5. Razboiul in Africa (1940-1943)

Campania din Egipt si Africa Orientala

(1940 - 1941)

Combatantii.

1. Italia.

Comandanti: maresal Rofolfo Graziani (guvernator militar al Libiei); general duce Amedeo de Aosta (vicerege al Etiopiei).

Forte armate: Corpul Expeditionar din Libia; Corpul Expeditionar din Etiopia.

Trupe: 1.000.000 combatanti (570.000 in Libia; 430.000 in Africa Orientala).

2. Marea Britanie.

Comandanti: general sir Archibald Wavell.

Forte armate: Armata a 7-a britanica; Corpul Expeditionar Australian (general Thomas Blamey); Fortele Coloniale Africane (2 divizii); Gideon Force (general Wingate); Brigazile Gaulliste (colonel d”Ornano).

Inainte de a trece in revista principalele etape ale razboiului de pe continentul african trebuie sa vedem care sunt cauzele ce l-au determinat pe Mussolini - Il Duce - sa se lanseze orbeste in aceaste aventura.

Italia, stat colonialist, stapanea Libia, Tripolitania si Cirenaica (smulse de la Imperiul Otoman in 1911), Somalia Italiana si Etiopia (Abisinia), ultima cucerita dupa un razboi de opt luni intre anii 1935-1936. Dupa debutul celui de-al doilea razboi mondial, Mussolini era obligat sa ajute Germania sa invinga Marea Britanie, singura putere ramasa in lupta. El vrea sa-si aduca o contributie si mai mare. Visul suprem este pe cale sa fie realizat: refacerea vechiului Imperiu Roman, acum de orientare fascista, in bazinul mediteranean.

Comando Supremo dispune de o armata de 1.000.000 de oameni in nordul Africii si Africa Ecuatoriala cand Mussolini a declarat razboi Aliatilor in iunie 1940. In Egipt se afla baze britanice importante, Canalul Suez si poarta de acces spre terenurile petroliere din Orientul Apropiat si tarile arabe aparate de o forta armata de 36.000 de oameni. Il Duce isi dorea cu disperare sa ocupe Egiptul pentru a-i dovedi lui Hitler ca si Italia era capabila de victorii importante. Trupele maresalului Graziani, scapate de amenintarea francezilor din Tunisia, pot sa infrunte fortele britanice din Egipt, in timp ce in Etiopia, Corpul Expeditionar, comandat de vicerege, ducele de Aosta, declanseaza ofensiva in august 1940, si invadeaza Somalia Britanica.

La 13 septembrie 1940, 5 divizii italiene sub comanda maresalului Graziani au lansat o ofensiva fulger in Egipt, cuceresc orasele Soluch si Sidi-Barrani, apoi sapa transee in fata principalei linii defensive de la Mersa Matruch. Pentru a-i infrunta pe italieni, englezii il trimit pe generalul sir Archibald Wavell, care mai luptase aici impotriva turcilor in 1914. El dirijeaza operatiunile din Cairo. Cu Armata a 7-a britanica si Fortele Commonwealth (2 divizii africane si 2 divizii australiene), precum si contingentele gaulliste din Ciad, generalul Wavell reuseste sa stavileasca ofensiva italiana si, la 9 decembrie 1940, a lansat „Operatiunea Compas”. Incepe prima campanie militara din nordul Africii.

La 5 ianuarie 1941, dupa o rezistenta darza a militarilor italieni, britanicii ocupa portul Bardia din Libia. Inaintarea continua incet, dar sigur; italienii sufera pierderi grele si sunt impinsi inapoi cu mai mult de 800 km. Contingentele gaulliste ale colonelului d”Ornano venite din Ciad efectueaza incursiuni in sudul LIbiei. La 22 ianuarie cele 2 divizii australiene conduse de generalul Blamey intra in portul Tobruk, iar la 6 februarie in Benghazi, amenintand astfel Tripolitania.

In Africa Orientala, dupa victoriile din Etiopia urmeaza infrangerile si, dupa cucerirea Somaliei Britanice, ducele de Aosta este silit sa-si regrupeze trupele si sa ingusteze frontul, extrem de larg, unde lupta trupele sale. Acestea sunt depasite pe toate flancurile de catre fortele britanice, care le incercuiesc. La inceputul campaniei, italienii si-au permis cateva operatiuni de diversiune in Kenya si Sudan, insa adversarii care primesc permanent intariri in oameni si material îi vor obliga la o lupta crâncenă de încercuire.

