3.4. Razboiul din Balcani.

CONTEXTUL INTERNATIONAL.

A.IUGOSLAVIA.

Ocupatia fascista si nazista. Războiul de partizani.

Perioada: 6 aprilie 1941 - 9 mai 1945.

La 6 aprilie 1941, în zori, trupe germane şi italiene au atacat prin surprindere Iugoslavia pornind de la bazele lor din Austria, Istria, Bulgaria şi Albania. Principalele aerodromuri din ţară şi capitala Belgrad au fost bombardate sălbatic de escadrilele germane din cadrul Luftflotte 4 (general Lohr). Atacurile fulgerătoare a surprins guvernul şi statul-major al armatei, iar ţara, în care nu fusese făcut absolut nimic pentru organizarea apărării, a căzut rapid în haos. Ocuparea Ljubljanei, în Slovenia, s-a realizat ca urmare a unei întreceri între trupele italiene şi cele germane. Oraşul a fost ocupat de italieni. În schimb, la Zagreb, în Croaţia, intrarea mişitarior germani a fost salutată de populaţia care jubila de bucurie, caz unic în Europa. În seara zilei de 10 aprilie 1941, a fost proclamat Statul Independent al Croaţiei / Nezavisna Drzava Hrvatska (Ndh), de către colonelul Slavko Kvaternik (1), care a obţinut consensul politic al lui Dr. Macek (2), care i-a invitat pe croaţi să colaboreze cu noul guvern. Ante Pavelici (3), liderul mişcării Ustaşa (4), devine conducătorul (poglavnik) al noului stat marionetă. Pentru bunele relaţii de colaborare cu regimul fascist de la Roma, croaţii oferă tronul Regatului Ndh, ducelui De Spolete (5), rudă cu suveranul Italiei, Vittorio Emanuelle al III-lea (6).

Într-un climat de dezintegrare generală, în perioada 11 - 15 aprilie 1941 au intrat în acţiune şi trupele maghiare şi bulgare, primele în Vojvodina, celelalte în Macedonia. În data de 17 aprilie, la Belgrad, a fost semnat acrul de capitulare necondiţionată. Regele Petru al II-lea (7) şi miniştrii din guvernul condus de generalul Simovici (8), s.au refugiat în Egipt. Iugoslavia a încetat să mai funcţioneze ca stat unitar şi independent.

Gestionarea teritoriilor cucerite de Axă s-a dovedit imediat mai problematică decât acţiunea militară. Izbucnesc neînţelegeri între italieni şi germani în privinţa împărţirii zonelor de ocupaţie, în timp ce noi tensiuni apar între vechii aliaţi, fasciştii italieni şi ustaşii croaţi. În câteva luni, alte evenimente au condus la divizarea învingătorilor: dintre acestea, masacrele comise de ustaşi în teritoriile noului stat Ndh, împotriva populaţiei sârbeşti, căreia s-a încercat să i se impună convertirea la Catolicism, cu ajutorul preoţilor şi călugărilor franciscani. Un lagăr de comcentrare s-a înfiinţat la Jasenovac, pentru exterminarea totală a evreilor, sârbilor, rromilor şi a celor bănuiţi de vederi comuniste.

Prima regiune care a avut de suferit din pricina acţiunilor de depopulare forţată a fost Lika, la frontiera Dalmaţiei, unse, de multe ori, trupele italiene au încercat să acord sprijin populaţiei locale. Mussolini (9), stânjenit, a ordonat armatei italiene să abandoneze tendinţa filosârbă, dar în iulie 1941, zbucnirea revoltei generale a populaţiei sârbeşti din Lika şi din Muntenegru, curând generalizată în Serbia, a pus în pericol poziţiile cucerite de trupele Axei. A fost vorba despre o insurecţie spontană care, mai ales la Lika, a fost provocată de masacrele ustaşilor: sentimentul de solidaritate dintre sârbi a găsit acolo o coagulare, mai ales, în jurul formaţiunilor de cetnici (10). În Muntenegru însă, dorinţa de independenţă a populaţiei s-a confruntat cu tentativa ocupantului italian de organizare a unui stat satelit şi s-a împletit cu spriritul local puternic filorus, redeşteptat după invazia germană în URSS, declanşată la 21 iunie 1941 - " Operaţiunea Barbarossa ". În acest caz, la revoltă au luat parte atât cetnici locali, cât şi partizanii comunişti, grupaţi în jurul militantului croat Josip Broz Tito (11). Mult mai important a fost, însă, aportul partizanilor comunişti la revolta din Serbia, care a ţinut mult timp în şah trupele germane şi care a reuşit să fondeze în perioada 24 septembrie - 29 noiembrie 1941, primul teritoriu liber din Europa ocupată de Axă, devenit mai târziu cunoscut sub denumirea de " Republica de la Uzice ".

