LIDERI POLITICI. FORTELE AXEI. NATIUNILE UNITE.

FORTELE AXEI

Germania: Adolf Hitler; Hermann Goering; Joachim von Ribbentrop.

Italia (pana in septembrie 1943): Vittorio Emanuelle al III-lea; Venito Mussolini; Galeazzo Ciano.

Japonia: Hirohito; Hideki Tojo.

GERMANIA

Adolf Hitler

Funcție: Cancelar si Führer al celui de-al Treilea Reich.

Naștere: 20 aprilie 1889, Braunau-am-Inn, Austria.

Deces: 30 aprilie 1945, Berlin.

Cauza decesului: Sinucidere.

Părinți: Alois Schicklgruber (ulterior Hitler) si Klara Hitler.

Sotie/Concubina: Eva Braun.

Ocupație: Om politic.

Partid politic: Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei (NSDAP).

Religie : Ateu.

Dictator absolut al Germanicei Naziste intre anii 1933-1945, Hitler a instaurat un regim bazat pe politica supremației rasiale si a genocidului aruncând omenirea in cel mai cumplit si catastrofal conflict militar al epocii contemporane.

Copilăria micului Adolf este marcata de brutalitatea tatălui care disprețuia firea visătoare a fiului. S-a descurcat greu cu școală, a părăsit studiile in 1905 fara un certificat de absolvire. Dorește sa devina artist, pictor, dar este respins in doua rânduri la Academia de Arte Frumoase din Viena. După moartea mamei sale, deprimat, se muta la Viena si își câștiga existenta pictând afișe si cărți poștale pe care le vinde in strada. De cele mai multe ori este cuprins de depresii fara sens, izvorâte dintr-o ura rasiala crescândă si îndreptată in primul rand împotriva evreilor pe care începe să-i perceapă ca pe o amenințare la adresa rasei germanice. In anul 1913, Hitler vine la Munchen. Un an mai târziu izbucnește primul război mondial. Este înrolat voluntar in Regimentul 16 Infanterie Bavarez. Serviciul militar l-a transformat intr-un inflacarat nationalist-militarist. In 1916 este expediat pe frontul din Franța, acționând in calitate de curier fiind avansat caporal si decorat de patru ori cu medalii rezervate gradaților inferiori. Totuși, in sfârșit, la 4 august 1918, primește mult râvnita ,,Cruce de Fier". Ultima faza din război a petrecut-o in spital din cauza rănilor provocate de un atac cu iperita al infanteriștilor francezi. După semnarea armistițiului, Hitler, extrem de atașat de armata, rămâne in cadrul noii Reichswehr pana in aprilie 1920. La ordinele superiorilor sai, s-a infiltrat ca agent politic in Partidul Muncitoresc German din Munchen in septembrie 1919. Datorita calităților organizatorice, dupa demobilizare, trece la secția de propaganda a partidului.

Republica de la Weimar trece printr-o grava criza. Tratatul de la Versailles a pedepsit cu asprime Germania, iar riscul bolșevizării creste rapid. Hitler transforma partidul in Nazionalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei (NSDAP), NAZI, in iulie 1921, cu sprijinul lui Ernst Rohm, seful batalioanelor de asalt SA, ,,micul caporal" este ales liderul acestui partid. In discursuri furibunde ataca pe toți dușmanii tarii, in special pe evrei si comuniști, ca si marile națiuni care au silit poporul german sa accepte o pace înjositoare. In zilele de 8 si 9 noiembrie 1923, a organizat celebrul puci la Munchen in încercarea de a răsturna guvernul bavarez. Lovitura este un eșec, armata zdrobește revolta si Hitler, alaturi de alti camarazi, va fi arestat si condamnat la cinci ani de închisoare. In timpul detenției la Landsberg, el scrie autobiografia politica ,,Mein Kampf" in care sintetizează filosofia nazismului, proclamând ura eterna fata de evrei, comuniști si liberali decadenți, ridicând in slavi o națiune germana renăscuta a purității rasiale si a voinței naționale nestăvilite. Un alt stat german care avea sa devina puterea dominanta in lume, un Reich ce pretinde si va obține ,,Lebensraumul", spațiul vital, in Europa Centrala si spațiul sovietic. La un an de detenție este eliberat si acționează in direcția întăririi partidului, recrutând oameni care aveau sa poarte răspunderea pentru atrocitățile in masa si pentru războiul atotdistrugator, ca: Hermann Goering, Joseph Goebbels, Heinrich Himmler, Julius Streicher, Alfred Rosenberg, Joachim von Ribbentrop, Reyhard Heydrich, Robert Ley, Hjalmar Schacht, Albert Speer, Wilhelm Keitel si alții.

Marea Depresie din anii 1929-1933 a constituit in balon de săpun pentru Hitler si naziști. In alianță cu Partidul Naționalist al lui Alfred Hugenberg, NSDAP își majorează numărul de locuri in Reichstag de la 12 la 107, devenind a doua forță politica din Germania. In martie 1932, Hitler pierde alegerile prezidențiale in fata feldmareșalului Hindenburg, erou al primului război mondial, dar, la alegerile din iulie, NSDAP câștiga 230 de locuri in Reichstag. Bătrânul von Hindenburg, care il disprețuia pe Hitler, se vede silit să-l numească Reichkanzelkar la 30 ianuarie 1933. Din acest moment deține puterea si va face orice pentru consolidarea acesteia. Primul avertisment este transmis in noaptea de 27/28 februarie 1933 prin incendierea Reichstagului, act comis de serviciile lui Goering si aruncat in cârca comunistilor. Hitler inițiază sistematic lichidarea partidelor politice si a sindicatelor, elimina evreii din toate instituțiile guvernamentale si instituie controlul direct al partidului in toate cabinetele guvernului. Nu a scăpat de epurare nici propriul partid, NSDAP; la 30 iunie 1934, in ,,Noaptea Cuțitelor Lungi" sunt asasinați Ernst Rohm si alti naziști de frunte din cadrul SA al căror radicalism reprezenta o amenințare pentru dominația absoluta a lui Hitler. Locul acestora este luat de ,,Cămășile Negre", batalioanele SS ale lui Himmler care, împreună cu Gestapoul instituie un sistem de lagăre de concentrare in care sunt internați evreii, adversarii politici si alti indezirabili.

Președintele von Hindenburg moare in august 1934, iar Hitler își asuma toate funcțiile in stat, autointitulat Führer al celui de-al Treilea Reich. Un an mai târziu promulga ,,Legile Rasiale" de la Nurenberg care priva pe evrei de cetățenia germana. Asemenea politici de teroare orchestrate de Goebbels, ministrul Propagandei, alternau cu programe de refacere economica. Încălcând grav Tratatul de la Versailles, Hitler pregătește Germania de război prin reintroducerea serviciului militar obligatoriu, înființarea Luftwaffe (Aviația) si a Kriegsmarine (Marina), precum si remilitarizarea Renaniei. Pe plan extern sunt consolidate relațiile cu Italia fascista prin încheierea Pactului de Otel in octombrie 1936. La 12 martie 1938 Austria este anexata la Reich, Anschluss, apoi sunt exercitate presiuni asupra guvernului cehoslovac sa cedeze regiunea Sudeților (Sudethenland) locuita in majoritate de etnici germani. Conferință de la Munchen din 29-30 septembrie pecetluiește soarta Cehoslovaciei. Hitler anexează Sudetii cu largul concurs al Marii Britanii (Neville Chamberlain), al Frantei (Edouard Daladier) si Italiei (Venito Mussolini), care sperau in acest fel ca pacea este salvata in Europa. Din nefericire, Hitler nu dorește decât război. La 15 martie 1939 trupe germane pătrund in Praga, statul cehoslovac încetează sa mai existe. Puterile democratice sunt consternate, dar atât pot face: sa protesteze. Alipirea la Reich a teritoriului Memel din Lituania trece aproape neobservata. Bomba explodează la 23 august 1939, la Moscova, unde este semnat Pactul de Neagresiune intre Germania si URSS, Pactul Ribbentrop-Molotov, prin care Hitler primește unda verde sa atace Polonia, aceasta, la randul ei, fiind presata sa cedeze regiunea Danzig (Gdansk) si Coridorul. In schimb, Stalin poate anexa Tarile Baltice, Basarabia, nordul Bucovinei si Herța, conform protocolului secret anexat la pact.

Polonia este atacata fara declarație de război la 1 septembrie 1939. Al doilea război mondial a început. Pe baza principiului de blitzkrieg, război fulger, armatele germane ocupa rapid Danemarca si Norvegia in aprilie-mai 1940, apoi Tarile de Jos, Belgia si Franța in mai 1940. Hitler se crede de neînvins, dar ratează șansă invadării Insulelor Britanice deoarece Luftwaffe nu poate neutraliza Royal Air Force in perioada iulie-octombrie 1940. Prioritar este cucerirea spațiului vital in Est, insa invazia in Rusia Sovietica este amânată din cauza aliatului italian, Mussolini, care se împotmolise in Grecia. Armatele germane trec la ocuparea Balcanilor in aprilie 1941, asigurând flancul sudic.

Operațiunea Barbarossa, invazia in Uniunea Sovietica, este declanșată la 22 iunie 1941. In prima faza victoriile se succed cu repeziciune pana când iarna ruseasca, in alianță cu ajutorul anglo-american si rezistenta încăpățânată a rușilor vor opri înaintarea forțelor germane, mai întâi in fata Moscovei (decembrie 1941), apoi la Stalingrad (august 1942-ianuarie 1943), la Kursk, Orel si Prohorovka (iulie-august 1943). Inițiativa trece de partea Armatei Roșii. In spatele frontului, Hitler adopta principiul războiului total si aplica soluția finala in problema evreiasca. Holocaustul, Shoah, cel mai mare genocid uman din istorie avea sa provoace șase milioane de victime in lagărele morții.

Începând din vara lui 1943 cursul general al războiului devine favorabil Aliaților. Forțele armate germane se retrag de pe frontul sovietic si din nordul Africii, iar Mussolini este înlăturat de la putere si Italia iese din război in septembrie. Teritoriul german începe sa fie bombardat non-stop de RAF si USAF, marile centre urbane fiind transformate in ruine, insa populația nu se revolta împotriva regimului. La 6 iunie 1944, Aliații occidentali debarca in Normandia, Operațiunea Overlord, deschizând al doilea front in Europa. Confruntat cu lupta pe doua fronturi, Hitler a luat o serie de decizii disperate si iraționale care provoacă protestele unor cadre superioare de conducere din Wehrmacht. Din nefericire atentatul din 20 iulie 1944 este ratat. Hitler scăpa cu viață si declanșează represiunea împotriva complotistilor. Atentatul i-a adâncit si mai mult starea psihica si mentala.

Sfârșitul este aproape. O ultima zvâcnire in decembrie 1944, in Ardeni, Operațiunea de veghe pe Rin are succes limitat pentru început, insa trupele americane se apăra cu tenacitate după care Aliații reiau inițiativă. In Est, Armata Roșie înaintează in mars forțat. Ultimele luni din război Hitler le petrece in ,,Fuhrerbunker" sub Cancelaria din Berlin. Tot mai spera zadarnic dintr-o victorie finala. Dar gata ! La 29 aprilie se căsătorește cu Eva Braun, concubina sa. A doua zi, 30 aprilie 1945, cei doi se sinucid. Germania nazista se prăbușește.

Al Treilea Reich care trebuia sa dăinuie o mie de ani, s-a sfârșit doar după doisprezece lăsând o Europa in ruine.

Hermann Goering

Funcție: Reichsmarshall al Luftwaffe si președinte al Reichstagului; prim-ministru al Prusieni.

Naștere: 12 ianuarie 1893, Rosenheim, Bavaria.

Deces: 15 octombrie 1946, Nurenberg.

Cauza decesului: Sinucidere.

Părinți: Ernst Goering si Franziska Tiefenbrun.

Sotii: Carmin von Kantzow (decedeta in 1931) si Emmy Sonnemann.

Copii: Edda Goering.

Profesie: Militar de cariera si om politic.

Partid politic: NSDAP.

Religie: Luteran.

Hermann Goering, figura marcanta a Nazismului, al doilea in ierarhie după Hitler, responsabil pentru toate deciziile care au azvârlit omenirea in vâltoarea celui de-al doilea război mondial.

Copilăria i-a fost lipsita de afecțiunea familiala fiind crescut de rude, respectiv prin scoli militare, din cauza deselor deplasări in străinătate a părinților. Studiile si le-a aprofundat la Școală Militara din Karlshure si Colegiul Militar din Lichterfelde.

In primul război mondial, 1914-1918, lupta cs pilot in celebra escadrila a ,,baronului roșu" von Richtoffen fiind decorat cu medalia ,,Pour le Merite". La sfârșitul conflagrației a fost ultimul comandant al Jadgeschwder 1.

In perioada interbelica lucrează ca pilot de linie, dar susține eforturile naziștilor de a prelua puterea. Hitler ajunge cancelar in ianuarie 1933, NSDAP devine majoritar in Reichstag si Goering al doilea om in ierarhia conducerii, Reichsfuhrer, conform unei ,,Legi de Succesiune".

