Campbell, pe care îl informaeză că ţara sa va sprijini Grecia; regentul mai spune că un eventual ajutor acordat Iugoslaviei ar putea determina o intervenţie militară a Germaniei. La 19 martie, regentul convoacă în şedinţă Consiliul de Coroană. El susţine, după prezentarea situaţiei militare a ţării, că aderarea la " Pactul Tripartit " este o necesitate. Toţi cei prezenţi cad de acord, cu excepţia generalului Simovic şi a Patriarhului Gavrilo. Regentul şi guvernul se menţin asupra deciziei luate; la 21 martie 1941, primul-ministru Cvetcovic şi ministrul de Externe, Cincar-Markovic, sosesc la Viena, unde, a doua zi, semnează aderarea Iugoslaviei la " Pactul Tripartit ".

La aflarea veştii, în seara zilei de 26 martie 1941, la Belgrad se declanşează o lovitură de stat. Două comploturi, al generalului Simovic şi al ofiţerilor de gardă, se contopesc într-unul singur; trupele de gardă şi cele ale aviaţiei ocupă punctele strategice ale capitalei. Generalul Simovic preia conducerea guvernului cu intenţia de a anunţa înlăturarea regentului Paul şi de a peoclama suveran pe prinţul Petru, în vârstă de 17 ani. Un conspirator, locotenent Panic, citeşte la radio o proclamaţie neautentică a prinţului Petru, prin care se anunţă reuşita loviturii de stat. Tânărul suveran se împacă cu acest destin, iar regentul Paul părăseşte ţara, în aceeaşi seară, împreună cu întreaga sa familie.

La Berlin, ştirea despre complotul de la Belgrad este primită cu surprindere. Germanii reacţionează prompt. Ministrul de Externe al Marii Britanii, Anthony Eden soseşte la Belgrad, însoţit de generalul Dill. Acesta din urmă are o scurtă întrevedere cu generalul Simovic şi constată un lucru cert: " iugoslavii aşteaptă atacul german şi caută fără prea mari speranţe sprijin diplomatic ". În acest haos, generalul Simovic se întreşine cu ambasadorul sovietic Lebedev, iar, la Moscova, ambasadorul Gavrilovic se străduieşte să obţină de la Molotov o garanţie publică pentru Iugoslavia. La 6 aprilie 1941, după declanşarea agresiunii germane, se va încheia un " Pact de prietenie şi neutralitate " între URSS şi Iugoslavia.

Furios şi turbat, la 27 martie 1941, Hitler semnează Directiva nr. 25, care completaeză " Planul Mariţa ": distrugerea Belgradului, de îndată ce condiţiile meteorologice o vor permite; declanşarea acţiunilor prevăzute de " Planul Mariţa " - obiectiv principal Salonic. Furhrerul declară generalilor săi că Iugoslavia trebuie distrusă fără milă." Planul Mariţa " nu va putea amâna " Planul Barbarossa " decât cu patru săptămâni, conchide el. El vrea să acorde italienilor un ajutor omediat şi eficace, în special în Europa de Sud-Est. Okw-ul îşi propune în acest scop ocuparea Greciei atât pentru a spori numărul şi siguranţa bazelor navale necesare campaniei din nordul Africii, cât şi pentru cucerirea definitivă a unei ţări care ar putea deveni un punct avantajos de plecare pentru operaţiunile militare ale Aliaţilor în Europa.