În Muntenegru, au fost necesare, în decursul unei luni, mai multe contraofensive şi represalii brutale, pentru ca forţele italiene să reia controlul regiunii. Italienii au descoperit că rezistenţa era opusă doar de partizanii comunişti, astfel că, au încercat să profite de situaţia xistentă, stabilind contacte cu şefii cetnicilor din regiune, aflaţi în opoziţie cu partizanii comunişti. Pe parcursul toamnei anului 1941, după tratative secrete, cetnicii au stabilit o colaborare cu trupele italiene, în lupta împotriva partizanilor, administrând adesea direct teritoriile controlate de ei. Curând, această legătură s-a închegat şi extins în Dalmaţia şi în regiunea Lika, unde din 3 august 1941, forţele italiene îşi asumaseră puterea civilă, avansânduli-se totodată o cerere formală de alipire la statul fascist italian din partea cetnicilor locali. Toate acestea au trezit suspiciuni în rândurile liderilor ustaşi care nu priveau cu ochi buni acea alianţă, care la puţin s-a întărit, când, după reprimarea revoltei de la Lika, forţele germano-italiene au căzut de acord că Roma trebuia să-şi extindă propriul control până la linia de demarcaţie a sferelor de influenţă italo-germane, sau linia care separa teritoriul iugoslav de la nord la sud. Diferenţa dintre ustaşi şi cetnici a coincis cu cea mai tenperată polarizare italo-germană, cu naziştii tot mai influenţi la Zagreb şi cu fasciştii italieni ocupaţi cu finanţarea şi înarmarea cetnicilor colonelului Draza Mihailovic (12), pentru ca aceştia să lupte alături de ei, împotriva partizanilor, afară de cazul când ar fi trebuit să se înfrunte şi cu ustaşii croaţi.

Situaţia fusese agravată de decizia colonelului Mihailovic de a considera înfrângerea mişcării de partizani ddrept o sarcină de prim rang. O alianţă comodă cu Roma ar fi putut deveni convenabilă, atât pentru că permitea obţinere unor echipamente militare şi bani, fie pentru că furniza de fapt o protecţie în cadrul acţiunilor împotriva ustaşilor. Tocmai datorită acestor ultime motive, germanii preferau să-i considere pe cetnici drept duşmani, la fel ca şi pe partizani şi să lupte împotriva lor, măcar până când - odată ieşită din luptă Italia, după 8 septembrie 1943 - nu a mai folosit nici unei părţi alianţa anticomunistă.

Slovenia s-a confruntat cu o situaţie asemănătoare, mai ales în regiunea Ljubljana, unde italienii au încercat să prifite de neînţelegerile dintre dreapta locală şi partizanii comunişti, pentru a stabili cu prima alianţe capabile să izoleze partizanii care începuseră acţiunile de gherilă, imediat după atacul Wehrmachtului împotriva Uniunii Sovietice. Politica fascistă a obţinut ceva succes, fiindcă a izbutit să constituie aşa-numitele formaţiuni de " domobranci " sau " belogardişti ", apărători ai patriei sau gărzi albe, după cum au fost numite cu dispreţ de comunişti, în amintirea războiului civil din Rusia din perioada 1918 - 1920.

În regiunea Kosovo, o operaţiune analogă a avut consensul pasiv al unei părţi importante a populaţiei şi pe cel activ al unei gărzi filofasciste, numită a " balistilor " (sub ocupaţie italiană, Kosovo fusese alipită Albaniei). La rândul lor, germanii care stabiliseră un Protectorat militar asupra Serbiei, au instalat la putere, în Belgrad, pe generalul Milan Nedic (13), căruia i-au atribuit aceleaşi funcţii ca mareşalului Philippe Petain (14) în Franţa şi lui Quisling (15) în Norvegia, şi în a cărui jandarmerie au mers să lupte mulţi cetnici.