Cel de-al Treilea Reich a durat doisprezece ani, iar Goering a participat activ la toate evenimentele si mașinațiunile politice ale conducerii naziste: incendierea Reichstagului (27 februarie 1933); Noaptea Cuțitelor Lungi (30 iunie 1934); Kristallnacht (9/10 noiembrie 1938); afacerea Blomberg-von Frisch (februarie anarhie 1938); Anschluss/anexarea Austriei (12 martie 1938); războiul civil din Spania/implicarea Legiunii Condor (1937-1939); dezmembrarea Cehoslovacei (30 septembrie 1938 si 15 martie 1939); campaniile militare ale celui de-al doilea război mondial; deportarea si exterminarea evreilor in lagărele de concentrare; jafurile sistematice practicate in teritoriile ocupate.

Goering a manifestat o vanitate si ambiții neînfrânate cat timp

s-a aflat la putere. Nu avea nici macar experienta pentru a comanda mari formațiuni de lupta, fapt demonstrat cu ocazia ,,Bătăliei pentru Anglia" când bombardamentele s-au realizat fara un plan concret. In schimb, a manifestat o pofta de nestăvilit pentru lux si amfetamine. Morfinoman notoriu cu greu mai putea lua decizii in ultimul an de război si, in ajunul căderii celui de-al Treilea Reich, părăsește Berlinul si se retrage la Berchtesgaden. Neavand vreo știre de la Führer trimite o telegrama la Cancelarie prin care informa ca preia conducerea statului conform ,,Legii de Succesiune". In replica, Hitler ordona arestarea acestuia de către SS. Telegrama lui Goering a fost interceptata de Martin Borman, secretarul general al NSDAP si rival de moarte al acestuia. Borman a mistificat in așa fel telegrama încât sa para ca Goering dorește sa organizeze o lovitura de stat. In acele ultime ceasuri Berlinul era un oraș izolat, aproape înconjurat de armatele sovietice, orice canal de legătură fiind practic tăiat. Ordinele mergeau doar prin curieri. Ordinul Führerului nu a fost dus la îndeplinire. Goering si familia sa au scăpat de SS, iar pe urma s-au predat militarilor americani care ocupaseră Berchtesgadenul. Inca mai nutrea speranță ca poate negocia de la egal la egal cu generalul american Dwight Eisenhower, comandantul suprem al Forțelor Aliate de pe Frontul de Vest, insa este arestat si încarcerat mai întâi la Mondorf, in Luxemburg, apoi la Nurenberg.

Tribunalul International l-a acuzat de conspirație împotriva păcii, crime împotriva păcii, crime de război si crime împotriva umanității. Desi a dovedit abilitate in apărarea sa argumentele sunt demontate de acuzatori. Este condamnat in final la moarte prin spânzurare. Nu poate accepta un asemenea sfârșit si, in ajunul execuției, la 15 octombrie 1946, Goering se sinucide in celula înghițind o fiola cu cianura. Nici pana astăzi nu se știe cum a intrat in posesia fiolei ucigașe.

MIHAI I de ROMANIA

Născut: 25 octombrie 1921

Locul naşterii: Castelul Peleş din Sinaia, Romania

Religia: Creştin ortodox

Ocupaţia: Rege al României

Naţionalitatea: Română

Funcţia in timpul războiului: Rege al României

Anii de domnie: 1927 - 1930 şi 1940 - 1947

Data abdicării: 30 decembrie 1947.

Cauza abdicării: Instaurarea regimului comunist în România.

Perioada de exil: 1947 - 1992

Situatia actuală: Şeful Casei Regale a României

Sediul: Palatul Savarsin

Tatăl: Regele Carol al II-lea

Mama: Regina Elena de Grecia

Soţie: Ana de Bourbon Parma

Fiica 1: Margareta (n. 1949)

Fiica 2: Elena (n. 1950)

Fiica 3: Irina (n. 1953)

Fiica 4: Sofia (n. 1957)

Fiica 5: Maria (n. 1964)

Ginere; Printul Radu (sotul Margaretei)

Nepot: Principele Nicolae (n.

Regele Mihai de România, omul care l-a sfidat pe Hitler, a dispus arestarea mareşalului Antonescu şi trecerea României de partea Naţiunilor Unite, dar nu a putut împiedica sovietizarea ţării sale. A abdicat forţat şi abia după 45 de ani de exil, s-a reîntors semeţ şi mândru în ţara sa, România.

Mihai I de România s-a născut la 25 octombrie 1921 într-o familie regală plină de conflicte interne. Tătăl său, Carol, tocmai renunţase la prerogativele regale şi pleca în exil.

Prima domnie a început în 1927, după moartea bunicului său, regele Ferdinand I, zis Reîntregitorul.

Micul rege, la doar 6 ani, a fost tutelat de o Regenţă condusă de unchiul său, principele Nicolae. După venirea pe tron a tatălui său, regele Carol al II-lea, în iunie 1930, si dupa plecarea reginei mamă Elena în exil, Mihai a rămas în grija tatălui său. La iniţiativa acestuia a primit titlul de Mare Voievod de Alba Iulia, la 8 iunie 1930.

În urma abdicării regelui Carol al II-lea, la 6 septembrie 1940, a redevenit regele Mihai I, însă adevăratul conducător al statului a rămas generalul Ion Antonescu (autoproclamat mareşal în august 1941). Relaţiile dintre suveran şi Antonescu au fost semi-încordate încă de la început, dar s-au răcit considerabil în urma catastrofelor înregistrate de armata română pe frontul rusesc. Ţara se afla în pragul distrugerii, economia era dirijată de germani, iar mareşalul Antonescu nu dorea ruperea legăturilor cu Axa.

La 23 august 1944, regele Mihai a hotărât trecerea României de partea Naţiunilor Unite. Mareşalul şi principalii săi colaboratori au fost arestaţi. România a declarat război Germaniei şi va contribui cu trupe la eliberarea mai multor localităţi din Ungaria, Cehoslovacia şi Austria. Actul de la 23 august a fost considerat unul plin de curaj care a scurtat războiul cu şase luni şi a salvat vieţile a sute de mii de oameni.

Venirea comuniştilor la putere, la 6 martie 1945, îl obligă pe regele Mihai să abdice în cele din urmă, după doi ani de rezistenţă crâncenă, la 30 decembrie 1947, sub ameninţarea uciderii a 1000 de studenţi aflaţi în închisori. Potrivit Casei Regale, actul abdicării, semnat sub ameninţare, este ilegal şi lovit de nulitate. Mai mult, acest act nu a fost sancţionat de către Parlamentul României.

În ianuarie 1948, după plecarea în exil, Mihai a început să se autointituleze prinţ de Hohenzolern, folosind pentru prima dată un titlu retras familiei regale române de Casa de Hohenzolern din Germania, în timpul primului război mondial. În iunie 1948 se căsătoreşte cu prinţesa Ana de Bourbon-Parma, pe care o cunoscuse la Londra, în noiembrie 1947, la nunta viitoarei regine Elisabeta a II-a. În aceeaşi perioada autorităţile comuniste de la Bucureşti i-au retras cetăţenia română.

Până la sfârşitul anului 1948, regele Mihai şi soţia sa au locuit la Vila Sparta de lângă Florenţa, locuinţa reginei mamă Elena, iar din 1949 în Elveţia, la Lausanne. Ulterior, familia regală s-a mutat în Anglia, unde a locuit până în 1956. Pentru a-şi câştiga existenţă, regele şi regina au construit o fermă de pui şi un mic atelier de tâmplărie.

În 1956, familia regală s-a întors în Elveţia. Mihai a semnat un contract cu compania aeriană Lear Jetas and Co. din Geneva, iar apoi familia s-a mutat la Versoix, un mic orăşel aflat la câţiva kilometri de Geneva. Casa Regală a locuit aici peste 45 de ani. În 1958, regele a oprit colaborarea cu compania aeriană, iar un an mai târziu a înfiinţat o companie de produse electronice şi de mecanisme automate, denumită Metravel, pe care a vândut-o în 1964.

Decembrie 1989; regimul comunist se prăbuşeşte în România. În aprilie 1990, regele a încercat pentru prima oară să revină în ţară, pentru a sărbători Sfintele Paşti, însă noile autorităţi i-au refuzat viza de intrare în ţară. Înainte de Crăciunul aceluiaşi an, familia regală a primit vize provizorii de 24 de ore, pentru a participa la slujba religioasă de la Curtea de Argeş. Din motive rămase controversate, regele şi cei din suita sa au fost întorţi din drum pe autostrada Bucureşti-Piteşti şi expulzaţi. În sfârşit, în aprilie 1992, familia regală revine în România pentru sărbătorirea Paştelui. Revenirea în ţară a fost salutată de circa un milion de oameni, ieşiţi în stradă în centrul capitalei, unde Mihai i.a salutat pe români de la balconul Hotelului Continental şi l-a prezentat pe nepotul său, prinţul Nicolae, drept moştenitor al Casei Regale.

În mod inexplicabil, la 11 noiembrie 1994, partidul de guvernământ (PDSR) a cerut Ministerului de Externe să-l declare pe regele Mihai persona non grata. Demersul a fost explicat de unii ca antidot la popularitatea de care s-a bucurat regele la întoarcerea acasă.

În 1997, după victoria Convenţiei Democratice (CDR) în alegeri, regele Mihai îşi recapătă cetăţenia română şi dreptul de a vizita din nou ţara. Reales apoi preşedinte, Ion Iliescu, liderul PDSR (actual PSD) face gestul istoric al reconcilierii, invitându-l pe Mihai în ţară, pentru inaugurarea unei galerii de artă.

Din 2004 regele Mihai şi regina Ana locuiesc la Aubonne, în Elveţia. A devenit însă tradiţie ca marile sărbători creştine să le petreacă în România, fie la Castelul de la Săvârşin, fie la Palatul Elisabeta din Bucureşti.

Pe plan extern, din momentul recăpătării cetăţeniei, regele Mihai a devenit un aprig ambasador al intereselor ţării, militând activ pentru integrarea României în structurile Nato şi ale Uniunii Europene.

La 30 decembrie 2007, la Castelul de la Săvârşin, Mihai a semnat în cadrul unei ceremonii private noul Statut Dinastic al Familiei Regale a României, prin care a desemnat-o pe principesa Margareta drept succesoarea dinastică şi moştenitor la şefia Casei Regale a României.

Începând din 10 mai 2001, Casa Regală a României rupe toate legăturile istorice şi dinastice cu Casa Princiară de Hohenzolern, pentru a respecta dorinţele regelui Ferdinand I ca familia regală română să aibă "un caracter naţional şi independent". O lună mai târziu este readus în actualitate, la cotele înalte ale unui veritabil scandal public, actul abdicării din 30 decembrie 1947, prin vocea preşedintelui ţării, Traian Băsescu. Invitat la un post de televiziune privat, şeful statului a afirmat că regele Mihai a săvârşit "un act de trădare în momentul în care a abdicat şi a părăsit ţara", catalogându-l drept "slugă la ruşi", spre deosebire de mareşalul Antonescu, care, în mod nedrept, a rămas în istorie precum "un criminal de război". Afirmaţiile au stârnit un val de critici la adresa preşedintelui Băsescu, atât pe scena politică autohtonă, cât şi din direcţia istoricilor.

În septembrie 2011, Parlamentul României a aprobat o propunere a liberalilor de a-l invita pe regele Mihai să se adreseze camerelor reunite la 25 octombrie, zi când suveranul împlineşte 90 de ani. Ultima oară când Mihai a vorbit în Parlament a fost în octombrie 1947. Atunci, regele a rostit un mesaj cu ocazia deschiderii sesiunii Adunării Deputaţilor, în condiţiile în care Parlamentul ţării era unul unicameral.

Discursul din 25 octombrie 2001 a fost plin de semnificaţie istorică. "Coroana regală nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenţei, suveranităţii şi unităţii noastre", a rostit regele Mihai, cel mai în vârstă monarh al Europei şi unul dintre ultimii foşti şefi de stat din timpul celui de-al doilea război mondial încă în viaţă.

Alesii prezenţi în uriaşa sală de plen a Palatului Parlamentului au aplaudat discursul regelui, salutat cu ovaţii de la început. După discurs, regele a dezvelit bustul regelui Carol I în faţa sălii de plen şi a semnat în cartea de onoare. Majestatea Sa a primit Colanul Camerei Deputaţilor ţi un tablou ce reprezintă Palatul Parlamentului,

Evenimentul din 25 octombrie 2001 a fost emoţionant pentru întreaga familie regală, dar şi pentru români.

ION ANTONESCU

Nume complet: Ion Victor Antonescu

Nascut: 15 iunie 1882

Locul nasteri: Pitesti, Romania

Mort: 1 iunie 1946

Locul decesului: Jilava, Romania

Cauza decesului: Executie prin impuscare.

Religia: Crestin ortodox

Naţionalitatea: Română

Ocupaţia: Militar de carieră

Functia din timpul razboiului: Conducatorul statului roman (seful guvernului)

Mama naturala: Lita Baranga

Mama vitrega: Frida Kuperman

Sotia 1: Rasela Mendel

Sotie 2: Maria Niculescu (fosta Cimbru si Fueller)

Mareşal (autopromovat la 21 august 1941) şi om politic român, decorat de germani cuCrucea de Fier în rang de cavaler la 6 august 1941, autodecorat cu Ordinul Mihai Viteazul, clasa a II-a şi clasa I.

Conducător al statului român în timpul celui de-al doilea război mondial, şi-a împins ţara şi poporul spre o alianţă dezastruoasă cu Germania nazistă.

În timpul primului război mondial s-a remarcat la comanda Biroului Operativ Luptă al Armatei I române, având gradul de maior. După război este numit în postul de ataşat militar, iniţial la Paris, apoi la Londra. În 1934 devine şef al Marelui Stat Major, iar în 1937 regele Carol al II-lea îl numeşte ministru al Apărării.