La inceput, britanicii au adoptat tactica razboiului de gherila. La 3 iulie 1940, negusul Etiopiei, Haile Selassi, sosit de la Khartoum, anunta declansarea unui razboi de eliberare si, la 12 august, Misiunea 101 condusa de colonelul Stanford patrunde in secret in Etiopia, in vederea regruparii insurgentilor. La 20 noiembrie soseste Gideon Force, condusa de generalul Wingate, un expert in razboiul de gherila. Cu 50 de ofiteri si 20 de subofiteri britanici, cu 800 de soldati sudanezi si 800 etiopieni, el organizeaza miscarea partizanilor etiopieni, creaza o zona libera si-l instaleaza pe negusul Selassi la conducere. Wingate actioneaza prin ambuscade si atacuri prin surprinderereusind ca prin asalturi succesive sa ajunga până la porţile capitalei Addis Abeba şi capturând 1100 de militari italieni şi 14.500 de etiopieni loialişti fascismului. Din Kenya vine Divizia a 12-a africană căreia i se stabileşte drept obiectiv Somalia Italiană. Divizia a 11-a africană o inlocuieşte şi ocupă Diredawa, lângă Djibouti. La 6 aprilie 1941, ziua în care Hitler ordonă intervenţia în Balcani, este eliberatî Addis Abeba. Dicele de Aosta, care nu dispunea decât de o brigadă de blindate si de un număr redus de avioane, a fost silit să renunţe la lupta pe un front continuu. După ce a pierdut Eritreea si Somalia Italiană (înfrângerile de la Keren si Massawa), el continuă să lupte in insulele de la Marea Roşie. Peste tot, garnizoanele sunt părăsite pentru a se instala in fortăreţe, unde luptă până la epuizarea completă. Lupta inegală împotriva forţelor aliate nu mai poate continua. După bătăliile de la Juba şi Jimma, dusele de Aosta se baricadează cu o garnizoană puternică in fortăreaţa Gondar de la Amba-Alagi.

La 19 mai 1941, după un asediu de 40 de zile, italienii capitulează în faţa forţelor britanice. Etiopia este eliberată si împăratul (negusul) Haile Selassi intra in Addis-Abeba pentru a fi reîntronat.

La mai puţin de un an, la 3 martie 1942, slăbit din cauza tuberculozei, epuizat de eforturile depuse în campanie, ducele de Aosta moare într-un spital britanic din Nairobi, Kenya, dată care marchează sfârşitul epocii coloniale italiene.

Pierderile aliaţilor în campania di Africa Orientala s-au cifrat la 1200 de morţi şi 75.000 combatanţi evacuaţi din cauza bolilor (760 au murit). Italienii au înregistrat 15.000 de morţi şi 113.000 capturaţi de inamic. Un mare număr de militari italieni au rămas în Etiopia după război, mai mult sau mai puţin asimilaţi.

Bilanţul ofensivelor italiene este sumbru; eşecuri lamentabile pe toate fronturile. În Grecia, generalul Papagos reuşeşte cu mici formaţiuni, dar curajoase, să pună în derută diviziile italiene. În Libia, retragerea de la Soluch la Benghazi i-a costat pe italieni aproape 130.000 de combatanţi, ucişi, răniţi sau capturaţi de inamic. Forţele generalului Wavell înregistrează doar 700 de victime. Şefii militari italieni sunt de părere că trebuie oprit războiul printr-o pace de compromis, dar Mussolini nu este dispus să renunţe la visurile pe care şi le-a făurit şi preferă să remanieze Comando Supremo decât să pună în aplicare propunerile militarilor. Mareşalul Pietro Badoglio, şeful Statului-Major General, cere pensionarea. Generalul Soddu, comandantul trupelor din Albania si de pe frontul grec, este destituit. La 25 martie 1941, mareşalul Graziani îşi prezintă demisia. În locul său vine generalul Italo Garibaldi.

Carea fost cauza acestor eşecuri suferite de italieni? Incapabilitatea conducătorilor militari sau slaba calitate a materialului de război? Mai mult de o treime din divizii este considerată de către Comando Supremo ca ineficace. Două treimi sunt slab organizate şi insuficient dotate cu armament. Aviaţia nu este în măsură să apere oraşele metropolei şi cu atât mai puţin să lanseze raiduri la mare distanţă. Il Duce, Mussolini, a crezut într-un război de scurtă durată şi de aceea nu şi-a făcut rezerve de carburant. Diviziile de blindate sunt depăşite numeric şi tehnologig, iar tunurile antitanc şi antiaeriene sunt insuficiente. Marina de război, „Regia Marina”, n-a reuşit să dobândească supremaţia în Mediterană, aşa cum sperase, după înfrângerea Franţei. Marea Britanie menţinea în Mediterană jumătate din flota sa de linie şi din portavioane, precum şi 33 de distrugătoare sub comanda amiralului Cunningham. Putea astfel să0şi protejeze bazele din Malta, Suez şi Gibraltar.În perioada 11 iunie - 12 octombrie 1940, cele doua flote se confrunta în şapte bătălii. Întotdeauna englezii ies învingători; au scufundat 8 distrugătoare, un crucişător uşor şi 2 vase torpiloare italiene, pierzând un singur distrugător. După înfrângerile de la Taranto (11 noienbrie 1940) si de la Teula (27 noiembrie 1940), flota italiană nu mai poate intercepta convoaiele destinate trupelor britanice din Egipt şi Libia.

În concluzie, înfrângerile nu trebuie puse pe seama inferiorităţii materialului, a efectivelor trupelor sau a experienţei de luptă, ci mai degrabă pe seama lipsei de entuziasm a militarilor italieni, care sunt conştienţi că nu luptă pentru propriile interese.

Axa fascistă suferă o înfrângere şi pentru a salva prestigiul şi a redresa un aliat în situaţie critică, va trebiu să intervină Germania, intervenţie care nu va face decât să-i îngreuneze efortul de război în preconizata campanie împotriva Uniunii Sovietice. Acest ajutor mai poate fi asigurat în nordul Africii şi în Balcani. Africa Orientala este inevitabil pierdută.