Începând din toamna anului 1941, taberle erau deja bine definite: forţelor Axei li se alăturaseră un număr mare de formaţiuni politico-militare având în comun anticomunismul. Ceea ce îi separa era naţionalismul lor, în timp ce în perspectivă se accentua rivalitatea italo-germană. În acel context, s-a plasat definitiv şi mişcarea cetnicilor lui Mihailovic, cu toate că, mult timp, el a ştiut să transmită în străinătate o imagine despre sine foarte diferită, adică pe cea a unui lider antifascist. Mulţi lideri politici l-au şi crezut, inclusiv Winston Churchill (16) şi Iosif Stalin (17), amândoi convinşi de rolul marginal al lui Tito, chiar atribuind cetnicilor acţiunile partizanilor comunişti. Numai începând din 1943 s-ar fi dat de înţeles că există această bănuială şi s.ar fi căutat adevărul asupra complicatului conflict balcanic, dezşănţuit de forţele Axei. Dar din toamna anului 1941, doar partizanii lui Tito luptaseră şi numai ei ţinuseră drept steagul rezistenţei.

În momentele de mare cumpănă din ţară, Tito putea să conteze pe un puţin numeros, dar răspândit şi combativ Partid Comunist, cât şi pe un grup de conducători tineri şi solidari, precum: Edvard Kardelj (18), Aleksandr Rankovic (19), Ivo Lola Ribar (20), Milovan Djilas (21), Boris Kidric (22), Mosa Pijade (23) şi mulţi alţii. Sprijinindu-se pe acest nucleu de inspiraţie iugoslavă, Tito a lansat din Zagreb, la 15 aprilie 1941, un prim apel la rezistenţă, adresându-se direct tuturor popoarelor regatului destrămat. Dar pentru ca acţiunea sa să fie decisivă, a trebuit mai întâi să se producă invazia forţelor germane în URSS, după ceva mai mult de două luni. Sentimentul de solidaritate cu patria socialismului s-a contopit cu lupta ideologică împotriva nazismului şi fascismului; ea a avut şi susţinerea unui răspândit şi romantic panslavism, activ mai ales în Serbia şi Muntenegru, dar capabil să înfierbinte minţile şi în Slovenia. Valul puternic al insurecţiei din vară, care s-a întins de la Ljubljana şi până în Serbia, i-a luat pe toţi prin surprindere, prin proporţiile sale, dar şi datorită dezorganizării şi spontaneităţii sale. A devenit evidentă necesitatea unei puternice discipline interne. În Muntenegru, entuziasmul revoluţionar s-a tradus printr-o tentativă de organizare a unui guvern de soviete, ale căror directive au fost aplicate cu mare intransigenţă şi duritate, încât partizanii s-au trezit izolaţi în detrimentul cauzei înseşi, ceea ce l-a obligat pe Tito să trimită un adjunct al său pentru a restabili ordinea. Scurta existenţă a " Republicii de la Uzice " i-a permis lui Tito să-şi dea seama ce impact psihologic ar fi putut avea zonele eliberate, chiar şi pentru o scurtă perioadă, asupra populaţiei. Pe de altă parte, i-a oferit ocazia să măsoare posibilităţile propriilor formaţiuni, în faţa masivei forţe germane, care recurgea la represalii sistematice asupra populatiei civile.

(continuare pe coloana a doua).

-------------------------------------

Razboiul de partizani.

Combatanti.

Armata Populara de Eliberare a Iugoslaviei.

Comandanti: Iosip Broz Tito; Edvard Kardelj; Aleksandr Rankovic; general Draza Mihailovic (conducatorul cetnicilor; din 1943 lupta impotriva partizanilor).

Efective: Armata I-a partizani; Armata a 2-a partizani; Armata a 3-a partizani; Armata a 4-a partizani.

Trupe: 800.000 combatanti.

Nota: Marea Britanie si Statele Unite au sprijinit logistic si financiar razboiul partizanilor intre 1943-1945.

Fortele fasciste.

Germania, Italia (pana in septembrie 1943), Croatia, Slovenia, Bulgaria (pana in septembrie 1944), Ungaria (pana in noiembrie 1944), Protectoratul Sarb.