În martie 1938, la scurt timp după instaurarea regimului de autoritate monarhică, Antonescu este demis din funcţie sub acuzaţia de asociere cu Garda de Fier, o formaţiune fascistă. Generalul primeşte domiciliu forţat la Mânăstirea Bistriţa. I s-a intentat şi un proces de bigamie, dar acuzaţiile s-au dovedit nefondate.

Expansiunea germană spre sud-estul Europei şi Pactul Ribentropp-Molotov din 23 august 1939 au pecetluit soarta României Mari. Rupturile teritoriale din vara anului 1940 a determinat căderea regimului de autoritate monarhică. Antonescu revine pe scena politică şi acceptă funcţia de prim-ministru, dar impune condiţii: abdicarea regelui Carol al II-lea şi acordarea de prerogative speciale primului-ministru. Forţat de noul context regele Carol al II-lea abdică în favoarea fiului său, Mihai, iar Antonescu primeşte de la noul rege puteri excepţionale.

La 6 septembrie 1940 este instaurat un guvern compus din militari şi elemente legionare. România devine stat naţional-legionar. Antonescu şi-a exercitat prerogativele de dictator într-un stil propriu. A introdus o politică de românizare, a lăsat să ia amploare antisemitismul şi rasismul şi şi-a declarat deschis loialitatea faţă de Germania. Hitler manifesta o profundă simpatie pentru Antonescu nu doar în calitatea acestuia de aliat, ci şi pe planul uman. Vorbea în termenii cei mai cordiali despre conducătorul statului român. În cursul vizitelor lui Antonescu în Germania, Fuhrerul veghea cu grijă deosebită la securitatea acestuia. Discuţiile despre desfăşurarea războiului purtau întotdeauna pecetea bunului simţ. Hitler aprecia că Antonescu venea la consfătuiri cu o documentaţie voluminoasă şi că rapoartele erau redactate în cel mai curat stil de Stat Major. Fuhrerul admira caracterul corect şi incoruptibil al lui Antonescu. Singurul rproş pe care i-l aducea era lipsa de fermitate în conducerea afacerilor interne ale ţării. În opinia lui Hitler, armata română era o lume coruptă şi plină de trădători. De aceea îi insufla lui Antonescu temeri cu privire la securitate. Dar Antonescu nu a luat prea în serios avertismentele Fuhrerului, având încredere deplină în generalii armatei române.

Când aliatul legionar a încercat să preia puterea deplină, Antonescu a reprimat cu succes rebeliunea, 21-23 ianuarie 1941, cu largul sprijin al Berlinului. A recâştigat largul sprijin al populaţiei ca urmare a iniţierii unui program de reforme interne. În pofida acordurilor stricte cu Germania, statul român şi-a menţinut balanţa economică în limite accesibile.

"Ostaşi vă ordon! Trece-ţi Prutul..." Faimosul ordin prin care Antonescu a azvârlit România în vâltoarea celui de-al doilea război mondial alături de forţele Axei, trimiţănd la moarte sigură un mare număr de soldaţi pe frontul sovietic. Deşi s-a dovedit un conducător competent şi mult mai puţin represiv decât aliaţii săi fascişti, în pofida crimelor comise de soldaţii români împotriva evreilor, ţiganilor şi civililor ruşi din Basarabia şi Crimeea (s-au raportat circa 320.000 de victime), Antonescu a pierdut sprijinul poporului pe măsură ce creşteau pierderile de război ale ţării. După dezastrul de la Stalingrad şi în faţa iminentei invazii sovietice, regele Mihai, cu acordul partidelor tradiţionale - PNL şi PNŢ - alături de minisculul PCR, a iniţiat o lovitură de stat la 23 august 1944. Antonescu este înlăturat de la putere şi predat mai întâi comuniştilor români care, ulterior, l-au transferat la Moscova pentru interogatorii. În 1946 este readus în ţară şi judecat de un "Tribunal al Poporului", la Bucureşti.

A fost condamnat la moarte pentru crime de război şi executat în fortul Jilava, lângă Bucureşti, la 1 iunie 1946.

După 1989, anul dărâmării regimului comunist, societatea românească s-a împărţit în două tabere: una susţine că mareşalul trebuie reabilitat, iar cealaltă consideră că nu trebuie făcut acest lucru deoarece mareşalul este considerat criminal de război de foştii beligeranţi. Subiectul a născut vii polemici care nu s-au consumat nici până în momentele de faţă.

MIKLOS HORTHY

Născut: 18 iunie 1868

Locul naşterii: Kenderes, Austro-Ungaria

Decedat: 9 februarie 1957

Locul decesului: EstoriL, Portugalia

Religia: Calvina

Ocupaţia: Militar de cariera, amiral

Funcţia deţinută în timpul războiului: Regent al Ungariei

Soţie: Magdolna Purgly de Joszashely

Fiu 1: Istvan Horthy

Fiu 2: Miklos Horthy Jr

Aristocrat şi conducător militar conservator, Miklos Horthy a instituit o guvernare represivă de dreapta pentru a se opune bolşevismului.

Horthy s-a născut într-o familie de aristocraţi maghiari. La vârsta de 14 ani s-a înscris la "Academia Navală Austro-Ungară" de la Fiume şi a devenit aghiotant al arhiducelui Franz Ferdinand din 1909 până la asasinarea acestuia la Sarajevo, în iunie 1914. Împins în vâltoarea primului răuboi mondial, Horthy s-a dovedit un priceput şi curajos comandant naval, capabil să opună rezistenţă blocadei instituită de către Aliaţi în Marea Adriatică. El a supravegheat transferul flotei austro-ungare către viitoarea Iugoslavie în octombrie 1918.

Sfârşitul războiului nu a marcat destinderea climatului din Ungaria, care suporta cu greu regimul bolşevic brutal al lui Bela Kun. Forţele contrarevoluţionare cu baza la Szeged, i-au cerut amiralului să organizeze o armată care să se îndrepte spre Budapesta şi să-l înlăture de la putere pe Kun o dată pentru totdeauna. Horthy a intrat în capitală în noiembrie 1919, după ce Kun, conştient de faptul că se afla într-o situaţie disperată, fugise la Moscova. În ianuarie 1920, Parlamentul dominat de conservatori a votat restaurarea monarhiei şi l-a numit pe Horthy regent la 1 martie.

Spre surprinderea tuturor, Horthy s-a opus vehement încercării regelui Carol al IV-lea de Habsburg de a reveni pe tron şi, îndeplinind el însuşi funcţia de şef al guvernului "de facto", a încredinţat contelui Istvan Bethlen treburile curente ale administraţiei. Această situaţie a durat din 1921 până în 1931, când Ungaria a fost din nou ameninţată de bolşevism şi de efectele depresiunii economice mondiale. Horthy şi-a asumat prerogative sporite şi a convins Parlamentul să voteze o lege care îi conferea puteri dictatoriale în 1937. Personal el nu-l agrea pe Adolf Hitler, dar vedea necesară o alianţă cu Germania nazistă pentru prevenirea unei ocupaţii sovietice

Astfel, la izbucnirea celui de-al doilea război mondial, ungaria a intrat în luptă de partea Germaniei. Însă aproape imediat Horthy şi-a regretat alianţă şi a început o campanie de retragere a Ungariei din război. Aceste eforturi nu numai că au eşuat, dar au avut ca rezultat abdicarea sa forţată şi răpirea lui de către agenţi germani în noiembrie 1944. I s-a stabilit domiciliu forţat în Boemia.

Horthy a fost eliberat de trupele americane în mai 1945. Incapabil să revină în ceea ce era acum Ungaria dominată de bolşevici, a primit permisiunea să se refugieze în Portugalia. A trăit la Estoril până la moartea sa, la 9 februarie 1957.

VIDKUN QUISLING

Data naşterii: 18 iulie 1887

Locul: Fryesdal, Norvegia

Deces: 24 octombrie 1945

Locul: Oslo, Norvegia

Cauza decesului: Execuţie prin spânzurare

Naţionalitate: Norvegiană

Religie: Protestant

Profesie: Militar de carieră

Funcţia deţinută în timpul războiului: Prim-ministru al Norvegiei (guvern colaboraţionist)

Soţie 1: Alexandra Andreevna Voronina

Soţie 2: Maria Vasilijevna Quisling (în litigiu)

Quisling a înşelat aşteptările compatrioţilor săi şi a sprijinit invazia nazistă în Norvegia în aprilie 1940, astfel că la încheierea războiului a fost judecat şi executat pentru trădare. Numele său a devenit sinonim cu termenul trădător.

Quisling şi-a început de timpuriu pregătirea pentru o carieră militară şi diplomatică. Absolvă şcoala în 1905 şi devine ofiţer. În 1911 termină Colegiul de Război şi devine asistent la Statul Major General în 1916. A mai deţinut funcţia de ataşat militar la Petrograd (astăzi Sankt Petersburg) şi ulterior la Helsinki între 1918 - 1921. A avansat la gradul de căpitan în 1917, apoi la cel de maior de artilerie de câmp în 1931. De asemenea, a făcut parte din mai multe comitete în Liga Naţiunilor.

Quisling a devenit ministru al Apărării în cabinetul Karlstad în 1931, datorită bogatei sale experienţe în problemele ruseşti. Totuşi, nu a reuţit să se menţină în politica înaltă. Extrem de conservator, el se opunea cu înverşunare comunismului şi considera că aripa sindicală din Norvegia se afla sub influenţa Moscovei şi pregătea declanşarea revoluţiei bolşevice. Din cauza vederilor sale, a intrat în conflict cu restul cabinetului. Dezgustat de liberalismul colegilor săi, el şi-a fondat propriul partid politic, Partidul Unităţii Naţionale, având ca platformă politică reprimarea partidelor revoluţionare şi eliberarea muncii de sub controlul sindicatelor. Formaţiunea sa a pierdut categoric în alegerile din 1933, totalizând numai 2% din voturi. La următoarele două scrutine, baza de putere a fost înjumătăţită succesiv, astfel că în 1939 partidul a dispărut complet.

Ulterior, Quisling a devenit asociat al lui Alfred Rosenberg, conducătorul ideologic al naţionalismului-socialismului. În felul acesta a reuşit să atragă atenţia lui Hitler, carer era deosebit de inteesat de apărarea fiordului Oslo şi de zona portului interior al capitalei.

În noaptea de 5 aprilie 1940, Quisling se afla la Berlin, în Cancelaria Reichului; trei zile mai târziu, la 8 aprilie, nave de război germane, escortate de submarine au intrat în Oslo şi, înarmate cu informaţiile necesare privind apărarea coastei şi a portului, au cotropit Norvegia. Fără consimţământul naziştilor, Quisling s-a autoproclamat imediat prim-ministru. Între timp, naziştii eşuaseră în tentativa de a-l sili pe regele norvegian, Haakon, să abdice; de asemenea, acvesta refuza să-l recunoască pe Quisling. Dându-şi seama că, dacă îl impuneau norvegienilor pe Quisling, propabil că aceştia s-ar alătura reglui în opoziţia faţă de nazişti, Hitler a refuzat să-l sprijine pe Quisling, care s-a văzut nevoit să se retragă după o săptămână.

Quisling a fost însărcinat cu demobilizarea forţelor armate norvegiene. Când s-a reîntors în patrie, la 20 august 1940, a încercat din nou să racoleze adepţi. Tentativa a eşuat lamentabil fiindcă Parlamentul refuza să facă jocul germanilor instalând un guvern marionetă. Răbdarea naziştilor a ajuns la maxim şi în cele din urmă l-au instalat pe Quisling ca premier şi a scos în afara legii toate partidele cu excepţia Partidului Uniunii Naţionale.

După retragerea forţelor germane din Norvegia, Quisling a fost arestat la 9 mai 1945, acuzat de trădare la 10 septembrie şi executat la 24 octombrie acelaşi an.

JOSIP BROZ TITO

Nume adevarat: Josip Broz

Nascut: 7 mai 1892

Locul nasteri: Kumrovec, Croatia

Deces: 4 mai 1980

Locul decesului: Ljubljana, Slovenia

Cauza decesului: Infarct miocardic

Inmormantat:Mausoleul Casa Florilor din Belgrad

Ocupatia:Activist, om politic

Nationalitatea: Iugoslava

Functia detinuta in timpul razboiului: Comandantul trupelor de partizani din spatial iugoslav

Tatal: Franjo Broz

Mama: Marija Javerek

Frate: Martin

Sotie 1: Hertha Haas

Sotie 2: Pelagija Belousova (n. 7 septembrie 1919, divorteaza in 1939)

Sotie 3: Jovanka Broz

Fiu 1: Mirko Broz (fiu cu Hertha)

Fiu 2: Hinko (n. 17 noiembrie 1922, d. 24 noiembrie 1922)

Fiu 3: Zarko (n. 2 februarie 1924)

Fiica: Zlatica (n. 24 decembrie 1920, d. 17 iunie 1923)

Primul lider naţional comunist care a sfidat deschis Uniunea Sovietică, Iosip Broz a scos Iugoslavia din cenuşa celui de-al doilea război mondial şi a condus-o ca dictator absolut timp de trei decenii.

Iosip Broz s-a născut la 7 mai 1892 în satul Kumrovec, lângă Zagreb, într-o familie cu 15 copii. La vârsta de 13 ani a plecat la Sisak pentru a deveni ucenic fierar. Ulterior a călătorit în Europa Centrală ca metalurgist. S-a alăturat sindicatului metalurgiştilor şi a devenit membru al Partidului Social Democrat din Croaţia.