Primul obiectiv urmărit de germani este de a izola Grecia de vecinii săi prin şantaj sau presiuni diplomatice. Pregătirile se intensifică în ambele tabere. Corpul Expediţionar Britanic debarcă în Grecia, la 5 martie 1941, fiind compus din două divizii australiene, o brigadă poloneză, o brigadă blindată britanică şi 80 avioane de vânătoare. Pe frontul albanez, italienii întăresc Corpul Expediţionar care, la sfârşitul lunii martie depăşeşte 400000 de militari. Aceştia au ca obiectiv principal închiderea trecătorilor dintre teritoriul albanez şi cel iugoslav. Flota italiană încearcă să împiedice navigaţia pe ruta Pireu - Alexandria, dar nu reuşeşte. La 28 martie, în zona Capului Matapan, escadrele britanice trec la atac şi avariază grav vasul de luptă " Vittorio Veneto ", care ajunge cu mare greutate în portul Taranto. Alte două crucişătoare sunt scufundate. Flota italiană rămâne imobilizată pentru mai multe luni. La Budapesta, regentul Horthy primeşte pe ambasadorul ungar la Berlin, generalul Szotjay, pe care Hitler l-a trimis cu misiunea de a se reîntoarce cât mai repede cu un răspuns urgent şi pozitiv la următoarea scrisoare: " Iugoslavia va fi distrusă, deoarece ea a anunţat public că nu acceptă să colaboreze cu Axa. Grupul armatei germane tebuie să treacă prin Ungaria, dar atacul principal nu se va produce din acest sector. Aici va trebui să intervină armata ungară şi, drept recompensă pentru cooperarea sa, Ungaria va putea să-şi recapete toate teritoriile pe care a trebuit şă le cedze de-a lungul timpului Iugoslaviei ". Regentul convoacă Consiliul de Coroană. Contele Teleki, primul-ministru este de părere că Ungaria trebuie să stea neutră deoarece a semnat un " Tratat de prietenie " cu Iugoslavia. Discuţiile din Consiliu s-au dovedit inutile, de formă, pentru că Teleki a aflat că generalul Werth, şeful armatei ungare, făcuse împreună cu colonelul german Kinzel, trimis special al generalului Halder (şef stat-major al OKW), toate pregătirile necesare intervenţiei şi că nu se mai aştepta decât sosirea generalului von Paulus pentru a se trece la acţiune. Acest act de trădare îl descurajează pe Teleki, care, în aceeaşi noapte, singur, în apartamentul său de la preşedinţia Consiliului de Miniştri, s-a sinucis. Ungaria horthystă se alătură Germaniei, lăsând să treacă trupele germane pe teritoriul său.

B. Combatanţii.

Puterile Axei

• General Wilhelm List (comandant-şef al operaţiunilor militare).
• General Ugo Cavallero (comandantul forţelor italiene).
• General Werth (comandantul armatei ungare).
• Efective: Corpul Expediţionar German (dispus pe teritoriul Bulgariei şi al Ungariei); Corpul Expediţionar Italian (la frontiera greco-albaneză); Armata I ungară (comasată la frontiera cu Vojvodina sârbească).
• Tehnică de luptă: 1200 tancuri şi 1800 avioane germane.
• Trupe: 680.000 militari germani; 565.000 militari italieni.

Aliaţii

• General Alexandros Papagos (comandantul armatei greceşti).
• General Milorad Petrovic (comandant-şef al armatei iugoslave).
• General Wilson (comandant-şef al Force W / Corpul Expediţionar Britanic).
• Efective: Corpul de Armată Epir (general Tsolakoglu); Corpul de Armată Sârb (general Kalafatovic); Force W - Corpul Expediţionar Britanic (dispus în Grecia continentală şi insula Creta).
• Tehnică de luptă: 300 avioane şi 100 tancuri britanice; 230 avioane şi 70 tancuri iugoslave.
• Trupe: 430.000 militari greci; 62.612 militari britanici (australieni şi neozeelandezi); 10.000 voluntari polonezi.

C. Campania militară.

La 6 aprilie 1941, trupe germane trec simultan frontierele Bulgariei şi Ungariei pentru a se năpusti asupra Iugoslaviei. Belgradul este bombardat, în mod sălbatic, de Luftflotte 4 (general Lohr), până seara numărul civililor morţi fiind de aproximativ 20000. Planul elaborat de către mareşalul von Brauchitsch, şeful OKW, şi adjunctul său, general Halder, cuprindea două puncte esenţiale: separarea armatei iugoslave de armata greacă; zdrobirea celor două forţe armate prin lupte de încercuire. Generalul von List declanşează, la 6 aprilie, ofensiva destinată separării celor două armate. Blindatele plecate de pe teritoriul Bulgariei trec Munţii Macedoniei, se îndreaptă spre Salonic, pe care îl ocupă fără dificultăţi, la 9 aprilie. În ziua următoare, datorită superiorităţii germane în tancuri şi avioane, fragila legătură stabilită de sârbi cu grecii pe frontul de la Vardar este ruptă. De-a lungul Liniei Metaxas trupe germane fac joncţiunea cu cele italiene venite din Albania, în apropierea Lacului Ohrida. Primul punct al planului strategic a fost executat.