Comandanti: general Alexander Lohr (Germania); Ante Pavelici (Croatia); general Ugo Cavallero (Italia, pana in 1943); general Stancev (Bulgaria); general Werth (Ungaria); general Milan Nedic (Protectoratul Sarb); general Draza Mihailovic (conducatorul Cetnicilor).

Efective: Grupul de Armata E german (stationat in Balcani); Garda Teritoriala Croata; Ustasa croata; Corpul Voluntarilor Sarbi; Cetnicii (din 1943); Armata Iugoslava a Patriei (JVUO); Corpul Expeditionar Italian (stationat in Slovenia si pe coasta Dalmata); Slovensko Domobranstvo; Corpul I de Armata bulgar (stationat in Macedonia); Corpul de Armata Maghiar (stationat in Vojvodina); Legiunea Voluntarilor Albanezi.

Trupe: 7 Corpuri de Armata germane; 3 divizii cazace; 2 divizii croate; 1 divizie ruteana; 12 divizii italiene; 10 divizii bulgare;

8 divizii maghiare; 5 divizii SS (Gebirs Division Prinz Eugen; Panzergrenadier Division Nordland; Gebirs Division Handschar; Gebirs Division Skandenberg; Gebirs Division Kama); peste 1.000.000 combatanti.

B.GRECIA

Războiul italo-grec.

Perioada: 28 octombrie 1940 - 23 aprilie 1941.

Din cauza infrangerii de la Uzice, in noiembrie, Tito paraseste Serbia, ca mai tarziu sa-si gaseasca refugiu in zonele muntoase ale Bosniei. El a elaborat o noua strategie a luptei de partizani, axata pe fondarea provizorie de zone libere, in care se experimentau forme locale de autoguvernare, fara angajamentul partizanilor intr-o aparare pana la capat. Sistemul a avut castig de cauza in Bosnia, unde populatia i-a urmat pe partizani peste tot.

Rezistenta s-a manifestat ca un fenomen de masa, in pofida crudelor represalii naziste, bine pus la punct, ale carui caracteristici au depins de starea terenului, de raportul dintre orase si sate, de capacitatea si vointa de a inchega aliante din partea comunistilor, de sectarismul lor. In schimb, miscarea de partizani din Slovenia a cunoscut tendinte de pluralism politic, datorita prezentei unor factiuni catolice si liberale. Din 1943, comunistii sloveni au hotarat sa-si afirme propria hegemonie in felul de a actiona in razboi si astfel, antifascismul a devenit mai rigid, pierzandu-si trasaturile pluraliste.

In Croatia insa, dupa 1943, in clipele cand regimul lui Pavelic se clatina din cauza crizei si apoi a inlaturarii fascismului din Italia, o politica mai degajata a comunistilor a permis gruparilor democratice din unele miscari (exemplu: Partidul Taranesc) sa li se alature, rupand astfel izolarea politica a partizanilor. Acestia au infruntat razboiul din trei puncte de vedere: acela al eliberarii de ocupantul strain; acela al infruntarii etnice; acela al infruntarii civile asupra perspectivelor politico-institutionale de dupa razboi.

Intre iarna lui 1942 si primavara lui 1943, germanii si aliatii lor (italieni, ustasi croati, cetnici colaborationisti) au lansat cinci ofensive de amploare care ar fi trebuit sa anihileze brigazile de partizani. Ofensivele, dintre care cele mai cunoscute sunt legate de legendarele confruntari de pe Neretva (24) si Sutjeska (25), nu s-au incheiat niciodata cu un succes deplin al fortelor fasciste, deoarece partizanii, chiar daca fusesera coplesiti, au izbutit sa scape din incercuire si, chiar cu mari pierderi, sa se puna la adapost, in vederea reorganizarii. Astfel ca, dupa 8 septembrie 1943, cand Italia a semnat armistitiul cu Aliatii, partizanii au pus mana pe cea mai mare cantitate din armele ramase de la diviziile italiene aflate in destramare si chiar sa organizeze in noi brigazi (exemplu: Garibaldi, Matteotti, Fratelli Bandiera, Italia, Mameli) mari fragmente din aceste divizii, gata sa rascumpere umilintele provocate tarii lor de politica fascista.