În august 1914 s-a înrolat în Regimentul 25 din Zagreb, care a pornit ofensiva împotriva sârbilor. În ianuarie 1915 a fost transferat pe frontul din Carpaţi, unde a primit o decoraţie pentru vitejie. Regimentul său este mutat în Bucovina să lupte împotriva ruşilor. Aici, într-o luptă corp la corp, Iosip Broz este rănit grav şi luat prizonier.

În momentul izbucnirii Revoluţiei Bolşevice din 1917, Broz muncea ca prizonier în Munţii Urali. S-a îndreptat imediat către Siberia, unde li s-a alăturat bolşevicilor şi a luptat în Garda Roşie în timpul războiului civil din 1918 - 1920. La întoarcerea acasă, în 1920, el s-a declarat un comunist moderat.

Iosip Broz s-a înscris în Partidul Comunist din Iugoslavia. În 1923 a fost arestat, judecat şi achitat. S-a angajat la un şantier naval din Croaţia, dar este arestat din nou în 1925 şi condamnat la şapte luni cu suspendare. După asta a început să urce în ierarhia partidului, devenind membru în Comitetul Zagreb în 1927. Un an mai târziu este ales membru supleant al Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist din Iugoslavia şi secretar general al comitetelor croat şi sloven. Arestat din nou şi condamnat la cinci ani de închisoare.

După eliberare, în 1934, el a călătorit prin Europa din însărcinarea partidului. A adoptat din motive de securitate numele conspirativ Tito, pe care îl va folosi ulterior. Întors la Moscova, în 1935, Tito a lucrat în secţiunea balcanică a Cominternului. În august 1936 a fost numit secretar cu probleme organizatorice în Biroul Politic al Partidului Comunist din Iugoslavia.

În timpul masivelor epurări ordonate de Iosif Stalin circa 800 de comunişti iugoslavi au dispărut în gulagurile sovietice din Siberia. Tito a scăpat cu viaţă ca prin minune, iar la sfârşitul anului 1937 a devenit secretar general al Consiliului Executiv al Cominternului. Revine acasă pentru a organiza partidul. A preluat funcţia de secretar general al partidului în octombrie 1940.

Mişcarea comunistă internaşională, dar nu numai, a fost uluită când Stalin a încheiat un pact de neagresiune cu Hitler, aşa numitul "Pact Ribentropp - Molotov" din 23 august 1939. După o săptămână, la 1 septembrie, Germania nazistă atacă Polonia şi astfel începe cel de-al doilea război mondial. Oficial, Iugoslavia era neutră. Cu toate acestea, în martie 1941 guvernul de la Belgrad aderă la "Pactul Tripartit" alături de Germania, Italia, Ungaria, România şi Bulgaria. Nu pentru mult timp. Ofiţerii superiori filobritanici din trupele de uscat şi cele de aviaţie au iniţiat o lovitură de stat, iar conducătorul pro-Axă, prinţul Paul, a fost înlăturat de la putere. Înfuriat la culme, Hitler a ocupat Iugoslavia în aprilie 1941. Două luni mai târziu, la 22 iunie, s-a declanşat "Operaţiunea Barbarossa". Hitler a încălcat pactul de neagresiune din august 1939 şi a invadat Uniunea Sovietică.

După invazia germană din URSS, Tito şi-a condus adepţii într-o campanie bine coordonată de sabotaje şi rezistenţă împotriva ocupanţilor germani şi italieni. Mişcarea sa a avut un succes enorm, încât în vara lui 1942 a reuşit să organizeze o ofensivă de proporţii în Bosnia şi Croaţia, silindu-i pe germani să desfăşoare mai multe divizii pentru a-i opri pe partizani (bătăliile de la Neretvka şi Sutjeska). În decembrie 1943 Tito a anunţat formarea unui guvern provizoriu în Iugoslavia, în care el ocupa funcţiile de preşedinte, secretar al Apărării şi mareşal al forţelor armate.

După înfrângerea Germaniei naziste în mai 1945, Tito a consolidat guvernul şi Liga Comunistă. El a format o oligarhie de partid, Biroul Politic, şi a organizat alegeri în stil sovietic în noiembrie 1945.

Într-o pură manieră stalinistă, el a promulgat un plan cincinal de reconstrucţie şi dezvoltare economică fiind puternic sprijinit de popor care vedea în el un erou de război şi un bun patriot.

În scurt timp, în 1948, Tito intră în conflict deschis cu Iosif Stalin, mai ales când a devenit limpede că dictatorul iugoslav nu va permite ca ţara sa să devină o marionetă sovietică. "Titoismul" a fost expresia care caracteriza opoziţia sateliţilor comunişti faţă de dominaţia sovietică.

Stăpânirea lui Tito asupra Iugoslaviei era absolută; totuşi, ca un despot luminat din secolul al XVIII-lea, el a admis considerabile concesii constituţionale. A refuzat să alinieze Iugoslavia blocului sovietic şi a permis exprimarea liberei iniţiative care a făcut din ţara sa una dintre cele mai bogate naţiuni ale Europei de Est. Mai mult decât atât, el a adus trei decenii de stabilitate unui spaţiu în mod tradiţional bântuit de violenţă, disensiuni şi război civil.

La moartea bătrânului conducător, la 4 mai 1980, era o legendă vie în Iugoslavia şi în toată lumea. La funeralii au participat delegaţi din 128 de ţări; preşedinţi, şefi de guverne, miniştri de externe, prinţi etc. Excepţii au făcut preşedintele Statelor Unite, Jimmy Carter şi preşedintele francez, Valery Giscard D'Estaign. Opoziţia sa faţă de Stalin şi de statul sovietic îl făcuse atrăgător pentru Occidentul democratic. A călătorit mult prin Europa, Asia şi Africa, unde a pledat pentru comunism şi "titoism" în ţările nealiniate, prezentându-şi opiniile asupra unora dintre cele mai importante evenimente din istoria lumii.

CHARLES DE GAULLE

Nume complet: Charles André Joseph Marie de Gaulle

Nascut: 22 noiembrie 1890

Locul nasteri: Lille, France

Deces 9 noiembrie 1970

Locul decesului: Colombey-les-deux-Églises

Cauza decesului: Anevrism

Ocupatia: Militar de cariera

Nationalitatea: Franceza

Religia: Romano catolic

Functia detinuta in timpul razboiului: Presedinte al Comitetului Francez pentru Liberare Nationala

Tatal: Henri de Gaulle

Mama: Jeanne de Gaulle

Sotie: Yvonne Vendroux (casatoriti pe 6 aprilie 1921)

Fiica 1: Anne (n. 1928, cu sindromul down )

Fiica 2: Elizabeth (n. 1924)

Fiu: Philippe (n. 1921)

Personalitate marcanta a scenei politice franceze si europene dupa cel de-al doilea razboi mondial, de Gaulle ramane un aprig aparator al intereselor Frantei in fata celorlalte puteri, erou de razboi, eliberator, presedinte al Republicii, adulat si contestat in acelasi timp de toate categoriile sociale pentru politica sa economico-sociala si externa. Indiferent de opiniile fiecaruia, el a redat Frantei statutul de putere economica si militara de care se bucura astazi.

Charles Andre Joseph Marie de Gaulle a crescut familiarizat cu istoria tarii sale si a dezvoltat un interes deosebit pentru cariera militara, insa iubea foarte mult si literatura. In sufletul sau nutria dorinta de razbunare pentru umilintele suferite de tara sa in urma razboiului cu Prusia din 1870 - 1871. La varsta de 8 ani a suferit o puternica trauma: umilirea fortelor franceze (incidental de la Fashoda, Egipt), silite sa se retraga din expeditia intreprinsa in regiunea superioara a Nilului pentru a nu arunca tara intr-un conflict cu Imperiul Britanic. Acest fapt a marcat inceputul unei politici de neincredere a sa pe tot parcursul vietii pentru Marea Britanie (perfidul Albion). Cand a implinit 11 ani, familia s-a mutat la Paris. Mai intai este educat la Colegiul Stanislas, apoi intra la Academia Militara de la Saint-Cyr in 1909. Dupa patru ani este absolvent, al 13-lea din 210 de cadeti. Ramane pe teritoriul metropolei pentru a servi intr-un regiment de infanterie cu baza la Arras

La inceputul Primului Razboi Mondial regimental locotenentului de Gaule este aruncat in lupta de la Dinant. Ranit, el nu poate participa astfel la prima batalie de pe Marna. In septembrie 1915 este avansat la gradul de capitan si detasat pe Frontul de la Vedun. Anul urmator este capturat de germani la Douaumont si incarcerat intr-un castel din Padurea Neagra. A incercat sa evadeze de cinci ori, insa esueaza de fiecare data. Pe 1 decembrie 1918, la trei saptamani dupa armistitiu revine in Franta langa familie, la Dordogne.

In perioada interbelica ramane in cadrul armatei si activeaza ca instructor de infanterie pentru armata poloneza in perioada razboiului cu Rusia Bolsevica (1919 - 1921). Promoveaza noi tactici de utilizare a carelor blindate fiind un aprig opozant al razboiului de transee. A servit in armata de ocupatie in Renania de la jumatatea anilor '20 si apoi in Siria aflata sub Protectorat in cadrul mandatului Ligii Natiunilor. In 1930 ste promovat locotenent-colonel si detasat la Statul-Major al armatei francize unde a pledat pentru constructia unei armate profesioniste bazata pe divizii de blindate mobile.

In momentul izbucnirii celui de-al doilea razboi mondial, de Gaulle era colonel, commandant al Diviziei 4 Blindate. A incercat un atac surpriza impotriva trupelor germane la Montcornet, cu 200 de tancuri, dar fara sprijin aerian, la 17 mai 1940. Atacul a avut un success de scurta durata. Dupa infrangerea de la Sedan, 15 mai 1950, soarta Frantei este pecetluita. La 5 iunie este numit subsecretar de stat la Aparare si insarcinat cu coordonarea operatiunilor in comun cu fortele britanice (BEF). S-a opus fara suces semnarii actului de armistitiu si sustine cu tarie regruparea fortelor pentru rezistenta in Africa de Nord. Guvernul condus de Paul Reynaud demisioneaza, iar noul sef de Cabinet, maresalul Petain, incheie armistitiu cu puterile Axei. De Gaulle refuza colaborarea cu ocupantul nazist si fuge la Londra, la 17 iunie 1940, de unde lanseaza prin Radio BBC apelul la rezistenta impotriva ocupantului german. In scurt timp, el devine presedintele Comitetului Francez pentru Liberare Nationala (CFLN).

Reusita Operatiunii Torta, debarcarea anglo-americana in Africa de Nord, in toamna anului 1942, il determina sa-si mute Cartierul General la Alger. De Gaulle a insistat, in ciuda infrangerii dezastruoase a tarii sale, ca Franta sa fie tratata ca mare putere de catre Aliati si a urmarit promovarea interselor nationale. Acest fapt a condus la confruntari taioase cu liderii Aliati, Churchill si Roosevelt, la fel ca si refuzul sau taios de a participa la Operatiunea Overlord din iunie 1944 din postura de vioara a doua. Fortele Franceze Libere vor participa la luptele pentru eliberarea Frantei, dar incadrate in unitati americane, lucru nedorit de acesta.

De Gaulle a asigurat un loc permanent Frantei in Consiliul de Securitate al ONU in 1945 si, dupa eliberare, el devine prim-ministru in guvernul provizoriu. Demisioneaza un an mai tarziu din cauza dificultatilor economice si a conflictelor politice. A fondat propriul sau partid, "Ressemblement du Peuple Francais" in 1947. Pierderea posesiunilor colonial, Indochina si Levant (Siria si Liban), Criza Suezului din 1956 si izbucnirea conflictului din Algeria au pecetluit soarta celei de-a IV-a Republici. In mai 1958, Adunarea Nationala il numeste prsedinte al Consiliului de Ministri. De Gaulle a fost fondator al Constitutiei celei de-a V-a Republici, si ales presedinte al Frantei. "Gaullismul", ca strategie in politica externa, a permis presedintelui sa afirme Franta ca mare putere care nu trebuie sa se bazeze pe alte tari, de exempul Statele Unite sau Marea Britanie, pentru securitate nationala si prosperitate. Criticat des pentru politica da, se Gaulle a supervizat dezvoltarea de arme atomice francize si a promovat o politica externa independent de influentele anglo-americane. El retrage Franta din structurile militare ale NATO, dar a lasat-o membru politi al Aliantei, si a pledat de doua oro impotriva accederii Marii Britanii in Comisia Europeana.

De-a lungul carierei sale politice, de Gaulle a supravietuit mai multor atentate. Cel mai serios, al 22-lea, a avut loc pe 22 august 1962. El, sotia sa, ginerele sau si soferul lor sa aflau intr-un automobil Citroen DS obisnuit si se deplasau prin suburbia Petit-Clamart din Paris, cand asupra masinii s-a tras cu mitraliera. Ocupantii au scapat nevatamati, cu toate ca in interiorul autovehiculului au fost descoperite 14 gauri de gloante. Alte doua au strapuns cauciucurile. Cafeneaua Trianon din apropiere a fost atinsa de 20 de gloante, iar alte 187 au ciuruit pavajul. Asasinii actionasera sub comanda colonelului Jean Bastien-Thiry, care nu a participat la atentat. Fusese decorat chiar de de Gaulle, iar tatal sau era prieten apropiat cu presedintele. Considera ca presedintele trebuia sa moara, intrucat era responsabil pentru genocidul din Algeria. Procesul atentatorilor a inceput pe 28 ianuarie 1963. Jean Bastien-Thiery a fost executat prin impuscare pe 11 martie 1963. De Gaulle nu a manifestat clementa fata de asasini si a ordonat serviciilor secrete sa intensifice lupta impotriva OSA (Organizatia Secreta a Armatei), organizatie infiintata de cadre militare care au participat la razboiul din Algeria si nu erau de accord cu politica presedintelui in privinta fostei colonii (Franta a recunoscut independenta Algeriei in 1962).