La 12 aprilie 1941, în zori, forţele germane atacă poziţiile deţinute de armata iugoslavă. Frontul deţinut de aceasta este foarte larg, de peste 1000 km, care se întinde d la Skopje până la Ljubljana. Generalul Simovic a obţinut, cu mare greutate, aprobarea întregului regat, pentru politica sa de uniune naţională împotriva invadatorilor. Însuşi Dr. Macek, liderul Partidului Ţărănesc Croat, s-a raliat guvernului. Operaţiunile de mobilizare s-au efectuat defectuos din cauza rapidităţii atacurilor germane. Armata iugoslavă este lipsită de coeziune. La 10 aprilie, grupul generalului von Weichs străpunge linia de apărare de pe râul Drava şi intră în Zagreb. Separaţiştii croaţi, ustaşii, profită de situaţie. Colonelul Kvaternik, ajutat de cercuri germano-italiene al căror prieten era, proclamă independenţa Croaţiei. La 13 aprilie, Ante Pavelic, liderul Ustaşa este numit şef al noului stat (poglavnik). Trupele ungare sosesc pe front pentru a întări forţele Axei. Numeroşi militari sloveni şi croaţi refuză să mai lupte şi dezertează. Din această cauză sârbii sunt obligaţi să ae replieze pe râul Sava, luptând de-acuma pe frontul Novi - Belgrad - Nis - Skopje, care se întinde de-a lungul Savei şi Moravei. Punctul central al apărării îl constituie capitala Belgrad, asupra căreia germanii îşi îndreaptă atacul. La 12 aprilie, germanii pătrund în oraşul părăsit de populaţia civilă şi aproape distrus. Întregul front se prăbuşeşte. În timp ce forţele italiene şi ungare atacă în spatele armatei iugoslave, germanii forţează elemente din Armata a 2-a iugoslavă să capituleze, la 16 aprilie, la Sarajevo, în Bosnia. În următoarea zi, în momentul când regele Petru al II-lea şi generalul Simovic ajung în Egipt pe calea aerului, armata sârbă capitulează. Diviziile germane sunt transferata pe frontul grec pentru intensificarea operaţiunilor.

Într-un timp scurt, frontul grec este străpuns de cele trei divizii blindate germane. În Albania, italienii recuceresc, la 16 aprilie, oraşul Korita, pe care anul precedent l-au evacuat, în mod ruşinos. La 19 aprilie, generalul von List distruge poziţiile deţinute de greci în Thessalia şi Larissa. Corpul Expediţionar Britanic (Force W) începe operaţiunile de reîmbarcare, care se vor efectua între 24 şi 29 aprilie, numai în timpul nopţii, pe plajele din sudul Peloponezului şi în micile porturi de la Mediterană, la sud de Atena. Pentru a ajunge în sud, britanicii sunt obligaţi să traverseze istmul Corintului, pe un pod în lungime de 50 metri. Paraşutiştii germani primesc ordin să ocupe podul. La 26 aprilie, după ce artileria britanică a fost distrusă de avioane JU 87 Stukas, paraşutiştii germani din Regimentul 2 Aeropurtat se instalează la cele două capete ale podului, dar acesta sare în aer. Fusese minat de britanici. Geniştii germani improvizează un nou pod, care intră în folosinţi în aceeaşi seară. Din fericire, generalul Wilson, însoţit de 25000 de militari, trecuse podul cu o noapte înainte. Bătălia pentru cucerirea podului a provocat germanilor79 de morţi şi 158 de răniţi. De altfel, de la 24 aprilie, o parte a Force W a euşit să scape prin plajele Atticei, datorită, în mare măsură, inactivităţii flotei italiene. În total, 41200 de oameni au părăsit teritoriul grec, trecând în Creta. Germanii au capturat 13985 de membri ai Force W.