In toamna lui 1943, a fost respinsa si ultima mare ofensiva germana, a sasea ca numar si, incepand din 1944, brigazile de partizani incep sa elibereze intreaga tara, incepand cu Serbia, unde izbutesc din nou sa patrunda. Zdrobirea cetnicilor si a fortelor colaborationiste a deschis noi locuri de trecere partizanilor, avantajati si de inaintarea armatelor sovietice in Romania si Bulgaria. Modalitatile de patrundere a trupelor sovietice, in Iugoslavia fiind in concordanta cu Moscova, orasul Belgrad a fost eliberat in octombrie printr-o operatiune comuna. La scurt timp, armatele sovietice schimba directia spre Ungaria, lasand partizanilor sarcina de a elibera restul tarii. Sosise clipa cand cetnicii si ustasii trebuiau sa plateasca. Draza Mihailovic a fost capturat, la Visegrad, in estul Bosniei, in martie 1945. Adus la Belgrad, ulterior i s-a intentat un proces in stil stalinist, iar in anul urmator a fost executat. Printre ustasii croati crestea tensiunea; membrii unei conjuratii (26) au incercat sa-l rastoarne pe Pavelic si sa stabileasca contacte cu anglo-americanii, dar au dat gres. La putin timp, guvernul fascist de la Zagreb a incercat, la randul sau, o intrevedere cu Aliatii occidentali pentru a trece de partea lor, in schimbul mentinerii statului Independent croat, insa propunerile sale sunt respinse din capul locului. Mai ramanea doar sa opuna rezistenta furibunda, combinata cu oribile masacre indreptate asupra populatiei de rit ortodox. In final, Pavelic a condus retragerea sustinatorilor fideli spre frontiera cu Austria, in timp ce, la 12 mai 1945, partizanii intrau in Zagreb. Razboiul din spatiul iugoslav s-a incheiat cu o saptamana intarziere fata de restul Europei deoarece elemente fasciste fanatice incercau sa nu se predea partizanilor impotriva carora organizasera represalii inspaimantatoare pana atunci.

Intamplari dramatice s-au petrecut si in regiunile de granita Vojvodina si Istria. In prima, teama de represalii si razbunari din partea partizanilor, i-a determinat pe proprietarii de pamanturi, majoritatea germani, sa fuga in Germania, urmand trupele in retragere: exod in masa ce a provocat o rapida depopulare, intr-una din regiunile cele mai fertile ale tarii. In Istria, conflictul italo-slav, alimentat de fascism, dar cu origini in neintelegerile dintre orasele italiene si satele slave, a provocat o grava criza internationala, atunci cand, pe 1 mai 1945, brigazile de partizani au navalit mai intai in Trieste, stabilind aici, pentru o luna, o administratie civila proprie, in speranta unei anexari. Neintelegerile cu Aliatii (27), ajunsi putin timp dupa aceea in oras, s-au agravat rapid. Comunistii iugoslavi s-au vazut constransi de presiunile anglo-americanilor sa se retraga, in timp ce, ca urmare a unui acord cu Tito, a fost constituit Teritoriul liber Trieste, impartit in doua zone, astfel: zona A, care cuprinde Trieste si oraselul Muggia, sub administratie anglo-americana; zona B, care se intindea de la Capodistria la raul Quieto, sub administratie iugoslava. Mai la sud, ca o consecinta a acestui acord, tensiunile italo-slave care se acumulasera de mult timp, cat si teama de comunism au impins intreaga populatie de origine italiana sa se retraga in masa din regiunea istro-quarniana, alternand astfel traditionala sa compozitie etnica.

Victoria asupra fascismului a lasat un gust amar, in afara celor 1700000 de civili morti si alte sute de mii de raniti sau deportati in lagare, contradictiile etnice si ideologice dintre popoarele slavo-meridionale si vecinii lor au facut loc unor noi motive de discordie. La nord-vest, din cauza crizei din Trieste, la sud, din cauza reaprinderii problemei macedonene si a razboiului civil din Grecia (28). Raporturile dintre cele trei mari puteri - Statele Unite, Marea Britanie si Uniunea Sovietica - incepusera sa se deterioreze: contrastelor nationale ale regiunii li s-au adaugat cele ideologice dintre comunism si capitalism, dintre asa zisa lume libera si societatea superioara sau avansata.