In mai 1968 a fost la un pas sa piarda puterea in valtoarea protestelor pe scara larga ale studentilor si Sindicatelor muncitoresti, dar a supravietuit crizei, cu o majoritate in Adunarea Nationala. Pe plan extern, el s-a orientat spre deschiderea pietelor economice in statele din blocul sovietic. Dupa o vizita in URSS, a urmat treceri prin Republica Socialista Romania si Republica Socialista Federativa Iugoslavia. A demisionat din functia de presedinte al Republicii la 28 aprilie 1969 dupa ce a pierdut un referendum pe tema descentralizarii. S-a retras la proprietatea sa de la tara, Le Boisserie, in Colombey-les-deux-Eglises, la 120 mile sud-est de Paris, inde a si murit la 9 noiembrie 1970.

PHILIPPE PETAIN

Nume complet: Henri Philippe Petain Benoni Omer Joseph

Nascut: 24 aprilie 1856

Locul nasteri: Couchy-a-la-Tours, Pas de Calais

Deces: 21 iulie 1951

Locul decesului: Port-Joinville

Cauza decesului: Tuberculoză

Nationalitatea: Franceză

Religie: Romano-catolic

Ocupaţia: Militar de carieră

Funcţia deţinută în timpul razboiului: Seful guvernului colaboraţionist de la Vichy

Sotie: Eugenie Hardon Petain

Petain, mareşal şi om politic francez, a fost unul dintre cei mai iluştrii comandanţi francezi din timpul primului război mondial, a condus guvernul marionetă de la Vichy, colaboraţionist cu ocupantul nazist, în perioada celui de-al doilea război mondial.

La izbucnirea primului război mondial avea gradul de colonel, dar s-a distins repede, obţinând gradul de general de brigadă la finele lunii august 1914. Prestaşia sa strălucită în bătălia de pe Marna, 4-10 septembrie 1914, i-a adus avansarea în funcţia de general de divizie şi comanda Corpului 23 Armată în regiunea Artois. A reuşit să oprească ofensiva germană la Arras din 9-16 mai 1915, iar în februarie 1916, când

fortăreaţa Verdun se afla în pericol, Petain a fost numit comandant de sector şi cu acest prilej a rostit celebra frază: "Ils ne passeront pas / Pe aici nu se trece". Calm şi calculat, el a apărat Verdunul până în primăvara lui 1917 când a fost promovat la comanda Grupului de Armate Centru.

După eşecul generalului Nivelle la Chemin-des-Dames, în mai 1917, Petain şi-a asumat comanda supremă a armatelor franceze. Trupele erau cuprinse de răzvrătire şi agitaţii politice de stânga, subversive. Prompt şi cu severitate, fără să comită acte de nedreptate, comandantul suprem a instaurat ordinea şi disciplina. A instituit reforme menite să umanizeze armata şi să imbunătăţească viaţa soldatului de rând.

Franţa a ieşit învingătoare în război, iar Petain a primit gradul de mareşal. În 1920 este numit vicepreşedinte al Consiliului Suprem de Război, apoi inspector general al Armatei (1922), în fine, ministru de Război (februarie - noiembrie 1934). Viaţa politică a fost destul de agresivă pentru Petain. Şi-a manifestat dispreţul faţă de liberalism şi sprijinul pentru un guvern autocratic. I-a acuzat pe politicieni că nici nu conduc, nici nu guvernează. Sătul de intrigi, Petain a acceptat postul de ambasador la Madrid, în martie 1939.

În mai 1940 armatele germane invadează Franţa. În disperare de cauză, în urma înfrângerilor suferite, preşedintele Republicii, Lebrun, l-a rechemat pe bătrânul mareşal din Spania pentru a salva ţara aşa cum o făcuse între 1914 - 1918. Petain a format un nou guvern, iar la 22 iunie 1940, în calitate de conducător, a negociat termenii armistiţiului în faţa germanilor. Mareşalul capătă puteri dictatoriale şi promovează o politică de "neutralitate", încercând să menţină o independenţă cât mai mare faţă de Germania. Naziştii au exercitat o presiune constantă asupra guvernului de la Vichy. Colaboraţionismul ajunsese de nesuportat.

În noiembrie 1942, trupe germane pătrund în Vichy, iar în august 1943 mareşalul este ridicat şi transportat în Germania. Avea să fie repatriat în iunie 1945, după capitularea Germaniei naziste.

Noile autoritaţi franceze l-a judecat pentru colaboraţionism, crime de război şi trădare de ţară. Este condamnat la moarte, dar generalul de Gaulle, la acea dată preşedinte provizoriu al Republicii, i-a comutat sentinţa în închisoare pe viaţă. Iniţial a fost închis în fortăreaţa Ile d'Yeu, dar când s-a îmbolnăvit i s-a asigurat domiciliu forţat într-o vilă la Port-Joinville.

HAJJ AMIN AL-HUSAYNI

Născut: 1893

Locul naşterii: Ierusalim

Deces: 1974

Locul: Beirut

Cauza: Insuficienţă cardiacă

Naţionalitatea: Palestiniană (sub mandat britanic)

Religia: Islam (sunnit)

Ocupaţia: Doctor în teologie

Functia îndeplinită în timpul războiului: Mare Muftiu al Ierusalimului şi preşedinte al Consiliului Suprem Musulman.

Tatăl: Tahir al-Husayni

Mama: Zainab al-Husayni

Hajj Amin al-Husayni a fost, cu siguranţă, cea mai mare autoritate arabă din timpul mandatului britanic, chiar dacă influenţa sa a fost considerată, de cele mai multe ori, nefastă pentru cauza pe care trebuia s-o servească.

Membru al uneia dintre cele mai importante familii din Ierusalim, Amin al-Husayni si-a facut studiile la Facultatea de Teologie din Al Azhar, in Egipt. Dupa ce a parasit armata otomana pentru a se alatura fortelor lui Feisal in timpul razboiului, a devenit presedinte al Asociatiei Nationaliste Arabe care s-a facut curand remarcata printr-o atitidine antisionista acerba. A participat la atacurile din 1920 impottiva evreilor. Condamnat de englezi la 10 ani de inchisoare, a trebuit sa fuga, dar a fost repede gratiat. In 1921, a fost desemnat de autoritatile britanice ca Mare Muftiu si, dupa aceea, in 1922, presedinte al Consiliului Suprem Musulman. A devenit astfel prima autoritate religioasa a Palestinei si singurul reprezentant oficial al populatiei arabe.

Mesajul Muftiului, varf de lance al luptei antisioniste, se raspandea dincolo de granitele Palestinei. Pozitia sa era, in orice caz mai curand arabo-islamica, decat propriu-zis palestiniana. La izbucnirea tulburarilor din 1929, provocate de confruntarea de la Zidul Plangerii, Muftiul de pare ca a instigat in secret la organizarea pogromurilor. Revolta din 1936, l-a obligat sa se refugieye in Irak unde, sustinut de agenti germani, a avut un rol importanr in lovitura de stat declansata in 1941, impotriva britanicilor, de Rashid al-Kaylani.

Sosit la Berlin, in 1941, Amin al-Husayni a servit interesele propagandei naziste; in timpul razboiului a militat activ pentru recrutarea de voluntari musulmani din Bosnia si Hertegovina in trupele naziste din spatiul balcanic - Waffen-Gebirgs Division 13 der SS "Hanger". Arestat in 1945, Muftiul a reusit inca o data sa fuga si a ajuns in Egipt, unde a participat la crearea Ligii Arabe.

In septembrie 1948, Muftiul s-a opus fatis telurilor expansioniste ale regelui Transiordaniei, Abdalah I, si a proclamat "guvernul arab al intregii Palestine", devenind presedintele acestuia, ales de o adunare ad hoc. In 1952, Liga Araba a desfiintat guvernul acestuia.

In 1958, Muftiul a cerut aderarea Palestinei la Republica Araba Unita, aparuta prin fuziunea dintre Egipt si Siria. Presedintele Gamal Nasser a refuzat, insa, acest cadou plin de otrava care l-ar fi obligat sa-si asume de unul singur obligatia de a elibera Palestina. In 1959, de-acum discreditat definitiv in lumea araba, Muftiul s-a retras in Liban.

S-a stins din viata in 1974, in plina uitare.

.

SUBHAS CHANDRA BOSE

Data naşterii: 23 ianuarie 1897

Locul: Cuttak, Orisia (India)

Deces: 18 august 1945

Locul: Taipei

Cauza: Accident de avion

Naţionalitatea: Indiana

Religia: Hindusă

Ocupaţia: Avocat

Funcţia deţinută în timpul războiului: Preşedintele Congresului Naţional Indian

Tatăl: Janakinath Bose

Mama: Pralhavati Devi

Soţie: Emilia Schenkl

Fiică: Anita Bose Pfaff

Alături de Mohandas Gandhi, Bose a fost una dintre cele mai proeminente personalităţi care s-au distins în lupta pentru independenţa Indiei faţă de Marea Britanie. El a căutat pretutindeni sprijin, inclusiv la puterile Axei, a colaborat cu japonezii în cel de-al doilea război mondial, fără să ţină seama de costuri sau consecinţe.

Fiu al unui renumit avocat, a urmat şcolile în stil european organizate de misionarii baptişti englezi. Urmând Colegiul din Calcutta, el a devenit conştient de tensiunile dintre compatrioţii săi şi englezi, ca şi de multiplele probleme create de stăpânirea colonială engleză. Permanent revoltat de rasismul colonial, el s-a implicat în mai multe scandaluri provocate de profesori englezi, care discriminau studenţii indieni. Drept urmare a părăsit colegiul de bună voie, ulterior înscriindu-se la Universitatea Oxford.

După absolvire, Bose s-a angajat într-un serviciu civil, din care a demosionat repede, declarând că "cea mai bună cale de a pune capăt unei guvernări este să te desparţi de ea". S-a alăturat unei mişcări naţionaliste militante şi a devenit adept al lui C.R.Das, un lider realist al naţionalismului din Bengal. Bose l-a urmat pe Das când acesta a devenit primarul Calcuttei în 1924, iar un an mai târziu este arestat în timpul unei razii antiteroriste. După doi ani de detenţie într-o închisoare din Mandalay, Bose a fost eliberat şi a aflat de moartea lui Das şi că în Congresul Provincial Bengalez domnea o dezordine totală. I s-a încredinţat funcţia de secretar general al Congresului şi ulterior a fost arestat din nou. După eliberare a devenit primarul Calcuttei. Călătorind prin Europa în anii 1930, a intrat în contact cu studenţii indieni şi i-a observat îndeaproape pe politicienii vremii, întâlnindu-se cu Adolf Hitler şi studiind atât comunismul, cât şi nazismul.

Întors în India în 1938, a fost desemnat drept candidat pentri Congresul Naţional Indian (INC). Un moment de răscruce pentru mişcarea indiană de independenţă; Bose milita pentru independenţă necondiţionată, inclusiv prin utilizarea violenţei dacă era nevoie. Aceasta însemna o confruntare directă cu celălalt lider al INC, Mohandas Gandhi, care s-a ridicat împotriva candidaturii lui Bose, scindând efectiv Congresul. Când Bose a fost ales preşedinte al INC, Gandhi i-a cerut să formeze propriul său cabinet, făcând abstracţie de persoana lui. Bose a fost reales în funcţie în 1939, dar fiindcă opoziţia lui Gandhi continua să se manifeste, el i-a cerut acestuia să se retragă.

Bose, care se autointitula un "extremist", a format Blocul Radical cu intenţia de a crea un nou guvern menit să sintetizeze elemente de fascism şi comunism. În momentul izbucnirii celui de-al doilea război mondial, autorităţile coloniale britanice l-au închis din nou, dar el a reuţit să evadeze înainte de a fi judecat.

A lansat o nouă campanie prin care cerea totul de la fiecare, simţind că independenţa precumpănea faţă de orice altă preocupare. S-a întâlnit din nou cu Hitler şi Mussolini, cărora le-a cerut ajutorul şi a participat la emisiuni de propagandă în favoarea Axei, destinate Marii Britanii şi Indiei. Nereuşind să obţină ceea ce dorise, Bose s-a îndreptat spre ambasada Japoniei din Berlin, care i-a facilitat o călătorie la Tokyo în 1943. Comandamentul Suprem Imperial japonez a organizat Armata Naţională Indiană - ANI -, înglobând prizonierii de război din armata anglo-indiană şi civili indieni, şi l-a desemant pe Bose - care conducea un guvern indian independent - comandant suprem. Cu trei devizii şi o forţă combativă de 50000 de oameni, ANI a înfruntat forţele Aliate în Birmania, dar a fost în cele din urmă înfrântă la Imphal în septembrie 1944, când sprijinul aerian promis de japonezi nu a sosit. Totuşi, ANI nu a fost dizolvată, ci şi-a păstrat o identitate ca Armata Indiană de Eliberare.