La 23 aprilie, 18 divizii greceşti staţionate în Epir şi Macedonia depun armele. La Atene, primul-ministru Koryzis nu poate suporta înfrîngerea şi se sinucide. După două zile de lupte, germanii intră în Teba, iar Corintul este ocupat de trupe aeropurtate. La 27 aprilie, drapelul cu zvastică flutură pe Acropole, la Atena. Regele George al II-lea şi membrii familiei regale, însoţiţi de statul-major al armatei se refugiază în insula Creta. Coloane blindate germane ocupă porturile Argos şi Kalamata.

Campania militară din Balcani se încheie după 23 de zile. Bilanţul poate fi rezumat astfel: 13755 morţi, 63142 răniţi şi 25067 dispăruţi din partea Italiei; 1099 morţi, 3752 răniţi şi 385 dispăruţi din partea forţelor gwrmane; 13325 morţi, 62633 răniţi şi 1290 dispăruţi din partea Greciei; 903 morţi 1250 răniţi şi 13985 prizoniei din rândurile Force W. Pierderile armatei iugoslave nu se cunosc cu exactitate. Germanii au capturat 345000 de prizonieri sârbi şi 223000 de prizonieri greci. Italienii au capturat 12900 de prizonieri greci. Prizonierii greci au fost rapid eliberaţi, sârbii însă au fost supuşi unei captivităţi foarte dure. A căzut în mâinile germanilor un important material de război: 8000 de vehicule, 600000 arme de foc şi 1500 de tunuri.

Superioritatea materialului de război şi forţa numerică au învins curajul militarilor sârbi şi greci. Pentru a încheia campania, germanilor nu la mai rămâne decât să cucerească insula Creta.

Campania militară împotriva insulei Creta

(20 mai - 31 mai 1941)

A. Combatanţii

Aliaţii (Force W)

• General Freyberg (comandant-şef al garnizoanei).
• Tehnică de luptă: 5 baterii antiaeriene; 6 avioane de vănătoare Hurricane.
• Efective: 32.000 militari englezi şi neozeelandezi; 14.000 militari greci.

Germania

• General Karl Student (comandant-şef al operaţiunilor).
• Tehnică de luptă: 280 bombardiere grele; 150 bombardiere
• JU 87 Stukas; 180 avioane de vânătoare; 530 avioane de transport; 100 de planoare; 40 avioane de recunoaştere.
• Efective: Corpul 1 Aeropurtat (30.000 de paraşutişti); Luftflotte 4 (general Lohr); Corpul 8 Aerian (general Freiher von Richthofen).

B. Campania militară.

Grecia a capitulat la 23 martie 1941, şi regele George al II-lea a fost nevoit să se refugieze în Creta. Forţele britanice scăpate din Peloponez, care s-au alăturat suveranului, ca şi unele rămăşiţe ale armatei elene formează în insulă o garnizoană puternică, sub comanda generalului neozeelandez Freyberg. Tehnica de luptă este total insuficientă: 5 baterii de artilerie antiaeriană şi 6 avioane Hurricane.

Toate insulele din Marea Egee cad în mâinile germanilor, iar Londra anunţă iminenţa atacului asupra insulei Creta. În tabăra adversă, Hitler nu se arată favorabil întreprinderii unui atac asupra insulei. Orice transport al trupelor peste mare îl îngrijorează şi nu vrea să rişte o confruntare cu flota britanică. Decide să lanseze operaţiunea numai la insistenţele generalului Karl Student, care doreşte să dovedească faptul că trupele aeropurtate pot să-şi asume sarcini strategice. Furhrerul, având în vedere " Operaţiunea Barbarossa ", se teme ca nu cumva britanicii să transforme Creta într-o bază aeronavală puternică, de unde să lanseze atacuri aeriene asupra terenurilor petrolifere din România.