Razboiul Rece era la inceputurile sale si, inca o data, Balcanii s-au infatisat ca zona cea mai predispusa la conflicte.

-------------------------------------

Note

Slavko Kvaternik (1878-1947). Colonel in armata Regatului Iugoslaviei si ministru al Fortelor Armate ale statului independent croat (1941-1943). Judecat de catre regimul comunist pentru crime de razboi si inalta tradare. Executat prin spanzurare.
Dr. Macek Vladko (1879-1964). Presedinte al Partidului Taranesc Croat in perioada 1939-1945.
Ante Pavelic (1889-1959). Membru fondator al Miscarii Ustasa in 1929 si poglavnik (conducator) al statului independent croat intre aprilie 1941-aprilie 1945.
Ustasa. Miscare Revolutionara Croata de sorginte fascista fondata in ianuaria 1929. Desfiintata de regimul comunist de la Belgrad in mai 1945.
Aimone Roberto Margheria Maria Giuseppe Torino de Savoia Aosta, duce de Spolete (1900-1948). Var cu regele Italiei, Vittorio Emanuelle al III-lea. A fost desemnat rege al Regatului Croatiei, stat marioneta, in perioada 1941-1943.
Vittorio Emanuelle al III-lea (1869-1947). Membru al Casei de Savoia si rege al Italiei in perioada 1900-1946).
Petru al II-lea Karadjordjevic (1923-1970). Rege al Iugoslaviei intre 9 octombrie 1935 si 25 noiembrie 1945. Decedat in exil, la Denver, SUA.
Dusan Simovic (1882-1962). General al armatei iugoslave, sef al Statului Major General (1938-1940), ministru de Razboi si prim ministru (martie-aprilie 1941).
Benito Mussolini (1883-1945). Conducatorul fascist al Italiei intre anii 1922-1943. Executat de partizanii comunisti italieni la 28 aprilie 1945 langa Como.
Cetnici. Miscare paramilitara regalista, oficial Armata Iugoslava din Patrie, sub autoritatea guvernului in exil al Iugoslaviei in perioada celui de-al doilea razboi mondial.
Josip Broz Tito (1892-1980). Om politic iugislav de origine croata. Presedinte al Ligii Comunistilor (1939-1980), conducator al miscarii de partizani in timpul razboiului (1941-1945), prim ministru autoproclamat al statului (1943-1945), presedinte al Republicii Socialiste Federative Iugoslavia (1953-1980) si comandant suprem al Armatei Populare Iugoslave (JNA) cu rang de maresal.
Draza Mihailovic (1893-1946). General in armata regala a Iugoslaviei (1929-1941). Regalist infocat, conducator al cetnicilor impotriva ocupantului german in timpul razboiului si aprig opozant al partizanilor lui Tito. Capturat de catre acestia in mai 1945, la Visegrad, in Bosnia Orientala, a fost judecat pentru inalta tradare si crime de razboi fiind executat un an mai tarziu la Belgrad.
Milan Nedic (1877-1946). General si om politic. Sef al Statului Major General al armatei ragale (1934-1935) si ministru de Razboi (1939-1940). Prim-ministru al unui guvern marioneta sustinut de catre germani in timpul ocupatiei (1941-1945). Arestat de autoritatile comuniste la sfarsitul razboiului. Oficial, s-a raportat decesul sau prin suicid; generalul ar fi sarit pe fereastra inchisorii.
Philippe Petain (1856-1951). Maresal si om politic francez, erou al primului razboi mondial. Diplomat de cariera. Prim ministru al tarii in perioada 16 iunie-11 iulie 1940 si conducator al regimului colaborationist instalat in asa zisa Zona Libera, la Vichy, intre anii 1940-1944.
Vidkun Quisling (1887-1945). General si om politic norvegian, conducator al Nasjonal Samling, miscare de orientare fascista. A preluat conducerea guvernului colaborationist intre 1942-1945 tolerand abuzurile nazistilor asupra civililor norvegieni. La sfarsitul razboiului este capturat si judecat pentru crime de razboi, colaborationism si inalta tradare. Condamnat la moarte si exexutat la Oslo.