La sfârşitul războiului, Bose s-a orientat către Uniunea Sovietică, sperând că naţiunile lumii vor obliga Marea Britanie să se retragă din India. El era în drum spre Moscova pentru a obţine acest sprijin când avionul său s-a prăbuşit la 18 august 1945 la Taipei; Bose a pierit în flăcări.

În ciuda deosebirilor importante de ordin filozofic dintre cei doi, Mohandas Gandhi l-a numit "cel mai mare patriot dintre patrioţi".

ACHMED SUKHARNO

Nume real: Kusnasosro

Data naşterii: 6 iunie 1901

Locul: Surabaya, Indiile Olandeze

Deces: 21 iunie 1970

Locul: Jakarta, Indonezia

Cauza: Atac de cord

Naţoinalitate: Indoneziană

Religie. Islam

Ocupaţia: Inginer

Funcţia deţinută în timpul războiului: Liderul Partidului Naţionalist Indonezian

Starea civilă: Căsătorit de cinci ori, iar din 1960 şi-a luat patru soţii conform preceptelor islamului, deşi Constituţia indoneziană interzicea poligamia.

Soţie 1: Siti Oetari (divorţat în 1923)

Soţie 2: Inggit Garnassih (divorţat în 1943)

Soţie 3: Fatmawati (separare în 1954)

Soţie 4: Hartini (Căsătorit în 1954; divorţat în 1959)

Soţie 5: Ratna Sari Dewi Soekarno (căsătorit în 1959)

Soţiile din harem: Kartini Manoppo; Yurike Sanger; Heldy Djafar; Amelia de la Rama

Fiică 1: Megawati Sukarnoputri (în 2001 este aleasă prima femeie preşedinte din Indonezia)

Fiică 2: Kartika Dewi Sukarno

Fiu: Guruh Sukarnoputra

Primul preşedinte al Indineziei independente, Sukarno a instituit un regim dictatorial, desfiinţând Parlamentul şi proclamându-se preşedinte pe viaţă.

Născut în la 6 iunie 1901, Sukarno se numea iniţial Kusnasosro. În timp ce studia ingineria la Colegiul Tehnic din Bandung, a devenit membru activ al Clubului General de Studii, o grupare politică studenţească ce milita pentru noncooperare cu regimul colonial olandez. În 1928, sub preşedinţia lui Sukarno, Clubul s-a transformat în Partidul Naţionalist Indonezian. Sukarno a descoperit brusc că este un orator desăvârşit şi un abil organizator politic.

Pe parcursul anilor '30, Sukarno şi adepţii săi s-au străduit să atenueze presiunea exercitată de olandezi asupra ţării. Periodic, autorităţile olandeze îl arestau sau chiar îl exilau. După invazia japoneză în Indiile Olandeze de Est în februarie - martie 1942, Sukarno a întrevăzut posibilitatea de a submina guvernul colonial olandez cooperând cu invadatorii. Concomitent, el coordona în secret o mişcare clandestină naţionalistă. La sfârşitul războiului mondial, Sukarno a acţionat rapid. Profitând de lipsa olandezilor şi a japonezilor de pe scena politică, el a proclamat independenţa Indoneziei.

A câştigat cu uşurinţă alegerile prezidenţiale şi a promovat o politică de neutralitate în relaţiile cu marile puteri străine. Acestea l-au recunoscut ca lider naţional în pofida trecutului său de colaboraţionist cu japonezii. Pe parcursul anilor '50, a prezidat un guvern relativ democratic, nealiniat, dar pe măsura trecerii timpului a devenit mai autocratic şi predispus spre alianţa cu regimurile comuniste. În 1959, el a dizolvat Parlamentul, iar patru ani mai târziu, în 1963, s-a proclamat preşedinte pe viaţă.

Sukarno şi-a pierdut repede încrederea în propria armată, iar la 30 septembrie 1965 a aprobat un atac de inspiraţie comunistă îndreptat împotriva comandanţilor militari superiori. Şase generali importanţi au fost asasinaţi. Atacul a provocat o replică fermă din partea militarilor, în frunte cu generalul Suharto, care a condus o coaliţie a anticomuniştilor ostili regimului Sukarno.

În următorii trei ani, generalul Suharto - preşedinte al Indoneziei între 1968şi 1998 - l-a presat pe Sukarno să se retragă. Sukarno, slăbit de boală a murit în ziua de 21 iunie 1970, la doi ani după ce părăsise postul de preşedinte al Indoneziei.

LUANG PIBULSONGGRAM

Nume real: Plaek Pibunsongkhram

Data naşterii: 14 iulie 1897

Locul: Nonthaburi, Siam (astazi Thailanda)

Deces: 11 iunie 1964

Locul: Sagamihara, Japonia

Cauza: Atac de cord

Naţionalitate: Siameză (thailandeză)

Religia: Budism

Ocupaţia: Militar de carieră

Funcţia deţinută în timpul războiului: Prim-ministru al Thailandei

Sotie: La-Lad Bhandhukravi

Colaborator al japonezilor în cel de-al doilea război mondial, Phibunsongkhram a sprijinit venirea la putere a unui guvern militar în Thailanda.

Născut într-un orăşel agrar, el s-a instruit mai întâi în mânăstiri budiste, apoi s-a înscris la Academia Militară Regală Siameză din Bangkok în 1909. După absolvire, în 1914, a intrat în corpul de artilerie siamez şi de aici a fost trimis în Franţa, în 1924, pentru perecţionare în domeniul studiilor şi strategiilor militare. Când s-a întors acasă în 1927, a început să avanseze pe treptele ierarhiei militare, lucrând în Statul Major General şi fiind promovat la gradul de maior.

În iunie 1932, el a participat la lovitura de stat care s-a soldat cu abolirea monarhiei în Siam, apoi şi-a desfăşurat activitatea în primul guvern constituţional. Un an mai târziu a sprijinit răsturnarea guvernului civil pentru a instala un Directorat Militar şi a zdrobit ebeliunea iniţiată de prinţul Boworadet. În 1934, el a devenit ministru al Apărării, întărind rolul armatei în guvernare şi în societate. Tot acum a înfiinţat o organizaţie paramilitară fascistă de tineret. După ce a supravieţuit la trei atentate, Phibunsongkhram a devenit prim-ministru în decembrie 1938, precum şi ministru al Apărării şi de Interne. Având puteri dictatoriale, el şi-a permis să schimbe denumirea ţării din Siam în Thailanda.

În mai 1940, Parisul a căzut în mâinile naziştilor. Phibunsongkhram a declanşat războiul în Indochina Franceză sperând să recâştige Cambodgia şi Laos. În virtutea strânselor legături stabilite cu Japonia înainte de război, în decembrie 1941, când trupe japoneze au năvălit în Thailanda, Phibunsungkhram a încheiat rapid o alianţă pentru a preîntâmpina ocupaţia. El a declarat război Statelor Unite şi Marii Britanii în ianuarie 1942.

În scurt timp, japonezii au început să trateze Thailanda ca pe un terotoriu ocupat, ceea ce a stârnit resentimentele populaţiei împotriva lor şi a lui Phibunsongkhram. În momentul în care japonezii au început să piardă teren, el a fost înlăturat de la putere printr-o revoltă la scară naţională, în loc fiind restaurată monarhia şi instalat un guvern cuvil. În scurt timp acesta s-a dovedit incompetent şi nepopular. După ce regele Anada a fost ucis în mod misterios în 1946, armata a preluat controlul şi l-a instalat pe Phibunsongkhram ca prim-ministru în 1948.

Aliind Thailanda cu Occidentul, el s-a opus blocului sovietic în perioada "Războiului Rece" şi a sprijinit înfiinţarea Organizaţiei Tratatului Asiei de Sud-Est (SEATO), cu sediul la Bangkok. Totuşi, corupţia crescândă şi economia precară iritau populaţia. Sperând să atragă de partea sa opinia publică, Phibunsongkhram a anunţat desfăşurarea unor alegeri libere, ridicarea interdicţiei pe care o impusese partidelor poitice şi recunoaşterea libertăţii de exprimare în 1957.

Întrucât popularitatea sa era în scădere, Phibunsongkhram a recurs la fraude electorale flagrante. Victoria sa, deşi limitată, a fost de scurtă durată. O lovitură de stat militară în septembrie 1957, l-a alungat de la putere.

A fost exilat în Japonia, unde a murit la 11 iunie 1964.

HO SI MIN

Numele real: Nguyen That Thanh

Data naşterii: 19 mai 1890

Locul: Kim Lien, Indochina Franceză

Deces: 2 septembrie 1969

Locul: Hanoi, Vietnam

Cauza: Insuficienţă cardiacă

Naţionalitate: Vietnameză

Religia: Confucianism

Ocupaţii: Invăţător; bucătar pe vas de croazieră; recepţioner de hotel

Funcţia deţinută în timpul războiului: Conducător al Ligii pentru Independenţa Vietnamului (Viet Min)

Primul preşedinte al Republicii Democrate Vietnam (Vietnamul de Nord) din 1945 până în 1969.

Ho Şi Min era fiul unui cărturar rural sărăcit şi, în pofida vieţii pline de privaţiuni, a reuşit să absolve Şcoala Elementară din Hue. Pentru o vreme a devenit învăţător, apoi a lucrat ca stagiar la un Institut Tehnic din Saigon. În 1911 părăseşte ţara, ca să lucreze bucătar pe un vas transoceanic francez, apoi ca recepţioner la un hotel din Londra. La sfârşitul primului război mondial, el s-a mutat în Franţas, unde a activat în Partidul Socialist. Cu prilejul Conferinţei de Pace din 1919, a făcut lobby şi a scris petiţii în care denunţa încălcarea drepturilor civile în Indochina. Devenind şi mai radical după această experienţă, Ho s-a numărat printre membri fondatori ai Partidului Comunist Francez (PCF) şi a călătorit în URSS pentru a studia metodele revoluţionare. Atras în Comintern, a fost însărcinat să instaureze comunismul în Asia de Est. A înfiinţat Partidul Comunist Indochinez în 1930, iar restul deceniului respectiv şi l-a petrecut în URSS şi China.

În momentul izbucnirii celui de-al doilea război mondial, Ho s-a întors acasă, unde a organizat Liga pentru Independenţa Vietnamului (Viet Min) în 1941. Controlată de comunişti, Liga a condus rezistenţa împotriva forţelor japoneze de ocupaţie. La sfârşitul conflagraţiei mondiale, Ho Şi Min a proclamat independenţa Republicii Democrate Vietnam. Însă francezii erau hotărâţi să-şi recupereze fosta colonie.

În următorii 24 de ani, Ho a fost preşedintele unui popor divizat, aflat într-o permanentă stare de luptă. El a condus Viet Min timp de opt ani în sângerosul război de partizani împotriva forţelor coloniale franceze din 1946 până în 1954. A sprijinit cu vigoare Viet Congul, succesor al Viet Min, timp de alţi 15 ani de luptă împotriva regimului anticomunist din Vietnamul de Sud, care fusese întemeiat pe ceea ce trebuia să fie o bază temporară pentru o Conferinţă Internaţională de Pace la Geneva, în 1954. Din 1959 până în 1975, Statele Unite s-au implicat tot mai profund în război de partea guvernului sud-vietnamez, trimiţând pe câmpul de luptă mai mult de o jumătate de milion de oameni până la sfârşitul anilor '60.

De-a lungul unei lupte îndârjite, Ho Şi Min a slujit drept simbol al unităţii Vietnamului, indiferent de cost - deşi rolul său activ în război a scăzut constant, începând din 1959, când a început să aibă serioase probleme de sănătate.

Ho Şi Min nu a trăit ca să vadă victoria comunistă din 1975, în urma retragerii trupelor americane din Vietnamul de Sud, care a avut drept rezultat unificarea ţării. Oficial, s-a stins din viaţă la 2 septembrie 1969, dar moartea lui este comemorată an de an la 3 septembrie, ca să nu coincidă cu celebrarea zilei naţionale a Vietnamului.

Rămăşiţele lui pământeşti sunt păstrate într-un mausoleu din Hanoi.

CIAN KAI SHEK

Nume real: Jiang Jieshi (în limba mandarină)

Data naşterii: 31 octombrie 1887

Locul: Feghua, Zhejiang

Data decesului: 5 aprilie 1975

Locul: Taipei, Taiwan

Cauza: Insuficienţă renală

Religia: Budism, ulterior metodist

Naţionalitate: Chineza

Ocupaţia: Militar de carieră

Funcţia deţinută în timpul războiului: Conducătorul Kuomintang, guvernul naţionalist din China.

Soţie 1: Mao Fumei (d. 1939)

Soţie 2: Chen Jieru (d. 1971)

Soţie 3: Soong Mai Ling (d. 2003)

Amantă: Yao Yecheng (d. 1972)

Fiu 1: Chiang Ching-Kuo

Fiu 2: Chiang Wei-Kuo (adoptat)

Fiică: Chiang Chien-Huo

General şi om politic chinez, conducător al guvernului naţionalist în China şi apoi pe insula Taiwan (Formosa).

S-a născut într-o familie prosperă din provincia Zhejiang, la 31 octombrie 1887. Orfan de tată, el a fost crescut de mama sa, care i-a asigurat o educaţie clasică chineză, trimiţându-l la cele mai bune şcoli. Părea destinat unei cariere de funcţionar înalt civil, dar în momentul suspendării sistemului de examinare pentru serviciul civil în 1905, el s-a înscris la Academia Militară din Paoting. În 1907 s-a transferat la Academia Militară Imperială din Japonia. Mai întâi s-a alăturat unei organizaţii revoluţionare chineze, dar s-a întors în China abia după ce a dezertat din armata japoneză în 1911.