La 20 mai 1941, după o intensă pregătire, Luftflotte 4 (general Lohr) începe operaţiunile. Paraşutiştii debarcă în apropiere de Khania, la Rethimon şi Iraklion, pentru a ocupa aerodromurile. În aceste ultime două puncte, trupele britanice şi elene încercuiesc şi distrug jumătate din contingentele paraşutate; în schimb, aerodromul din Khania este rapid ocupat, în pofida focului artileriei britanice. Din acest moment, germanii pot să debarce fără prea multe riscuri. Trupele aliate asediate rezistă cu îndârjire. La 21 mai, escadre ale Royal Navy distrug toate vedetele germane din Canalul Cerigo. Germanii pot aduce întăriri pe insulă numai pe calea aerului. În seara aceleiaşi zile, escadrilele Corpului 8 Aeronautic (general von Richthofen) angajează cu flota britanică o bătălie care ia proporţii uriaşe. A doua zi, după ce ambele tabere înregistrează pierderi considerabile, bătălia aeronavală se încheie în avantajul germanilor. Royal Navy, slab protejată de RAF, renunţă să se mai reîntoarcă în portul Alexandria.

În insulă, divizia de vânători alpini, sub comanda generalului Rungl, reuşeşte să zdrobească rezistenţa în partea occidentală. La 25 mai, germani lansează ofensiva împotriva Khaniei, pe o temperatură caniculară şi pe un teren presărat cu obstacole naturale. Vânătorii alpini reuşesc, după trei zile de lupte crâncene, să încercuiască oraşul. În munţi, alte contingente sprijinite de forţe aeriene, ocupă baza navală La Sude. La 28 mai, nave italiene, venind din Rhodos, debarcă trupe pe ţărmul insulei. La 1 iunie, în munţi, aproape de Sfakia, ultimele grupe de militari englezi capitulează. Bătălia Cretei s-a încheiat.

Bătălia Cretei a produs ambelor tabere mai multe pierderi decât toată campania din Balcani. Germanii au înregistrat 10000 de morţi, dintre care 5000 pe insulă, restul pe mare. Aliaţii au pierdut 13000 de oameni, dintre care 5000 de prizonieri. Luftwaffe a pierdut 170 de avioane. Pierderile RAF s-au ridicat la 592 avioane. Flota britanică a reuşit să reîmbarce între 28 şi 31 mai, 16500 de oameni care au putut fi transportaţi la Alexandria. Royal Navy a pierdut în timpul luptelor aeronavale trei distrugătoare, un crucişător şi avea avariate trei cuirasate, un portavion, şapte crucişătoare şi cinci contratorpiloare. Regele George al II-lea şi noul guvern, condus de Emmanuil Tsouderos, s-au refugiat în Egipt. Generalul Freyberg a reuşit să se salveze părăsind insula cu avionul.

Spre marele său dezavantaj, generalul Karl Student a demonstrat că, într-adevăr, trupele aeropurtate nu por avea decât rol tactic, în spatele unui teritoriu inamic care este suficient de mare. După ce a prezentat raportul în faţa lui Hitler, a propus organizarea unei operaţiuni aeropurtate în Cipru, propunere respinsă cu brutalitate de Furhrer. " Epoca paraşutiştilor s-a încheiat ", a spus ferm cancelarul în faţa comandanţilor săi militari.

Campania din Balcani, secondată de bătălia Cretei, a avut drept rezultat imediat clarificarea definitivă a situaţiei Italiei. Armata italiană, incapabilă să ducă la bun sfârşit nici operaţiunile de pe continentul african, nici cele din Balcani, a fost pusă într-o situaţie net inferioară faţă de aliatul german. Campania din Balcani a dat Italiei un statut de vasal; de acum încolo armata italiană trebuie să se supună ordinelor Înaltului Comandament German (OKW). Unitatea de comandă, pe care convenţiile statelor-majore nu au reuşit s-o realizeze, este acum rezolvată Modul în care s-a încheiat campania din Balcani va determina, în mod clar, atitudinea sovieticilor faţă de Germania. În plus, din cauza intervenţiei în Balcani, Wehrmachtul a pierdut timp preţios, iar aceasta se va vedea în timpul campaniei din Uniunea Sovietică.

Victoria germaniă rămâne incompletă, deoarece există încă numeroase necunoscute pe plan internaţional.