Winston Spencer Churchill (1874-1965). Om politic britanic, conservator, prim ministru al Regatului Unit intre 1940-1945 si 1954-1955. Alte functii: ministru al Coloniilor in perioada interbelica si Prim Lord al Amiralitatii in mai multe randuri.
Iosif Visarionovici Stalin (1878-1953). Revolutionar bolsevic si agitator politic. Dictator absolut al Uniunii Sovietice intre anii 1922-1953. Secretar general al CC al PCUS, presedinte al Sovietului Comisarilor Poporului si Generalisim suprem in perioada razboiului mondial.
Edvard Kardelj (1910-1979). Revolutionar comunist, militar de cariera, publicist si om politic, lider al Frontului de Eliberare a Sloveniei in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Cel mai de incredere tovaras al lui Tito. Presedinte al Adunarii Federale a RSFI (1963-1967), ministru de Externe (1948-1953). Considerat parintele fondator al politicii de autogestiune dintre anii 1950-1960.
Aleksandr Rankovic (1909-1983). Revolutionar cominist, conducator al unor brigazi de partizani in timpul razboiului si unul dintre cei mai influenti membrii ai guvernului postbelic. Al treilea om in statul federativ dupa Tito si Kardelj.
Ivo Lola Ribor (1916-1943). Revolutionar comunist de origine croata, colaborator apropiat al lui Tito si lider de frunte al partizanilor croati in timpul razboiului. A fondat Liga Unificata a Tineretului Antifascist (USAOJ). Este ucis la 27 noiembrie 1943 de catre o grenada germana aproape de Glamoc, in Bosnia-Hertegovina, in timp ce urca la bordul unui avion britanic cu destinatia Cairo, Egipt.
Milovan Djilas (1911-1995). Revolutionar comunist, eseist si om politic. Fost membru al miscarii de partizani. Din 1954 cade in dizgratia regimului fiind indepartat din toate functiile, dar lasat in libertate.
Boris Kidric (1912-1953). Revolutionar comunist, unul dintre organizatorii brigazilor de partizani din Slovenia in perioada ocupatiei germano-italiene. Dupa razboi a devenit prim ministru al guvernului autonom sloven si responsabil cu planificarea economiei Iugoslaviei pana la decesul sau.
Mosa Pijade (1890-1957). Membru proeminent al comunistilor sarbi, colaborator apropiat al lui Tito. Presedinte al Adunarii Federale a RSFI intre anii 1954-1957.
Neretva. Rau in Bosnia-Hertegovina ce izvoraste din Alpii Dinarici si se varsa in Marea Adriatica aproape de orasul Ploce. Scena unei faimoase batalii intre fortele fasciste si brigazile de partizani intre ianuarie-aprilie 1943. Filmografie: Battle of Neretva; 1969, in regia lui Veljko Bulajic, cu o distributie de exceptie: Serghei Bondarchuk, Yul Brynner, Milena Dravic si Hardy Krugger.
Sutjeska. Afluent al raului Drina in Bosnia Orientala si locul bataliei dintre fortele fasciste si partizanii comunisti intre mai-iunie 1943. Filmografie: Sutjeska; 1973, in regia lui Stipe Delic; cu Richard Burton, Ljuba Tadic, Velimir Zivojinovic si Irene Papas.
Conjuratii erau condusi de Mladen Lorkovic (ministru de Interne) si Vokic (ministru al Apararii). In ultimele zile din aprilie 1945 au fost arestati si executati la ordinele lui Ante Pavelic.
Este vorba de cateva divizii engleze si neo-zeelandeze sub comanda generalului Freyberg. S-au inregistrat ciocniri semnificative intre militarii aliati si partizanii comunisti care au fost oprite numai la ordinul expres al maresalului Tito. Se banuieste ca americanii si sovieticii au exercitat presiuni asupra liderului iugoslav.
Razboiul civil din Grecia s-a desfasurat intre anii 1946-1949. Principalul front de lupta a fost zona muntoasa a Macedoniei grecesti, locul unde se retrasese-ra brigazile comuniste din ELAS si EAM la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial. Victoria a revenit fortelor burghezo-democratice cu largul sprijin al anglo-americanilor. In acest conflict, Stalin nu a intervenit in ajutorarea comunistilor greci.