Sosit la Wuhan la 11 octombrie 1911, a doua zi după izbucnirea Revoluţiei Burgheze care a răsturnat dinastia Manchu. La 5 noiembrie conduce o răscoală în Zhejiang, dar a fost înlăturat după ce conducătorul revoluţionar Sun-Yat-Sen s-a aliat cu generalul Yuan Şi -Kai. În perioada iulie-septembrie 1913, a participat la o tentativă eşuată de a-l răsturna pe Yuan, al căriu regim devenise dictatorial. Pentru a scăpa de represalii fuge în Japonia, dar se reîntoarce la finele anului 1915 pentru a participa la "Revoluţia a Treia", care i-a spulberat pretenţiile generalului Yuan de a deveni împărat.

Până în 1918, Cian a locuit în Shanghai, oarecum izolat, când a făcut parte din "Echipa Verde", o societate secretă ce îşi propunea să manevreze instabila valută chineză. Cian s-a asociat din nou cu profesorul Sun-Yat-Sen, care îşi unise forţele cu revoluţionarul comunist Chen Chiung-ming înainte de a înfiinţa KMD (Partidul Naţionalist Chinez) cu ajutorul Rusiei Sovietice. În 1923, Cian a fost avansat la gradul de general maior şi promovat în funcţia de comandant al Academiei Militare Whampa a KMD-ului.

În 1925, moare Sun-Yat-Sen, conducătorul "Revoluţiei Burgheze". Prestigiul şi puterea lui Cian Kai Şhek în interiorul KMD-ului creşte vertiginios. După ce a consolidat puterea partidului în Sud, el a coordonat expediţia din Nord între iulie 1926 - mai 1927, pentru a supune şefii militari şi a unifica ţara sub conducerea KMD. Cuceririle au fost consolidate cu sprijinul oamenilor de afaceri din Shanghai; totodată, a încercat să reprime mişcarea muncitorească, rupând relaţiile cu URSS. A anihilat orice influenţă comunistă asupra KMD-ului şi a obţinut victorii decisive împotriva facţiunilor comuniste din Nanking şi Hunan, în perioada august - septembrie 1927. Brusc, după o lună de la aceste succese, renunţă fără prea multe discuţii la conducerea partidului, într-un efort de a aplana sciziunea. Datorită soţiei sale, Soong Mei-ling, administraţia de la Washington i-a acordat sprijin pentru susţinerea regimului naţionalist. În 1928, cu sprijin american, Cian revine la conducerea KMD-ului şi ocupă capitala Beijing. Se autoproclamă comandant suprem şi preşedinte al Consiliului Executiv Central.

La 4 iunie statul chinez este proclamat oficial unificat sub conducerea KMD. Cel puţin teoretic. De fapt, şefii miliatri şi comuniştii deţineau controlul în multe zone, iar din decembrie 1930 până în octombrie 1934, Cian a organizat cinci campanii de combatere a opozanţilor în sudul Chinei. Acestea s-au dovedit infractuoase, cum a fost şi încercarea de a se opune ocupaţiei japoneze din Manciuria (1931).

Cian s-a dovedit cel mai aspru conducător chinez. Caracterizat printr-un amestec de autoritarism confucian şi pragmatism ideologic. Duşmanii şi prietenii, deopotrivă, îl priveau ca pe un tip viclean, iute, dispus să se alieze cu oricine îi putea fi de folos. Aceasta a avut ca rezultat câştiguri pe termen scurt şi a explicat adesea difernţa între eşecul imediat şi supravieţuirea temporară, dar, în ultimă instanţă. a contribuit la alterarea moralei şi eroziunea sprijinului popular care au măcinat KMD-ul, permiţându-le astfel comuniştilor lui Mao Tzedung mult mai angajaţi politic şi ideologic să câştige supremaţia.

Strategia lui Cian presupunea menţinrrea KMD-ului pe linia ce separa Japonia de dominaţia comunistă a Chinei. Înainte de 1937, el i-a favorizat pe japonezi, considerându-i pe comunişti o ameninţare mai serioasă. A urmat "incidentul Sian" din decembrie 1936, răpirea lui Cian de către Chang Hsueh-liang, care l-a forţat să formeze un front comun cu facţiunile comuniste împotriva japonezilor.

Japonia porneşte războiul împotriva Chinei la 7 iulie 1937. În calitate de comandant suprem, Cian Kai Şi a luptat fără succes înpotriva invadatorilor, retrăgându-se cu întreg comandamentul său spre sud-vest. Moralul trupelor era la pământ, iar corupţia administrativă în exces. Cian devine tot mai dependent de dolarii americani, mai ales după intratrea Statelor Unite în cel de-al doilea război mondial. El nu şi-a raliat niciodată toate forţele pentru efortul de război ,conştient de faptul că trebuia să-şi păstreze resursele pentru a lupta cu forţele comuniste în perioada postbelică.

În octombrie 1945, Consiliul Executiv l-a numit pe Cian preşedinte al Chinei şi, aşa cum se anticipase, imediat după capitularea forţelor japoneze, în septembrie 1945, lupta între KMD şi PCC s-a reluat cu o mai mare înverşunare. Un nou război civil a reizbucnit. Naţionaliştii confruntaţi cu flagelul corupţiei şi lipsiţi de sprijinul popular pierd teren. La 7 decembrie 1949, Cian şi rămăşiţele partidului său se retrag în insula Taiwan. Aici au fondat un guvern anticomunist, în exil, sfidând Republica Populară Chineză.

Noul regim primeşte imediat sprijin politic şi financiar din partea Statelor Unite. Aceeaşi situaţie se menţine până în zilele noastre, rlaţiile dintre China şi statele occidentale fiind sensibile în privinţa statutului insulei Taiwan.

Cian Kai Şhek a condus Taiwanul (stat nerecunoscut de ONU) până la sfârşitul vieţii sale, la 5 aprilie 1975.

MAO ZEDONG

Alt nume: Mao Tzedung

Data naşterii: 26 decembrie 1893

Locul: Shaoshan, Hunan

Data decesului: 9 septembrie 1976

Locul: Beijing

Cauza: Atac de cord

Religie: Budism, ulterior ateism

Naţionalitate: Chineza

Ocupaţia: Profesor

Funcţia deţinută în timpul războiului: Lider al Partidului Comunist Chinez

Tatăl: Mao Yichang (d. 1920)

Mama: Wen Qimei (d. 1919)

Soţie 1: Luo Yixiu (d. 1910)

Soţie 2: Yang K'ai-hui (d. 1930; executată de naţionalişti)

Soţie 3: El a Zizhen (d. 1937)

Soţie 4: Jiang Qing (d. 1976; executată de autorităţile comuniste)

Fiu 1: Mao Anying (d. 1950; ucis în războiul din Coreea)

Fiu 2: Mao Anqing (d. 2007)

Fiu 3: Mao Anlong (d. 1931)

Fiu 4: Mao Anhong (n. 1932)

Fiică 1: Li Min (n. 1936)

Fiică 2: Li Na (n. 1940)

Unul dintre fondatorii Partidului Comunist Chinez (PCC), în 1921 şi întemeietorul R.P.Chineze în 1949, Mao, împreună cu Marx şi Lenin, s-a numărat printre arhitecţii gândirii politice marxiate. De asemenea el a fost neobosit în eforturile sale de a înfăptui revoluţia pe scară mare în China.

Mao s-a născut într-o familie prosperă de ţărani proprietari de pământ. La şcoala elementară locală, el a primit o educaţie chineză clasică, ce presupunea însuşirea liberală a filizofiei confucianiste şi a literaturii. Părăseşte şcoala în 1911, după ce forţele revoluţionare conduse de Sun Yat-sen au înlăturat de la puter dinastia Manchu. Mao a servit timp de şase luni, în perioada 1911 - 1912, ca soldat într-o unitate de miliţie, apoi, la insistenţele tatălui, a urmat o şcoală comercială. Din 1913 până în 1918 a locuit la Changsha, unde a urmat prima şcoală normală. S-a mutat la Beijing pentru un an şi a lucrat în biblioteca Universităţii.

În 1919, la întoarcerea sa în Hunan, de astă dată ca profesor la Şcoala Normală din Changsha, îşi câştigase reputaţia de intelectual politic cu influenţă. S-a căsătorit cu Yang K'ai-hui în 1920, fiica unuia dintre profesorii săi, iar în anul următor a condus delegaţia din Hunan la Congresul de înfiinţare a PCC, ţinut la Shanghai, în iulie 1921. Împreună cu ceilalţi membri ai partidului, el a realizat fuziunea cu Partidul Naţionalist - "Gomindan " (GMD) - în 1923 şi a fost ales membru supleant al Comitetului Executiv al GMD din Shanghai în 1924. La sfârşitul aceluiaşi an, s-a îmbolnăvit şi este silit să revină în Hunan. Nu a stat degeaba. A organizat întruniri ale lucrătorilor şi ţăranilor, ceea ce a determinat autorităţile să emită un ordin de arestare pe numele său.

În 1925, el a fugit la Canton, unde a scris pentru un săptămânal radical, apoi a aderat la cercul lui Cian Kai Shek, ca şef al secţiei de propagandă a GMD. Divergenţele politice dintre cei doi s-au manifestat în scurt timp, astfel că în mai 1926 Mao a fost îndepărtat. În aprilie 1927, Cian Kai Shek a anulatalianţa dintre GMD şi PCC şi -a atacat pe membrii de partid în campania sa din nord. Mao a intrat în ilegalitate şi, separat de PCC, a organizat în august o armată revoluţionară pe care a condus-o în "Răscoala Secerişului de Toamnă" în Hunan, între 8 şi 19 septembrie. A fost un eşec total, iar PCC l-a exclus cu mare tam-tam. În replică, Mao a adunat forţele rămase în jurul lui şi s-a retras în munţi, alături de alt dizident, Chu Teh, şi a organizat în 1929 o armată ţărănească numită "Linia de Masă". Împreună, ei au fondat propria lor republică - Sovietul Kiangsi, care în 1934 munăra vreo 15 milioane de suflete. Mao sfida nu numai GMD-ul lui Cian Kai Shek, ci şi Cominternul dominat de ruşi, care cereau tuturor revoluţionarilor comunişti să se axeze pe cucerirea oraşelor. Ridicându-se împotriva doctrinei marxiste ortodoxe, Mao şi Chu Teh şi-au îndreptat atenţia către populaţia de al sate. Între 1929 şi 1934, folosind tactici de gherilă, ei au rezistat cu succes celor patru ofensive ale GMD de a nimici Sovietul. În 1930, turbat de furie, Cian Kai Shek a ordonat execuţia soţiei lui Mao, Yang K'ai-hui, şi după o nouă ofensivă asupra Sovietului Kiangsi în 1934, Mao a fost silit să se refugieze împreună cu vreo 86000 de bărbaţi şi femei. Evacuarea în masă a trupelor lui Mao din Kiangsi a rămas cunoscută sub denumirea "Marşul cel Lung" pe parcursul căruia rebelii au străbătut vreo 10000 de km până în provincia Shensi. În octombrie 1935, la Yenan, Mao şi-a stabilit un nou Cartier General, fiind urmat doar de 4000 de oameni.

În aceste momente se produce invazia japoneză în China, iar liderul GMD este silit să ae alieze cu PCC; la rândul său, Mao a făcut pace cu Cian Kai Shek în decembrie 1936. Mao a lansat ofensiva celor "O Sută de Regimente" împotriva japonezilor în perioada 20 august - 30 noiembrie 1940, pe de altă parte, însă, operaţiunile contra japonezilor în anii războiului mondial au ocupat un loc secundar în sfera preocupărilor lui, accentul fiind deplasat pe întărirea PCC în China de Nord şi a propriei sale poziţii de lider al partidului. Mao a continuat să-i organizeze pe ţărani, dar a şi iniţiat un amplu program de epurări care i-a asigurat, în aprilie 1945, alegerea ca preşedinte permanent al CC al PCC. În această perioadă, el a scris o serie de eseuri în care a prezentat particularităţile comunismului chinez. În 1945 numărul membrilor de partid crescuse la 1.200.000.

Sfârşitul războiului mondial a pus capăt şi armistiţiului fragil dintre GMD şi PCC. În ciuda eforturilor depuse în direcţia formării unui guvern de coaliţie, a izbucnit un violent război civil. Forţele maoiste au zdrobit armatele naţionaliste între 1946 şi 1949, iar Cian Kai Shek şi susţinătorii săi au fost siliţi în cele din urmă să se refugieze pe insula Taiwan. Mao şi tovarăşii săi au proclamat R.P.Chineză pe vastul teritoriu continental. Statele Unite, care îşi menţinuse-ră angajamentul faţă de Cian Kai Shek, au respins încercările lui Mao de a stabili relaţii diploatice, determinându-l să se alieze cu URSS. Între 1949 şi 1954, Mao a epurat partidul de oponenţi şi a militat împotriva proprietarilor de pământ iniţiind un program de colectivizare forţată, similar olanurilor cincinale sovietice din anii '30. Din noiembrie 1950 până în iulie 1953, Mao s-a implicat în războiul din Coreea, ceea ce însemna că armatele chineze şi cele americane se înfruntau pe câmpul de luptă.

În această perioadă, Mao a ocupat o poziţie importantă în Internaţionala Comunistă, iar la moartea lui Stalin, în 1953, s-a remarcat ca cel mai proeminent lider marxist. S-a declarat nemulţumit de ritmul schimbărilor în China şi a iniţiat "Mişcarea Celor O Sută de Flori" între anii 1956 şi 1957, sub lozinca "Să înflorească o sută de flori, să ae întreacă o mie de curente în gândire". Iniţial, el i-a încurajat pe intelectuali să critice partidul şi metodele sale de guvernare şi administraţie. Fie dincauza turnurii care o luase, fie a tonului ostil al criticii care a urmat rapid, Mao a orientat "Mişcarea Celor O Sută de Flori" împotriva disidenţilor şi a instituit un cult al propriei personalităţi vecin cu veneraţia, după modelul lui Stalin. În acelaşi timp, a exercitat o presiune sporită pentru a transforma radical proprietatea rurală, pledând în favoarea eliminării totale a proprietăţii private şi a formării comunelor populare. El a lansat programul "Marele Salt Înainte", în încercarea de a accelera industrializarea pe scară mare.

Toare acestea au avut drept consecinţă instalarea unui haos administrativ de proporţii şi rezistenţă populară care, asociată cu condiţiile climatice dezastruoase, a provocat o foamete generalizată. În 1958, Mao s-a retras din fruntea statului şi a fost înlocuit de Liu Shaoqi. Avea să revină în viaţă publică la mijlocul deceniului al şaptelea cu un atac bine orchestrat împotriva lui Liu Shaoqi, axat pe ceea ce se propunea drept "Marea Revoluţie Culturală Proletară". Aproximativ în perioada anilor 1966 şi 1969, Mao şi a patra soţie, Jiang Qing, au angajat naţiunea într-o dezbatere frenetică asupra viitorului ei politic şi, după ce Mao şi-a reluat poziţia de lider al PCC şi şef al statului, au împins China într-o stare de revoluţie perpetuă, în vederea transformării naţiunii într-o societate pur marxistă, din care să dispară orice vestigiu al guvernării şi culturii tradiţionale.

"Marea Revoluţie Culturală Proletară" a generat o armată de studenţi marxişti radicali cunoscuţi sub numele de Gărzile Roşii, care au instaurat anarhia în ţară. Pentru a restabili ordinea, Mao a apelat la armata mareşalului Lin Biao, care şi-a condiţionat sprijinul de numirea sa ca succesor prin statutul din 1969 al PCC. Gărzile Roşii au fost ţinute în frâu până în 1971, când s-a aflat despre moartea mareşalului Lin Biao într-un accident aviatic, după ce complotase să-l asasineze pe Mao

Mao era din nou stăpân pe situaţie, dar între timp învăţase valoarea moderaţiei. Această evoluţie a gândirii lui s-a manifestat cu ocazia primirii preşedintelui american Richard Nixon la Beijing, în 1972, când a făcut propuneri de stabilire a relaţiilor diplomatice şi economice cu Statele Unite.

La 9 septembrie 1976, bătrânul preşedinte, "Marele Cârmaci", grav bolnav de la începutul anilor '70, s-a stins din viaţă într-o clinică a partidului din Beijing.

În ciuda tendinţelor de modraţie manifestată în ultimii ani de viaţă, reacţia împotriva aşa-zişilor moştenitori ai puterii lui a apărut curând. Jiang Qing, soţia defunctului, şi cei mai apropiaţi asociaţi ai ei - "Banda celor patru" - au fost arestaţi şi executaţi. Succesorul desemnat, Hua Guofeng a dost înlăturat din cercurile înalte ale PCC, iar conducerea a intrat sub controlul moderaţilor declaraţi. Aceştia aveau să recunoască rolul lui Mao de deschizător de drumuri pe calea revoluţiei, dar au comdamnat "Revoluţia Culturală" pentru excesele ei, inclusiv cultul personalităţii lui Mao.

NEUTRII

FRANCISCO FRANCO

Numele întreg: Francisco Franco y Bahamonde

Data naşterii: 4 decembrie 1892

Locul: El Ferrol, Galicia

Data decesului: 20 noiembrie 1975

Locul: Madrid

Cauza decesului: Parkinson

Naţionalitate: Spaniol

Religie: Romano-catolic

Ocupaţia: Militar de carieră

Funcţia deţinută în timpul războiului: Conducatorul Spaniei

Tatăl: Nicolas Franco y Salgado-Araujo

Mama: Maria del Pilar Bahamonde y Pardo de Andrade

Soţie: Carmen Polo

General şi om politic, a comandat forţele naţionaliste în timpul războiului civil spaniel (1936 - 1939). Dictator absolut până la sfârşitul vieţii, în 1975.

Născut la 4 decembrie în El Ferrol, a urmat Academia de Infanterie din Toledo - 1907 - fiind avansat sublocotenent în 1910. Faptele sale de arme în războiul din Maroc - 1912 - i-au adus reputaţia de ofiţer priceput şi curajos, ceea ce i-a deschis calea către avansare. În 1920 devine comandant adjunct al Legiunii Străine

Spaniole în Maroc şi a acţionat îm fruntea acestor forţe în timpul rebeliunii din Rif a şeicului Abd-el-Krim (1921 - 1926). Memorabil rămâne atacul din Golful Alhucemas - 1925 - care în ultimă instanţă s-a soldat cu victoria forţelor spaniole. Franco este avansat la gradul de general de brigadă. Este perioada dictaturii generalului Primo de Rivera (1928 - 1931).

Forţele republicane înlătură monarhia în 1931, iar Franco este demis din funcţie, acuzat de simpatii monarhice. Urmează o perioadă confuză şi agitată, în timpul căreia Franco, transferat la garnizoana din insulele Baleare, a reuşit să stea deoparte de conspiraţiile militarilor împotriva guvernului republican. În 1934, după ce a suprimat o revoltă minieră în Asturia, a câştigat respectul dreptei conservatoare şi ostilitatea stângii.

În 1935, Franco este promovat şef al Statului Major General. Un an mai târziu, Frontul Popular de stânga câştigă majoritatea în alegeri, iar Franco este efectiv exilat la o comandă minoră în insulele Canare. Din această poziţie participă la conspiraţia militară care declanşează, la 18 iulie 1936, războiul civil spaniol.

Plecat din Maroc, Franco preia comanda Legiunii Străine Spaniole şi ajunge în Spania. Forţele sale sunt transportate pe calea aerului, cu ajutorul aviaţiei germane (Luftwaffe).

În perioada iulie - august 1936, Franco conduce un atac asupra capitalei Madrid, dar forţele guvernamentale opun o rezistenţă impenetrabilă. Între timp ţara se divizase între loialişti şi naţionalişti. La 29 septembrie 1936, naţionaliştii îşi aclamă propriul guvern cu Franco la conducere. În aprilie 1937 generalul Franco devine conducătorul Partidului Falangist şi, încet, dar sigur, cu ajutor militar din partea Italiei şi Germaniei, forţele naţionaliste zdrobesc rezistenţa republicanilor. La 28 martie 1939 naţionaliştii cuceresc Madridul. Războiul civil spaniol s-a încheiat şi Franco devine dictator absolut al Spaniei.

În postura de politician şi strateg militar, Franco s-a dovedit prudent şi metodic. A scos în afara legii partidele loialiste şi nu s-a aliat cu forţele Axei în timpul celui de-al doilea război mondial. A menţinut Spania neutră oficial, însă a manifestat simpatie pentru fascism, permiţând trimiterea de muncitori spanioli în Germania şi a ordonat constituirea Diviziei Albastre, formaţiune minoră de luptă compusă din voluntari pentru a lupta de partea germanilor pe frontul din URSS. În acelaşi timp, pentru a se pune bine cu statele coaliţiei antihitleriste, el a izbutit să salveze de la moarte numeroşi evrei germani destinaţi camerelor de gazare, fapt recunoscut de guvernul israelian după 1949.

Pentru că războiul s-a întors clar împotriva Germaniei, pragmaticul dictator - Claudillo - a aplicat o neutralitate şi mai strictă. De asemenea, a îndulcit puţin regimul autoritar, promulgând "Fuero de los Espanoles" (un fel de lege a drepturilor), în iulie 1945.

În urma referendumului din 1947 este reorganizată guvernarea spaniolă ca o monarhie, cu însuşi Franco drept regent reinvestit cu puterea de a alege viitorul rege al Spaniei.

Perioada postbelică prezintă un Franco mai moderat, cu o poziţie clar anticomunistă, mai pe gustul Occidentului şi al Statelor Unite. În 1953, Spania încheie un tratat ce permitea administraţiei americane să menţină anumite baze militare pe teritoriu. Tendinţa lui Franco spre moderaţie a dus la intensificarea contactelor economice şi politice cu statele Europei Occidentale, ceea ce a favorizat liberalismul. În 1955, Spania devine membru al ONU şi în anul următor şi-a retras trupele din nordul Marocului.

Anii ' 60 sunt marcaţi de tulburări printre studenţi, muncitori, clerici şi separatişti basci şi catalani, la care Franco a răspuns cu brutalitate. Din iulie 1969, l-a desemnat pe prinţul Juan Carlos de Bourbon, nepotul regelui Alfonso al XIII-lea, ca moştenitor al tronului spaniol.

La 20 noiembrie 1975, după o boală îndelungată, Franco se stinge din viaţă. Spania redevine monarhie constituţională, Juan Carlos de Bourbon fiind încoronat rege.

ANTONIO DE OLIVEIRA SALAZAR

Născut: 28 aprilie 1889

Locul naşterii: Vimieiro

Deces: 27 iulie 1970

Locul decesului: Lisabona

Cauza decesului: Ischemie cerebrală

Ocupaţia: profesor în economie şi economist

Funcţia deţinută în timpul războiului: Prim-ministru şi dictator al Portugaliei

Religie: Romano-catolic

Stare civilă: Necăsătorit

Tată: Antonio de Oliveira

Mama: Maria do Resgate

Sub conducerea lui Salazar, Portugalia şi-a consolidat poziţia, a adoptat o Constituţie şi a devenit un partener important al NATO.

Născut în provincia Beira din părinţi inteligenţi şi ambiţioşi, Salazar şi-a început educaţia la seminar. După absolvire, în 1908, a intrat într-un cerc preoţesc preliminar şi a predat vreme de doi ani la Colegiul Via Sacra; însă şi-a dat seama curând că nu preoţia era vocaţia sa. După ce a luat examenul de licenţă la Universitatea din Coimbra în 1914, el a rămas profesor aici şi a publicat două eseuri, unul despre etalonul aurului şi altul despre agricultură, care l-au propulsat în elita tinerilor economişti din Portugalia.

După detronarea regelui Manuel al II-lea în 1911 s-a instituit sistemul parlamentar, iar Salazar s-a făcut remarcat pe scena politică. El a format Partidul Portughez Catolic de Centru şi în 1921 a fost ales în Cortes. După o primă sesiune şi-a dat seama că acest organism era lipsit de valoare, drept care şi-a reluat postul universitar, unde a rămas până în 1926.

În 1926 s-a produs lovitura militară de stat în urma căreia generalii Oscar de Fragoso Carmona şi Gomes da Costa au fost instalaţi în fruntea guvernului. Confruntaţi cu falimentul ţării, generalii i-au propus lui Salazar să preia funcţia de ministru de Finanţe. După o scurtă chibzuinţă, el a cerut mână liberă în aplicarea unui program de reformă economică, dar generalii au refuzat, iar Salazar s-a întors din nou la Universitate.

În scurt timp Carmona l-a îndepărtat pe da Costa din guvern, asumându-şi funcţiile de preşedinte şi premier. El l-a rechemat pe Salazar, de data aceasta dându-i mână liberă, aşa cum ceruse. Salazar a anunţat că va extinde impozitarea, dar că în fiecare an taxele vor descreşte. În decurs de un an, el a echilibrat bugetul pentru prima oară de la înlăturarea monarhiei. În 1932 a lichidat ultima datorie externă a ţării şi a instituit o primă la schimbul valutar pentru escudo, moneda naţională.

Salazar i-a succedat lui Carmona în funcţia de premier în noiembrie 1932 şi imediat a elaborat proiectul unei Constituţii întemeiate pe bulele papale emise de Leon al XIII-lea şi Pius al XI-lea. În document se prevedea constituirea Cortesului ca o adunare reprezentând o uniune naţională. Deşi a cenzurat presa şi a scos în afara legii partidele politice, el a instituit unele reforme sociale de anvergură, printre care figurau compensaţii pentru muncitori, asigurarea securităţii sociale şi diferite proiecte de lucrări publice.

În timpul celui de-al doilea război mondial, Salazar a promovat o politică de neutralitate, dar una aparentă deoarece i-a sprijinit în secret pe Aliaţi.

Probabil cel mai mare succes al său l-a constituit includerea Portugaliei în NATO în 1952, paralel cu aceea a Spaniei conduse de vechiul sîu adversar, generalul Franco, căruia începuse să-i acorde o modică încredere. Cei doi lideri au declarat Peninsula Iberică un bloc strategic unitar.

În 1974, la patru ani de la moartea lui Salazar, are loc "Revoluţia Garoafelor Albe". Armata a renunţat paşnic la putere, iar Portugalia a revenit la sistemul democratic.

________________________________________________________________________________

NATIUNILE UNITE

Statele Unite ale Americii: Franklin Delano Roosevelt; Harry Truman; Cordelo Hull.

Marea Britanie: George al VI-lea; Winston Churchill; Anthony Eden.

Uniunea Sovietica: Iosif Stalin; Viaceslav Molotov.

Franta Libera: Charles de Gaulle.